Cursul 2

Senzaţiile

Adaptarea complexă a omului la mediu nu se poate realiza fără ca

el să poată stabili relaţii informaţionale directe cu cea ce îl înconjoară,
adică fără a avea senzaţii. Acestea se definesc astfel:
Definiţie: Senzaţiile sunt procese psihice elementare, cognitiv-
senzoriale, care semnalizează separat, în forma imaginilor simple şi
primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor şi stările interne
ale organismului, în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra
analizatorilor.
Prin urmare senzaţiile reflectă însuşiri concrete ale obiectelor:
sunete, culori, mirosuri, asperitate sau moliciune etc. Ca să se producă
trebuie sa existe aparate specializate care sunt analizatori.
Analizatorul este un ansamblu structural-funcţional care are
următoarele componente:
- receptorul, de exemplul ochiul, urechea, papilele gustative, etc.
care sunt în legătură directă cu excitanţii din mediu şi transformă
acţiunea acestora în impulsul nervos (realizează codificarea);
- cale de conducere reprezentată de nervi şi prin care se transmit
impulsurile nervoase la creier;
- zona corticală, de proiecţie a analizatorului, de decodificare, adică
de transformare a influxului nervos în senzație;
- conexiunea inversă, adică transmiterea de la creier la receptor a
unor impulsuri care adaptează şi mai bine receptorul.
Pentru ca să se producă o senzaţie, trebuie să funcţioneze, împreună
toate verigile descrise mai sus. Adică, daca avem în vedere analizatorul
vizual, atunci stimulul, adică undele electromagnetice acţionează asupra
retinei, produc descompunerea unor substanţe biochimice şi datorită
acestui proces se produc biocurenţi care se transmit prin nervul optic la
zona occipitală din scoarţă unde se produce prima data senzaţia şi apoi
prin aferentaţie inversă se reglează mai bine ochiul şi se îmbunătăţeşte
senzaţia.

Legile generale ale senzaţiilor

Desfăşurarea procesului senzorial este guvernat de câteva legi

specifice şi anume:
1. legea intensităţii care arată că între intensitatea stimulului şi cea a
senzaţiei există o relaţie proporţională care se exprimă astfel:
intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică iar cea a
senzaţiei în progresie aritmetică. Dar pentru ca un stimul să producă o

1
 senzaţie trebuie să se depăşească pragul minim şi să nu-l
depăşească pe cel maxim.
Definiţie:
- pragul minim este cantitatea cea mai mică dintr-un stimul care
determină apariţia unei senzaţii.
- pragul maxim este cantitatea cea mai mare dintr-un stimul care
mai poate determina o senzaţie specifică. De exemplu, pentru
sensibilitatea vizuală pragul minim este de 1 – 2 cuante, iar pentru
cea auditivă de 16 vibraţii pe secundă.
Pragul maxim pentru sensibilitatea auditivă este de 20.000 vibraţii
pe secunda. Stimulii care nu ating pragul minim nu produc nici o
senzaţie şi se numesc subliminali. Cei ce depăşesc pragul maxim
produc durere şi pot distruge analizatorul. Pe baza activităţii
analizatorilor se semnalizează atât prezenţa stimulilor cât şi
diferenţele dintre ei, în ceea ce priveşte intensitatea, calitatea etc.
Exista şi un prag diferenţial.
Definiţie:
- pragul diferenţial este acea cantitate dintr-un stimul care adăugată
la stimularea iniţiala, determină o nouă senzaţie, cu o noua intensitate
Pentru sensibilitatea vizuala acest prag este de 1/100 ; pentru cea
auditiva este de 1/10 , iar pentru cea de greutate este 1/30. De
exemplu, dacă există un cor de zece persoane trebuie să se mai
alăture o persoană pentru a produce o creştere a intensităţii, diferită
de cea iniţială.

2. legea adaptării senzoriale se referă la creşterea sau

descreşterea
sensibilităţii unui analizator sub influenţa acţiunii repetate a stimulului sau
a modificării condiţiilor de mediu. Adaptarea este mai mare în cazul
sensibilităţii vizuale, olfactive, tactile şi este foarte mică în cazul celei
auditive şi de durere.
Adaptarea se produce atât în sensul creşterii cât şi al scăderii
sensibilităţii. Dăm exemplu de manifestare a acestei legi în activitatea
analizatorului vizual. Dacă trecem dintr-o încăpere slab luminată în alta
cu lumină foarte puternică la început avem impresia că nu vedem nimic,
suntem orbiţi, dar după 4 – 5 minute se produce scăderea sensibilităţii şi
începem să vedem normal. Adaptarea s-a produs în sensul scăderii
sensibilităţii. Dacă trecem dintr-o încăpere puternic luminată într-o sală
de cinematograf unde a început să ruleze filmul, la început nu vedem
mai nimic. Apoi adaptarea se produce în sensul creşterii sensibilităţii şi
se parcurg următoarele faze: în 10 – 15 minute se produce o adaptare
mai rapidă şi distingem din ce în ce mai multe persoane şi obiecte în jur;

2
în următoarele 3 – 4 ore adaptarea este mai lentă. În final sensibilitatea
va creşte de 200.000 de ori.

3. legea sinesteziei exprimă o relaţie funcţională specială între

analizatori. Este vorba de producerea unor efecte senzoriale într-un
analizator, care nu este direct stimulat, ci datorită activităţii altui
analizator care a fost stimulat. Acţiunea acestei legi este evidentă la
persoanele care au anumite dotări artistice. Pentru muzicienii talentaţi,
receptarea unor culori frumoase poate genera şi senzaţii auditive şi astfel
îi poate inspira să compună ceva corespunzător unei adevărate simfonii
de culori. În condiţii obişnuite, se poate ca auzind un susur de apă să
avem impresia de răcoare.

4. legea compensării senzoriale se referă la faptul că insuficienta

dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei poate duce la
perfecţionarea alteia care îi poate prelua funcţiile. La mulţi oameni se
poate compensa o sensibilitate tactilă mai slabă cu cea vizuală. Dar în
cazul celor fără văz sau fără auz compensarea este absolut necesară şi
trebuie sprijinită în mod special.

5. legea semnificaţiei arată că dacă un stimul are o însemnătate

biologică sau este important pentru activitatea cuiva, el este bine
recepţionat chiar dacă are o intensitate mai slabă. De exemplu,
depanatorul auto poate fi puţin receptiv la fel de fel de sunete obişnuite
dar sesizează cea mai mică modificare a sunetelor generate de
funcţionarea motorului.

6. legea condiţionării social culturale a sensibilităţii umane explică

diferenţele calitative intre sensibilitatea animalelor şi cea a oamenilor.
Chiar dacă unele animale au performanţe crescute în funcţionarea unor
senzaţii, ele nu ating varietatea extraordinară a celor ale oamenilor.
Vulturul are un văz foarte bun, câinele un miros excepţional dar celelalte
senzaţii ale lor sunt slabe sau lipsesc. Societatea produce asupra omului
următoarele schimburi privind capacităţile lui senzoriale :
• sub influenţa societăţii unele modalităţi senzoriale ajung la mari
performanţe. La om se dezvolta auzul verbal care este foarte fin ce
desfăşoară activităţi muzicale au un auz muzical foarte bun;
• societatea a schimbat dominanta unor modalităţi senzoriale. Aşa
de exemplu dacă la multe animale mirosul este cel mai dezvoltat, şi
domină, la om văzul şi auzul au cea mai mare importanţă;
• tot datorită cerinţelor sociale se poate spune ca au apărut noi
stimuli şi noi capacităţi discriminative. Industria alimentară sau cea a

3
parfumurilor sunt exemplul strălucit al acestei diversificări a stimulilor şi a
capacităţilor senzoriale ale omului.

Imaginea senzorială

În urma acţiunii stimulilor din mediu şi a intrării în funcţie a

analizatorilor apare imaginea mentală senzorială care are câteva
caracteristici ce o deosebesc de alte fenomene psihice asemănătoare:
• este primară pentru că apare numai în condiţiile interacţiunii
directe a analizatorului cu stimulul respectiv şi oferă prompt informaţia
despre acesta;
• este o imagine simplă, semnalând doar o singură însuşire a
stimulului şi astfel, având o mare viteză de desfăşurare şi asigurând
rapid condiţia adaptării;
• fiecare senzaţie are o intensitate care corespunde intensităţii
stimulului;
• durata senzaţiei corespunde, în general, duratei stimulului şi
astfel se evita consumul energetic neproductiv;
• orice senzaţie are un ton afectiv, adică odată cu transmiterea de
informaţii se produce şi o stare afectivă plăcută sau neplăcută care
condiţionează chiar recepţionarea stimulului respectiv. Tonul afectiv
depinde:
a) natura stimulării senzoriale şi de aceea cele dureroase produc
întotdeauna neplăcere, iar culorile calde produc plăcere;
b) daca satisfac trebuinţele omului produc plăcere, dacă le
contrazic dau stări negative; • pentru ca fiecare fel de senzaţie reflectă
câte o însuşire a obiectelor ele au astfel o calitate prin care se
deosebesc unele de altele. Omul dispune de următoarele feluri de
senzaţie: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, chinestezice,
proprioceptive, de echilibru, de durere.

Principalele categorii de senzaţii umane :

Cercetarea sensibilităţii umane a relevat existenţa mai multor feluri

de senzaţii care au fost apoi clasificate după diverse criterii. Cel care a
fost folosit cel mai mult şi pe care îl vom respecta, în cele ce urmează,
este: tipul de aparat specializat pentru recepţie. După acest criteriu
există următoarele tipuri de senzaţii.
Senzaţii vizuale. Sunt rezultatul acţiunii undelor electromagnetice
asupra analizatorului vizual. Aceste unde se propagă de la sursele
naturale de lumină, de la cele artificiale şi de la obiectele luminate care
reflectă o parte din undele primite şi au astfel o culoare sau alta, sau le
reflectă în mod egal pe toate şi sunt albe, sau le absorb pe toate şi apar

4
ca fiind negre. Senzaţiile vizuale ne dau informaţii despre lucruri dar
produc şi efecte asupra sistemului nervos, au efecte psihoterapeutice.
Senzaţiile auditive. Sunt determinate de acţiunea undelor sonore
asupra urechii. Omul percepe numai sunetele care produc vibraţii între
16 cicli pe secundă şi 20.000 cicli pe secundă. Sunetele nu doar ne
informează despre prezenţa obiectelor dar au şi un efect asupra
sistemului nervos şi de aceea pot fii folosite în psihoterapie.
Senzaţiile cutanate. Sunt de două subcategorii: a) senzaţiile
tactile produse de atingere şi presiune exercitată de obiecte şi b) senzaţii
termice. Cele tactile oferă informaţii care ne permit să aflăm dacă
obiectele au suprafeţe netede, aspre, dure, etc. Cele mai sensibile zone
tactile sunt: vârful degetelor, regiunea buzelor, vârful limbii. Cele mai
puţin sensibile sunt fruntea şi spatele. Cele termice sunt produse de
diferenţa dintre temperatura propriului organism şi cea a obiectelor care
ne înconjoară. Aceste senzaţii permit pe de o parte, cunoaşterea
temperaturii din mediul extern şi pe de altă parte se includ în
mecanismele de termoreglare.
Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţile chimice ale
obiectelor. Excitantul este reprezentat de particule de substanţe volatile
ce pătrund în fosele nazale odată cu aerul şi stimulează receptorii
olfactivi. Denumirea senzaţiilor olfactive se face după substanţa care le-a
produs. Vorbim de miros de trandafiri, de miros de benzină, etc.
Senzaţiile olfactive au rol în apărare şi contribuie la reglarea apetitului.
Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor
solubile care pătrund în cavitatea bucală. Exista 4 feluri de senzaţii
gustative de bază: dulce, acru, sărat, amar. Din combinarea lor în diferite
proporţii, rezultă toate celelalte gusturi. Rolul lor fundamental este de
reglare a apetitului dar contribuie şi la apărarea organismului.
Senzaţiile proprioceptive ne informează cu privire la starea de
postură a membrelor, trunchiului, capului. Ele sunt provocate de
tensiunea musculară din muşchii care asigură postura.
Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi ne
informează despre direcţia, durata şi intensitatea efortului muscular
necesar realizării lor. Formele lor de baza sunt : a) chinestezia aparatului
locomotor; b) chinestezia manuală c) chinestezia verbomotorie care
permite vorbirea.
Senzaţiile de echilibru semnalizează schimbarea poziţiei capului
faţă de trunchi şi a corpului în întregime, când se fac mişcări de rotire şi
balansare. Ele au următoarele valori: a) stabilirea centrului de greutate a
corpului în condiţiile în care se petrec schimbări de poziţie ale acestuia;
b) menţinerea echilibrului vertical în timpul mersului şi a direcţiei
deplasării; c) redresarea stării de echilibru în situaţia în care se produc
alunecări, căderi, etc.

5
 Senzaţiile organice sunt determinate de modificări ale
chimismului intern al organismului cum ar fi: scăderea concentraţiei de
substanţe nutritive în sânge, a apei, a oxigenului, etc. Apariţia lor îl
determină pe om să acţioneze în vederea restabilirii echilibrului şi a
menţinerii stării de sănătate şi buna funcţionare a organismului.
Senzaţiile de durere ne informează asupra tulburărilor funcţionale
sau distrugerilor de ţesuturi organice. De aceea au o puternică tonalitate
afectivă negativă şi ne stimulează pentru ce acţiona în vederea înlăturării
pericolelor şi ameliorării sănătăţii.
Toate felurile de senzaţii la care ne-am referit îndeplinesc
următoarele roluri fundamentale:
a) ne informează despre lumea externă şi despre propriul
organism;
b) reglează mişcările;
c) sunt implicate în satisfacerea trebuinţelor fudamentale;
d) constituie baza pentru apariţia şi realizarea altor procese mai
complexe