Alexandru ODOBESCU PSEUDOKINEGETICOS

(Primul capitoL)

Epistola scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea „Manualul vânătorului"— a fost publicată în 1874, atunci
când Odobescu se afla în cele mai depline puteri creatoare, la vârsta de patruzeci de ani. Acest Fals tratat de
vânătoare este un eseu artistic ce ia drept pretext şi punct de pornire o carte cu caracter oarecum tehnic,
Manualul vânătorului, alcătuit de C. C. Cornescu, unul dintre prietenii scriitorului. Cornescu însuşi pare a fi fost
un intelectual trecut prin şcoală clasicista, lucru ce se poate deduce din unele aluzii la artă şi literatura
strecurate în cartea sa. Plecând, probabil, de la această constatare, Odobescu scrie, în loc de prefaţă, o carte
„în opoziţiune făţişă" cu Manualul vânătorului — după cum singur ne spune în scrisoarea către C. C. Cornescu:

„pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite
de vânătoare, eu, ca un nevanator ce sunt, ra-am apucat să colind rastimpii şi spaţiile căutând cu ochii, cu auzul
şi cu inima privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti.

Colindând m-am rătăcit şi iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac aşa de îngreuiat de tot
felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încât nu mai cutez, Doamne fereşte! Nici chiar eu însumi
să-1 arunc în spinarea Manualului tău. Am luat deci pretenţioasă hotărâre a le deşerta într-un volum deosebit,
ce-1 voi tipări numai pe seama lor, şi care, subt un titlu pedantesc şi arhaic

Cu treizeci de ani mai înainte, Costache Negruzzi, al cărui emul este Odobescu, scria şi el un manual cinegetic
de amator, intitulat Vânătorul bun sau meşteşugul de a nu-tifi urât. Spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt de
prisos artei lor, va întocmi un fel de Fals tractat de vânătoare. În opoziţie făţişă cu Manualul tău, care, deşi mai
scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor celor care vor să înveţe ceva cu temei."

De fapt, în ciuda tonului glumeţ şi a modestiei—afisate în scrisoarea adresată lui CC. Cornescu — Odobescu
urmărea, ca şi Lessing în Laocoon — sau despre limitele dintre artele plastice şi poezie (1776), opera studiată
îndeaproape de scriitorul roman, să dea o lucrare unde, îmbinând dulcele cu utilul (Omne tulit punctam qui
miscuit utile dulci/Leclorem delectando, pariterque moneda. „Toată aprobarea o capăta acela care întruneşte
folosul cu plăcerea/Desfătând pe cititor şi instruindu-1 totodată." Horaţiu, Ars poetică, v. 313 —14; citatul este
reprodus la începutul lui Pseudokinegeticos, op. Cât., p. 126), să fie instructiv şi atrăgător totodată.

Însă deosebirea dintre Laocoon şi Pseudokinegeticos este mare, cel puţin că finalitate. În timp ce scriitorul
german îşi propune demonstrarea unor teze cu privire la originea poeziei şi a artelor plastice, Odobescu rămâne
— cum spune Tudor Vianu — şi aici un istoric şi un artist, un spirit atent la singularitatea operelor şi la valoarea
lor expresivă. Lunga lui rătăcire pe urmele aceluiaşi motiv artistic nu vrea să dovedească nici o teză generală.
La mijloc e vorba numai de un pretext de superioară preţuire intelectuală, prin evocarea unei mari varietăţi de
opere ale tuturor artelor timpurilor, în care se oglindeşte una din formele vitalităţii şi sensibilităţii omului:
vânătoarea.

Paragraful pe care l-am ales pentru analiza noastră face parte din primul capitol al lucrării, acela în care
scriitorul, după ce declina competenţa sa în ale vânătorii, afirma totuşi că în copilărie a fost şi el în Arcadia: Et în
Arcadia ego. Intradevar, în anii copilăriei şi ai adolescenţei, Odobescu a avut prilejul să cutreiere Bărăganul
„tamadaienilor". Pe drumul care duce spre Călăraşi, dincolo de Fundulea, se afla moşia Călăreţi, proprietate a
polcovnicului Ioan Odobescu. Acolo scriitorul va fi petrecut, nu o dată, în desfătări cinegetice. Într-o scrisoare
adresată mamei sale, Catinca Odobescu, povesteşte călătoria de la Călăreţi la Baltă Albă, prin inima
Bărăganului. Ca în cazul tuturor marilor artişti ai cuvântului, imaginile fixate în copilărie s-au impus cu deosebită
forţa conştiinţei scriitorului şi au înflorit într-una din paginile cele mai frumoase din literatură noastră în care e
descrisă câmpia Bărăganului. Cu echilibru şi detaşare clasică, ochiul surprinde şi fixează ca pe o pânză „acele
şesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi
bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarete, în palate cu mii de
încântări". Pe acest fundal se perinda căruţele cu covergi de rogojină ale tamadaienilor, urmărind cardurile de
dropii. În prim plan se detaşează, în treacăt, figuri din vechime, precum „răposatul Caraiman, veselul şi
priceputul staroste al vânătorilor tamadaieni", vestit prin aceea că putea să înghită multe vedre de vin; apoi
„iscusitul moş Vlad", cel cu ochi ager, încât primul putea zări „creştetul delicat al dropiei mişcând printre fulgii
coliliei"; sau Gheorghe Gianta, care cu puşca lui ruginită ochea mult mai bine decât posesorul unei carabine
ghintuite. Memoria arheologului înregistrează acele movile uriaşe „a căror urzeala e taina trecutului şi podoaba
pustietăţii", profilate la orizont ca nişte muşuroaie de cârtiţa. Locurile călcate sunt indicate cu plăcerea filologului
de a pune în relief sonoritatea poetică a toponimelor: „movila Neacsului de pe malul Ialomiţei", „movila Vulturului
din preajma Borcei", „la Paicu în gura Bărăganului", „la Cornatele în miezul lui", „la Radana", „la Renciu", unele
descompuse etimologic: „coliba unchiaşului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg" (aşezarea de la
Dormarunt, unde se zice că un unchiaş ţinea cârciumă pentru vânătorI) etc. În constituirea tabloului de natură, şi
aici ca şi în alte părţi, Odobescu acorda un mare rol elementelor acustice, notând cu fineţe ecourile din sufletul
călătorului:

„Când soarele se pleacă spre apus, când murgul serei începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic
al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înaltă de pre faţa pământului; din
adierea vântului prin ierburi, din târâitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte că o slabă
suspinare ieşită din sânul obosit al naturii." „Singure, stelele noptei se uită de pe cer la dânşii; ei aud cu urechile
toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, tiuind, scârţâind, fluierând, şuierând, şi
toate acele mii de glasuri se-nalţa cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în
somnie auzul lor aromit."

Este foarte adevărat că într-o asemenea descriere — mai ales în latura ei acustică — se simte influenţa lui
Gogol, cu stepa lui rusească din Târâş Bulba — spre pildă — din care cităm un pasaj, altul decât cel pus între
ghilimele de Odobescu:

„Muzica zilei se stingea pe nesimţite şi în locul ei se năştea alta. Popândăii tărcaţi ieşeau din găurile lor şi se
aşezau pe lăbuţele dinapoi şi umpleau câmpul de şuierături. Târâitul greierilor se auzea tot mai tare. Uneori
venea de departe, de pe apele vreunui lac pierdut în stepa, câte un strigăt de lebădă şi tremură în văzduh,
risipindu-se în clinchete argintii." (în N. V Gogol, Opere, voi. II, 1956, p. 48, traducere romana făcută de Al. O.
Teodoreanu.)

Ce are a face însă? Peisajul nostru se vede, muzica Bărăganului, în noapte, se aude. Cu atât mai mult cu cât,
cu fân umor, scriitorul roman mărturiseşte sursa, aruncând totodată şi o înţepătură la adresa celor care,
adaptând în româneşte Revizorul lui Gogol, l-au deformat în chip grosolan1.

Cu aceste zise, ne-am apropiat de trăsătura cea mai caracteristică a peisagistului Odobescu: stilizarea livrescă,
în linia generală a eseului artistic din care e scos pasajul. Cărturarul e prezent în tablou nu numai cu amintirile
sale din copilărie, ci şi cu rafturile bibliotecii omului matur şi savantilui. Faptul că a străbătut cândva Bărăganul,
cu puşca în mână, i-a amintit de adagiul latin Et în Arcadia ego; lungile şiruri de cocoare, „brâne şerpuinde" pe
cerul nopţii de toamnă, îl fac să se gândească la „graţioasă imagine a stolului de suflete duioase, de unde se
desprinde, spre a-şi deplânge răstriştea", în Infernul lui Dante, Francesca da Rimini, prilej cu care citează din
memorie patru versuri din Divină comedie; iar odihnă de peste noapte a vânătorului îi inspiră o pastişă după
două versuri din Zburătorul lui Heliade:

Dar chiar şi în căruţă, vânatul oboseşte Şi dup-o cina scurtă şi somnul a sosit.

Dacă mai adăugăm şi referinţele la propria-i persoană, de felul: „căci mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut
vânătoarea, apoi au fost tocmai din acelea în care picioarele şi mâinile au mai puţin de lucrat", făcute cu umor şi
fină autoironie, observăm că Odobescu anticipa modalitatea peisagistică a lui Hogaş, însă fără propensiunea
spre sălbatic şi primitiv pe care o aflăm la scriitorul moldovean, ci într-un chip stilizat, prin aducerea tabloului
naturii în salon sau în bibliotecă.

Încă de la apariţia cărţii, unul dintre recenzenţii cei mai autorizaţi, care nu era altul decât Eminescu, observă
„limba curata şi farmecul noutăţii. O mulţime de cuvinte şi forme idiomatice, până acum scrise prea puţin sau
defel, dar a căror origine este limba poporului nostru, fac cartea preţioasă şi din punct de vedere lexical"2.

Într-adevăr, ceea ce atrage atenţia la prima vedere, în acest scurt pasaj, este lexicul şi — în genere — expresia
populară. Însă oricât de mare ar fi cantitatea de cuvinte şi expresii populare în scrisul celui care — cu atâta
dreptate — combătea latinismul şi ironiza cu atâta verva dicţionarul lui Massim şi Laurian, susţinând că „formă
cuvintelor să fie aceea pe care a consfintit-o uzul (consuetudineA) şi natura (logica fireascĂ) a limbii", stilul lui
nu are un caracter popular, ci unul savant, căutat, deloc spontan, cu toate că de un farmec deosebit, amintind
pe acela al lui Călinescu de mai târziu. Luat în ansamblu, tabloul lexical al limbii lui Odobescu, considerat chiar
şi după acest scurt fragment în care se descrie câmpia Bărăganului, se caracterizează prin alăturarea
termenilor populari sau arhaici de neologisme, precum: unde diafane, lupte amoroase, învăţături doctrinarii,
despreţ. Superb, regiile tehnice, petreceri cinegetice, în principiu trebuie să aibă dreptate, nestatornicul ocean,
răsare hidos, divinul Dante, graţioasă imagine a stolului, plăcerile inteligente, câine dresat, încântătoare
descriptiunc, minunatul romanţ (romaN) etc.
Sunt apoi, în scrisul lui Odobescu, destul de frecvenţe formaţiile în decalc neologistic latinesc, cele mai multe
detaşate pe fondul limbii comune, unele neconfirmate de evoluţia ulterioară a ei, de felul: „Dar însă şi eu am
crezut"; „sau când aceştia, primăvara, se înteţesc sau când, toamna, ei duc turmele de pui"1.

Cu aceasta este cazul să discutăm sintaxa frazei lui Odobescu, aşa cum ea se constituie în fragmentul de faţă.

Trăsătura dominantă a stilului întregii cărţi, constând în bogăţia arborescenta a subordonatelor, o întâlnim şi în
acest fragment din Pseudokinegeticos. Astfel, în fraza:

„Din copilărie şi eu am trăit cu tamadaienii, vânători de dropii din baştină 1/, cari neam de neamul lor au rătăcit
prin Bărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină/şi, manând în pas alene gloabele lor de
căluşei, au dat roata, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi/— cărora ei le zic mitropoliţi/, sau când
aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte amoroase/sau când, toamna, /ei duc turmele de pui/să pască ţarinele
înţelenite ".

Se poate observa cum din trunchiul principalei I se dezvoltă atributivele 1 şi 2, „iradiate" din cuvântul, cu loc
central în frază, lumadaienii; cum apoi din atributiva 2 deriva atributiva intercalată a, temporalele disjunctive b şi
c şi cum din c răsare finală ci, după schema:

I2

(A) (B) (C)

I (D)

Arborescenta atributivă — predominanta în subordonarea frazei lui Odobescu — e încă mai bogată în fraza
imediat următoare:

„Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vânătorilor tamadaieni 1, /carele
putea/să înghită în largele sale pântece atâtea vedre cât şi o butie de la Dealul Mare/, nici pe iscusitul moş Vlad
1/, în căruţa căruia ai adormit tu adesea/, pe când el, cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcând
printre fulgii coliliei/, nici pe bietul Gheorghe Gianta 1, /cel care, cu o rugină de puşcă/pe care orice vânător ar fi
azvârlit-o în gunoi/, nimerea mai bine, decât altul cu o carabină ghintuită/şi care pe mine, nemernicul, m-a adus
de multe ori cu vânat, la conacul de amiazi "/.

Aici trebuie văzut că cele patru atributive ale principalei se dezvolta din cele trei complemente directe ale
principalei exprimate prin sintagme atributive, la rândul lor: nicipe răposatul Caraiman; veselul şi priceputul
staroste, al vânătorilor, tamadaieni, nici pe iscusitul moş Vlad, nici pe bietul Gheorghe Gianta. Atributiva 2 naşte
şi subordonată de concomitenta temporală a, iar cea de-a 3-a — subordonată atributiva b, că în schema:

Introducerea subordonatelor prin care, când şi mai ales corelaţiile nici nici, sau sau, aşezate simetric în anumite
puncte ale frazei, servesc iradierea geometrică a discursului şi-i conferă o coloratură clasică. În aceeaşi ordine
se produce dislocarea membrelor propoziţiei principale.

Luate împreună cele două fraze, s-ar putea spune că de fapt a doua este un atribut al primei. Comunicarea se
produce concentric, analitic. Mai întâi scriitorul da relaţii despre obiceiurile tamadaienilor, în general, care —
vânători de baştină fiind — au rătăcit cu căruţele lor prin Bărăgan şi au dat roata dropiilor în diferite anotimpuri,
aşa cum i-a cunoscut el în copilărie. În a doua frază, relatarea devine mai amănunţită: autorul pomeneşte
numele şi caracterizează pe unii dintre aceşti tamadaieni, precum Caraiman, cel care putea să înghită multe
vedre de vin, iscusitul moş Vasile, care zărea de departe creştetul dropiei, şi Gheorghe Gianta, care nimerea cu
ruginită lui puşca mai bine decât oricare altul. Trebuie observat, de asemenea, că în prima frază — aşa cum am
arătat cu sublinierile făcute în parafraza noastră — predicatele sunt exprimate prin verbele la perfectul compus,
că spre a indica fapte la care scriitorul a fost martor cândva, în copilărie, acum vânătoarea şi rătăcirile prin
Bărăgan nemaifiind o preocupare a lui, ci numai o amintire plăcută: Et în Arcadio ego; în timp ce în a doua frază
predicatele sunt exprimate prin imperfect că spre a sugera fenomenul repetat. Alte citări şi analize de construcţii
nu mai sunt necesare spre a demonstra bogăţia ramificaţiei subordonării — în special a celei atributive — la
Odobescu.
Umanist, crescut la şcoală clasicismului latin, scriitorul se complace în a compune disociativ şi parantetic
perioadele.

„Obstacolele", create anume, nu sunt însă de natură să împiedice înţelegerea şi dezvoltarea armonioasă a
frazei. Dimpotrivă. Fraza lui Odobescu se desfăşoară în valuri succesive de arabescuri, asemenea unui brocart
somptuos. Scriitorol are un debit lent, nezorit, lăsându-se furat — că într-o cozerie plăcută — de cele mai
neaşteptate asociaţii de idei, solicitat de o multitudine de aspecte, cadenţând însă discursul sau în ample
simetrii, de natură să încânte ochiul şi auzul cititorolui. Constatarea că ne aflăm în faţa unui stil savant, făcută
de multă vreme în cazul lui Odobescu, se impune de îndată.

Deşi, cum s-a putut observa, prozatorul se sprijină pe un vocabular precumpănitor popular, Odobescu se
deosebeşte fundamental de un Creangă ori Sadoveanu. Limba şi stilul lui se constituie din elemente însuşite pe
calea culturii, fie acestea autohtone sau străine. Limba lui Odobescu da impresia de căutat şi chiar de o uşoară
convenţie academizantă, fericită însă că realizare artistică. Ea poate avea chiar şi un caracter „oral", însă nu în
sens popular — cu toată bogăţia lexicală şi paremiologica de pe alocuri —, ci în sens de convorbire de salon,
operă a unui spirit de rară mobilitate şi fineţe intelectuală, înainte de Odobescu, Bălcescu este acela (şi, într-o
măsură mai mică, mai puţin supravegheat din punctul de vedere al corectitudinii exprimării — EliadE) care
folosea perioada savantă, deşi în alte scopuri decât cel al efectelor digresiunilor eseistice, direcţionată mai mult
spre elevaţia mesianică, revoluţionară. Însă pe toţi îi preceda — de fapt — Miron Costin, primul care a încercat
— şi a izbutit în mare măsură — să confere frazei romaneşti înmlădierea clasică.