CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………..…………………...... 3

CAPITOLUL 1
Dimensiuni specifice ale personalităţii militarilor din serviciul de pază
1.1.Abordări teoretice în explicarea formării personalităţii …...………....... 5
1.2.Structura personalităţii .………..……...………..…………………….. 29
1.3.Caracteristicile personalităţii militarilor din serviciul de
pază………………………………………………………………………....34
CAPITOLUL 2
Solicitările psiho- morale la care sunt supuşi militarii din subunităţile
destinate pentru serviciul de pază
2.1.Starea psiho- morală……………………………………………………37
2.2.Factori de solicitare şi suprasolicitare la care sunt supuşi militarii din
serviciul de pază………………..…………………………………………..43
2.3.Influenţe ale ciclului circadian zi/noapte
asupra psihicului militarilor………………..…...…………………..……..45
2.4.Specificul producerii traumelor psihice…………...……….…………..49
2.5.Modalităţi psihoterapeutice pentru înlăturarea traumelor psihice….......56
CAPITOLUL 3
Conducerea pregătirii psihice la nivelul subunităţii de pază
3.1Principiile organizării şi desfăşurării ………....……………….…….….71
3.2Proiectarea pregătirii psihice ………………………………….………..78
3.3.Evaluarea eficienţei pregătirii psihice …….………………...………....80
3.4.Indicatori ai nivelului stării psiho-morale optime ………....…………..83
CAPITOLUL 4
Activitatea comandantului de subunitate pentru formarea, dezvoltarea şi
menţinerea unei stări psiho-morale ridicate în rândul militarilor
4.1.Direcţii de intervenţie pentru formarea şi menţinerea unei stări psiho-
morale corespunzătoare în subunitate……………………..……………….85
4.2.Forme, metode şi mijloace specifice comandantului de subunitate pentru
recuperarea psihică a militarilor din serviciul de
pază………………………………………………………………………....88
4.3.Studiu asupra stării psihomorale din subunitatea de pază………..…….91

CONCLUZII ŞI PROPUNERI…………………………….……………….…101

BIBLIOGRAFIE………………………………………………..……...............106

ANEXE …………………………………...…………………………………….109

2
 INTRODUCERE

Afirmăm uneori că omul stăpâneşte natura, ne imaginăm că suntem

capabili de realizări deosebite, de performanţe fizice sau intelectuale care ating
celebritatea, dorim să ne autodepăşim, să evadăm, eliberându-ne din chingile
invizibile ale determinărilor biologice, psihice şi sociale care ne îngrădesc mult
visata libertate absolută. De foarte multe ori, însă, viaţa ne reaminteşte exigenţele
realităţii, limitele posibilităţilor noastre – înăscute sau dobândite – şi faptul că nu
putem realiza mai mult decât suntem în stare.
Omul acţionează şi reacţionează eficient în raport cu o mulţime de factori,
performanţele sale fiind influenţate de condiţiile în care se exprimă ca fiinţă
biopsihosocială.
Orice activitate psihică sau fizică solicită mai mult sau mai puţin
organismul uman în întregul său, ori numai anumite subsisteme. În domeniul
militar, solicitările sunt deosebite, uneori împinse până la limitele fizice şi psihice
ale fiinţei umane. În luptă, mai ales, este perturbat ciclul normal al activităţilor
zilnice pentru care omul este programat biologic şi obişnuit social, ca fiinţă ajunsă
la maturitate şi integrare deplină.
Tematica lucrării focalizează atenţia cititorului asupra: „personalităţii
militarilor”, „solicitărilor psiho-morale la care sunt supuşi militarii”, „conducerea
pregătirii psihice”, „studiului stării moralului din subunitate”.
Lucrarea de faţă exprimă o încercare de tratare logică şi sistemică a
tematicii alese vis-à-vis de realităţile existente şi de posibilităţile care se întrevăd.
În lucrare se schiţează o referire de ansamblu asupra personalităţii în general ca
apoi să se scoată în relief particularităţile personalităţii militarilor care execută
serviciul de pază, dar nu pentru a oferi un termen de comparaţie, ci pentru o

3
viziune mai amplă, actuală şi modernă asupra ceea ce este în momentul de faţă
serviciul de pază.
O problemă importantă care se pune în dezbatere este cea a influenţei pe
care o au factorii solicitanţi ai serviciului de pază asupra psihicului militarilor.
Cum trebuie să fie aceşti militari? Ce condiţii, ce trăsături de personalitate trebuie
să aibă? Cum se face o bună pregătire psihică? De ce este importantă? Acestea sunt
întrebări cât se poate de fireşti. Răspunsurile nu sunt însă simple, întrucât avem de-
a face cu un complex de factori care interacţionează într-o mare măsură şi care
depind foarte mult de resursele materiale existente.
Concluziile expuse sunt, fireşte în mare parte, puncte de vedere personale
ce rezultă însă din studierea problematicii serviciului de pază, destul de puţin
abordată până în prezent din perspectivă teoretică.
Fără a avea pretenţia epuizării temei alese consider că această lucrare se
poate constitui ca un ghid, un îndrumar sau cel puţin un punct de vedere pertinent
referitor la influenţele pe care le are serviciul de pază asupra militarilor.

CAPITOLUL 1

4
Dimensiuni specifice ale personalităţii militarilor din serviciul
de pază

1.1. Abordări teoretice în explicarea formării personalităţii

Înţelegerea posibilităţii existenţei fiinţei umane este o preocupare insistentă

a oamenilor, pe măsură ce capacitatea lor cognitivă se dezvoltă; de aceea,
explicarea analitică a problematicii constituie unul dintre obiectivele majore şi
constante ale cercetării teoretice.

Secolul XX este cel în care studiile psihologice capătă tot mai mult un
pronunţat caracter ştiinţific. Prin rigorile pe care autorii şi le impun, ei reuşesc să
se raporteze la problematica ce decurge din acceptarea „psihicului” ca domeniu de
referinţă. Caracterul complicat al omului, ca obiect în sine, face ca studiile ce
încearcă să se pronunţe asupra psihicului uman să se diversifice. Se conturează mai
multe strategii explicative ale psihicului în funcţie şi de obiectivele urmărite de
cercetători, dar şi de premisele ontologice şi epistemologice adoptate.
Astfel de studii au impus conceptul de „personalitate” pentru a denumi
ceea ce poate da consistenţa, coerenţa şi specificitatea fiecărui om.
Teoriile personalităţii au apărut, în general, ca urmare a implicării în
activităţii clinice a psihologilor, care s-au ocupat de pacienţi cu diverse probleme
psihice.
În acest context s-au conturat numeroase interpretări ale omului care aduc
în prim plan conceptul „personalitate”, ca modalitate de a se pronunţa asupra
aspectelor considerate relevante pentru om, în ansamblul manifestărilor sale. Unele
dintre ele au reuşit să constituie contribuţii majore la explicarea teoretică a fiinţei
umane. Există, în principiu, patru concepţii care explică problematica
personalităţii. Ele nu sunt singurele dar sunt cele care au avut şi au consecinţele
cele mai ample atât în plan teoretic, cât şi în zona aplicaţiilor.

5
 Avem în vedere concepţii despre personalitate consacrate în literatura de
specialitate şi utilizate efectiv îndeosebi pentru diagnoze, orientarea activităţilor
educative şi elaborarea unor concepţii terapeutice. Acestea sunt1:
◄ - concepţia neuro – psihică;
◄ - concepţia comportamentistă (behavioristă);
◄ - concepţia psihanalitică;
◄ - concepţia fenomenologică.

CONCEPŢIA NEURO-PSIHICĂ
Conform acestei concepţii, oamenii diferă prin ceea ce le este caracteristic,
iar unele dintre aceste caracteristici pot fi mai stabile, mai de durată decât altele
deoarece se manifestă ca rezultante ale diverselor conexiuni profunde dintre
procesele neuronale şi cele care se cer a fi investigate pentru a identifica şi explica
posibilitatea fiinţării oamenilor.
Adepţii acestei concepţii consideră că gândirea tipică a oamenilor despre
semenii lor, dar şi despre ei înşişi, se desfăşoară în modalităţi ce decurg din
atribuirea unor caracteristici iar identificarea lor are valoare explicativă. Studii de
acest gen au generat ipoteze despre numeroase seturi de caracteristici iar ele au fost
interpretate în numeroase modalităţi. Diferenţierile dintre interpretări decurg din
modul în care se realizează analiza acestor caracteristici, şi din presupunerile
referitoare la intervenţia lor în orientarea manifestărilor oamenilor.
Astfel de abordări s-au dezvoltat deoarece au produs organizări
conceptuale care pot să explice comportamentul unei persoane în situaţii variate.
Din teoriile conturate se remarcă:
1.concepţia de investigare elaborată de G.W.Allport;
2.concepţia de investigare elaborată de R.Cattel;
3. concepţia de investigare elaborată de H.Eysenck;

1
L. Culda, Strategii psihologice de explicare a personalităţii, Editura Licorna, Bucureşti,2001, p.22.

6
 4. modelul celor cinci factori în construcţia teoretică
realizată de Paul Costa şi Robert McCrae;

CONCEPŢIA DE INVESTIGARE ELABORATĂ DE

G.W. ALLPORT

Allport este preocupat să identifice dispoziţiile care pot fi considerate

unităţile de bază ale personalităţii. Conform lui Allport 2 ,o dispoziţie personală este
o structură neuropsihică generalizată (specifică individului), având capacitatea de a
interpreta mulţi stimuli funcţional echivalenţi şi de a iniţia şi orienta forme
constante (echivalente) de comportament adaptiv şi stilistic. El îşi bazează teoria
pe următoarele opt aserţiuni:
1. Dispoziţiile au mai mult decât o existenţă nominală. Ele
nu sunt doar etichete sumare ale comportamentului observat.
Caracteristicile fac parte din persoană.
2. Dispoziţiile sunt mai generale decât obiceiurile.
3. Dispoziţiile sunt doar relativ independente faţă de alte
caracteristici.
4. Dispoziţiile sunt dinamice şi ele determină
comportamentul.
5. Dispoziţiile pot fi identificate empiric.
6. Dispoziţiile nu sunt sinonime cu judecăţile morale sau
sociale.
7. Dispoziţiile pot fi studiate fiecare în parte în lumina
personalităţii care le conţine (abordare idiografică) şi în lumina
distribuţiei lor într-o anumită populaţie (abordare nomometrică).
8. Actele, şi chiar obiceiurile care nu sunt compatibile cu o
dispoziţie nu dovedesc că acea dispoziţie nu există.

2
Gordon W. Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.

7
 Allport propune o clasificare a dispoziţiilor personale după gradul în care
ele contribuie la construirea personalităţii. Acestea sunt trei tipuri3:
a) dispoziţii cardinale;
b) dispoziţii centrale;
c) dispoziţii secundare;
Din această clasificare, efectuată în funcţie de numărul şi rolul
dispoziţiilor, rezultă că dispoziţiile cardinale sunt puţine – una, două – dar cu rol
esenţial în comportament, controlându-le pe celelalte în situaţii deosebite;
dispoziţiile centrale sunt mai numeroase ( între 3 şi 10) dar intervin în situaţii
obişnuite de viaţă; dispoziţiile secundare sunt şi mai numeroase dar au o existenţă
latentă şi controlează mai puţin comportamentul individului.
Allport prezintă două puncte de vedere asupra dispoziţiilor. Un punct de
vedere se referă la dispoziţii ca specificităţi care permit comparaţiile între
persoane. Celălalt punct de vedere se referă la dispoziţii ca fiind specificităţi unice,
specifice unei persoane şi care nu permit comparaţia cu o altă persoană. Conform
primului punct de vedere, avem de-a face cu trăsături comune, iar potrivit celui de-
al doilea punct de vedere avem de-a face cu dispoziţii individuale.

CONCEPŢIA DE INVESTIGARE ELABORATĂ DE

RAYMOND CATTELL

Raymond Cattell, psiholog britanic ce şi-a petrecut majoritatea activităţii

de cercetător în Statele Unite, este unul dintre pionierii încercării de a descrie
personalitatea în termeni de dispoziţii măsurabili. Cattell a dorit să dezvolte un
sistem prin care un număr infinit de personalităţi diferite să poată fi descrise în
termenii unui număr finit de dimensiuni dispoziţionale4.
3
CULDA, L., Strategii psihologice de explicare a personalităţii, Editura Licorna, Bucureşti,2001, p.33.
4
Ibidem, p.35.

8
 Pentru Cattell, personalitatea are un sens în acţiunea de diagnosticare –
este ceea ce permite o predicţie asupra a ceea ce va face o persoană într-o situaţie
dată.
Făcând diferenţa între trăsături şi tipuri, ca alternativă în explorarea
personalităţii, Cattell defineşte tipul ca un model particular şi recurent de atribute
prin care se dau semnificaţii conotative. Atributul său trăsătura (dispoziţia) se poate
defini ca un aspect unitar şi discret. Teoria sa porneşte de la date strict ştiinţifice în
care cercetarea empirică utilizează subiecţi cărora li se studiază extensiv
comportamentul colectând o masă enormă de date prin chestionare, teste obiective,
observaţii directe, cotări ale conduitei în situaţii reale de viaţă. Datele sunt
prelucrate prin analiza factorială iar factorii obţinuţi sunt, consideră autorul, chiar
trăsăturile personalităţii responsabile de variaţia comportamentului acestor
subiecţi.
Raymond Cattell presupune că existe trei surse de date despre
personalitatea unui om. Cattell a denumit cele trei surse de date despre
personalitate: date L, date Q şi date T.
Datele L sunt adunate din diverse documente despre viaţa personală a
subiectului studiat (de exemplu documente şcolare, de la locul de muncă etc. ).
Datele Q sunt adunate din chestionare şi interviuri aplicate subiectului în
cauză;
Datele T se obţin din testarea obiectivă a subiectului în anumite situaţii.
Conform lui Cattell, câteva sute de teste aplicate conferă acestora criteriul
obiectivităţii.
Cattell consideră că cele trei surse de date pot fi integrate astfel încât să
releve întreaga complexitate a personalităţii subiectului analizat.
În studiul personalităţii Cattell urmăreşte două obiective5:
1. să determine modelele unităţilor funcţionale,
respectiv factorii ce constituie aspecte structurale ale personalităţii;
5
Mihaela Minulescu, Chestionare de personalitate în evaluarea psihologică, Gorell Publishing Company, Bucureşti,
1996.

9
 2. să ofere o estimare numerică a gradului de dotare al
unui individ particular în fiecare factor, ca mijloc de predicţie pentru diferitele
situaţii care ţin de psihologia aplicată.
Pentru Cattell, trăsăturile sunt factorii rezultaţi în urma analizelor factoriale
din marea masă de date despre comportamentul uman. Definite în aceşti termeni,
trăsăturile apar ca tendinţe de a reacţiona, relativ permanente, care formează
unitatea fundamentală a personalităţii individului. Cattell afirmă clar că numai prin
cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc aceea persoană
ca o unicitate, se poate realiza o predicţie privind ceea ce va face această persoană
într-o situaţie dată.
Rezultate în urma analizelor statistice, trăsăturile nu au o existenţă ca atare
în psihologia fiecărei persoane. Cattell le consideră constructe ipotetice sau
imaginare deduse din observarea obiectivă a comportamentului deschis.
Cattell foloseşte câteva modalităţi de taxonomizare a trăsăturilor6:
1. o primă modalitate rezultă din distincţia între trăsături comune şi
trăsături unice;
2. o a doua modalitate grupează trăsăturile în capacităţi sau abilităţi care
determină cât de eficientă este persoana când acţionează în vederea unui anumit
scop:
- trăsături temperamentale
- trăsături dinamice.
3. în ordinea înţelegerii efective a comportamentului şi dezvoltării
personalităţii, mai importantă apare distincţia între: trăsături de suprafaţă şi
trăsături sursă (care se împart în trăsături constituţionale şi trăsături care ţin de
mediu).

6
CULDA, L., Strategii psihologice de explicare a personalităţii, Editura Licorna, Bucureşti,2001, p.38.

10
 CONCEPŢIA DE INVESTIGARE ELABORATĂ DE

HANS EYSENCK

Psiholog britanic de origine germană, Hans Eysenck a dezvoltat o teorie

dispoziţională care iniţial, în faza de început a cercetării, a fost similară cu teoria
lui Cattell.
În studiile sale, Eysenck a adunat o mare cantitate de date, care includeau
informaţii obiective despre evenimentele din timpul vieţii subiecţilor şi date
provenind din teste psihologice aplicate subiecţilor, date pe care le-a supus apoi
analizei factoriale. Aceste studii l-au condus la două dimensiuni dispoziţionale,
dimensiuni care păreau să explice destul de bine cele mai multe din diferenţele
individuale din datele adunate.
O primă dimensiune, pe care a denumit-o introversie-extraversie, pare a
avea legătură cu tendinţa unei persoane de a evita sau a căuta emoţia, agitaţia, un
motiv de tulburare în mediul înconjurător.
Cea de a doua dimensiune, pe care a denumit-o nevrotism-stabilitate,
pare a avea legătură cu tendinţa unei persoane spre tulburare emoţională.
Eysenck concepe un model de personalitate structural. Tipurile se situează
în vârful structurii personalităţii şi, de aceea, exercită o influenţă hotărâtoare asupra
acesteia. Tipurile sunt compuse din trăsături, iar acestea, la rândul lor, sunt
compuse din răspunsuri obişnuite. La nivelul cel mai caracteristic, răspunsurile
specifice sunt elemente de la care în mod individual se formează obiceiuri.
Din această diagramă se observă că Eysenck consideră cele patru tipuri de
personalitate evidenţiate de vechii greci – flegmatic, coleric, sanguin şi melancolic
– ca fiind o estimare ingenioasă a tipurilor de personalitate existente astăzi.

EXTRAVERTIT
sociabil activ

11
 prietenos optimist
sensibil vioi
nonşalant Sangvin Coleric agresiv
autoritar schimbător

STABIL NEVROTIC
calm Flegmatic Melancolic rigid
controlat sobru
paşnic pesimist
grijuliu tăcut
gânditor rezervat

INTROVERTIT
Modelul de personalitate a lui Eysenck

MODELUL CELOR CINCI FACTORI ÎN CONSTRUCŢIA

TEORETICĂ REALIZATĂ DE PAUL COSTA ŞI ROBERT McCRAE

Teoriile privind trăsăturile personalităţii operează cu o afirmaţie

fundamentală, care la rândul ei se bazează şi este validată pe o certitudine empirică
privind faptul că personalitatea poate fi caracterizată ca o structură de trăsături, de
moduri caracteristice de comportament, cunoaştere, reacţie, simţire.

Abordările moderne dezvoltă posibilităţile oferite de analiza factorială în

sensul, pe de o parte, încercând să izoleze şi să definească psihologic dimensiunile
bazale în structura personalităţii şi, pe de o altă parte, în ultimii ani, să depăşească
o descriere a personalităţii prin factori bipolari relativ independenţi, cărora doar
capacitatea de inferenţă a psihologului le poate da o viziune sintetică.

În ultimul timp, un impresionant număr de cercetări indică un acord

general aspra unui model de cinci factori evidenţiat prin tehnica factorizării
aplicată prin proceduri de autoevaluare şi evaluări ale altora, proceduri realizate în
interiorul mai multor limbi, pe eşantioane de subiecţi de sexe, vârste şi naţionalităţi
diferite.

Modelul celor cinci factori sau „Big Five”, cum a fost denumit, derivă din
abordările de tip lexical ce au ca bază ipoteza: „acele diferenţe individuale care

12
sunt mai proeminente (evidente) dar şi relevante din punct de vedere social în viaţa
indivizilor vor fi virtual encodate în limbajul lor; cu cât sunt mai importante aceste
diferenţe, cu atât e mai probabil să fie exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt”.

O notă aparte în rândul cercetătorilor şi creatorilor de instrumente pentru

cercetarea personalităţii tip „Big Five” o fac doi autori americani: Paul Costa şi
Robert McCrae.

În „Personalitate şi vârsta adultă”, cei doi definesc trăsăturile ca

dimensiuni ale diferenţelor individuale privind tendinţele de manifestare a unor
modele (paternuri) consistente de gândire, simţire şi acţiune.

În articulaţiile acestui „model al persoanei” personalitatea apare ca una

dintre subdiviziunile fundamentale, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice, dar
şi de alte aspecte care intră în alcătuirea personalităţii ca „material” brut.

În schema explicativă concepută de Costa şi McCrae, modurile de

comportament specifice pot fi explicate de motive, iar motivele sunt, la rândul lor,
considerate expresii ale tendinţelor fundamentale.

Urmărind modelul, se observă că trăsăturile bazale, faimoşii super factori

ai personalităţii (nevrotism, extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate)
apar ca dispoziţii psihice fundamentale, care nu trebuie în nici un caz considerate
constructe biologice.

Modelul conceptualizat de autori americani pune problema explicării

felului în care dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare, în
cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii, pentru a produce expresiile fenotipice
ale personalităţii: valori, proiecte personale, relaţii personale, imaginea de sine.

CONCEPŢIA COMPORTAMENTISTĂ
(BEHAVIORISTĂ)

13
 În contrast cu celelalte trei concepţii, cea comportamentalistă se centrează
pe studierea comportamentului ca atare şi nu ca semnificaţie a personalităţii. În
cadrul acestei strategii, unitatea de bază a personalităţii este comportamentul.

Într-o primă perioadă, pentru psihologii care se raliază acestei strategii

explicative personalitatea este organizarea comportamentelor unui individ. Când
însă abordările se diversifică şi iau în considerare procesele cognitive,
problematica personalităţii se impune atenţiei tot mai mult.
În conformitate cu această concepţie de analiză a fiinţei umane,
comportamentul poate fi7:
- deschis ("overt" ) - transparent, observabil de ceilalţi;
- ascuns ("covert") – interiorizat, privat şi dificil de
observat de ceilalţi.

Comportamentismul radical şi cel metodologic

Din punct de vedere istoric, concepţia comportamentistă s-a născut din
şcoala de psihologie înfiinţată John Broadus Watson (1878-1958) în primii ani ai
secolului XX. Watson a făcut distincţia între două forme de analiză
comportamentistă:
a) prima formă, comportamentismul radical dictează atât care este
materia de studiu potrivită a psihologiei cât şi metodele de cercetare potrivite;
b) a doua formă, comportamentismul metodologic tratează numai
metodele de cercetare.
Comportamentismul radical şi-a câştigat numele datorită naturii extreme a
propoziţiilor sale; s-a postulat că anumite fenomene nu sunt potrivite ca teme de
studiu pentru psihologie. Watson consideră că psihologia trebuie să fie ştiinţa
comportamentului iar prin comportament el desemna numai manifestările
observabile, transparente. El era suspicios asupra manifestărilor neobservabile
deoarece acestea puteau include şi fenomene subiective, ca introspecţia.

7
CULDA, L., Strategii psihologice de explicare a personalităţii, Editura Licorna, Bucureşti,2001, p.61.

14
Comportamentismul radical a prescris modul de studiu al comportamentului
observabil considerat legitim din perspectiva exigenţelor pozitiviste: se concep
cercetări minuţios controlate, bazate pe observaţii verificabile obiectiv.
Comportamentismul metodologic, conturat ulterior, sub presiunea
dificultăţilor ce decurg din consecvenţa cu poziţia radicală, accentuează
obiectivitatea, observarea directă a fenomenelor, definiţiile precise şi experimentul
controlat în studierea comportamentului uman dar, spre deosebire de
comportamentismul radical, el nu specifică temele care sunt legitime pentru a fi
investigate; se indică doar căile care trebuie să orienteze cercetarea în psihologie.
S-au conturat două noi abordări în cadrul concepţiei comportamentiste:
- analiza învăţării sociale;
- abordarea cognitiv – comportamentistă.
Presupoziţia de bază a noii concepţii comportamentiste este următoarea:
comportamentul se modifică şi se dezvoltă prin învăţare şi experienţă mai degrabă
decât prin ereditate şi factori biologici.
Abordările din cadrul strategiei behavioriste diferă între ele prin forma de
învăţare pe care pun accentul:

- condiţionarea clasică;
- condiţionarea operaţională;
- învăţarea prin observare;

Teorii ale învăţării sociale

„Învăţarea socială” a fost folosită de către psihologii care au studiat
personalitatea deoarece în explicarea procesului de învăţare ei au pornit de la
ideea: întotdeauna personalitatea se dezvoltă într-un context social.

15
 Nu există o singură teorie a învăţării sociale; ele sunt numeroase şi se
reconstruiesc periodic, pe măsură ce se construiesc noi perspective de explicare a
fiinţei umane.8
Există trei teorii construite de pe poziţii comportamentiste:
A) Teoria învăţării sociale elaborată de Miller şi Dollard;
B) Teoria învăţării sociale elaborată de Rotter;
C) Teoria învăţării sociale elaborată de Bandura.
Teoria învăţării sociale elaborată de Miller şi Dollard
Neal Miller şi John Dollard au fost primii care au utilizat sintagma „teorie
a învăţării sociale”, preluând şi aplicând teoria învăţării a lui Clark Hull la studiul
personalităţii.
Cei doi autori consideră că motivaţia stă la baza oricărui comportament. Ei
disting între motivaţii primare, care îşi au sursa în nevoile biologice ale fiecărui
individ, şi motivaţii secundare, care se dezvoltă în prelungirea celor primare. De
exemplu, foamea este motivaţie primară pentru a căuta mâncare. Dorinţa de a găsi
un restaurant poate fi un exemplu de motivaţie secundară.

Experienţa determină când, unde şi cum răspunde un individ unei nevoi. În

conformitate cu Miller şi Dollard, a învăţa să observi şi să interpretezi experienţa
este un fapt central în învăţarea socială. Conceptul experienţe modelatoare şi
necesitatea de a-l interpreta corect constituie o idee de bază şi în teoriile moderne
ale învăţării sociale.

Cel mai important element în secvenţa învăţării este considerat răspunsul.

Miller şi Dollard au acordat o atenţie deosebită modului în care răspunsul se
produce iniţial şi felului în care el se modifică. Ei au ajuns la concluzia că
învăţarea de a da un răspuns adecvat presupune multe încercări şi erori.

Un ultim element al secvenţei învăţării în această teorie îl constituie

întărirea. Cei doi autori consideră că întărirea presupune totdeauna simplificări.

8
POPOVICI, D., Pedagogie generală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998.

16
 Teoria învăţării sociale elaborată de Julian B. Rotter

Rotter a manifestat un interes timpuriu pentru integrarea cercetărilor

psihologice de laborator şi clinice despre comportamentul uman într-o teorie a
personalităţii.

În teoria sa, Rotter a utilizat patru constructe de bază9:

- comportament potenţial;

- semnificaţia întăriri;

- speranţa (aşteptările);

- situaţia psihologică.

Rotter identifică ca fiind foarte importante două aşteptări generale10:

- capacitatea de control;

- încrederea interpersonală.

Când o persoană la o anumită acţiune, întrebarea care se pune este: de ce s-

a întâmplat aşa ? În mod similar, când o persoană primeşte un rezultat nedorit la o
anumită acţiune se pune aceeaşi întrebare. Un răspuns ar fi acela că rezultatul este
obţinut prin efortul, abilitatea sau priceperea persoanei respective. Aşadar, este
important modul în care fiecare persoană îşi apreciază sursa rezultatelor ei, fie ele
pozitive sau negative.

Rotter consideră că posibilităţile de control sunt de natură internă dar

manifestările oamenilor depind şi de forţe exterioare, asupra cărora ei nu au nici un
control. Mai mult, el consideră că sursa unui anumit rezultat poate fi apreciată ca
fiind internă sau externă, dar ceea ce determină capacitatea de control a unei
persoane este modul în care ea percepe sursa.

Rotter a susţinut că oamenii diferă între ei prin aşteptarea pe care o au faţă

de cuvântul altora. Aşteptările unei persoane se bazează pe ceea ce îi sugerează
9
CULDA, L., Strategii psihologice de explicare a personalităţii, Editura Licorna, Bucureşti,2001, p.71.
10
Ibidem, p.72.

17
părinţii, profesorii, cercul de prieteni şi mass-media. Rotter defineşte încrederea
personală ca o aşteptare generalizată susţinută de un individ sau un grup, de a se
bizui sau nu, pe promisiunea verbală sau scrisă a unui alt individ sau grup.

Teoria învăţării sociale elaborată de Albert Bandura

Teoria învăţării sociale concepută de Bandura accentuează rolul învăţării

observaţionale în dezvoltarea şi schimbarea personalităţii 11. Între 1960 şi 1970,
Bandura, împreună cu alţi psihologi, a efectuat numeroase studii care au
demonstrat impactul modelelor sociale observate asupra unui număr foarte mare de
tipuri de activităţi umane. Aceste studii au încercat să identifice mecanismele şi
procesele care stau la baza învăţării observaţionale.

Învăţarea observaţională este procesul prin care comportamentul unei

persoane – observatorul – se schimbă ca urmare a expunerii de mai multe ori la
comportamentul altei persoane – modelul. Comportamentele specifice ale unui
comportament model sunt disponibile aproape continuu în viaţa de zi cu zi şi ele
sunt reale sau simbolice. Metodele reale se referă la situaţii reale observate.
Modele simbolice se referă la expunerea indirectă la situaţii, prin urmărirea unui
film, prin citirea unei cărţi sau prin povestirea orală a comportamentului unei
persoane.

Învăţarea observaţională poate fi conceptualizată ca fiind un proces ce se

desfăşoară în trei stadii:

- expunerea la situaţie;

- achiziţionarea;

- acceptarea situaţiei.

În cercetările sale, Bandura a demonstrat în multe experimente că

performanţele unei persoane în efectuarea anumitor sarcini pot fi amplificate

11
Ibidem, p. 75.

18
folosind procedee de creştere a încrederii persoanei că poate efectua sarcinile
respective.

Abordarea cognitiv – comportamentistă

Cea mai reprezentativă teorie a acestui tip de abordare a personalităţii este

teoria elaborată de Walter Mischel.

Mischel aduce patru contribuţii importante:

- o critică comprehensivă a evaluării personalităţii prin

utilizarea concepţiei euro-psihologice şi a celei psihanalitice;

- identificarea şi investigarea variabilelor personale care

influenţează personalitatea;

- o explicaţie a paradoxului consistenţei;

- investigarea interacţiunii dintre emoţie şi cogniţie.

În cartea sa, Personalitate şi măsurare, Mischel identifică şi critică

siguranţa afişată în evaluarea personalităţii pe baza teoriilor neuro-psihologice
despre trăsăturile (dispoziţiile) oamenilor şi a celor psihanalitice. Ambele abordări
susţin, remarcă Mischel, că răspunsul unui subiect la un test de personalitate este
un semn, o indicaţie asupra personalităţii celui cărui i-a fost aplicat testul. Mischel
atacă această interpretare.

El argumentează că măsurarea personalităţii trebuie să se bazeze pe mostre

de comportament şi nu pe un semn (un indicator) al acestuia. O mostră ar trebui
luată în situaţii pe cât posibil similare cu circumstanţele naturale în care
comportamentul se produce.

În 1973, Mischel teoretizează faptul că cinci tipuri de variabile personale

sunt esenţiale pentru studiul personalităţii. Acestea sunt12:

1.competenţele;

12
Ibidem, p.79.

19
 2.strategiile personale de codificare;

3.speranţe, aşteptări;

4.valori, evaluări, semnificaţii;

5.standarde şi performanţe auto impuse.

CONCEPŢIA PSIHANALITICĂ

Construcţiile teoretice care sunt produse ale unor demersuri ce se consideră

„psihanalitice” sunt, în ultimă instanţă, strategii de analiză a implicării unor
presupuse procese psihice în orientarea comportamentului omului.

Se apreciază că psihanaliza are trei sensuri (semnificaţii) diferite dar

conexate:

 o teorie a personalităţii;
 un mod de studiere a personalităţii;
 proceduri de schimbare a personalităţii.
Teoria psihanalitică a personalităţii se detaşează de celelalte strategii
explicative prin faptul că accentuează rolul:

1. evenimentelor intrapsihice (procese care se întâmplă în minte);

2. reglărilor neconştientizate ce se realizează în interiorul psihicului;

3. dezvoltării timpurie a copilului.

Teoria lui Freud asupra personalităţii

Freud a elaborat un model în care mintea umană era văzută ca un aisberg,
având cea mai mare parte ascunsă sub suprafaţa apei. Acea parte a minţii de care
suntem conştienţii a numit-o conştient13. Dar avem şi amintiri şi gânduri care sunt
temporar uitate, dar care pot fi aduse în conştient, dacă este necesar:
preconştientul. Sub acestea, Freud considera că este îngropat un strat mai profund

13
HAYES, N., ORRELL, S., Introducere în psihologie, Editura All Educations, Bucureşti, 1993.

20
al minţii, ale cărui componente nu ajung niciodată la conştienţă: inconştientul. În
această zonă a psihicului uman sunt ascunse conflictele şi traumele acumulate în
prima parte a vieţii. Deşi nu suntem conştienţi de el, Freud considera că
inconştientul ne-ar influenţa comportamentul şi emoţiile, cauzând deseori tulburări
severe, precum isteria.
Freud considera că personalitatea umană este compusă din trei părţi:
sinele, eul şi supraeul. Sinele este prima parte a personalităţii care se dezvoltă,
conţinând toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile şi instinctele. Sinele este în
întregime egoist, manifestându-se numai pe baza principiului plăcerii de
satisfacere imediată a oricărei dorinţe. De asemenea, sinele are reacţii foarte
extremiste: frustrarea degenerează în agresivitate, iar foamea poate duce la
înhăţarea instantanee a primului lucru comestibil întâlnit.
Totuşi, pe măsură ce are loc desprinderea individului de prima perioadă a
copilăriei, este clar că un astfel de comportament nu ar fi acceptabil din punct de
vedere social şi, astfel, începe să apară o mlădiţă mai realistă a sinelui. Aceasta se
manifestă pe baza principiului realităţii, încercând să satisfacă solicitările sinelui,
dar într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea şi care să nu producă
dificultăţi mai târziu. Această parte a personalităţii, care să separă repede de sine, a
fost numită eu.
Pe măsură ce copilul creşte, se dezvoltă şi o a treia parte a personalităţii.
Aceasta se manifestă ca un fel de „părinte interior”, indicându-i individului ce „ar
trebui” sau „nu ar trebui” să facă şi conţinând toate ideile, datoriile şi
responsabilităţile individului, ca parte a atribuţiilor sociale. În multe privinţe,
această parte a personalităţii este la fel de nerealistă ca şi sinele, deoarece
exigenţele sale sunt atât de pretenţioase, încât ar fi imposibil de realizat. Şi din nou
eul, acţionând conform principiului realităţii, trebuie să menţină echilibrul între
realitate şi solicitările supraeului.
De multe ori, acest tip de abordare a personalităţii este numit
psihodinamic, deoarece concepe eul ca având rolul de a menţine un echilibru

21
dinamic între cele trei tipuri de exigenţe care îi sunt impuse: de la sine, de la
supraeu şi de la realitate. Totuşi, sinele şi supraeul se află în inconştient şi este
important ca eul să le împiedice să treacă în conştient, deoarece situaţia ar fi mult
prea ameninţătoare pentru a mai putea fi stăpânită. Prin urmare, eul elaborează o
serie de mecanisme de apărare, care îi permit să se protejeze împotriva presiunilor
exercitate de sine şi de supraeu.
Există câteva astfel de mecanisme de apărare, printre care:
protecţia – de exemplu, atribuirea unei senzaţii sau idei „neplăcute” altei
persoane.
refularea – ascunderea unei amintiri atât de bine, încât să nu mai poată fi
reactualizată deloc.
formaţiunea reacţională – suprimarea atât de puternică a unui lucru,
încât acesta să se transforme în opusul său.
raţionalizarea – găsirea unei scuze rezonabile pentru o anumită acţiune,
când, de fapt, acţiunea a fost făcută spontan.
O idee centrală pe care a utilizat-o Freud pentru a explica originile
personalităţii a fost conceptul de libido, pe care l-a considerat o energie vitală
generală, motivantă. Freud considera că libidoul se focalizează asupra a diferite
părţi ale corpului în timpul copilăriei şi că în felul în care individul percepe
plăcerea prin libido influenţează dezvoltarea personalităţii.

Alternative la concepţia lui Freud

Concepţiei elaborate de Freud i s-au adus numeroase modificări. Cele mai

multe, prin luarea în considerare a unor situaţii aduse în atenţie de folosirea curentă
a teoriei, dar numeroase modificări decurg din situarea autorilor în orizonturi de
interpretare modificate de evoluţii teoretice, îndeosebi de evoluţiile ce se produc în
bazele filosofice ale psihologiei.

22
 Se consideră că cele mai ample şi importante modificări au fost întreprinse
de Carl Jung. Acesta consideră că energia sexuală este o sursă importantă a
motivaţiei, dar o analiză mai nuanţată poate produce altă interpretare.

Şi Jung a împărţit personalitatea în trei niveluri de conştienţă14:

1. ego-ul conştient, care include percepţii, gânduri, sentimente şi

amintiri de care persoana este conştientă ( acest nivel este echivalent cu nivelul
conştientului al lui Freud);

2. inconştientul personal, care conţine imagini mentale de care

persoana nu este imediat conştientă dar care pot deveni prompt parte a ego-lui
conştient;

3. inconştientul colectiv, constituie aspectul dominant al

personalităţii; Jung consideră că personalitatea nu este numai un produs al
experienţelor şi amintirilor personale; indivizii gândesc şi acţionează în moduri
formate de experienţe comune ale tuturor oamenilor de-a lungul evoluţiei speciei;
Jung numeşte această parte a personalităţii care conţine amintiri inconştient
colectiv.

Cea mai cunoscută alternativă la concepţia stadiilor psihosexuale de

dezvoltare a personalităţii a lui Freud este ideea celor opt stadii de dezvoltare
psihosocială a lui Erik Erikson. Erikson nu exclude influenţele biologice şi
psihosociale în dezvoltarea individului dar se pronunţă asupra influenţei societăţii
şi a culturii asupra dezvoltării individului. În teoria sa, Erikson insistă asupra
influenţei societăţii şi a culturii în această dezvoltare.

Erikson consideră că sunt opt perioade critice de dezvoltare pe parcursul

vieţii. Fiecare perioadă apare în atenţia psihologului ca un studiu aparte. Erikson
conturează astfel opt stadii de dezvoltare psihosocială15:

- încredere versus neîncredere în sine;

14
Ibidem, p.114.
15
Ibidem, p.118.

23
 - autonomie versus nesiguranţă, incapacitatea de asumare a rolurilor;

- iniţiativă versus sentimentul vinovăţiei că nu reuşeşti să asumi anumite

roluri;

- încredere în sine şi hărnicie versus sentimentul inferiorităţii;

- sentimentul că rolurile sunt identificate corect versus confuzie de rol;

- afirmarea identităţii versus izolare socială;

- capacitatea de a trăi nevoia de a fi util semenilor versus stagnare şi

sentimentul împovărător al inutilităţii;

- integritate şi coerenţă psihică versus disperare şi dezgust faţă de propria

fiinţare.

CONCEPŢIA UMANISTĂ (FENOMENOLOGICĂ)

Concepţia analitică dezvoltată de Freud este în esenţă una pesimistă: omul

este dominat de instinctele sexuale şi agresive. Acestei poziţii i se opune treptat o
concepţie numită „umanistă” deoarece afirmă că omul este mai mult şi altceva
decât ce poate să rezulte din presiunile instinctelor.

Premisele strategiei explicative umaniste s-au concretizat în mai multe

teorii umaniste ale personalităţii.

Cele mai importante şi reprezentative teorii sunt:

- teoria lui Carl Rogers despre sinele actualizat;

- teoria lui George Kelly despre constructele personale;

Teoria lui Carl Rogers

Teoria personalităţii elaborată de către Carl Rogers, în 1959, a constituit

una dintre primele provocări reale la adresa abordărilor psihanalitice şi
psihometrice ale personalităţii. Rogers consideră că aceste viziuni asupra
personalităţii sunt foarte limitate, prezentând idei foarte înguste în legătură cu

24
potenţialul uman. El susţine că fiinţele umane au o necesitate fundamentală de a-şi
dezvolta potenţialul cât mai mult posibil şi, din activitatea sa clinică, deduce că
problemele nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al
personalităţii unei fiinţe umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă
la acest lucru folosind termenul nevoie de actualizare – necesitatea de actualizare
sau de realizare a potenţialului propriu.

Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că

evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă.

O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordările psihanalitice şi

psihometrice ale personalităţii este că acesta percepe personalitatea ca o unitate
coerentă, şi nu împărţită în secţiuni sau părţi separate. El îşi centrează teoria pe
ideea „sinelui”, deoarece, în lucrul cu pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei
foarte clare în privinţa „eurilor lor interioare”, pentru care psihologul a propus
denumirea de concept de sine, şi că, deseori, erau tulburaţi de comportamentele
care nu se potriveau cu ideile lor.

Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o

este necesitatea preţuirii16. El susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită
de alte persoane, preţuire care să se manifeste fie prin dragoste, afecţiune sau chiar
simplu respect.

În general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un

comportament „adecvat”. Cu alte cuvinte, ei admiră o persoană dacă aceasta se
comportă într-un anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt
tipurile de comportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste
idei sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de valoare şi sunt foarte importante
în ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc individul spre
tipurile de comportament aprobate de societate.

16
HAYES, N., ORRELL, S., Introducere în psihologie, Editura All Educations, Bucureşti, 1993;

25
 Când aceste condiţii de valoare impun individului să acţioneze pe căi cu
totul opuse comportamentului de actualizare apreciat pozitiv de persoana
respectivă, atunci apare ameninţarea, pentru că necesitatea de actualizare a
individului este ameninţată. Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine
conştient că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi valorile sale.

Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individul dezvoltă

mecanisme de apărare, care protejează sinele de confruntarea cu situaţia reală.
Aceste mecanisme de apărare sunt de două tipuri: negarea şi distorsionarea.

Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de „mască” pe care o folosim în

raport cu alte persoane, în viaţa cotidiană.

După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune

inexistenţa conflictelor între „condiţiile de valoare” şi imboldul lăuntric de
actualizare, deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două
persoane, în decursul vieţii, care le oferă o preţuire necondiţionată. Aceasta este
deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de necesitatea de a căuta tot
timpul aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele,
înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de
autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea
produce.

Teoria constructelor personale a lui Kelly

O altă teorie a personalităţii a fost elaborată de către George Kelly, în

1955. El considera că lucrul cel mai important este felul în care înţelegem ceea ce
ni se întâmplă, deci o teorie a personalităţii trebuie să ofere o metodă prin care

26
terapeutul să-şi poată da seama de modul în care pacientul îşi înţelege lumea.
Această procedură este cunoscută sub denumirea de abordare fenomenologică.

Kelly spunea că fiinţele umane se comportă ca nişte oameni de ştiinţă în

experienţele şi activităţile lor zilnice – nu ne amintim pasiv lucrurile care ni se
întâmplă, ci ne gândim şi elaborăm teorii referitoare la ele.

Kelly afirmă că fiecare dintre noi îşi elaborează un set de constructe

personale, pe care le utilizează pentru a înţelege lumea şi oamenii din jur. Aceste
constructe sunt bipolare. De exemplu, unul dintre constructe ar putea fi
„sensibil/insensibil”.

Kelly şi-a prezentat teoria constructelor personale printr-un postulat

fundamental şi 11 corolarii, care descriu detaliile teoriei.

Postulatul fundamental: procesele unei persoane sunt psihologic canalizate

de modurile în care persoana anticipează evenimentele.

Cele 11 corolarii17:

1.corolarul construcţiei: o persoană anticipează evenimentele prin

construirea copiilor lor.

2.cololarul alegerii: o persoană alege acea alternativă dintr-un

construct dihotomic astfel încât să poată anticipa cea mai mare posibilitate de
extensie şi definire a sistemului său.

3.colorarul dihotomiei: sistemul constructelor unei persoane este

compus dintr-un număr finit de constructe dihotomice.

4.corolarul categoriei: un construct este convenabil doar pentru

anticiparea unei categorii (finite) de evenimente.

5. corolarul organizării: fiecare persoană dezvoltă într-un mod

caracteristic, pentru comoditate în anticiparea evenimentelor, un sistem de
constructe care include relaţii ordinale între constructe.
17
CULDA, L., Strategii psihologice de explicare a personalităţii, Editura Licorna, Bucureşti,2001, p.140.

27
 6.corolarul experienţei: sistemul de constructe al unei persoane
variază pe măsură ce persoana construieşte succesiv copii ale evenimentelor.

7.corolarul modulaţiei: variaţia în construcţia sistemului unei persoane

este limitată de permeabilitatea constructelor dinăuntrul categoriei în care se află.

8.corolarul fragmentării: o persoană poate să construiască succesiv o

varietate de subsisteme a căror deducere este incompatibilă.

9.corolarul individualităţii: persoanele diferă una de alta în construirea

de evenimente.

10.corolarul comuniunii: în măsura în care o persoană foloseşte o

construcţie a experienţei care este similară cu cea folosită de altă persoană, cele
două persoane posedă procese psihice similare.

11.corolarul socialităţii: în măsura în care o persoană interpretează

procesele de construcţie a experienţei ca o altă persoană, prima persoană poate juca
un rol în procesele sociale care implică cea de a doua persoană.

Teoria constructelor personale se situează la un nivel înalt de generalizare

şi abstractizare. În esenţă, conform acestei teorii, procesele psihice sunt
direcţionate prin modul cum o persoană anticipează evenimentele.

1.2. Structura personalităţii

Din întreaga analiză reiese că prin concurenţa factorului endogen cu cel

exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor

28
persoanei”, la o construcţie proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate”
manifestându-se printr-un comportament „tipic şi unic”, deci ca personalitate.
Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin
stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară
relativ neschimbată în timp, şi prin integrare, adică prin formarea unei unităţi şi
totalităţi psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de
plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca
persoana să poată face faţă unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se
adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcţionalitate, ca
sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structură.
În descrierea ştiinţifică a personalităţii, psihologia apelează la conceptele
de structură şi de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau
puţin stabile ale unor părţi în cadrul sistemului; procesele sunt funcţii ce se
evidenţiază prin intermediul părţilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de
structuri; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de
relaţii. Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de
mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre
structurile care alcătuiesc sistemul general al personalităţii, nu sunt direct
observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare
convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice.
Se emite principiul evidenţei comportamentale a structurilor şi proceselor
personalităţii. Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale
conţinutului intern al personalităţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de
natură reflex-necondiţionată, care intră în categoria expresiilor emoţionale,
manifestări empatice, relatări verbale, produsele activităţii, etc. fiecare dintre aceşti
indicatori externi dobândeşte o anumită valoare informaţională în aproximarea
structurilor particulare sau generale ale personalităţii, dar nici unul nu le exprimă
integral. De aceea, se impune colaborarea lor şi aplicarea unor procedee statistice
speciale de ponderare şi ierarhizare.

29
 În cadrul sistemului personalităţii, delimităm două grupe de componente18:
calităţile şi structurile. Primele se referă la modul specific de închegare şi
manifestare a personalităţii, iar structurile ne indică determinarea substanţială, de
conţinut a personalităţii.
Printre calităţii se numără19: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii,
mobilitatea şi integrarea. Consistenţa se referă la stabilitatea liniilor generale de
conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanţa şi unitatea tabloului său
dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care
să poată fi recunoscută în ciuda variaţiilor circumstanţiale. Stabilitatea priveşte atât
configuraţia fizică, cât şi pe cea psihică. Calitatea consistenţei trebuie căutată în
structurile care condiţionează comportamentele deschise, ori, asemenea structuri
nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice:
conţinutul activităţii, motivele, atitudinile. Ea desemnează stilul activităţii.
În fiecare categorie de sarcini şi tipuri de comportamente se poate vorbi de
existenţa unui stil specific: stilul activităţii motorii, concretizat într-o anumită
configuraţie valorică a amplitudinii, ritmului mişcărilor, stilul cognitiv, evidenţiat
în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a proceselor de percepţie şi
gândire, indiferent de conţinutul lor informaţional. Stilul constituie filtrul prin care
subiectul modulează în felul său specific diferite situaţii obiective cu care vine în
contact, care-l solicită sau pe care le solicită.
Limita consistenţei este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii.
Aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale
sub influenţa schimbării conţinutului relaţiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea
este în linii mari o funcţie de vârstă: valoarea ei scade pe măsura înaintării în
vârstă. La copii şi la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată,
corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă, iar la bătrâni,
18
ARDELEAN, T. I., AVRAM, C. D., Cunoaşterea omului – corp fizic şi psihic, Editura Concordia, Arad, 1993, p.
98-115;

19
Ibidem, p. 121-129.

30
ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de
importantă atât formarea unei consistenţe de valoare ridicată, cât şi dezvoltarea
„potenţialităţii pentru schimbare”. C. Rogers susţine că ideea reorganizării şi
modelării structurii personalităţii nu trebuie abandonată nici la vârstele cele mai
înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la
subiecţii aparent rigizi.
Structurile de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul.
Motivaţia dă orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru definirea
profilului personalităţii, esenţiale sunt motivele derivate şi condiţionate social-
istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de mişcare semnificativă şi-i
determină aşa numitele piscuri de integrare.
Structura personalităţii este o organizare plurimotivată 20, adică integrată pe
un câmp mai larg de semnificaţii. Se disting însă niveluri diferite de stabilitate şi
pregnanţă pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor,
în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura
personalităţii decât altele.
Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a
personalităţii, plasând subiectul la scară obiectivă a competenţelor şi valorilor.
Asociate cu structurile motivaţionale şi afective, ele alcătuiesc construcţiile
complexe ale aptitudinilor sau capacităţilor. Aptitudinea reprezintă o organizare
selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi executive, care
permite omului desfăşurarea cu succes a unei acţiuni într-un moment dat. A poseda
aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanţă optimi o categorie sau alta
de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferenţial, referindu-se nu numai la
simplul fapt al reuşitei într-o activitate oarecare, ci şi la gradul acestei reuşite: cât
de mult în raport cu alţii. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este
performanţa, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de predispoziţii şi calităţi

20
CIOCAN, I., NEGREŢ, I., Formarea personalităţii umane, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. 55-59.

31
înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu integrat de
operaţii care susţin un comportament specific.
Metoda analizei factoriale a demonstrat că şi aşa numitele aptitudini
simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun
participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaţionale şi
afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul
activităţii, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând tot mai multe
dimensiuni ale personalităţii.
În sistemul general al personalităţii, un loc important îl ocupă construcţia
specială a mecanismelor de comandă şi control asupra motivelor, scopurilor şi
mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele
funcţii:
 simplă inhibiţie prin impulsuri frenatorii dirijate;
 transformarea sferei de acţiune a motivului, exprimarea unui
motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui;
 amânare-reportarea realizării unui motiv în funcţie de
circumstanţe;
 selecţie şi programare, în cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii

personalităţii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în trei grupe:
 normal controlaţi; se caracterizează printr-un relativ echilibru
între tendinţa reflexivă, analitică, critică şi tendinţa spre acţiune, îmbinând
într-o formulă optimă principiul libertăţii cu cel al necesităţii, imperativul
subiectiv cu cel obiectiv;
 subcontrolaţi; se caracterizează prin supraestimarea impulsului
spre acţiune şi subestimarea condiţiilor obiective ale realizabilităţii lor, ca
urmare ei se comportă impulsiv, după glasul primei dorinţe; pentru ei este

32
 mai important să acţioneze decât să gândească asupra oportunităţii acţiunii,
de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;
 supracontrolaţi (cenzuraţi); aceştia se caracterizează printr-un
comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condiţiilor pro şi
contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci şi a consecinţelor
derivate lui.
De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudenţa,
conservatorismul, tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea,
rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele
temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluţiei individuale, ca rezultat al
acţiunilor dinamice dintre succes şi insucces.
Structurile cognitive21 sunt considerate ca instrument de realizare a
personalităţii, plasând subiectul la scară obiectivă a competenţelor şi valorilor.
Asociate cu structurile motivaţionale şi afective, ele alcătuiesc construcţiile
complexe ale aptitudinilor sau capacităţilor. Aptitudinea reprezintă o organizare
selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi executive, care
permite omului desfăşurarea cu succes a unei acţiuni într-un moment dat.
A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanţă optimi o categorie
sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferenţial, referindu-se nu
numai la simplul fapt al reuşitei într-o activitate oarecare, ci şi la gradul acestei
reuşite: cât de mult în raport cu alţii. Întrucât indicatorul principal de relevare a
aptitudinii este performanţa, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de
predispoziţii şi calităţi înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un
ansamblu integrat de operaţii care susţin un comportament specific.
Metoda analizei factoriale a demonstrat că şi aşa numitele aptitudini
simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun
participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaţionale şi

21
LINTON, R., Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 110-112.

33
afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul
activităţii, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând tot mai multe
dimensiuni ale personalităţii.
În cercetările cu caracter diagnostic individual, aproximarea trăsăturilor şi
aproximarea tipului sunt două operaţii complementare.

1.3. Caracteristicile personalităţii militarilor din serviciul

de pază

Orice modificare a stilului de viaţă implică un proces de adaptare, adică un

“ansamblu de fenomene senzoriale şi comportamentale, care se traduc prin apariţia
unui nou echilibru funcţional”22.

Acest proces se derulează şi în cazul trecerii tinerilor din mediul civil în cel
militar, atunci când se execută încorporarea. Odată cu intrarea în cazarmă, tânărul
ia contact cu primele solicitări ale noului mediu de viaţă ( cazarma, ţinuta militară,
program orar, instrucţia, disciplina, etc.), solicitări care au o mare influenţă în
formarea personalităţii.

Trebuie precizat faptul că majoritatea militarilor din serviciul de pază au

vârsta cuprinsă între 20-24 ani, etapă corespunzătoare adolescenţei târzii
(prelungite).

Caracteristica principală a acestei perioade de viaţă este continuarea

procesului de formare a personalităţii, pe fondul definitivării maturizării biologice.

În plan psihologic are loc structurarea mecanismelor psihice, mărirea

capacitaţii de autocontrol şi diferenţierea stărilor emoţionale. Astfel capacitatea
senzorială (de discriminare a detaliilor), este în expansiune, reprezentările se

22
ZLATE, M., Introducere în psihologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p. 21-24.

34
constituie aidoma unui film de secvenţe logice, memoria este deschisă pentru
asimilarea şi integrarea noilor noţiuni, iar limbajul cunoaşte o creştere
semnificativă a debitului şi fluentei, o structurare a unor algoritmi verbali (utili în
special în relaţiile oficiale), dar şi o utilizare frecventă a unor cuvinte vulgare.

Imaginaţia atinge cote înalte, tinerii construindu-şi planuri şi proiecte,

potenţate de speranţă sau de teamă şi nelinişte.

Afectivitatea se nuanţează specific în această perioadă, ”crescând

mobilitatea mimică, expresivitatea funcţiilor de comunicare ale privirii, jocul
muşchilor fetei” (U. Schiopu).

Voinţa se consolidează, reuşind să mobilizeze resurse nebănuite pentru

atingerea scopurilor propuse.

Gândirea ajunge în această perioadă aproape de maturizare, militarul fiind

capabil să opereze cu noţiuni complexe şi să găsească soluţii originale la cele mai
delicate probleme. Gândirea are un caracter critic, disputa de idei ocupând un loc
important în plan moral şi valoric.

În plan social, militarul (tânărul) continuă să se maturizeze prin dobândirea

de noi roluri (are o profesie, devine soţ şi părinte, capătă diverse responsabilităţi
sociale şi îşi doreşte să fie investit cu încredere din partea celorlalţi.

Militarul din serviciul de pază reprezintă un tip aparte de personalitate.

Acest lucru reiese din misiunea complexă pe care militarul o desfăşoară, fiind
singura misiune de luptă pe timp de pace a militarilor. Această complexitate a
misiunii rezultă din existenţa unor factori perturbatori cum ar fi: stresul,
singurătatea, nesiguranţa, frica, oboseala, condiţiile meteo-climatice etc.

Ca urmare militarii trebuie să dispună de anumite calităţi. Dintre calităţile

cele mai importante este apreciat pe prima poziţie curajul, urmat de calităţile fizice
şi de pregătirea teoretică şi practică.

35
 Nu este de acceptat anumite defecte majore cum ar fi: individualismul,
minciuna, lipsa principiilor etc.

În îndeplinirea misiunii este necesar, atunci când este cazul, să fie

concepute soluţii pentru rezolvarea situaţiilor noi, imprevizibile şi problematice.
Astfel un rol important îl ocupă acuitatea vizuală şi acustică, care să asigure
perceperea rapidă a poziţiei în spaţiu, a raporturilor reciproce şi a deplasării
obiectelor şi obiectivelor.

În executarea misiunii sunt foarte importante calităţile atenţiei cum ar fi:

puterea de concentrare, stabilitatea şi rezistenţa acesteia în condiţii de stres precum
şi în condiţii de monotonie. Alături de acestea se regăsesc ca însuşiri de bază ale
militarilor: echilibrul psihic şi încrederea în propriile forte.

Datorită specificului acţiunii pe care o desfăşoară militarul trebuie apreciat

ca fiind o persoană cu o bună adaptare la solicitările impuse de serviciul de pază,
să manifeste siguranţă de sine, echilibru emoţional, eficienţă în acţiune, simt
practic şi capacitate de decizie.

Pentru ca militarul să facă faţă solicitării misiunii de pază trebuie să fie

optimist, încrezător în forţele proprii, energic, întreprinzător, responsabil.

CAPITOLUL 2
Solicitările psiho- morale la care sunt supuşi militarii din
subunităţile destinate pentru serviciul de pază

36
 2.1. Starea psiho- morală

Calitatea stării psihomorale are un rol deosebit de important în cadrul

militarilor din subunităţile de pază. Starea psihomorală este prezentă în toate
concepţiile, teoriile dar şi în documentele ce fac referire la lupta armată. Atenţia
acordată studiului ştiinţific al stării psihomorale a angajat atât lumea specialiştilor
diferitelor ştiinţe care studiază omul cât şi pe cea a teoreticienilor militari.
Pentru a putea da o definiţie a stării psihomorale, este nevoie să identificăm
pe de o parte dimensiunea psihică iar pe de altă parte pe cea morală. Acest demers
va fi realizat prin comparaţie cu alte concepte complementare şi punerea în relief a
ceea ce este particular acestui concept.
De la început remarcăm diversitatea şi multilateralitatea opiniilor şi de aici
a definiţiilor date stării psihomorale.
Pentru început voi face câteva referiri la moral. Moralul după dicţionarul
Webster, este „ … o condiţie mentală (cum sunt entuziasmul, încrederea,
loialitatea) a unui individ sau grup legată de funcţiile şi sarcinile imediate … un
sentiment de cauză comună cu un grup; spiritul de grup … nivelul de stare
psihologică individuală bazată pe factori cum ar fi sentimentul de scop şi
încrederea în viitor”.
Psihologia şi pedagogia militară localizează definiţia la nivelul psihologic,
moralul sub aspect psihologic constituind23 „ … un complex de elemente de ordin
cognitiv, motivaţional şi atitudinal”. El reprezintă latura activă a conştiinţei, trăirile
subiective ce se exteriorizează nemijlocit în atitudini şi comportament şi care se
materializează în acţiuni practice.
Consacrând problemelor militare numeroase lucrări, studii, articole,
prelegeri N. Iorga prezintă într-o conferinţă ţinută în faţa elevilor şi cadrelor
23
ROŞCA, A., Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 78-83.

37
militare ale Şcolii Militare de Infanterie la 5 decembrie 1912, probleme deosebit de
interesante şi relevante referitoare la mediul moral şi virtuţile ostăşeşti. După N.
Iorga moralul :
- este un fenomen complex, cu determinări tot din cognitiv, motivaţional şi
atitudinal;
- există atât la nivel de individ cât şi de grup;
- se manifestă prin sentimente cum ar fi: încredere, neîncredere în sine şi în
ceilalţi, în victorie;
- apare ca un fenomen bipolar mergând de la încredere, dinamism, la
neîncredere pasivitate;
- se materializează doar în activităţi practice.
Astfel o primă definire a moralului ne arată că acesta reprezintă o stare
complexă trăită de către individ sau grup, cu multiple determinări psihologice,
psiho-sociale şi sociale ce influenţează direct şi concret comportamentul militarilor
atât în timp de război.
Reţinem două aspecte deosebit de importante:
- atunci când moralul este ridicat (bun), corespunzător, duce în mod
obligatoriu la succese în îndeplinirea, realizarea unui anumit gen de activitate
umană.
- moralul în activitatea prezentă desfăşurată în mod concret se
întemeiază şi pe încrederea în sine şi în ceilalţi, pe convingerea în utilitatea şi
legitimitatea acţiunilor ce se vor desfăşura. Succesul , insuccesul într-o activitate
anterioară nu vizează neapărat prin consecinţe un acelaşi gen de activitate, iar
evaluarea respectivă trebuie însoţită şi de obligatoria recunoaştere socială.
Putem afirma în acest sens că moralul este în mod intrinsec (şi) o atitudine.
În această configuraţie moralul „ … apare, evoluează şi (eventual) se menţine
numai printr-o raportare favorabilă sau nu faţă de activitatea, acţiunea ce se
desfăşoară”.

38
 Moralul24 reprezintă ansamblul trăsăturilor psihice ale unei persoane sau
colectivităţi care acţionează ca stimul intern şi reflectă posibilităţile subiective de
angajare maximă pentru îndeplinirea unei sarcini (misiuni), a resurselor materiale
şi umane precum şi capacitatea de a suporta cele mai grele încercări şi de a nu
înceta până la îndeplinirea scopului.
După ce am definit moralul, având în vedere familia conceptelor ce-l
circumscriu, în continuare o să prezint şi alte concepte, alţi termeni pentru a întregi
informaţiile noastre despre acest fenomen psihosocial.
Starea psihică ne trimite la întregul ansamblu al sistemului psihic uman, în
sensul cel mai larg, şi la rezistenţa şi stabilitatea psihică în sensul restrâns.
Cunoscând conţinutul rezistenţei şi stabilităţii psihice, care exprimă în
esenţă nivelul şi durata de funcţionare deplină a psihicului uman, constatăm că
reunirea celor doi termeni, moral şi stare psihică, ne trimite la un concept cu o mult
mai largă cuprindere a unor elemente fundamentale de structură ale omului şi
grupului uman.
Având în vedere problemele anterior prezentate consideram că starea
psihomorală reprezintă acea trăsătură fundamentală individuală şi colectivă,
exprimând disponibilitatea şi capacitatea acestora de a asigura funcţionalitatea
corespunzătoare proprie,în măsură să angajeze totalitatea resurselor energetico-
informaţionale pentru îndeplinirea unui scop, obiectiv sau interes oarecare.
Evidenţiem prezenţa componentei energetice înţeleasă ca tensiune
interioară, în măsură să optimizeze sau să pericliteze construirea şi darea unui
răspuns corect la solicitările mediului extern sau intern.
Componenta morală o regăsim ca fiind organ specializat în receptarea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiilor cu un pronunţat caracter al disponibilităţii
individului de a răspunde într-o măsură stenică sau demobilizatoare la influenţele
acţiunii agenţilor externi. Nu trebuie confundată cu dimensiunea axiologică a

24
SILLANY, N., Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

39
comportamentului uman, care are drept conţinut raportarea şi acţiunea în
conformitate cu sistemul de valori promovat de colectivitatea sau societatea din
care face parte. Având în vedere această delimitare,considerăm, astfel că starea
morală ne duce la conceptul de moral, din perspectiva funcţionalităţii sale.
Un nivel tonic al moralului înseamnă o stare morală bună, iar un nivel
scăzut al moralului indică de fapt o stare morală necorespunzătoare.
Concluzionând, putem afirma că termenii „factor moral”, „forţe morale” şi
„stare morală” descriu şi explică formele de manifestare proprii moralului, iar
starea psihomorală cuprinde aspecte dispoziţionale, capacitatea şi forţa de a
răspunde la solicitările stimulilor interni şi externi.
Prezenţa anumitor aspecte ce particularizează starea psihomorală a
militarilor evidenţiază de fapt direcţiile de intervenţie pentru o gestionare
corespunzătoare a acesteia. Desigur, nu este suficient să cunoşti conţinutul,
mecanismul şi factorii care influenţează starea psihomorală pentru a realiza o
gestionare eficientă. Conducătorul grupului militar, respectiv comandanţii de
subunităţi, este necesar să aibă bine definită şi stăpânită strategia realizării unei
gestionări eficiente a stării psihomorale.
Gestionarea stării psihomorale înţeleasă ca ansamblu general al
posibilităţilor de intervenţie ale conducătorului militar ca şi a fiecărui luptător în
parte considerăm că pot deveni repere semnificative în realizarea calităţilor şi
competenţelor cerute de câmpul de luptă modern.
O primă modalitate de intervenţie o reprezintă asigurarea unor condiţii
corespunzătoare de viaţă a trupelor.
Se ştie că un militar nu poate fi ţinut zile şi nopţi în şir în misiune de pază,
el are nevoie de hrană şi odihnă pentru refacerea capacităţii şi nu în ultimul rând
apare necesitatea destinderii, petrecerea în mod plăcut a timpului liber.
De aceea, prin această modalitate se urmăreşte asigurarea unei hrăniri de
bună calitate şi la timp. Se va urmări realizarea unei cazări corespunzătoare care să

40
permită odihna eficientă a militarilor. Totodată, echiparea, considerăm că trebuie să
fie adecvată anotimpului, codiţilor meteo şi de relief.
Echipamentul nu trebuie să incomodeze pe militari în timpul acţiunilor de
pază, ci dimpotrivă, să le asigure o protecţie împotriva condiţiilor neprielnice
meteorologice şi o mişcare corespunzătoare.
Prin condiţii normale de viaţă se înţelege, şi asigurarea asistenţei medicale
calificate, adică, existenţa forţelor umane şi a mijloacelor materiale capabile să
acorde îngrijirea medicală necesară, precum şi organizarea în mod plăcut a
timpului liber pentru a-i deconecta pe militari şi a le realiza o bună dispoziţie
psihomorală.
Un rol important pentru realizarea unei stări psihomorale ridicate îl are
menţinerea legăturilor militarilor cu familia, fie prin corespondenţă, fie prin
mijloace tehnice (radio, telefon, etc.). Acest lucru menţine un tonus ridicat al stării
psihomorale şi înlătură eventualele suspiciuni create în legătură cu situaţia familiei
militarului.
Pentru motivarea militarilor trebuie să li se asigure un trai decent şi să li se
acorde o soldă corespunzătoare activităţii depuse.
Esenţial pentru starea psihomorală este dezvoltarea încrederii
subordonaţilor în comandanţi. Încrederea în comandanţi este un sentiment care se
întemeiază pe calităţile personale, competenţa socială şi profesională, pe modul de
a fi şi a se comporta a comandantului.
Pentru tinerii militari, contactul cu cadrele militare (ofiţeri, maiştri militari
şi subofiţeri), şi viaţa din armată, impresionează în mod cu totul deosebit,
determinând la aceştia o atitudine de consideraţie şi stimă, de respect pentru
normele vieţii ostăşeşti. De aceea, tot ce emană cadrele militare, comandantul,
poartă girul credibilităţii, al autorităţii, şi-şi pune decisiv amprenta asupra conduitei
tânărului militar.

41
 Pe lângă motivarea subordonaţilor, întărirea coeziunii grupului militar
reprezintă un factor însemnat în ridicarea şi menţinerea unui moral ridicat al
trupelor.
Realizarea coeziunii unui grup necesită executarea unor activităţi prin care
să urmărească stimularea şi organizarea de activităţi în comun cu membrii
grupului, favorizându-se cunoaşterea reciprocă dintre militari. Totodată, este
necesară asigurarea mărimii optime a grupului, realizându-se astfel mult mai uşor
adaptabilitatea acestuia, precum şi stabilirea unui stil de conducere cât mai adecvat
activităţii grupului respectiv.
Coeziunea grupului duce la comunicare directă între militari, care are rolul
de a asigura circulaţia informaţiilor în cadrul grupului şi de a înlătura acţiunile de
dezinformare şi manipulare ale agresorului, prin aceasta se înlătură senzaţia de
izolare şi constrângere psihologică cu efectele ei dezastroase aspra moralului
grupului militar, influenţând îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Optimizarea comunicării între militari se poate realiza prin informare
sistematică şi în mod periodic a grupului şi militarilor în particular, cu tot ceea ce
se referă la activitatea grupului, cu date corespunzătoare treptelor pe care se află în
ierarhia militară.
O modalitate care necesită o activitate amplă din partea tuturor factorilor
responsabili, pentru realizarea unui moral ridicat, este pregătirea psihologică care
urmăreşte realizarea unor obiective ca şi creşterea, menţinerea rezistenţei psihice a
militarilor, cunoaşterea de către militari a solicitărilor misiunilor de pază,
cunoaşterea efectelor psihice ale factorilor perturbatori şi a modalităţilor de
intervenţie pentru diminuarea acestora.
Se urmăreşte, totodată, prevenirea fenomenelor psihice negative asupra
moralului trupelor, cunoscându-se că oboseala, teama, frica şi stresul acţionează
atât în timp de pace cât şi în timp de război, iar diminuarea efectelor negative
produse aspra stării psihomorale se poate realiza prin instruirea militarilor. Prin
această instruire apreciem că este necesară însuşirea de către militari a

42
modalităţilor specifice terapiei psihologice de depăşire a stării de oboseală, stres,
teamă.
Pornind de la norme25, valori şi principii morale unanim acceptate, credinţa
religioasă, furnizează materia primă necesară formării, menţinerii şi consolidării
unui moral ridicat al militarilor.
În concluzie, consider că aceste direcţii de intervenţie specifice gestionării
optime a stării psihomorale nasc particularităţii distincte în funcţie de situaţiile şi
momentele specifice misiunilor de pază. În ansamblul general al factorilor cu rol
generator de eficienţă în gestionarea stării psihomorale militarilor şi subunităţilor
comandantul de subunitate rămâne unul dintre cei mai reprezentativi.

2.2. Factori de solicitare şi suprasolicitare la care sunt supuşi

militarii din serviciul de pază

Un prim factor este efectul terifiant al întunericului. Semnul distinctiv al

nopţii este întunericul. Împreună cu întunericul se instalează şi liniştea. Zgomotele
de fond încetează. Absenţa culorilor, mişcării, zgomotului şi luminii face ca
militarul să fie dominat de teamă. În mod constant el va fi impresionat şi
înspăimântat de lipsa acestora, ceea ce va contribui, fără îndoială la scăderea
capacităţii sale de a lupta.
Datorită neputinţei de a stăpâni, controla sau cel puţin de a cunoaşte
condiţiile şi situaţia în care se mişcă (teren, mediu, inamic), determinată de
scăderea acuităţii vizuale, militarului mai poate intre în legătură cu mediul. Se
naşte un deficit organic, care împiedică militarul să stăpânească în mod direct
mediul, făcând dificilă acţiunea26. Analizatorul senzorial, cel mai important pentru

25
ENĂCHESCU, C., Tratat de psihologie morală, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, p. 78-79.

26
Col. dr. TOMŞA, R., I., Comportamentul militarilor în condiţii de risc, ameninţare şi incertitudine, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p 150-156.

43
om dintre analizatorii acestuia, nu mai poate prelucra informaţia din mediul
exterior, deoarece nu se poate vedea şi astfel apare izolarea. Senzaţia de
neîmplinire provocată de întuneric este dublată de descurajare. Descurajarea se
manifestă prin reducerea siguranţei şi a încrederii în sine a militarului. Determinată
de sentimentul difuz al neîmplinirii şi al lipsei de control concret al mediului.
Senzaţia de neputinţă are drept factori generatori: dificultatea, uneori chiar
neputinţa militarului de a se deplasa în condiţiile normale cu care este obişnuit,
scăderea capacităţii, până la crearea imposibilităţii de a executa trageri eficace,
diminuarea uneori dramatică a posibilităţii de a prevedea şi preveni, cerinţe
indispensabile securităţii de luptă. Apariţia senzaţiei de nelinişte poate provoca
teamă şi panică, datorită spiritului de conservare, şi astfel stresul psihic poate fi
produs.
Noaptea, cu caracteristicile sale, stimulează imaginaţia militarului, care este
singur, izolat de ceilalţi, cu sufletul plin de dorinţe, nelinişti sau temeri. Întunericul
copleşeşte, terorizează, provocând apariţia unor imagini inconştiente, cu caracter
sumbru, care impresionează, chiar dacă se realizează într-o formă difuză. Temerile,
mai mult sau mai puţin difuze, imaginile morţii, dezolării, abandonării şi
nesiguranţei, pe care întunericul şi liniştea le provoacă, sunt proiectate asupra
mediului înconjurător, de data aceasta sub forma unor imagini sau senzaţii
concrete, cu aspect material şi real.
În întuneric militarul îşi poate imagina apărând inamici acolo unde se
produce cel mai mic joc de umbre sau îşi poate imagina paşi, voci sau mişcări
datorate unor simple pale de vânt. Mediul difuz, specific întunericului şi starea
sufletească a militarului sunt cele două componente care stimulează imaginaţia. Un
militar, în lupta pe timp de noapte, la un moment dat, înfricoşat de situaţia sa, poate
deschide repede focul împotriva camarazilor săi.
Influenţa condiţiilor meteorologice asupra integrităţii fizice a militarilor, a
capacităţii de luptă a acestora este dată de prezenţa următorilor factori: gerurile

44
iernii, ploile de primăvară sau toamnă, căldurile excesive, trecerile bruşte de la
temperaturi joase în timpul nopţii la temperaturi caniculare ziua etc.
Elementele meteorologice prezintă corelaţii direct determinate cu
fizionomia biogenezei, tipul de sol dar mai ales cu formele de relief ce pot deveni
obstacole nu numai fizice ci şi psihice. Muntele sau deşertul, fluviile, râurile şi
canalele, pădurea sau culturile, zonele nisipoase, argiloase sau stâncoase au creat şi
continuă să determine mari dificultăţi pentru militari.

2.3. Influenţe ale ciclului circadian zi/noapte aspra

psihicului militarilor

Acţiunile de pază de toate tipurile trebuie desfăşurate atât ziua cât şi noapte,
indiferent de starea vremii ori condiţiile de vizibilitate sau teren.
Misiunile de pază duc rapid la solicitare fizică şi psihică a militarilor.
Cercetări aspra somnului se fac începând din anul 1920. De atunci, cantitatea de
literatură de specialitate pe această temă, scrisă din perspective neurofiziologice,
biochimice, farmacologice, endocrinologice, fiziologice sau psihologice, a crescut
mereu. Aceste cercetări au identificat numeroase aspecte fiziologice şi psihologice
ale somnului, dar nu au elucidat mecanismul acestui fenomen. Se cunoaşte, de
exemplu, faptul că în cazul în care individul nu doarme suficient, comportamentul
fizic şi psihic al acestuia se alterează simţitor. Corpul omenesc funcţionează după
un „orar intern” care reglează atât anumite procese fiziologice cât şi somnul.
Aceste procese au o apariţie ciclică şi sunt în mod obişnuit denumite ciclul diurn
(ciclul zi/noapte).
Atât oamenii cât şi plantele şi animalele acţionează conform unui ciclu de
aproximativ 24 de ore. Acest ciclu diurn tinde să regleze funcţiile fiziologice.
Comportamentul uman este puternic influenţat de ciclu diurn. Oamenii mănâncă,

45
dorm şi îşi desfăşoară activitatea conform unui „ceas intern”, chiar dacă de
exemplu s-ar afla într-o peşteră, privaţi de lumină solară.
Din punct de vedere psihologic, organismul este influenţat de ciclul diurn în
mai multe feluri27:
• temperatura corpului atinge un maxim între orele 17.00 şi 23.00
şi un minim între orele 03.00 şi 06.00;
• activitatea intelectuală atinge un maxim între orele 09.00 şi
12.00 dimineaţa şi între orele 16.30 şi 21.30 după-amiaza;
• încetinirea pe timpul nopţii a funcţionării glandelor salivare şi a
altor glande din cavitatea bucală ce elimină necesitatea de a înghiţi;
• secreţia lăcrimară scade simţitor în timpul fazei preliminare a
somnului şi a somnului propriu-zis, ceea ce exprimă senzaţia de usturime a ochilor;
• în timpul somnului secreţia gastrică şi biliară scad;
• ritmul bătăilor inimii şi presiunea sanguină, mai ales cea sistolică
scad;
• se micşorează pupilele;
• scade ritmul metabolic al organismului;
• scade secreţia urinară,etc.;
Aceste efecte apar în timpul perioadei nocturne a unui ciclu diurn,
indiferent dacă omul doarme sau este treaz. Desigur că ele nu se manifestă pe
deplin în cazul în care individul este treaz, dar apar şi afectează activităţile
acestuia. Intrarea într-o altă zonă temporală va avea ca rezultat un ciclu diurn care
nu se suprapune cu noul ciclu zi/noapte.
De câte ore are nevoie organismul uman? Cercetările arată că nevoia de
somn variază de la individ la individ. O asemenea trebuinţă biologică variază şi în
raport cu vârsta, persoanele în vârstă având, în general, o mai mare nevoie de somn
decât tinerii.

27
Revista INFOCOM, nr 2(22), Bucureşti, mai 1996, p. 30-35.

46
 Privarea de somn poate avea asupra organismului aceleaşi efecte de
desincronizare diurnă. Obligând organismul la o stare de veghe ce se întinde
dincolo de momentul în care, în mod normal s-ar instala somnul, aceasta face ca
organismul să funcţioneze în asincronie cu ciclul diurn. Cercetările efectuate
asupra fenomenului privării de somn evidenţiază efectele grave de scădere a
capacităţilor după câteva ore şi o descreştere relativ mică a acestora după 24 ore.
Statistic însă, s-a constatat existenţa unui raport direct proporţional între scăderea
capacităţii unui individ şi numărul de ore de privare de somn.
La câteva ore după intrarea în faza de privare de somn, individul începe să
simtă o stare de somnolenţă. Pe măsură ce privarea de somn continuă, starea de
somnolenţă se accentuează, înregistrând un maximum între orele 03.00 şi 06.00 ale
dimineţii.
Pe măsură ce timpul înaintează către după-amiază, starea de somnolenţă se
accentuează din nou; acest ciclu continuă, nevoia de a dormi devenind din ce în ce
mai puternică odată cu trecerea ciclurilor.
Este foarte interesant de subliniat faptul că majoritatea erorilor săvârşite în
timpul activităţilor ce presupun vigilenţă sunt mai de grabă de omisiune decât de
comitere. Aceasta înseamnă că militarul poate să nu observe sau să nu reacţioneze
la o informaţie de natură critică din simplul motiv că, informaţia a fost trecută cu
vederea.
O explicaţie dată de psihologi fenomenului de omisiune ar fi ipoteza
„microsomnului”, potrivit căreia subiectul trece cu vederea unele informaţii ca
urmare a instalării somnului de scurtă durată. S-a demonstrat că subiecţii care
participă la un experiment de privare de somn emit în anumite momente nişte
semnale pe o encefalogramă ca fiind identice cu cele emise în timpul somnului.
Efectele fizice şi psihice ale privării de somn sunt28:
° scăderea rapidă a atenţiei, care duce la comiterea unor semnale importante
(instalarea microsomnului);
28
Revista INFOCOM, nr 3(35), Bucureşti, mai 1998, p. 27-31.

47
 ° slăbirea capacităţii de concentrare asupra unei activităţi pe o perioadă mai
lungă de timp şi curând imposibilitatea distribuirii atenţiei asupra a două sau mai
multe acţiuni; privirea în gol;
° diminuarea capacităţii de memorie, mai ales privind evenimentele recente,
ceea ce face dificilă (dacă nu chiar imposibilă) asimilarea de noi informaţii, date şi
cifre, urmărirea unor instrucţiuni sau amintirea unor decizii recente;
° încetinirea reacţiilor la instrucţiuni sau evenimente, cu impresia că
subiectul lucrează ca în transă;
° afectarea puternică a activităţii de codificare pentru care subiectul are
nevoie de tot mai mult timp, activitate care suferă mult şi din punct de vedere al
corectitudinii;
° dereglarea capacităţii de argumentare logică; apar dificultăţi de
comunicare, subiectul având probleme în înţelegerea ori articularea celor mai
simple mesaje;
° apariţia unor stări de depresie, furie, iritabilitate sau indiferenţă.
Cercetările aspra privării de somn şi întreruperea ritmurilor circadiene
evidenţiază efecte grave asupra capacităţii militarului, alterarea comportamentului
său. Lipsa de somn acţionează ca un depresiv general al sistemului cerebral activat,
ceea ce are ca efect o scădere a „vigilenţei cerebrale”. Aceasta face ca subiecţii să
fie sensibili la stimuli exteriori. Astfel, în timpul desfăşurării unei activităţi care
presupune vigilenţă, de exemplu în timpul desfăşurării serviciului de pază,
capacităţile militarului vor fi mult diminuate, deoarece agerimea sa mintală
descreşte direct proporţional cu privarea de somn.
Apariţia şi profunzimea manifestării acestor evenimente depind şi de
particularităţile individuale ale luptătorului, cum ar fi vârsta, pregătirea,
necesităţile personale de somn, precum şi durata privării de somn. Mai trebuie spus
că privarea de somn se acumulează, iar timpul de revenire la normal diferă de la
om la om. De exemplu, pentru o privare de somn de 38 de ore este nevoie de 12

48
ore de revenire, iar pentru 96 de ore de privare de somn este nevoie de 120 de ore
de revenire.
Facultăţile cognitive se reduc mult după 36 de ore fără somn şi ajung să
tindă spre cota zero după 72 de ore, în pofida unei pregătiri fizice corespunzătoare,
care însă se dovedeşte aproape inutilă. Problema este foarte complexă: este vorba
despre militari pe care pregătirea fizică îi ţine pe picioare, dar cărora absenţa
somnului le provoacă halucinaţii, apatie, incapacitatea de a interpreta ordinele, de a
executa o activitate mentală secvenţială care presupune un minimum de logică.

2.4. Specificul producerii traumelor psihice

Prin traumă psihică29 înţelegem suprasolicitarea psihicului prin apariţia unor

situaţii reale sau percepute ca reale de militari, conţinând stimuli (mesaje) ce
depăşesc capacitatea de toleranţă, având drept efecte tulburări durabile în
funcţionalitatea energetică a organismului, implicit a psihicului ca subsistem al
acestuia. Afluenţa excitaţiilor, excesivă în raport cu toleranţa aparatului psihic, fie
că este de un eveniment foarte violent (şoc emoţional) sau de a acţiunea unor
factori stresori inerţi, conduce la modificări neuro-vegetative însoţite de
posibilitatea redusă de eliberare de tensiune care se acumulează şi generează astfel
trauma.
Sintetizând, putem spune că: trauma psihică reprezintă un eveniment subit
pentru individ ce-l solicită intens afectiv şi generează adesea şi generează adesea o
descompunere de tip psihotic sau nevrotic, ori diverse somatizări.
Cunoaşterea mecanismelor de producere a traumelor psihice are un rol
deosebit de important în confruntarea cu efectele nedorite ale acestora şi în
încercarea de a le elimina.
FACTORI EVALUAREA EFECTE REACŢII
Biologici Ameninţarea Fiziologice Evitare(fuga)
29 Interperso- capacităţii de Apărare
POPESCU, NEVEANU P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.
nali a face faţă Psihologice psihologică
Intrapsihici Ameninţarea (mec.
Caracteristi- unor situaţii Comporta- cognitive:
cile situaţiei anterioare 49 mentale negare,
(obiective) asemănătoare protecţie)
 Apărare psihologică
Model explicativ al producerii traumelor30

A. Factorii declanşatori:
Menţionăm că trauma nu este una produsă, declanşată de existenţa doar a
unui singur factor; sunt implicaţi mai mulţi factori care interacţionează între ei,
generând „contextul cu potenţial traumatizant”.
Vom grupa factorii declanşatori în 4 categorii, din considerente didactice.
A1 Factori biologici:
 Nerespectarea regimului de somn (oboseală)
 Mediul dificil (de sănătate)
 Setea şi foamea
 Ritmuri circadiene întrerupte
 Vârste, antrenamentul, bolile individuale (ulcer, reumatism).
Unul dintre cei mai importanţi factori care favorizează apariţia traumelor
psihice este nerespectarea regimului de somn al militarilor. De altfel, s-a constatat
că după o noapte de nesomn se reduce simţitor capacitatea de concentrare. Privarea
de somn duce la diminuarea capacităţii memoriei, fapt ce influenţează negativ
luarea hotărârilor în momentele decisive. De asemenea se reduce capacitatea de
reacţie la situaţiile critice.

Desigur, gradul de influenţare a psihicului militarilor în situaţia

nerespectării regimului de somn depinde de vârstă, antrenament, particularităţile
30
Revista INFOCOM, nr. 9(42), Bucureşti, mai 2001, p. 19-20.

50
psihice individuale. În condiţiile unei lupte prelungite, elementele de oboseală
încep să joace un rol din ce în ce mai important. Privarea de somn şi senzorială,
traumele provocate de zgomote şi ritmurile circadiene întrerupte pot influenţa
apariţia tulburărilor mintale.
Alimentaţia de bază are influenţă asupra activităţii nervoase superioare.
Această constatare impune şi următoarele concluzii:
 Reducere proteinelor din raţia alimentară afectează activitatea normală a
scoarţei cerebrale, ducând la diminuarea excitabilităţii;
 Vitaminele au un rol important în păstrarea capacităţii combative,
deficitul de vitamine provocând, pe lângă alte tulburări, oboseală fizică şi
nervoasă, ameţeli, dureri de cap, insomnie, slăbirea memoriei.
 Alcoolul are o acţiune net depresivă, ducând la reducerea, apoi la
pierderea preciziei în discriminare, a memoriei, a concentrării.
 Implicaţii deosebite are fumatul: bronşite, tulburări digestive, tulburări
cardio-vasculare.
Intervenţia deficitului de alimente în producerea traumelor nu este una
directă; se favorizează diminuarea potenţialului energetic şi este afectată activitatea
nervoasă, lipsind-o de baza sa energetică.

A2 Factori intrapsihici:
 Teama de moarte, schilodire.
 Teama de a dovedi laşitate.
 Încrederea sau neîncrederea în cauză.
 Ideile, amintirile, gândurile negre.
A3 Factori interpersonali (sociali, culturali):
 Gradul scăzut de coeziune al subunităţii.
 Influenţele negative ale grupului de prieteni.
 Calitatea slabă a comandantului.
 Tulburările de singurătate.

51
  Consum abuziv de alcool, droguri.
O caracteristică importantă a reprezentat-o stresul permanent (acela de a
avea soţia însărcinată, un copil mic acasă, neînţelegeri familiale, rude bolnave).

Alte variabile identificate în producerea traumelor psihice sunt: izolarea,

ameninţarea, frustrarea, toate percepute la nivel individual ca fiind generate de
situaţia psihosocială în care individul este nevoit să trăiască.
Senzaţia de însingurare: se cunoaşte că omul intră în relaţie cu mediul în
mod necesar şi exclusiv prin intermediul organelor senzoriale. Dintre acestea cel
mai important este văzul, ale cărui capacităţi se diminuează însă simţitor în toiul
nopţii. Militarul însă, pentru a-şi putea îndeplini misiunea, trebuie să se
stăpânească, să cunoască circumstanţele sau situaţia în care se mişcă (teren, mediu)
ceea ce este dificil, ca urmare a scăderii acuităţii vizuale. Întâlnim în mod obiectiv
un deficit organic care împiedică omul să reacţioneze, ceea ce ridică noi obstacole
în calea desfăşurării misiunii de pază. Informaţiile primite sunt confuze, incerte. Ca
membru al unei anumite colectivităţi, fiecare individ capătă şi sentimentul că
aceasta, la nevoie, îl va sprijini şi proteja. Dar, în condiţiile nopţii, el se simte
singur, izolat, starea de siguranţă dispare. Disponibilităţile intelectuale, fizice şi
psihomorale ale luptătorilor sunt solicitate la maximum în condiţii de izolare,
împrejurare cu efecte psihologice negative accentuate. Militarul, până în momentul
producerii stării de izolare era cuprins şi acţiona într-un cadru organizatoric şi
funcţional bine delimitat şi structurat, modelele de raporturi interumane fiind
riguros statuate. În cazul izolării, o asemenea împrejurare critică, neobişnuită,
poate genera o serie de stări psihologice negative (nelinişte, teamă, frică),
intensitatea şi efectele lor variind de la individ la individ.
A4 Caracteristicile situaţiei:
 Întuneric
 Frig/cald
 Zvonurile
 Amplasarea postului de pază

52
 B. Evaluarea cognitivă:
Între situaţie şi răspunsuri intervine “înţelesul” pe care îl dă individul
presiunilor ce se exercită asupra lui, modul în care aceste percepe, interpretează,
evaluează şi trăieşte situaţia.

Se consideră că emoţia este determinată de o evaluare intuitivă a acţiunii

stimulilor (dacă este “bună” sau “rea” pentru mine, “aici” şi “acum”) însoţiră de un
patern fiziologic.
Situaţia obiectivă fiind aceeaşi, interpretarea ei de către subiect devine
decisivă pentru producerea reacţiilor caracteristice traumelor psihice.
Lazarus (1969) consideră că trauma psihică implică în mod obligatoriu un
proces de evaluare; situaţia-stimul este apreciată de individ ca fiind dăunătoare,
ameninţând integritatea fizică sau psihică a individului.
Intensitatea traumei psihice este determinată în mare măsură de evaluarea
„subiectivă” a daunei. Individul „dă un sens”, „interpretează” evenimentele cu care
vine în contact.
Între “evenimentele de viaţă” şi “sursă de stres” nu se poate pune semnul
identităţii. Primul element reprezintă doar o sursă potenţială de stres; devine stresor
în urma modului în care va fi perceput, interpretat şi recunoscut ca atare. În
momentul în care frecvenţa şi intensitatea stresorilor cresc, trauma psihică se
instalează. Aceeaşi situaţie poate fi luată în considerare din diferite puncte de
vedere şi evaluarea ei depinde de optica persoanei, de concepţia despre viaţă, de
experienţa celui în cauză.
Dacă accentul este pus pe pericol, pe risc, pe incapacitatea de a-l învinge,
emoţia va fi de frică; dacă atenţia se va concentra asupra căilor şi mijloacelor de a
face faţă dificultăţilor, de căutare a posibilităţilor de a le depăşi va genera
sentimentul de încredere, curaj.
În timpul “evaluării cognitive” a situaţiei, a caracterului ei ameninţător,
intervin şi anumite amintiri, informaţii din memoria subiectului (mai mult sau mai
puţin plăcute) legate de unele aspecte ale contextului prezent şi care-i influenţează

53
“aprecierea”. De exemplu, dacă un soldat este trimis într-un anumit gen de
misiune, în care şi-a pierdut viaţa un prieten de-al său acest gen de informaţie va fi
în mod automat actualizată şi-i va influenţa modul de apreciere a situaţiei
prezente...în consecinţă, teama va creşte!

Putem concluziona că: trauma psihică apare atunci când există un

dezechilibru major şi de lungă durată între solicitările obiective ale organismului
şi posibilităţile reduse pe care subiectul consideră co le are spre a le face faţă.
Mecanismul de producere a traumelor psihice. Abordare biologică

Atât cunoaşterea structurilor morfo-funcţionale (care constituie baza

biologică a comportamentului emoţional), cât şi înţelegerea legilor care pe plan
neurofiziologic condiţionează comportamentul emoţional. Constituie probleme
importante în procesul de înlăturare a traumelor şi de restabilire a echilibrului
emoţional.
Este cunoscut faptul că, în lupta pe care o duce omul pentru a se adapta la
exigenţele vieţii, un rol decisiv îl are echilibrul emoţional, capacitatea de a rezista
la tensiuni psihoafective majore. Într-o formă sau alta este implicată afectivitatea
ca stare specifică şi tensiune a întregului organism, cu efecte energizante, care,
atunci când depăşeşte nivelul optim dezorganizează conduita individului şi
alterează ţesuturile neuronale, producând disfuncţii parţiale sau totale, uneori
ireversibile!
Reacţiile emoţionale pot fi declanşate de stimuli diverşi şi folosesc căile
nervoase de relaţie, căile sensibilităţii viscerale, cât şi informaţia chimică ce ajunge
la creier pe calea circulaţiei sângelui. Stimulii interni/externi, implicaţi potenţial în
declanşarea emoţiei, ajung la centrii nervoşi cerebrali după ce au trecut prin diferite
relee.
În principal, calea senzitivă este reprezentată de celule nervoase cu
prelungirile lor, înşiruite în lanţ centripet care îşi transmit una alteia informaţia prin

54
contactele sinaptice ce se stabilesc la diferite nivele, în afara şi în interiorul axului
cerebrespinal.
După ce s-au pus în legătură cu diverse instanţe neuronale efectoare
capabile să declanşeze răspunsuri reflexe locale, căile sensibilităţii se întâlnesc
toate în diencefal, cele somatice în nucleii talamici, iar cele viscerale în nucleii
hipotalamusului.
În trunchiul cerebral şi în regiunea diencefalică ele se pun în legătură şi cu
neuronii substanţei reticulare care au sarcini de reglare a funcţiilor vegetative, a
tonusului muscular şi a ritmului veghe-somn. Excitaţia substanţei reticulate
activatoare descendentă este indispensabilă menţinerii stării de veghe –
hiperactivitatea ei este însoţită de hipervigilenţă şi o stare de excitaţie generală, cu
manifestare afectivă intensă de tip “anxietate” sau de tip “furie”.
Hipotalamusul conţine centrii care asigură reglarea globală a funcţiilor
vegetative (cardio-circulatorii, respiratorii, digestive, sudorale), a mecanismelor de
termoreglare, a metabolismelor (apei, glucozei), a instinctelor (alimentar, de
apărare-agresiune). Prin intermediul glandei hipofize, de care este strâns legat
anatomic şi funcţional, hipotalamusul reglează activitatea glandelor cu secreţie
internă.
O excitaţie intensă a hipotalamusului declanşează răspunsuri motorii
dezadaptative de tip „agitaţie” sau invers, de tip „inhibiţie” (prăbuşirea tonusului
muscular, stări de stupoare emotivă, catalepsie emoţională).
Diencefalul, ca centru de prelucrare a stimulilor de importanţă vitală,
elaborează şi reacţii afectiv-emoţionale. Perturbările funcţionale sau structurale, cu
efect excitator sau inhibitor, ce apar la acest nivel, au ca rezultat nu numai
deteriorarea funcţiilor vegetativ-viscerale şi instinctuale, ci şi deteriorarea vieţii
afectiv-emoţionale, exprimată mai ales prin “anxietate” nelinişte difuză, teamă fără
obiect, hipersensibilitate la stimuli, furie nemotivată sau, dimpotrivă, estomparea
reacţiilor afective normale până la apatie şi tulburări afectiv-emoţionale de tip
depresiv.

55
 Neocortexul intervine în mecanismul emoţiilor, mai ales în măsura în care
acestea sunt socializate şi pe linia adaptării de tip social; altfel spus, el este
reprezentantul instanţei supreme care este raţiunea, capacitatea de „autodominare”
voluntară.
La individul normal maturizat psihic şi social, rolul instanţei corticale în
mecanismul emoţiilor este lesne de observat. O reprezentare mentală a unei situaţii
plăcute/neplăcute are o tonalitate emoţională tradusă prin modificări vegetative,
cum ar fi: tahicardie, paloare sau roşeaţă a feţei, hipersudoraţie.
Informaţiile prezentate în acest capitol au avut ca principal obiectiv
clarificarea noţiunii de traumă psihică. Prezentarea pe scurt a modului de
producerea traumelor psihice, atât din perspectivă psihologică, cât şi din cea
biologică ne ajută la formarea unei viziuni de ansamblu asupra acestui proces
complex dublu determinat – psihic şi biologic (fiziologic). Totodată aceste
informaţii sunt utile în lupta cu traumele psihice care se desfăşoară pe două
planuri: în planul psihic se utilizează diverse tehnici psihoterapeutice, în planul
biologic (organic) recurgându-se la tratamentul medicamentos.

2.5. Modalităţi psihoterapeutice pentru înlăturarea traumelor

psihice

Randamentul maxim în activitate, valorificarea la cel mai înalt grad a

resurselor fizice şi psihice ale militarilor sunt probleme de prim ordin pentru
domeniul militar, deoarece instruirea, şi în special lupta armată, pune de multe ori
omul în situaţii limită, de extremă solicitare psihofizică.
În armatele moderne, în cadrul instruirii, se urmăreşte ca militarii să-şi
însuşească cel puţin o tehnică individuală de controlare şi autoreglare a stărilor
psihice care să asigure: mobilizarea motivaţională şi energetică generală a
organismului pentru a răspunde cât mai adecvat factorilor generatori de traume

56
psihice; controlul emotivităţii; angajarea voliţională maximă în activitate;
recuperarea rapidă după efort; ameliorarea odihnei; creşterea încrederii în sine şi
„mentalitatea de învingător”.
Simptomele evenimentelor traumatice sunt expresia dezechilibrului,
instabilităţii relaţiilor organismului cu ambianţa ca şi a dezarmoniei interne
rezultate din pierderea sau insuficienţa controlului cerebral asupra funcţiilor
organice. Echilibrul poate fi restabilit dacă reuşim să repunem creierul în situaţia
de a controla emoţiile.
Reducând tensiunea nervoasă creată se îngrădesc posibilităţile de difuziune
a excitaţiei emoţionale şi procesele nervoase sunt canalizate către structurile care
asigură desfăşurarea armonioasă a comportamentului. Problema constă în
redobândirea controlului conduitei prin mijloace pe care fiecare dintre noi le
poseda dar nu le foloseşte, fie din necunoaştere, fie din lipsă de perseverenţă!
Reducerea intensităţii reacţiilor emoţionale, reducerea tensiunii psihice,
eliberarea creierului de surplusul de excitaţie urmează un drum ocolit; ea se obţine
prin intermediul corpului, căci dacă este adevărat că nu există trăire emoţională
fără tensiune musculară, intervenind asupra acesteia din urmă prin metode de
autorelaxare, facem să dispară contingentul cel mai important de impulsuri
nervoase care întreţin tensiunea specifică emoţiei. Comandantul poate interveni
direct asupra muşchilor, deoarece aceştia sunt supuşi controlului voluntar . Ei intră
în acţiune însă numai la comenzile de executare a unor mişcări; tensiunea lor creste
involuntar în cursul oricărei emoţii. Dacă se înregistrează activitatea electrică a
unui muşchi, se constată că impulsurile sunt cu atât mai frecvente cu cât contracţia
este mai puternică. Un muşchi complet relaxat nu mai trimite impulsuri nervoase
către creier.
„Obligând” muşchii să se relaxeze ,eliberăm creierul de „ un zgomot de
fond” care, în ultimă instanţă, nu înseamnă decât cheltuiala de energie nervoasă.
În continuare vom prezenta câteva din exerciţiile care pot fi folosite de
militari pentru refacerea echilibrului psihic şi pentru mărirea rezistenţei psihice.

57
 I. O metodă folosită în acest sens o constituie exerciţiile de relaxare31 care
au origini străvechi, fiind întâlnite în cadrul unor sisteme filosofice sau religioase
orientale (yoga, budismul, şamanismul).
Exerciţiile au la bază o concepţie generală asupra personalităţii ca unitate
dintre corp (fizic) şi psihic, în care există multiple intercondiţionări dinamice; o
decontracţie musculară şi viscerală conduce la relaxare psihică, dar este valabilă şi
situaţia inversă!
Aceste situaţii se clasifică, după criteriul conceptual, în:
a. Metode de relaxare analitice (metoda Jacobson);
b. Metode de relaxare sintetice (antrenamentul autogen Schultz);
c. Metode electrice (care combină elementele din primele două şi
adaugă o fază de „activare”, de „concentrare” şi „modelare” a unor factori
afectogeni din formele sugestive).
a) Relaxarea analitică Jacobson:
Este o tehnică de relaxare care se caracterizează prin conştientizarea de
către subiect a contracţiei diferitelor grupe musculare, urmată de intenţia de a o
reduce şi anihila. Există o relaţie reciprocă între creier şi muşchi, între starea de
tensiune psihică şi aceea de contracţie musculară. O stare psihică tensională
determină şi o contracţie musculară, dar dacă reuşeşte să se relaxeze musculatura,
se relaxează şi psihicul.
Cu ochii închişi, aşezaţi, fără nici o constrângere de vestimentaţie, se
conştientizează crisparea diferitelor grupe de muşchi, parcurgându-se mintal şi
rapid toate zonele corpului; se percepe această stare şi se aduce în prim planul
atenţiei. Se concentrează fie pentru a încerca să se risipească senzaţia de
disconfort, fie doar ca se menţină în controlul atenţiei fără ca să se imagineze
nimic. În câteva minute, tensiunea se reduce, respiraţia este profundă şi lentă,
starea de disconfort este înlocuită cu o senzaţie plăcută de relaxare. Treptat,

31
OSOIAN, T., Cum se pot recupera traumatizaţii psihic, S.M.M., 1996, p. 86-89.

58
subiectul realizează o relaxare diferenţiată pe grupe musculare a întregului corp, în
mod progresiv şi analitic.
b) Antrenamentul autogen Schultz:
Este un mijloc de relaxare fizică şi psihică; cuprinde un ansamblu de
exerciţii astfel alcătuite încât să realizeze o decontractare generală a organismului.
Exerciţiile se împart în doua cicluri, cel de-al doilea fiind relativ dificil şi
necesitând o îndrumare atentă a unui specialist.
Primul ciclu, care durează de la şase luni la doi ani, cuprinde exerciţii
pentru:
 Sistemul muscular (trăirea senzaţiei de greutate);
 Sistemul vascular (trăirea senzaţiei de căldură);
 Cord (calmarea bătăilor inimii);
 Sistemul respirator (calmarea respiraţiei);
 Organe abdominale (trăirea senzaţiei de căldură la nivelul plexului
solar);
 Cap (vasoconstricţie la nivelul frunţii-subiectul îşi comandă
răcirea frunţii).
Exerciţiile se execută într-o ambianţă plăcută, fără stimulare luminoasă sau
sonoră excesivă, subiectul găsindu-se într-una din poziţiile clasice pentru relaxare:
 Culcat pe spate, cu capul mai ridicat, cu antebraţele în flexie
uşoară şi mâinile în pronaţie;
 Aşezat comod într-un fotoliu, cu membrele superioare pe
braţele fotoliului, cu coapsele uşor depărtate şi gambele în unghi drept;
 Poziţia vizitiului, pe un scaun, cu braţele atârnând relaxat şi
trunchiul aplecat înainte.
Exerciţiul începe prin anumite formule menite să trezească reprezentarea
relaxării. De exemplu: „sunt complet liniştit”, „sunt complet calm”, „corpul meu se
destinde ca un corp în repaus”, etc.

59
 Comenzile sunt întotdeauna redundante (dublate), concentrarea fiind pe
senzaţiile de greutate, căldură, etc., în ordinea indicată.
Ciclul anterior sau „mica psihoterapie”, cum o denumeşte Schultz, după
circa şase luni de practică, se soldează cu obţinerea constantei personale în caz de
agresiune, o profundă autocunoaştere şi autostăpânire, antrenare a tuturor
resurselor somato-psihice ale insului, inclusiv obţinerea unei hipoalgezii
(desensibilizare la dureri) sau anestezii de scurtă durată.
Aprofundat, antrenamentul autogen reglează nu numai propria conduită sau
funcţiile fiziologice, ci câteodată modifică şi constante biologice la nivelul
glicemiei, formula sangvină, nivelul termic, etc.
Al doilea ciclu, numit „marea psihoterapie” este dificil, inaccesibil
majoritarii subiecţilor. Întrucât poate deveni nociv, nu este indicat a se practica fără
asistenţă de specialitate.

c) Antrenamentul psihoton:
Este o metodă de reglare şi autoreglare a stărilor psihice care poate duce la
optimizarea mecanismelor de adaptare la situaţiile de instrucţie şi de campanie. El
se aseamănă cu antrenamentul autogen, cu deosebire ca mai cuprinde şi o fază de
activare, de autostimulare musculara şi psihică. Activarea se poate realiza prin
concentrare mentală asupra unor activităţi de instruire, ajungându-se astfel la
ridicarea gradului de mobilizare energetică a organismului, ajutându-l pe militar să
facă faţă la nivelul cel mai înalt, solicitărilor impuse de activitatea de instrucţie.
Efectele pozitive pe care antrenamentul psihoton le poate avea asupra
militarului:
 Echilibrarea tensiunilor musculare;
 Recuperarea rapidă şi eficientă după efort;
 Ameliorarea odihnei;
 Creşterea capacităţii de concentrare;
 Controlul mai eficient asupra emotivităţii;

60
  Dominarea anxietăţii, a tensiunilor psihice;
 Creşterea rezistenţei la stres;
 Creşterea încrederii în forţele proprii.
Se pot aplica şi tehnici de gimnastică respiratorie yoga, însoţite de
autocomenzi de tipul: „expiraţie-mă liniştesc”, „inspiraţie-mă încarc de energie”.
Programul de antrenament psihoton-terapie de psihorelaxare şi refacere îl
voi prezenta detaliat în anexa nr. 4.
Aplicarea exerciţiilor de relaxare presupune câteva precizări metodologice:
1) Oricare dintre programele de relaxare folosite trebuie însuşite
progresiv de către militari într-un interval de câteva săptămâni, plecând de la
iniţierea asupra utilitarii şi metodologiei tehnicii respective, continuând cu
exerciţiile de greutate, apoi cu cele de căldură, etc.; în final se execută
antrenamentul întrunit;
2) Comenzile prevăzute în program se repetă de mai multe ori;
3) Modelele de program au valoare orientativă, putându-se interveni
cu modificări în funcţie de vârsta, nivelul de pregătire şi particularităţile
personalităţii militarilor ;
4) Pentru creşterea eficienţei exerciţiilor se poate folosi un fond
muzical;
5) Conducerea antrenamentului este indicat să fie rezultatul
colaborării dintre medic, psiholog şi comandantul de subunitate.
Folosirea sistematică a tehnicii psihotone asigură posibilitatea formării
unor reflexe condiţionate de relaxare, cu efect de control (reglare şi autoreglare)
asupra stărilor psihice, care pot fi folosite pe câmpul de luptă .
II. Sugestia32
Este un fenomen psihosocial complex, cu manifestări diverse şi grade
diferite de intensitate şi în cele mai diverse situaţii, constând într-o incitaţie care
poate duce la un comportament necontrolat, desfăşurat mai mult sau mai puţin

32
Ibidem, p. 115-118.

61
inconştient, atât la militarii luaţi izolat (sugestie individuală), cât şi a grupurilor
mici-subunităţile (sugestie de grup) sau mari (sugestie de masă). Este declanşată
percepţia particulară a unuia sau mai multor stimuli cu caracter provocator,
capabili să se declanşeze, în funcţie de stările psihice induse, comportamente
automate, sugerate.
De regulă, suportul sugestiei este cuvântul, dar pot fi şi simboluri, sunete,
acţiuni, etc., care au valoare sugestivă.
Efectele sugestiei sunt numeroase. Toate aspectele vieţii psihice, începând
cu senzaţiile şi percepţiile şi terminând cu deciziile, raţionamentele, opiniile şi
atitudinile omului sunt susceptibile de a fi influenţate prin sugestie, aceasta putând
declanşa reacţii neadecvate: confuzii, distorsionări cognitive (iluzii), disfuncţii
(sugestiile negative) sau, dimpotrivă, reacţii susceptibile, să orienteze adecvarea la
realitate, activarea unor disponibilităţi adaptative latente (sugestiile pozitive).
Majoritatea oamenilor sunt permeabili la diferite forme de sugestie
(sugestibilitatea fiind o disponibilitate a individului de a fi influenţat prin sugestie),
în special în situaţiile când scade puterea voinţei şi criticismul raţional al gândirii,
ca urmare a oboselii, surprizei, accentuării unor tensiuni psihice generate de o
intensă trăire afectivă (teama, frica, panica, incertitudinea).
Intensitatea şi efectele sugestiei depind de trei factori:
 Autoritatea sursei, prin forţa sa persuazivă;
 Gradul de sugestibilitate al celui influenţat (militar, subunitate,
populaţie);
 Ambianţa în care se desfăşoară interacţiunea dintre „sursa” şi
„ţintă”.
Sursa influenţelor pozitive în procesul de instrucţie este comandantul, care,
prin comportamentul sau (ţinuta, gesturi, atitudine, cuvinte) sugerează
subordonaţilor încrederea în sine, camarazi, în armamentul şi tehnica de luptă din
dotare, respectul autorităţii sale.

62
 În situaţiile specifice luptei, în care se manifestă ca tendinţă îngustarea
câmpului conştiinţei şi extinderea amploarea activităţii în determinarea
comportamentului, creşte şi gradul de sugestibilitate al militarului şi subunităţii.
Prin cuvinte (ordin) şi prin imagini simbol (exemplu personal) comandantul
„va sugera” subordonaţilor stăpânire de sine, calm, controlul situaţiei, încrederea
deplină în capacitatea militarului şi a grupului (subunităţii) de a îndeplini cu succes
lupta şi a supravieţui luptei.
În caz contrar, el devine sursa unor sugestii negative, contagioase, efectul
cel mai nefast fiind panica!
Posibilitatea de a genera sugestii pozitive creşte atunci când comandantul
este suficient de apropiat de subordonaţi, le cunoaşte concepţiile de viaţă, tradiţiile,
experienţa, aspiraţiile, motivaţia de moment, nivelul de sugestibilitate. În plus,
trebuie să protejeze subordonaţii împotriva sugestiilor negative, prin care se
încearcă subminarea voinţei şi a moralului adversarului.
Acest aspect este, în esenţă, obiectivul întregului ansamblu de activitate
subsumată protecţiei psihologice a trupelor.
III. Autosugestia33
Este o metodă de autoreglare a stărilor psihice prin care se aplică sugestia
propriei persoane, utilizând ca stimul declanşator cuvântul, autocomanda
gândurilor. Psihologul francez E. Coue este cel care, în 1927, a fundamentat-o
teoretic şi a indicat mijloacele de realizare a ei pentru a obţine efectele dorite.
Metoda s-a răspândit rapid în întreaga lume, a fost experimentată şi s-a impus prin
rezultatele aplicării, inclusiv prin timpul scurt de răspuns pozitiv la efectele sale.
Dacă te convingi singur că poţi face un lucru, îl faci oricât ar fi de greu.
Dacă, dimpotrivă, îţi imaginezi că n-ai să-l poţi face, fie chiar şi cel mai uşor lucru
din lume, îţi va fi imposibil a-l face!
Aproape orice dorim să construim în fiinţa noastră putem realiza pe calea
autosugestiei, respectând următoarele principii:

33
Ibidem, p 120-123.

63
  Orice gând are tendinţa de a deveni realitate;
 Pentru a se realiza, gândul trebuie crezut;
 Când credinţa şi voinţa sunt în contradicţie, întotdeauna învinge
credinţa;
 În cazul când ideea se realizează împotriva voinţei, puterile lor nu
se aduna, ci se înmulţesc.
Autosugestia are efecte pozitive asupra funcţionarii organismului, a stării
de confort psihic, a capacitaţii de concentrare şi, în general, asupra acţiunilor care
vizează performanţa, indiferent de domeniu. În sens mai larg, autosugestia vizează
întregul domeniu al autoeducaţiei şi autoprogramării pe succes sau eşec. Este
metoda care depăşeşte bariera psihologica a unor imagini despre sine negative ce
au ca element central ideea de „nu pot”, „îmi este imposibil” etc.
Practica constă în realizarea unei stări de relaxare, de detaşare de
preocupările obişnuite şi repetarea de câte 20-30 de ori a telului propus, cu voce
şoptita. Se face de două ori pe zi (dimineaţa şi seara). Exemplu: „sunt calm şi
energic”, „ies bine din orice situaţie”, „sunt sănătos”etc. Se repetă aceeaşi formulă
până la reuşita deplină care apare rapid, după 2-3 săptămâni!
Experimentele au arătat ca procedeul reuşeşte chiar dacă indivizii nu cred
în el, dar respectă întocmai algoritmul şi condiţiile de ambianţă.
Autosugestia este indicată în special înainte şi după acţiuni riscante, cu
posibilităţi limitate de control asupra factorilor care condiţionează reuşita, dar şi ca
practică cotidiană de predispunere la performanţă.
IV. Respiraţia controlată34
Respiraţia este singura funcţie metabolică cu dublu control: involuntar şi
voluntar. Cel mai simplu de învăţat şi exersat este exerciţiul de respiraţie, cu foarte
mare importanţă în autoreglarea stărilor psihice, în special celor asociate emoţiilor
de teamă, frică, furie. Controlarea voluntară a respiraţiei este primul pas în
controlarea condiţiilor interne psihosomatice.

34
Revista INFOCOM, nr. 5(11), Bucureşti, 2001.

64
 Fiziologic, respiraţia controlată, ritmică, amplă, profundă şi completă
conduce la eliberarea de către creier a unui compus chimic, endorfina, cu efecte
similare morfinei, care atenuează trăirile psihice şi reduce sensibilitatea la durere.
Exerciţiul începe printr-o respiraţie completă din plămâni, urmează o
inspiraţie amplă începând cu dilatarea abdomenului (inspiraţie abdominală), apoi a
toracelui (inspiraţie toracică) şi, în final, ridicarea claviculelor (inspiraţie
claviculară). Pentru a observa corectitudinea inspiraţiei, punem palma mâinii
drepte pe abdomen şi cea a mâinii stângi pe piept. Dacă la inspiraţie se simte mai
întâi ridicarea palmei drepte şi apoi a celei stângi, atunci înseamnă că se respiră
corect, dilatând succesiv abdomenul-toracele-umerii. După inspiraţie, retenţia
aerului este mai lungă decât de obicei, iar respiraţia este totală. În ordine inversă
decât la inspiraţie.
Ritmul corect al respiraţiei este de : 6-8-10 sau 8-10-12 sau 10-12-14, unde
cifrele reprezintă timpul inspiraţiei, al retenţiei aerului şi al expiraţiei (în secunde
sau bătăi ale inimi).
Este un excelent antidot în prevenirea traumelor psihice. Fie şi numai
simpla conştientizare a respiraţiei are deja efecte benefice în toate cazurile de
tensiuni psihice.
Respiraţia în ritmul „Yoghendra” constă într-o inspiraţie profundă,
completă, abdominală, o expiraţie completă a aerului din plămâni, apoi deplasarea
abdomenului către coloana vertebrală, prin comprimarea diafragmei, concomitent
cu închiderea traheii (fără a inspira) şi dilatarea toracelui.
Se creează o „foame de aer” care se menţine 10-15 secunde; urmează apoi
o inspiraţie totală, aerul umple complet plămânii, toate alveolele fiind oxigenate
(de regulă, capacitatea pulmonara este redusa cu 1/3 din posibilităţi pentru că nu se
respira decât la nivelul treimii superioare a plămânilor). Se execută de 1-10 ori pe
zi.
V. Meditaţia

65
 Meditaţia este un proces şi, în acelaşi timp, o tehnică de a pătrunde
sistematic şi voluntar în profunzimile interioare ale individului unde potenţialitatea
şi creativitatea sunt practic nelimitate. Totodată, prin folosirea acestei tehnici, omul
îşi poate reface armonia somato-psihică.
Exerciţiul va începe prin aşezarea comodă pe un fotoliu sau un scaun,
având spatele drept şi picioarele relaxate. Mâinile trebuie să cadă firesc, comod, cu
palmele în sus, una peste alta, sau cu degetele întrepătrunse. Este important ca
mâinile să se atingă, realizând o neutralizare şi o închidere a unor circuite
energetice . Pleoapele se coboară de la sine, iar atenţia se coboară spre interior,
convenind ca orice stimul venind din exterior nu este neapărat perturbator (el nu ne
va tulbura, deoarece nu ne propunem să-i rezistăm şi să-l analizăm, nu ne gândim
la el).
Esenţa meditaţiei constă în orientarea psihicului spre interior. Modalitatea
folosită este respiraţia conştientizată ca proces semiautomat, cu dublu control
(conştient şi inconştient). Concentraţi pe fluxul respiraţiei găsim un punct de
echilibru (asistăm lă „spectăcolul lumii externe şi interne”), dăr nu intervenim;
simţim dar nu interpretăm şi nu reacţionăm, nu catalogăm, nu analizăm ce se
întâmplă în jurul nostru. Freamătul propriului corp devine dominant, pulsul scade,
respiraţia devine aproape imperceptibilă; conştientul se unifică cu inconştientul; o
culoare albastru –violet este percepută ca fiind proprie.
Starea nu durează mult, dar, odată realizată, va fi mai uşor de indus.
Conştientizând încet şi fără efort respiraţia, şi cortexul se relaxează urmând corpul.
Psihicul depăşeşte dualitatea conştient-inconştient. Întreaga armonie este în noi!
După 15-20 de minute se revine lent (în 1-2 minute) mişcând progresiv
mâinile, capul, deschizând lent ochii. Relaxarea este expresia unei „întregiri” corp-
psihic, prin conştientizarea respiraţiei; o pârghie în efortul de valorificare a
potenţialului psio-somatic.
Ştim să executăm corect exerciţiul şi suntem pe calea cea buna atunci când
se produc unul sau mai multe din următoarele fenomene:

66
  Încetinirea respiraţiei;
 Simţirea schemei corporale difuze care depăşeşte corpul fizic;
 Nu mai simţim părţi ale corpului sau chiar întregul corp;
 Simţim o presiune plăcută, răcoroasă, în zona frontală;
 Avem senzaţia că stimulii externi sunt interni;
 Simţim că respiraţia aproape se suspendă;
 Trăim în câteva secunde o stare de conştiinţă pură, de acuitate
perfectă, de unică prezenţă, fără inhibiţii, fără motiv, fără obiect. Apar gânduri,
emoţii şi senzaţii similare cu cele din somn (furnicături, uşoare zvâcnituri);
metabolismul se reduce, chiar mai accentuat decât în somn.
VI. Antrenamentul ideomotor
Presupune reprezentarea mentală a viitoarelor mişcări sau situaţii de viaţă
pe un fond de relaxare psiho-somatică generală. Este însoţit de formule
autosugestive care produc efecte favorabile însuşirii mai rapide a unor mişcări şi
operaţii şi controlarea echilibrului psihic.
VII. Terapia implozivă şi tehnica expunerii
Ambele tehnici utilizează principiul stingerii reacţiilor condiţionate, de
evitare a stimulilor anxiogeni şi din acest motiv sunt indicate în cazul tulburărilor
anxioase. Metodele sunt asemănătoare în esenţă, diferenţa constând în aceea că, în
cursul terapiei implozive, militarul traumatizat se confruntă cu situaţia anxiogenă
în plan imaginar, în timp ce în cursul celei de a doua tehnici, confruntarea cu
stimulul anxiogen are loc chiar în realitate.
În cursul terapiei implozive, militarului i se cere să-şi imagineze situaţii
care-i produc anxietate; terapeutul în loc să-l liniştească, manevrează astfel situaţia
încât să se producă o creştere maximă a anxietăţii. Prin expuneri repetate la situaţii
anxiogene în condiţii de securitate afectivă, stimulii anxiogeni îşi pierd forţa şi
comportamentul de evitare a respectivelor situaţii are tendinţa să se stingă.
Himnoza şi medicamentele psihotrope pot fi utilizate pentru a creşte
sugestibilitatea subiectului şi a facilita demersul psihoterapeutic.

67
 Confruntarea reală cu situaţii anxiogene se utilizează cu succes mai ales la
militarii cu capacităţi imaginative limitate. Experimental s-a demonstrat că
expunerea la stimuli anxiogeni „în vivo” este superioară celei imaginative.
VIII. Pentru militarii care au o oarecare experienţă în domeniu, se pot
utiliza cu succes şi tehnici Yoga35. Acestea cuprind îndrumări şi tehnici simple
menite să creeze o dezvoltare psihică şi emoţională, utilizând o combinaţie între
exerciţii fizice, tehnici de respiraţie şi numeroase metode de relaxare cu
concentrarea practică şi exerciţii de meditaţie.
Un exemplu de astfel de program îl voi prezenta în Anexa nr. 5.
Însuşirea a cel puţin uneia din aceste metode psihoterapeutice anterior
prezentate, atât de către comandanţii de subunitate, cât şi de militar, reprezintă
poate cel mai important factor ce condiţionează succesul în lupta împotriva
traumelor psihice generate de factorii de solicitare. Aceste tehnici apelează la
dimensiunile: comportamentală, emoţională şi cognitivă ale personalităţii, având o
contribuţie semnificativă la prevenirea traumelor psihice (profilaxia), dar şi la
diminuarea sau stoparea efectelor nocive ale acestora în cazul în care s-au instalat
deja (terapie).
Cea mai eficientă metodă în timpul desfăşurării misiunilor de pază este
respiraţia controlată. Tehnicile de relaxare, exerciţiile de meditaţie, tehnicile de
yoga, sugestia şi autosugestia, etc., au o eficienţă mai ridicată în situaţiile dinaintea
misiunilor sau după.
Principalele obiective ce pot fi atinse prin utilizarea unora sau altora dintre
metodele psihoterapeutice prezentate:
o Obiectivul centrat pe controlul emoţional apelează la tehnicile de
relaxare (yoga, meditaţie); relaxarea se află la baza tuturor tehnicilor de
antrenament, permiţând lupta împotriva stării de anxietate generalizată. Ea este
menită să aducă o stare de destindere fiziologică şi psihologică.

35
SVÁMI, P., Elemente de Yoga, Editura RAO, Bucureşti, 1995, p. 45-55.

68
 o Obiectivul mai larg, terapiile cognitiv-comportamentale: sunt
realizate numai de psihoterapeuţi;
o Îmbunătăţirea performanţei cu ajutorul sugestiei, autosugestiei.
În ceea ce priveşte accesibilitatea acestor tehnici la diferite categorii de
militari menţionăm că tehnicile care se adresează dimensiunilor comportamentale
şi emoţionale ale psihismului, fiind mai puţin laborioase, pot fi utilizate de către
militarii în termen sau de către militari cu performanţe intelectuale modeste.
Printre aceste tehnici amintim: exerciţiile de respiraţie, tehnicile de relaxare,
sugestiile date de către comandanţi, tehnica expunerii. Bineînţeles că aceste tehnici
pot fi utilizate şi de către cadrele militare (comandanţi) care pot folosi, în plus şi cu
mai mare eficienţă, tehnici care se adresează în mare măsură dimensiunii cognitive
care presupune o mai mare capacitate de autoanaliză, introspecţie din partea celui
în cauză. Dintre acestea amintim: antrenamentul ideomotor, autosugestia, terapia
implozivă, meditaţia, exerciţiile yoga, debrifingurile de reechilibrare psihică.
Deşi par dificile de însuşit, tehnicile individuale de depăşire, control al
stresului şi de înlăturare al traumelor psihice de luptă exersate metodic pot fi
transformate în deprinderi, constituind veritabile strategii şi resurse de coping
(capacitatea de a face fată situaţiilor de maximă solicitare fizică şi psihică).
Literatura de specialitate subliniază faptul că fiecare militar să stăpânească
cel puţin una sau două din aceste procedee, limitându-se astfel procentul de
victime de ordin psihic.
Valoarea lor adaptativă şi eficacitatea demersului are la bază adeziunea
totală a comandanţilor şi a militarilor instruiţi la necesitatea însuşirii lor, începând
cu cele simple de respiraţie şi relaxare, până la exerciţiile de tip cognitiv
(autosugestia, meditaţia), prin care se creează imagini mentale pozitive,
diminuându-se efectele factorilor generatori de traume psihice.

69
 CAPITOLUL 3
Conducerea pregătirii psihice la nivelul subunităţii de pază

3.1. Principiile organizării şi desfăşurării

70
 Suportul psihologic pentru militari este o problemă care preocupă - ori ar
trebui să preocupe - pe toţi militarii, indiferent de scara ierarhică pe care se află sau
de numărul oamenilor pe care îl au în subordine.
Ca element constitutiv al acţiunilor psihologice, care la rândul lor sunt o
formă de asigurare şi protecţie a trupelor, suportul psihologic trebuie să „acopere”
întreaga diversitate a situaţiilor de natură psihosocială în care acţionează militarul
– ca individ – şi unităţile (subunităţile) militare – ca grupuri omogene de indivizi.
Serviciul militar presupune, din partea celor care îl îndeplinesc, pregătirea şi
desfăşurare unor acţiuni în circumstanţe variate, care includ folosirea
armamentului din dotare. Sub acest aspect suportul psihologic este condiţionat de o
serie de factori şi condiţii diverse (nivelul de pregătire şi antrenare, dotarea cu
tehnică şi armament, solicitările fizice şi psihice, calităţile militarilor, stresul, riscul
etc.) de care comandanţii trebuie să ţină cont în proiectarea şi aplicarea demersului
lor pe această linie.
Conducerea pregătirii psihice, la nivel subunitate este atribuită
comandantului de subunitate, acesta fiind primul şi principalul educator al
militarilor. În acest scop, el trebuie să posede un volum bogat de cunoştinţe de
specialitate şi să aibă un nivel ridicat de antrenare. Pe lângă aceasta se impune ca el
să aibă cunoştinţe minuţioase despre cum trebuie să-şi înveţe subordonaţii să îşi
păstreze în limite normale rezistenţa psiho- fizică şi să facă faţă stresului; despre
factorii de stres şi sursele acestuia; despre reacţiile la stres şi simptomele care se
manifestă în urma acţiunii lui; despre tehnicile ce pot fi utilizate pentru prevenirea
şi estomparea efectelor psihice negative; despre modul cum trebuie să asigure
moralul ridicat şi coeziunea subunităţii sale şi, nu în ultimul rând, despre
principiile ce trebuie respectate în realizarea organizării şi desfăşurării pregătirii
psihice la subunitatea de pază.
Comandantul de subunitate desfăşoară un set de activităţi cu militarii din
subordine în scopul formării şi păstrării eficienţei acţionale a subunităţilor pe

71
întreaga durată a desfăşurării misiunilor de pază, indiferent de condiţiile concrete
în care are loc respectiva misiune.
Aceste activităţi, planificate din timp, desfăşurate în funcţie de situaţia
concretă şi specificul fiecărei subunităţi, trebuie să urmărească îndeplinirea unor
obiective, cum ar fi:
- asigurarea unui tonus emoţional optim îndeplinirii la parametrii maximi
posibili a misiunilor încredinţate;
- prevenirea/limitarea apariţiei „pierderilor psihice”;
- desfăşurarea unor activităţi simple pentru restabilirea echilibrului între
solicitările mediului şi posibilităţile de răspuns ale militarilor şi ale subunităţilor.
Se consideră că cele mai importante principii sunt:36
1. cunoaşterea subordonaţilor. Fără respectarea acestui
principiu, practic nu se poate acţiona într-un grup uman. Nu poţi munci cu cei pe
care nu-i cunoşti şi, cu atât mai puţin, nu-i poţi conduce. Comandantul trebuie să
cunoască despre subordonaţi o serie de date ca: nivelul de pregătire şi antrenare,
calităţile intelectuale şi cele psiho-fizice, starea de sănătate, ,problemele care îi
frământă, „punctele tari” şi slăbiciunile de care dau dovadă, limitele
performanţelor lor, ce factori de stres iar putea afecta într-o măsură mai mare pe
unii subordonaţi faţă de ceilalţi, atitudinea acestora faţă de sarcini, caracteristicile
predominante de temperament, de personalitate în general. Este bine ca liderul
militar să cunoască antecedentele personale ale subordonaţilor, precum şi cele
militare. Să ştie în ce unităţi au servit anterior, ce misiuni au îndeplinit, cum au
reacţionat în situaţii limită sau de risc etc. O atenţie specială şi oportună trebuie
acordată celor nou veniţi în subunitate, pentru ai cunoaşte cât de repede cu putinţă.
Numai cunoscându-şi oamenii din subordine, comandantul va fi în măsură
să-şi aleagă optim intervenţia cea mai potrivită şi momentul cel mai favorabil ei
pentru a obţine efectele scontate.

36
*** Revista INFOCOM(informaţii şi comentarii), Nr.1(28) MAI 1998, Bucureşti, p. 65-69;

72
 2. Asigurarea condiţiilor şi nevoilor de bază. Acest principiu
este general valabil într-o colectivitate umană, dar el are o semnificaţie aparte în
mediul militar. În pofida faptului că militarii sunt pregătiţi şi antrenaţi să
desfăşoare acţiuni în medii caracterizate de lipsuri şi privaţiuni, este necesar să fie
asigurate – cel puţin la nivel mediu – condiţiile normale şi nevoile fireşti de viaţă şi
activitate, precum hrana, cazarea, echiparea, odihna, tratamentul medical,
securitatea fizică etc. Comandantul de subunitate trebuie să facă tot ce depinde de
el ca aceste nevoi de bază să fie satisfăcute cât mai bine posibil.
3. Informarea oportună, adecvată şi suficientă. În înţelegerea şi
aplicarea acestui principiu fiecare comandant trebuie să plece de la sintagma „un
om informat este un om puternic”. Pentru a acţiona în cunoştinţă de cauză şi pentru
a-şi putea asuma riscurile, oamenii au nevoie să fie informaţi asupra a ceea ce îi
aşteaptă. De aceea, liderul militar trebuie să-şi informeze la timp şi în măsura
necesară subordonaţii, cu tot ce consideră el că-i va ajuta în îndeplinirea
,misiunilor de pază. Astfel el va reuşi să preîntâmpine surprizele neplăcute, apariţia
zvonurilor, ale căror efecte nocive sunt arhicunoscute, precum şi interpretările
eronate şi comportamentele indezirabile.
Aplicând acest principiu, comandantul de subunitate trebuie să asigure
protecţia necesară a informaţiilor, transmiterea exactă a ordinelor şi instrucţiunilor
către subordonaţi şi funcţionarea feed-back-ului, dinspre aceştia spre el. Procedând
astfel el, transformă acest principiu al informării într-unul mai cuprinzător, cel al
comunicării reciproce, prin care se asigură schimbul necesar de informaţii şi o
mai bună cunoaştere. Odată convins de necesitatea acestui principiu comandantul
de subunitate trebuie totodată să contribuie, după posibilităţile sale, la înfăptuirea
în condiţii cât mai bune a comunicării dintre subordonaţii săi şi persoanele
apropiate. Militarul simte nevoia aproape organică să ştie care este situaţia de acasă
şi cu ce probleme se confruntă familia lui. În această idee, comandanţii trebuie să
urmărească funcţionarea serviciului poştal şi să faciliteze acolo unde sunt
posibilităţi, legăturile telefonice.

73
 4. Câştigarea încrederii subordonaţilor. Experienţa ne demonstrează că
o relaţie de durată nu poate exista fără a fi bazată pe această stare de spirit care este
încrederea. Comandantul trebuie să ştie că încrederea nu ţi-o dă nimeni, ea trebuie
câştigată pas cu pas. Pentru aceasta sunt esenţiale următoarele elemente: un bun
nivel de cultură generală, o foarte bună pregătire tehnico-tactică şi de specialitate,
puternice calităţi psihofizice. Foarte important este ca el să se poarte egal cu toţi
subordonaţii, fără favoritisme, să nu-şi aroge meritele subordonaţilor, iar prin
întreaga lor activitate să arate că se bate pentru subordonaţi şi pentru soluţionarea
problemelor care îi frământă pe aceştia.
5. Realizarea coeziunii subunităţii. Coeziunea unui grup militar este unul
din fundamentele de bază ale acestuia. Este de dorit ca relaţiile interpersonale să
fie stabile, profunde şi trainice. Comandantul de subunitate are obligaţia să aşeze
aceste relaţii pe baze regulamentare, pe o morală sănătoasă, pe cultivarea valorilor
militare tradiţionale.
Comandantul nu are voie să uite că nivelul coeziv al unui grup reflectă,
printre altele gradul de angajare al membrilor acestui grup la îndeplinirea
sarcinilor, precum şi faptul că moralul subunităţii sale depinde în mare măsură de
nivelul acestui parametru. Pentru îmbunătăţirea coeziunii, liderul militar are la
îndemână şi alte pârghii, precum: cultivarea responsabilităţii de grup, importanţa
ajutorului reciproc, suprimarea „din faşă” a oricărei acţiuni centrifuge etc.
6. Menţinerea disciplinei şi a standardelor de performanţă. Un colectiv
militar nu poate exista fără menţinerea unei stări de disciplină. Acest lucru este
foarte important deoarece militarii din serviciul de pază sunt predispuşi a avea
comportamente inadecvate datorită factorilor de solicitare ce acţionează asupra lor,
iar în ceea ce priveşte standardele de performanţă, acestea pot cunoaşte uneori o
adevărată prăbuşire. Bazându-se pe imaginea lui clară despre nivelul dezirabil al
disciplinei şi despre valoarea performanţelor profesionale, liderul militar va refuza
categoric compromisul pe cale a se produce, va explica – când este posibil –

74
consecinţele care s-ar produce dacă l-ar accepta şi va lua măsurile care se impun
pentru restabilirea acestor indicatori la valorile normale.
7. Prevenirea instalării oboselii37. Psihică sau fizică, oboseala are o
influenţă negativă asupra desfăşurării acţiunilor militare. Factorii ce contribuie la
oboseală ţin de cerinţele de ordin fizic şi de lipsa odihnei, în special al somnului.
Oboseala este una din cauzele majore ale stresului şi este de aşteptat ca acţiunea ei
să se accentueze în condiţiile viitoare oferite de mediul militar. Având în vedere
aceste considerente, comandantul de subunitate va avea grijă să asigure
subordonaţilor săi condiţiile de odihnă, recuperare şi refacere la un nivel
corespunzător. Nici un militar nu se acomodează pe deplin uzurii permanente.
Pentru a se evita o astfel de situaţie, liderul militar trebuie să asigure odihna
subordonaţilor săi, în special somnul, precum şi condiţiile de refacere/recuperare.
În acest sens va planifica şi organiza activităţi de recreere şi divertisment, activităţi
care să asigure într-un fel o „evadare” din mediul cazon în scopul revigorării fizice
şi spirituale a militarilor.
8. Cunoaşterea aspectelor privind managementul stresului.
Comandantul de subunitate ştie că în activitatea militară factorii stresanţi nu pot fi
evitaţi. El trebuie să le explice oamenilor săi că stresul este o reacţie normală la
situaţii anormale şi că reacţiile la stres pot fi ţinute sub control. Pentru un
management eficient al stresului trebuie avute în vedere o serie de aspecte cu
incidenţă mai mare în acest domeniu, cum sunt:
- factorii stresanţi, care pot fi raportaţi la individ, la colectiv etc.;
- sursele stresului, care pot fi diferite situaţii, evenimente, tensiuni,
incidente;
- simptomele la stres, de ordin fizic (oboseală, ameţeli, tremur muscular),
cognitiv (confuzie, probleme de memorie, concentrare, gândire) şi emoţional (frică,
mânie, irascibilitate, anxietate);

37
MUŢ, I. , Despre prevenirea şi combaterea oboselii, S.M.M., Bucureşti, 1994.

75
 - tehnicile de prevenire şi diminuare a reacţiilor de stres, care pot fi de
auto-ajutor (reglarea respiraţiei, antrenamentul autogen, autosugestionarea) sau de
ajutor reciproc (realizarea reţelei sociale, încurajarea umorului).
Toate aceste aspecte amintite foarte succint mai sus, sunt dezvoltate de
comandant în timpul şedinţelor de pregătire psihică. În orice situaţie însă,
comandantul de subunitate trebuie să le dea subordonaţilor şi o serie de indicaţii
referitoare la modul de a ţine sub control stresul.
9. Desfăşurarea debrifingurilor de reechilibrare psihică. O problemă
mai deosebită se ridică atunci când are loc un eveniment cu incidenţe traumatice
asupra militarilor. La 48-72 ore în urma acestor întâmplări se impune organizarea
şi desfăşurarea, cu cei implicaţi a unor întâlniri, în scopul detensionării emoţionale
şi reechilibrării psihice. Acestea se desfăşoară sub conducerea unui psiholog care
poate fi asistat de comandantul de subunitate. Pentru atingerea scopurilor propuse
trebuie respectat următorul algoritm:
a) – introducerea: prezentarea participanţilor şi a scopului; enunţarea
regulilor ce vor fi respectate;
b) – prezentarea strictă a faptelor: ce s-a întâmplat de fapt;
c) – impresiile participanţilor asupra faptelor: primele lor gânduri;
impresiile dominante;
d) – reacţiile emoţionale: punerea unor întrebări care să determine
răspunsuri despre sentimentele participanţilor; cea fost cel mai rău din ceea ce s-a
întâmplat; acceptarea reacţiilor emoţionale; reacţiile avute la faţa locului şi ulterior;
reacţiile emoţionale, fizice şi cognitive;
e) – normalizarea: comentarea reacţiilor, sublinierea părţilor comune şi a
faptului că ele sunt normale; sfaturi privind modul de depăşire a impactului produs
de evenimentul respectiv;
f) – „lichidarea” trecutului şi integrarea experienţei în viaţa participanţilor:
modul de reintegrare în activitatea normală; deciziile se iau în comun (nu se dau
ordine); creionarea unor planuri de viitor;

76
 g) – evaluarea şi prefigurarea continuităţii: prezentarea unui sumar al
întâlnirii; lăsarea unei „uşi deschise” pentru o continuare ulterioară;
Pe parcursul acestor debrifinguri fiecare participant trebuie să aibă
posibilitatea să vorbească despre emoţiile şi reacţiile sale, să afle dacă sunt
normale sau nu, să primească sfaturi care să-l ajute în revenirea la o situaţie
normală din toate punctele de vedere.
Cel care conduce activitatea va evita cu desăvârşire reţinerea în sarcina
participanţilor a unor responsabilităţi sau vinovăţii, precum şi încadrarea juridică a
faptelor petrecute.
Acestea sunt principiile pe care comandantul din subunitate de pază ar
trebui să le urmeze în realizarea suportului psihologic acordat subordonaţilor lor.
Având în vedere însă personalitatea diferită a militarilor, modul personal de
percepere a realităţii de către aceştia, nivelul coeziunii de grup, capacitatea
militarilor de a face faţă problemelor etc., se ajunge la concluzia că aceste principii
nu trebuie absolutizate, că ele nu sunt sută la sută general valabile. În această idee,
importanţa liderului militar creşte şi mai mult. El este cel care, analizând întreaga
situaţie, complexitatea şi particularităţile ei, hotărăşte principiile pe care le va
aplica, modul de intervenţie, tehnicile pe care le va folosi, momentul oportun în
fiecare caz în parte.

3.2. Proiectarea pregătirii psihice

Pregătirea psihică a militarilor38 include un ansamblu de acţiuni şi

demersuri instructiv-educative menite să asigure însuşirea unor cunoştinţe şi

38
Mr. IOAN CHICIUDEAN, „Pregătirea psihică pentru luptă a militarilor”, Psihologie şi pedagogie militară, Ed.
Militară, Bucureşti 1987;

77
formarea unor deprinderi şi atitudini care să determine stabilitatea şi echilibrul
psihic al militarilor, să dezvolte capacitatea acestora de a se raporta conştient, cu
un moral ridicat, la situaţiile specifice luptei armate pentru a acţiona eficace în
îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Obiectivul acestei pregătiri constă în realizarea unui comportament optim
al luptătorilor care să favorizeze îndeplinirea misiunii şi să prevină, sau cel puţin să
limiteze pierderile de natură psihică. Obiectivele pregătirii psihice sunt:
dezvoltarea rezistenţei psihofizice, stabilitatea şi echilibrul psihomoral al
militarilor sub aspect comportamental.
În termeni psihologici, finalitatea acestor obiective urmăreşte: ridicarea
pragului de apariţie a alterării, blocării şi funcţionării cu erori a psihicului
militarului; menţinerea timp îndelungat a voinţei de luptă şi a unui comportament
adaptiv, favorabil acţiunilor militare eficiente.
Pregătire psihică a militarilor din serviciul de pază se realizează în mare
parte în cadrul ciclului 1 de instrucţie şi are următoarele componente:
a) activitatea de instrucţie – se desfăşoară respectându-se cu stricteţe
programul pregătirii pentru luptă, atingerea obiectivelor şi scopurilor de
învăţământ propuse pentru fiecare categorie de pregătire şi tema în parte, militarii
fiind pe deplin conştienţi de necesitatea efectuării stagiului militar, de realizarea
unei pregătiri teoretice şi captarea unor deprinderi practice care să ducă la
îndeplinirea cu succes a misiunilor;
b) activitatea cultural-educativă – are un rol decisiv în formarea psihică a
individului, în deschiderea orizonturilor culturale ale militarilor. Temele alese a fi
desfăşurate cu militarii din subunitate trebuie să suscite intereselor acestora, să-i
facă să fie atenţi şi să participe activ la derularea lor.
c) pregătirea psihică pentru luptă – se desfăşoară în conformitate cu
prevederile regulamentelor militare;
d) mediul ostăşesc – are o importanţă mare în pregătirea psihică a
militarilor şi realizarea coeziunii subunităţilor, fiind influenţat de condiţiile de trai

78
(cazare, hrănire, echipare), dotarea cu armament şi tehnică militară performantă,
încrederea în comandanţi, camarazi.
Proiectarea pregătirii psihice reprezintă un ansamblu de componente –
scop, obiective, conţinuturi, procese, metode, operaţii, instrumente specifice –
anticipat înlănţuite într-o logică raţională, ce corespunde naturii umane pentru
modelarea particularităţilor psihice şi biologice individuale şi structurarea
grupurilor militare corespunzător unui tip special de acţiune.
Prin proiectarea activităţilor din domeniul vizat trebuie să se asigure
reunirea într-un tot unitar a obiectivelor pregătirii psihice (deduse din specificul
misiunilor de pază), cu subiecţii instruirii (militar, pluton) şi cu mijloacele,
strategiile şi metodele destinate atingerii standardelor şi modelelor propuse.
Se întemeiază pe o viziune de ansamblu a calităţilor psiho-
comportamentale şi morale necesare îndeplinirii cu succes a misiunilor de pază şi
se concretiză într-un sistem atitudinal compatibil cu obiectivele avute în vedere.
Etapele proiectării implică formularea obiectivelor de instruire şi pregătire
psihică specifică, analiza mijloacelor prin care se vor realiza, elaborarea strategiilor
de instruire adecvate, cât şi a instrumentelor de măsură şi evaluare a rezultatelor
obţinute.
Ca obligativitate, proiectarea include elaborarea instrumentelor de
măsurare şi evaluare a rezultatelor obţinute astfel încât să se realizeze compararea
rezultatelor la un moment dat cu standardul vizat.
Efectiv, evaluarea ca operaţie/etapă a proiectării este dedusă din definirea
obiectivelor şi se concretizează în criterii şi indici.

3.3. Evaluarea eficienţei pregătirii psihice

În ultimii ani în armata noastră, procesul de pregătire a militarilor a căpătat

o dimensiune modernă prin importanţa care se acordă pregătirii psihologice, la
nivelurile şi în cadrul tuturor structurilor militare.

79
 Experienţa ducerii luptei, ca şi practica instruirii trupelor în condiţii de
pace, a arătat că numai printr-o pregătire psihologică adecvată, militarii pot să-şi
îndeplinească misiunile – oricare ar fi ele - . Pentru obţinerea acestui deziderat,
este necesară realizarea unei corecte analize a eficacităţii asigurării psihologice.
Eficacitatea asigurării psihologice, poate fi considerată ca fiind determinată de
calitatea procesului instructiv. Procesul evaluării eficacităţii asigurării psihologice
are ca obiectiv confruntarea directă dintre puterea de influenţare, calitatea şi durata
realizării asigurării psihologice. Deci, se poate concluziona, că evaluarea poate fi
înţeleasă ca măsurarea şi aprecierea cantitativă şi/sau calitativă a efectelor
acţiunilor psihologice, desfăşurate în rândul trupelor proprii şi a populaţiei civile
pentru menţinerea unei stări psiho-morale optime.
Pentru a fi obiectivă şi concretă, evaluarea eficacităţii asigurării
psihologice trebuie să răspundă unor întrebări de genul:
- ce vrem să evaluăm?
- cum putem să evaluăm?
- când este bine să evaluăm?
- cine poate realiza o evaluare corectă?
Evaluarea este aplicabilă în două planuri: cu referire la efectele acţiunilor
de asigurare psihologică şi cu referire la însuşi procesul asigurării psihologice, la
modul cum a fost organizat şi realizat.
Evaluarea eficacităţii psihologice poate fi considerată, ca fiind ansamblul
activităţilor de măsurare şi apreciere a acţiunilor asigurării psihologice, sub
raportul conţinuturilor, metodelor, formelor şi mijloacelor psihologice utilizate, cât
şi a nivelului stării psiho-morale a militarilor realizate de aceasta pentru susţinerea
efortului.
Evaluarea eficacităţii asigurării psihologice în rândul militarilor şi
subunităţilor de pază impune relevarea unor aspecte ce o particularizează de
celelalte componente ale asigurării psihologice.

80
 Sunt considerate ca fiind relevante pentru realizarea evaluării următoarele
operaţii39:
a) măsurarea;
b) aprecierea.
Măsurarea, constă în utilizarea unor procedee şi metode prin care se
stabileşte o relaţie funcţională între un ansamblu de simboluri (cifre, litere,
expresii) şi un ansamblu de obiecte, persoane sau evenimente conform unor
caracteristici observabile pe care acestea o posedă în diferite grade, pe baza unor
reguli precise. Prin măsurare se determină un număr de caracteristici pe care le
posedă, în diferite grade sub raport psihologic, un militar sau o subunitate militară.
De exemplu: încrederea în sine, în comandanţi, în camarazi; rezistenţa şi
stabilitatea psihologică faţă de condiţiile de trai şi de pază; spiritul de colegialitate
şi camaraderie; coeziunea.
Aprecierea, presupune emiterea unei judecăţi de valoare asupra rezultatului
unei măsurători prin acordarea unei semnificaţii elaborate pe baza unui cadru de
referinţă, criterii de apreciere şi a unei scări de valori.
•Cadrul de referinţă este constituit din documentele asigurării psihologice
sau a altor activităţi independente, ce pot fi elaborate în conţinutul documentelor
de conducere.
•Criteriile de apreciere – pentru evaluarea eficacităţii acţiunilor întreprinse
de sursa de protecţie se pot folosi următoarele tipuri de criterii: directe şi indirecte.
- criteriile directe – gradul de întrebuinţare a posibilităţilor de acţiune a
militarilor poate servi ca şi criteriu general de apreciere a eficacităţii asigurării
psihologice, adică gradul de oportunitate şi calitativ al pregătirii, respectiv la
nivelul stării psiho-morale favorabil desfăşurării instrucţiei. Criteriile directe se
împart în criterii principale şi criterii auxiliare.
- criterii indirecte – pot fi identificate: constanţa şi calitatea relaţiilor cu
rudele, cunoscuţi, prieteni; numărul şi influenţa zvonurilor existente în subunitate.

39
Revista INFOCOM, nr. 4, Bucureşti, 1996, p. 17-21.

81
 • Scara de notare, poate fi concretizată fie prin note (de la 1 la 10), fie prin
calificative ce se pot înscrie pe o plajă largă de valori, de la nesatisfăcător la foarte
bun.
Efectele asigurării psihologice sunt o realitate complexă, ce necesită
diversificare şi precizie. Pentru ca evaluarea să ofere datele ce reale şi concludente,
necesare în vederea luării unei hotărâri corecte, este deosebit de important să se
cunoască tipurile de evaluări şi ce presupun acestea40.
1. evaluarea iniţială, numită şi predictivă este menită să
stabilească nivelul stării psiho-morale a militarilor şi subunităţilor de pază şi a
capacităţii lor psiho-morale reale la începutul acţiunilor de asigurare psihologică.
2. evaluarea sumativă (cumulativă), reprezintă evaluarea globală a
rezultatelor la sfârşitul uneia sau mai multor misiuni sau a stagiului militar.
3. evaluarea continuă (formativă) presupune verificarea rezultatelor
obţinute în îndeplinirea misiunilor de pază şi a celor specifice asigurării
psihologice destinate realizării unui nivel ridicat al stării psiho-morale pentru
fiecare militar, subunitate sau structură.
Se poate concluziona că din punct de vedere teoretic, cele trei forme de
evaluare oferă posibilitatea de a ne apropia de starea reală a principalelor
componente ce fac obiectul eficacităţii asigurării psihologice, respectiv a:
obiectivelor, conţinuturilor, metodelor, mijloacelor şi rezultatelor acesteia.

3.4. Indicatori ai nivelului stării psiho-morale optime

Evaluarea se poate efectua în condiţiile cunoaşterii metodologiei

investigării sociologice şi psihologice, a folosirii adecvate a instrumentelor
standardizate specifice acestora.

40
NICULESCU, J., Pregătirea psihologică a militarilor pentru luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1976.

82
 Aceste instrumente de evaluare a eficacităţii acţiunilor psihologice sunt:
- testul psihologic – se obţin date semnificative referitoare la trăsăturile de
personalitate, la însuşirea de capacităţi şi disponibilităţi.
- testul docimologic – se evaluează volumul şi calitatea cunoştinţelor
despre realitatea şi solicitările serviciului militar, posibilităţile de acţiune practice a
subunităţii.
- testul sociometric – are ca rol de a determina caracterizarea stării şi
tipurile de relaţii interpersonale, coeziunea subunităţii.
- chestionarul – asigură culegerea unor date semnificative referitoare la
determinările şi modalităţile de manifestare a atitudinilor, opiniilor şi
convingerilor.
- fişa de observaţie – oferă posibilitatea de a înregistra fidel aspectele
concrete ale manifestării opiniilor, atitudinilor şi convingerilor.
- ghidul de interviu – completează nevoile decodificării realităţii psiho-
sociale, în vederea elaborării unor măsuri pertinente, fundamentate ştiinţific şi care
să răspundă situaţiei concrete ce particularizează pregătirea pentru luptă a
militarilor şi subunităţii.
dintre instrumentele de evaluare enumerate mai sus sunt considerate
principale, chestionarul de opinie şi fişa de observaţie, deoarece se pot realiza pe
forma tipizată, pot fi folosite uşor după un succint instructaj, se pot completa în
scurt timp, iar informaţiile culese sunt corecte şi oportune, iar datele se pot
prelucra cu uşurinţă.
Pentru alegerea indicatorilor din instrumentele de evaluare, se va avea în
vedere ca acestea să îndeplinească câteva criterii, cum ar fi: să permită obţinerea
aceloraşi date, în orice situaţie şi de orice anchetator; să identifice aspectele
relevante ale factorilor care influenţează situaţia evaluată; să măsoare exact situaţia
la nivelul individual sau colectiv; să permită obţinerea unor informaţii obiective,
veridice şi semnificative cu privire la fenomenul cercetat.

83
 Aceste instrumente de evaluare sunt la îndemâna comandanţilor de
subunităţi şi au avantajul că pot fi folosite cu uşurinţă, iar după centralizarea şi
prelucrarea datelor obţinute, se pot contura metode şi tehnici eficiente pentru
pregătirea psihică a militarilor din subunitate.
Astfel, pentru evaluarea stării moralului, vor fi folosiţi indicatori care vor
face distincţie între starea de pace şi starea de război, precum şi între individ şi
grup, adică între militar şi subunitate.
Se are în vedere la selectarea indicatorilor activismul şi motivaţia
participării militarilor la procesul pregătirii pentru luptă, putându-se alege
următorii indicatori de evaluare:
- indicatorii pentru evaluarea moralului militarilor la pace:
 cunoaşterea misiunii;
 încrederea în sine;
 încrederea în camarazi;
 încrederea în comandanţi şi şefi;
 deprinderile militarilor;
 relaţii existente în subunitate;
 cooperarea între subunităţi;
 funcţionarea subunităţii;

CAPITOLUL 4

84
 Activitatea comandantului de subunitate pentru formarea,
dezvoltarea şi menţinerea unei stări psiho-morale ridicate în
rândul militarilor

4.1. Direcţii de intervenţie pentru formarea şi menţinerea

unei stări psiho-morale corespunzătoare în subunitate

Stabilirea principalelor direcţii de intervenţie pentru realizarea şi

menţinerea unei stări psiho-morale la nivelul subunităţii se poate face doar ţinând
seama de calităţile personale ale militarilor, de modul în care acestea sunt puse în
valoare, dar şi de marea diversitate şi caracterul complex al misiunilor specifice. În
acest sens, situând permanent în centrul preocupărilor sale succesul în acţiuni,
comandantul de subunitate trebuie să ia în considerare solicitările la care sunt
supuşi militarii, în speţă cele de ordin psihic.
Este de subliniat faptul că procesul instructiv- educativ trebuie să aibă un
caracter dinamic şi adaptabil, să permită nuanţarea unor aspecte în pregătirea
militarilor, cerinţe determinate atât de particularităţile rolului pe care îl au militarii
în cadrul subunităţii, cât şi de diversitatea şi ineditul fiecărei misiuni pe care o au
de îndeplinit.
Numai un nivel psiho-moral ridicat şi o pregătire temeinică, bazată pe
specificul şi particularităţile misiunilor de pază permite comandantului să dezvolte
la subordonaţi acele priceperi şi deprinderi menite să asigure succesul.
Realizarea şi menţinerea unei stări psiho-morale corespunzătoare
presupune nu doar cunoaşterea misiunii şi a solicitărilor pe care o implică aceasta,
ci şi descifrarea însuşirilor şi stărilor psihice ale militarilor.
Selecţia personalului pentru încadrarea în aceste subunităţi oferă
posibilitatea ca, prin controlul medical şi testarea psihologică iniţială, să determine
relativ uşor şi fidel nivelul aptitudinilor fizice, starea de sănătate, însuşirile,

85
abilităţile şi aptitudinile intelectuale. Acest prilej trebuie folosit şi pentru stabilirea,
cu destulă certitudine, a configuraţiei însuşirilor temperamentale, a multora dintre
însuşirile caracteriale de care depinde în mod decisiv valorificarea, în deosebi în
situaţii stresante, a abilităţilor fizice şi mentale.
Ţinând seama de specificul misiunilor de pază, este necesar ca militarii
care desfăşoară aceste activităţi să provină cel puţin din ciclul al doilea. În acest
caz avantajul este faptul că ei şi-au format deja anumite deprinderi necesare
misiunilor de pază şi au fost evaluaţi sub raport psiho-moral. Această apreciere
preliminară a calităţilor şi aptitudinilor fiecărui militar, a însuşirilor şi trăsăturilor
de personalitate îl ajută foarte mult pe comandantul de subunitate, care poate
prevedea închegarea optimă a subunităţii sau poate intui anumite probleme de
ordin psihic şi fizic ce apar din cauza factorilor de solicitare ( stres, oboseală).
Se întâmplă însă ca militarii destinaţi executării serviciului de pază să nu
corespundă, în totalitate, din punct de vedere fizic şi/sau psihic, cu acest tip de
misiuni. Aceasta se datorează fie nedescoperirii unor probleme fizice şi/sau psihice
fie pur şi simplu din lipsă de militari. În aceste cazuri intervenţia comandantului de
subunitate pentru morală este primordială.
Apreciez că direcţia de intervenţie de bază pentru formarea şi menţinerea
unei stări psihomorale ridicate este prevenirea oboselii fizice şi psihice a
militarilor, menţinerea resurselor la o valoare cât mai apropiată de cea normală.
Slăbirea atenţiei, a memoriei şi a capacităţii de asociere a ideilor, desfăşurarea mai
lentă a proceselor gândirii şi lipsa de imaginaţie nu sunt altceva decât consecinţe
ale oboselii. Prevenirea instalării acesteia presupune din partea comandantului o
preocupare constantă şi de prim ordin pentru satisfacerea trebuinţelor militarilor,
cu precădere a celor de odihnă, hrană şi adăpost, îndeosebi pe timpul misiunilor de
pază în condiţii improprii ( frig, ploi).
O altă direcţie de intervenţie ar fi exemplul personal al comandantului,
starea sa psihică, echilibrul interior pe care îl arată prin vorbă şi faptă, determină în
mare măsură conduita militarilor. Conştient sau nu, aceştia îi urmăresc

86
comportamentul, îi apreciază critic fiecare decizie şi suportă influenţele produse
asupra lor. Din această cauză , fiecare comandant are datoria să acorde atenţie
întregului său comportament, să dea dovadă de înalte calităţi volitive în modelarea
conduitei sale.
Autoreglajul, autocontrolul neîncetat al trăirilor personale, manifestarea
permanentă a încrederii şi hotărârii, apelul frecvent la gândirea subordonaţilor,
creează în rândul acestora imaginea vie a comandantului model, a cărui conduită
trebuie să fie urmată. În caz contrar, nehotărârea, dezorientarea şi nervozitatea
comandantului influenţează negativ starea lor de spirit.
Dezvoltarea curajului şi a încrederii în forţele proprii este o altă direcţie în
care poate intervenii comandantul de subunitate pentru formarea şi menţinerea unei
stări psihomorale ridicate. Definit ca un ansamblu de particularităţi psihice, o
trăsătură de caracter relativ stabilă, exprimând tăria morală a militarului care îl face
capabil să înfrunte cu îndrăzneală primejdiile, curajul se dezvoltă numai prin
cunoaşterea subordonaţilor, descifrarea tipului temperamental al fiecăruia,
identificarea militarilor care au un sistem nervos mai slab, o rezistenţă neuro-
psihică scăzută. Odată îndeplinite aceste cerinţe se poate trece cu succes la
educarea curajului.
Tactul pedagogic şi răbdarea reprezintă calităţi esenţiale pentru oricare
comandant, cu atât mai mult pentru cel care are în subordine militari care ar putea
să execute foc în condiţii inedite. În cazul în care apar greşeli, nu-şi găsesc locul
ironiile sau lipsa de înţelegere, ci calmul, stăpânirea de sine şi ajutorarea
subordonatului trebuie să constituie coordonatele acţionale ale comandantului.
Corectarea greşelilor, dezvoltarea obişnuinţei de a învinge ezitările şi lipsa
de hotărâre, eliminarea golurilor din pregătirea militarilor reprezintă tot atâtea
direcţii de intervenţie pe care comandantul de subunitate trebuie să le aibă în
vedere pentru dezvoltarea curajului şi a încrederii în forţele proprii.

87
 4.2.Forme, metode şi mijloace specifice comandantului de
subunitate pentru recuperarea psihică a militarilor din
serviciul de pază

Obiectivele activităţii comandantului de subunitate pentru realizarea unei

stări psihomorale ridicate în rândul militarilor se regăsesc în călirea psihică,
dezvoltarea capacităţilor de a face faţă solicitărilor fizice şi psihice şi atenuarea
stresului în moment dificile. Se urmăreşte, de asemenea, formarea deprinderilor de
autocontrol adecvat împotriva efectelor perturbatoare ale solicitărilor la care sunt
supuşi militarii în timpul misiunilor de pază.
Pentru proiectarea activităţilor precum şi pentru stabilirea metodelor şi
mijloacelor pe care le va folosi, comandantul de subunitate trebuie să ţină seama de
natura solicitărilor psihomorale specifice serviciului de pază.
Faptul că activitatea psihică se desfăşoară după coordonate diferite în
timpul cât militarii se află în misiune de pază, procesele şi funcţiile psihice
suferind puternice influenţe excitante/ inhibante în condiţii reale ale stării de fapt,
pune în faţa comandantul de subunitate imperativul opţiunii între formele,
mijloacele şi metodele la îndemână pentru realizarea unei stări psihomorale
corespunzătoare.
Dacă experienţa, priceperea şi intuiţia comandantului îi facilitează alegerea
corectă, atunci rezultatul demersului său va fi călirea psihică, dezvoltarea
capacităţii de a face faţă solicitărilor fizice şi psihice, atenuarea stresului,
prevenirea şi chiar înlăturarea stării de frică din rândul militarilor.
Prima formă specifică activităţii comandantul de subunitate pentru
atingerea obiectivelor menţionate este comunicarea. Această modalitate este
folosită în scopul influenţării opiniilor, sentimentelor, atitudinii şi
comportamentului militarilor, reprezentând o activitate bine conturată, în măsură să
determine mobilizarea resurselor acestora pentru îndeplinirea misiunilor.

88
 Menţinând permanent în atenţie sarcina de bază pe care o are, acea de a
conduce subunitatea în aşa fel încât aceasta să fie în măsură să îndeplinească
misiunea de pază, comandantul trebuie să folosească această metodă, cea mai
indicată în cadrul grupurilor mici: comunicarea pe orizontală sau ”faţă în faţă”.
Crearea şi menţinerea deschisă a canalelor de comunicaţie în subunitate,
lămurirea scopurilor urmărite, a căilor prin care acestea pot fi atinse permit
comandantului influenţarea pozitivă a militarilor, creşterea nivelului pregătirii
psihomorale al acestora.
Comunicarea stabilită între comandant şi subordonaţi, precum şi cea care
are loc în cadrul subunităţii permite atât prezentarea concepţiei oficiale asupra
problemelor aflate în atenţie cât şi explicarea opiniilor personale. Pe acestea
trebuie să le aibă în vedere comandantul de subunitate atunci când discută cu
subordonaţii, în măsura în care trebuie să le orienteze spre crearea de convingeri
pozitive, spre realizarea optimului motivaţional în îndeplinirea misiunii.
Eficienţa comunicării desfăşurate de comandant în rândul militarilor creşte
dacă acesta organizează întâlniri cu psihologi sau preoţi militari.
O altă formă pe care comandantul de subunitate trebuie să o folosească
pentru realizarea unei stări psihomorale corespunzătoare o reprezintă exerciţiile şi
antrenamentele planificate, organizate şi desfăşurate cu militarii. În conceperea
acestora, comandantul trebuie să aibă în vedere punerea executanţilor în situaţia de
a acţiona participând cu întreaga lor structură intelectuală şi morală, în raport cu
natura solicitărilor fizice sau psihice.
Având clar stabilite obiectivele urmărite, comandantul de subunitate poate
trece apoi, de la exerciţii care vizează un număr limitat de obiective educaţionale,
la aplicaţii complexe de călire psihomorală, cu durată mai lungă de timp.
Desfăşurarea acestora trebuie să respecte anumite reguli, stabilite pe baza
principiilor pregătirii pentru luptă a militarilor. Astfel, principiul realismului
impune ca procesul de instruire să se desfăşoare în condiţii şi situaţii cât mai

89
veridice, pe cât posibil identice cu cele de tipul misiunilor de pază, incluzând
elemente concepute ca ameninţătoare, riscante şi incerte.
Principiul gradualităţii impune ierarhizarea corectă a cerinţelor puse în
faţa militarilor. Ştiind că nu toţi se află la acelaşi nivel sub raportul posibilităţilor
fizice, emoţionale, intelectuale şi psihomorale şi că la solicitări egale reacţiile pot fi
diferite, comandantul de subunitate va urmării sporirea treptată a complexităţii
activităţilor.
Principiul continuităţii presupune organizarea şi desfăşurarea
permanentă, pe etape a exerciţiilor. Procesul de pregătire nu trebuie să cunoască
alte întreruperi decât cele impuse de executarea misiunilor care, prin ele însele,
constituie teste de verificare acţional-comportamentală, în măsură să indice cu
precizie atât nivelul de pregătire cât şi lipsurile şi deficienţele ce trebuie corectate
în viitor.
Principiul unităţii dintre instrucţie şi educaţie impune comandantul de
subunitate ca, pe lângă transmiterea cunoştinţelor teoretice şi practice, să cultive în
rândul militarilor şi valorile morale, cu rol simulator, în asigurarea stabilităţii
psihomorale a grupului.
Principiul cunoaşterii solicită din partea comandantul de subunitate o
amplă şi profundă pregătire personală, în măsură să asigure cunoaşterea psihicului
şi comportamentului uman.
Aplicaţiile complexe de călire psihomorală sunt cele care oferă
posibilitatea comandantul de subunitate să dezvolte în mod integrat calităţile
necesare pentru îndeplinirea misiunii de pază. Totodată aplicaţiile încheie un ciclu
de pregătire format din exerciţii şi antrenamente parţiale, cu obiective mai limitate
şi se constituie în teste şi verificări concrete, care oferă comandantului posibilitatea
unei evaluări realiste a nivelului de pregătire al subunităţii.

90
 4.3. Studiu asupra moralului din subunitatea de pază

Starea psihomorală, văzută din perspectivă relevantă, se poate considera

corolarul performanţelor proiectate prin îndeplinirea misiunilor protecţiei
psihologice, nivelul acesteia fiind obiectivul studiului întreprins.
1.Ipotezele cercetării;
Prima etapă în elaborarea acestei investigaţii este stabilirea unor
ipoteze. Pentru aceasta am plecat de la importanţa stării psihomorale pentru
desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor militarilor din serviciul de pază.
Ipotezele studiului sunt:
- acţiunea factorilor de solicitare şi suprasolicitare care
acţionează asupra militarilor din serviciul de pază duc la scăderea moralului, lucru
ce implică totodată scăderea eficienţei misiunilor de pază;
- coeziunea grupului militar, stabilitatea psiho-socială şi
încrederea subordonaţilor constituie elemente decisive în ceea ce priveşte creşterea
stării morale;
- creşterea moralului militarilor se realizează printr-o bună
pregătire psihică.
2. Obiectivul cercetării;
O a doua etapă în cadrul cercetării a fost stabilirea obiectivului. Acesta
este:
- evidenţierea nivelului diferiţilor indicatori ai stării moralului,
aşa cum este perceput şi apreciat de fiecare militar din serviciul de pază.
3. Universul populaţiei;
Chestionarul a fost aplicat unui număr de 21 studenţi militari din
Academia Forţelor Terestre, aparţinând unui pluton din anul II din care fac parte
atât băieţi cât şi fete.

91
 Eşantionarea este de tip grupată (grappes sau cluster sampling) 41. Un
grappe este un ansamblu de unităţi având în general o legătură „naturală”. De
exemplu militarii unui pluton. Unităţile componente unui grappe se aseamănă mult
între ele.
4. Operaţionalizarea conceptului;
Componentele investigate se obţin în urma operaţionalizării conceptului
„stare psihomorală” care este transformat astfel în indicatori uşor de observat, de
înregistrat şi de transmis, nu doar de către cei abilitaţi în domeniu, ci şi de alte
cadre militare stabilite la propunerea structurilor de profil existente.
Am împărţit starea psihomorală dimensiuni (variabile), iar fiecare
dimensiune în mai mulţi indicatori. Pentru această am consultat profesori şi colegi,
încercând astfel să elimin subiectivismul, dat fiind faptul că nu există reguli
metodologice privind modul în care trebuie să se procedeze, alegerea lor fiind
dictată de intuiţia şi experienţa cercetătorilor, de exemplele avute la îndemână şi de
lungimea chestionarului.
Am investigat în urma acestui demers un număr de patru dimensiuni:
* dimensiunea încredere – care reprezintă un sentiment de siguranţă faţă de
cinstea, credinţa sau sinceritatea cuiva.
Încrederea în: capacitatea proprie de efort fizic şi psihic; în comandanţi şi
armamentul şi tehnica din dotare; exprimată printr-o stare de spirit stenică,
optimistă, de siguranţă în reuşita proprie şi colectivă, este premisa unui moral
ridicat.
Indicatorii pentru această dimensiune sunt:
- capacitatea proprie de efort;
- nivelul încrederii în comandantul nemijlocit;
- nivelul încrederii în comanda unităţii;
- modul de cunoaştere şi mânuire al armamentului din dotare;
* dimensiunea satisfacţie;

41
CLOCOTICI, V., STAN, A.., Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, 2001, p. 123-125.

92
 Satisfacţia42 este starea psihică de mulţumire, plăcere, sentiment subiectiv
de uşurare, ce poate fi descris sau exprimat de individul care îl trăieşte, dar care nu
poate fi observat direct de către altă persoană.
Satisfacţia ca şi stare emoţională cu rol de mobilizare pentru acţiune, rol de
reglare şi susţinere a comportamentului, este unul dintre cele mai importante
rezultate ale muncii într-o organizaţie şi influenţează profund evoluţia moralului.
Cât de mulţumiţi sunt cei chestionaţi de condiţiile de viaţă, şi care este
nivelul satisfacţiei în raport cu serviciul militar sunt câteva întrebări la care sau
căutat răspunsuri.
Indicatorii pentru această dimensiune sunt:
- dotarea materială;
- asistenţa medicală;
- recuperare după efort;
- nivelul drepturilor băneşti asigurate.
* dimensiunea coeziune;
Coeziunea43 este o forţă care uneşte membrii unui grup între ei, care
acţionează asupra lor pentru a-i împiedica să părăsească grupul şi care îi face să
reziste influenţelor disruptive. Coeziunea se manifestă prin solidaritatea între
membri grupului, prin cooperarea în vederea realizării de activităţi conforme
normelor de grup, diminuarea deosebirilor interindividuale care poate să meargă
până la adoptarea unor conduite puternic standardizate, şi prin, valoarea foarte
mare atribuită de membrii grupului recompenselor şi însemnelor de stimă
decernate de grup. Coeziunea este cu atât mai puternică cu cât există posibilităţi de
comunicare între membrii, un consens asupra intereselor şi opiniilor şi cu cât
grupul reuşeşte în ceea ce întreprinde.
Indicatorii pentru această dimensiune sunt:
- relaţii existente în subunitate;
- cooperarea între subunităţi;
42
*** Dicţionar enciclopedic de psihologie, E.D.P., Bucureşti, 1979.
43
R. Doron, F. Parot, Dicţionar de psihologie,E.D.P., Bucureşti, 1999.

93
 - funcţionarea subunităţii;
- modul în care sunt percepute şi valorificate propunerile şi
sugestiile.
* dimensiunea stabilitate psihosocială;
Stabilitatea psihosocială se referă la climatul psihosocial din cadrul
grupului, la echilibrul şi rezistenţa psihică a militarilor, la gradul de integrare a
indivizilor, la capacitatea de a îndeplini eficient misiunile primite.
Indicatorii pentru această dimensiune sunt:
- modul de utilizare a sistemului de recompense;
- climat psihosocial;
- pregătirea psihică.
5. Construirea instrumentului de lucru;
Metoda de bază a studiului a constituit-o ancheta pe bază de chestionar de
opinie. Astfel am elaborat un chestionar cu un număr de 15 întrebări pentru
investigarea variabilelor amintite mai sus. Chestionarul a fost aplicat individual, iar
subiecţii au fost solicitaţi să-şi exprime opinia faţă de situaţiile şi însuşirile
prezentate prin itemii chestionarului. Pentru aceasta, după scara lui Lickert în
dreptul fiecărui item au fost trecute cinci posibilităţi de răspuns. Răspunsurile au
fost cotate cu 1,2,3,4,5 puncte urmând să prezint valoarea răspunsurilor în
procente.
Am încercat să elimin subiectivismul, de care ar putea da dovadă cei
interogaţi, pentru a răspunde în conformitate cu ceea ce este acceptat în mediul în
care îşi desfăşoară activitatea, ca să apară într-o lumină favorabilă în faţa celorlalţi.
Acest lucru a fost posibil prin asigurarea anonimatului subiecţilor.
În formularea consemnului chestionarului am urmărit ca sarcinile să fie
clare şi să ofere toate informaţiile necesare, cu privire la modelul în care se
completează răspunsurile la tipurile de întrebări care apar în chestionar.
În chestionar am urmărit identificarea nivelului stării psihomorale şi a
principalelor cauze care o determină.

94
 Analiza informaţilor, astfel obţinute, a avut în vedere modul în care
militarii percep starea actuală a unor aspecte importante ale activităţii din cadrul
subunităţii de pază care le determină moralul.
În acest context se disting rezultate pozitive sau negative. Se consideră că
există rezultate pozitive când cel puţin 50,1% din totalul celor chestionaţi socotesc
starea actuală a aspectelor semnificative ale activităţii din cadrul subunităţii de
pază este foarte bună sau bună.
Am folosit întrebări închise cu mai multe variante de răspuns pentru a nu
induce o stare de nedeterminare în rândul celui chestionat, ajutându-l astfel să dea
un răspuns cât mai apropiat de realitate.
În redactarea întrebărilor am urmărit ca formularea să fie adecvată
nivelului de maturitate şi de pregătire, precum şi a capacităţii intelectuale a
subiecţilor.
Am inclus în întrebări toate datele necesare pentru a se putea formula
răspunsul. Am evitat folosirea în textul întrebării a negaţiilor sau a verbelor
pozitive sau negative pentru a nu influenţa redactarea răspunsurilor.
Pentru formularea itemilor am folosit concluziile lui Angleitnes. Acestea
conţin trei paşi:
- subiectul citeşte itemul şi îşi formulează o reprezentare a
semnificaţiei sale;
- compară semnificaţia itemului cu informaţia stocată despre
sine şi decide dacă este de acord sau nu;
- înainte de a răspunde ia în considerare utilitatea răspunsului
său.
Astfel am încercat ca fiecare item să fie:
# uşor de înţeles (fără cuvinte rar utilizate, fără fraze
complicate);
# să aibă un singur înţeles;
# să se refere la aspecte concrete.

95
 6. Ancheta pe teren;
La aplicarea testului nu am întâmpinat probleme şi consider că am
beneficiat de cooperativitatea tuturor subiecţilor. Aplicarea chestionarului s-a
derulat în două etape datorită specificului acestui tip de misiune. Grupele de
subiecţi adunate intr-o sală şi aplicarea testului a fost efectuată de mine personal.
În faza iniţială am expus scopul cercetării: realizarea unui studiu ce are în
vedere starea moralului din subunitate. Le-am dat câteva explicaţii referitoare la
noţiunea de stare psihomorală şi i-am rugat să răspundă sincer la toate întrebările,
iar în cazul în care au neclarităţi să-mi ceară explicaţii. Am accentuat încă o dată
caracterul anonim al chestionarului.
Rezultatele „brute” obţinute în urma aplicării chestionarului sunt
prezentate în anexa 2.
7. Prelucrarea datelor;
*metode utilizate
Pentru calcul am folosit:
x1  x 2  ...  x n
¤ valoarea medie – M(x)=
n

- exprimă o valoare ce ne arată că performanţele individuale într-o

colectivitate reprezintă o anumită caracteristică globală (realitatea reprezentativă a
unui grup).
¤ valoarea mod sau modul – valoarea care se repetă de cele mai
multe ori (are cea mai mare probabilitate) într-un anumit eşantion.
Modulul şi media constituie valori numerice globale ce caracterizează
nivelul general al unei colectivităţi.
*prelucrarea cantitativă propriu-zisă
În prezentarea principalelor rezultate ale cercetării am optat pentru
gruparea acestora pe patru categorii pentru fiecare variabilă şi discutarea mediei
fiecărui indicator.

96
 Notele acordate indicatorilor dimensiunii încredere se conturează în zona
superioară a scalei.
Mediile sunt următoarele:
¤ 4,1 - capacitatea proprie de efort;
¤ 4,1 - nivelul încrederii în comandantul nemijlocit;
¤ 4,5 - nivelul încrederii în comanda unităţii;
¤ 4,2 – modul de cunoaştere şi mânuire al armamentului din
dotare.
Aşa cum ilustrează şi graficul din Anexa nr. 3 nota 5 este dată nivelului
încrederii în comandantul de subunitate de 23,8% din cei chestionaţi. Marea
majoritate, respectiv 61,9% au o încredere mare iar doar 14,3% consideră nivelul
relativ.
O proporţie de 28,6% din cei chestionaţi ar putea face cu succes faţă
activităţilor solicitante din punct de vedere fizic şi psihic. De subliniat este faptul
că la nivelul inferior al scalei nu se află nici un răspuns. Cealaltă parte dintre
subiecţi se descurcă în acest tip de activităţi la nivel bun şi mediu.
Peste jumătate de dintre subiecţi au o încredere deosebită în comanda
unităţii şi doar 4,8% consideră că nu au fost susţinuţi pe deplin în acţiunile
înaintate de aceştia.
Se observă, prin prisma rezultatelor obţinute, în ceea ce priceşte încrederea
în armamentul din dotare, că 81% din răspunsuri se află la limita superioară a
scalei („în foarte mare măsură”, „în mare măsură”); ceea ce este foarte bine dată
fiind importanţa indicatorului respectiv privind starea moralului.
În ceea ce priveşte dimensiunea satisfacţie notele date indicatorilor se află
la un nivel mediu cu unele tendinţe spre partea inferioară a scalei. Acest fapt este
uşor de înţeles având în vedere lipsa banilor care ar fi necesară pentru ridicarea
standardelor, condiţiilor în subunitate.
Valorile medii ale indicatorilor sunt:
¤ 2,9 - dotarea materială;

97
 ¤ 4,1 - asistenţa medicală;
¤ 2,8 - recuperare după efort;
¤ 2,6 - nivelul drepturilor băneşti asigurate.
Din cauza fondurilor mici dotarea materială a subunităţii a fost apreciată
de 33,3% dintre subiecţi cu nota 2 („în mică măsură”). Acelaşi procent (33,3%) a
apreciat la fel modul în care se face recuperarea după efort.
Asistenţa medicală este cotată la nivel bun şi foarte bun de peste 75%
dintre militari.
Pentru drepturile băneşti asigurate de instituţie, fiind foarte mici, le-au fost
acordate note din partea inferioară a scalei. Astfel 38,1% au notat cu 2 („în mică
măsură”) şi 61,9% cu 3 („în oarecare măsură”).
Nivelul coeziunii subunităţii este ridicat. În general distribuţia notelor
folosite în apreciere este asimetrică, tendinţa militarilor fiind de a utiliza mai ales
valori din partea superioară a scalei.
Valorile mediilor pentru dimensiunea coeziune sunt:
¤ 2,1 - relaţii existente în subunitate;
¤ 3,5 - cooperarea între subunităţi;
¤ - funcţionarea subunităţii;
¤ 3,4 - modul în care sunt percepute şi valorificate propunerile
şi sugestiile.
Marea majoritate a celor interogaţi (peste 70%) consideră că nu au
probleme deosebite cu ceilalţi colegi iar 28,5% sunt de părere că uneori aceste
probleme au persistat în rândul subunităţii.
Cooperarea cu celelalte subunităţi, atunci când este cazul, este importantă.
Astfel 57,1% consideră că aceasta s-a desfăşurat la un nivel bun, iar ceilalţi la un
nivel satisfăcător.
Activitatea subunităţii se desfăşoară normal fapt relevat în proporţie de
85,7% dintre cei chestionaţi, iar restul de 14,3% consideră că mersul bun al
activităţilor în cadrul subunităţii a fost perturbat de câteva incidente.

98
 În ceea ce priveşte propunerile şi sugestiile militarilor părerile sunt
împărţite în mod egal între nivelele satisfăcător şi bun.
Analizând mediile indicatorilor dimensiunii stabilitate psihosocială
observăm valorile:
¤ 4,8 - modul de utilizare a sistemului de recompense;
¤ 4,4 - climat psihosocial;
¤ 4,2 - pregătirea psihică.
Aplicarea sistemului de recompensă este considerată de 80,9% ce fiind la
un nivel foarte ridicat, iar restul de 19,1% la nivel ridicat.
Integrarea în subunitate este considerată de 33,3% ca fiind în foarte mare
măsură, 57,1% în mare măsură şi 9,6% consideră că au avut probleme în ceea ce
priveşte modul în care s-au integrat în această subunitate.
Din răspunsurile date de cei chestionaţi rezultă că ajutorul comandantului
de subunitate în ceea ce priveşte consilierea acestora este la un nivel înalt (71,4%)
şi foarte înalt (23,8%).
8. Concluzi;
* prelucrarea calitativă a datelor
În general situaţia privind aspectele semnificative ale activităţii din cadrul
subunităţii de pază care determină moralul militarilor este bună. Astfel, la
majoritatea indicatorilor proporţia celor care consideră starea actuală a moralului
foarte bună sau bună se află către limita superioară.
În urma rezultatelor se poate observa faptul că un bun comandant de
subunitate poate influenţa în mod decisiv moralul din cadrul plutonului prin
executarea la timp şi a unei bune pregătiri psihice.
Acest lucru este în mare parte necesar datorită influenţei factorilor de
solicitare care acţionând asupra militarilor denaturează condiţia fizică şi psihică a
acestora.

99
 În situaţia dată comandantul de subunitate trebuie să deţină cunoştinţe de
psihologie cel puţin la un nivel corespunzător deoarece complexitatea psihicului
uman, a personalităţii militarilor impune acest lucru.
Nivelul coeziunii subunităţii reprezintă un factor important în discutarea
moralului.
Modul în care militarii se ajută între ei sau sunt ajutaţi are ca finalitate
influenţarea în mod direct a stabilităţi morale. În multe din cazurile problematice
apărute în subunităţile de pază au avut ca protagonişti pe militarii care nu s-au
integrat în cadrul grupului. Problemele de ordin psihic ale militarilor apărute din
acest motivau avut ca şi cauză marginalizarea acestora.
Totuşi , cum este şi firesc, există şi răspunsuri negative. Reiese astfel din
studiul făcut este modul în care resursele financiare influenţează nivelul moralului.
În acest context este relevantă media obţinută la dimensiunea satisfacţie aflată între
nivelul mediu şi scăzut (2,8). Este neapărată nevoie de investiţii financiare în
infrastructura subunităţilor de pază. Acest lucru trebuie conştientizat deoarece ar
duce implicit la mărirea eficienţei misiunilor.
Moralul este influenţat în mare măsură şi de încrederea atât în forţele
proprii cât şi în comandanţi sau armament. Orice modificare a acestor parametri
duce în mod direct la scăderea sau creşterea moralului.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Lucrarea de faţă a încercat să ilustreze acţiunea factorilor de solicitare ai
serviciului de pază şi modul de înlăturare a acţiunii acestora.
Legat de evenimentele întâmplate de-a lungul timpului se pune problema
selecţiei personalului pentru serviciul de pază permanentă crezută a fi veriga slabă

100
a sistemului. Mai nou este suspectată o degradare a calităţii umane a recruţilor. Nu
indisciplina este cauza acestor comportamente.
Prevenirea incidentelor poate fi realizată printr-o selecţie riguroasă la
Centrele Militare Judeţene, care poate exclude bolnavii neuropsihici şi psihiatrici,
oligofrenii şi intelectele de limită.
O selecţie pozitivă, aptitudinală, cu putere de predicţie pozitivă asupra
performanţei, poate fi făcută pe baza unei psihoprofesiograme româneşti, pentru
această sarcină, operaţionalizată, bine verificată şi cuantificată. Fără acest demers
de cercetare nu poate exista predicţie şi control asupra evoluţiilor în sarcină. Nu
există expertiză aptitudinală absolută.
Expertizele aptitudinale psihologice identifica factori de personalitate,
evaluează consistenţa persoanei, identifica tipul persoanei, unele tendinţe
dinamice, pe care le raportează la comportamentele aşteptate în sarcini şi condiţii
precise, definite psihologic, în care au fost studiate clinic persoane implicate şi au
fost evaluate performanţele lor. Statisticile şi studiile de caz fac posibile predicţii
de performanţă mai mult sau mai puţin exacte. Nu se pot face predicţii pentru
comportamente în situaţii extraordinare.
Expertiza psihică cu verdict „apt“ se formulează corect în termenii „fără
tulburări psihice în prezent“, formulă extrem de consistentă în simplitatea ei, pe
care în mod responsabil un psihiatru n-o va depăşi.
Fără a minimiza importanţa selecţiei şi a orientării personalului pentru
sarcinile militare, un demers cu utilitatea dovedită şi instituţionalizat în toate
armatele contemporane, subliniez relativitatea acestui demers, relativitate pe care
doar cercetarea ştiinţifică şi experimentarea riguroasă o pot reduce. Pentru faptele
care ne preocupă nu poate fi făcută responsabilă selecţia psihiatrică şi psihologică
negativă, deoarece ea este suficientă şi eficientă.
Este şi evident şi evidenţiat ştiinţific că serviciul de pază permanentă
comportă particularităţi insuficient luate în consideraţie.

101
 În condiţia în care organizarea serviciului nu se schimbă, sau până în
momentul în care se schimbă, se impune introducerea în sistem a unui serviciu
psihologic cu autoritate care să exercite un sistem profilactic şi recuperatoriu şi
controlul asupra acestuia.
Pentru ca măsurile profilactice să fie posibile, în toate unităţile cu profilul
în cauză se cere a exista un surplus de militari la dispoziţie, unii urmând să fie
temporar sau definitiv scoşi din sarcină.
Esenţială este reconstituirea bioritmurilor, în speţă a ritmului veghe-somn,
urmărindu-se readucerea la parametri funcţionali a întregului organism.
Sistematic, potrivit unui calendar, militarii trebuie scoşi din serviciu pentru
24 de ore, timp necesar unei recuperări obligatorii, sub supravegherea şi în
responsabilitatea serviciului medical. Recuperarea nu presupune mijloace
deosebite, ci rigoare procedurală şi regularitate absolută. Pentru control, toţi
militarii ar urma să aibă o fişă de serviciu cu înregistrarea exactă, orară şi
calendaristică, a serviciului şi a recuperărilor, precum şi a altor parametri
funcţionali. Se cer prevăzute sancţiuni severe pentru falsificarea fişelor. Transpuse
în mesaje electronice, fişele pot fi monitorizate central.
Anumite condiţii, nu foarte costisitoare, nici foarte sofisticate, privind
echilibrarea termică, electrolitică etc. pot fi prevăzute ca „drepturi“ şi norme de
logistică a corpului de pază. În prezent, acestea sunt organizate potrivit unui
concept privind serviciul şi personalul depăşit. Facilităţile sociale, extrem de
importante pentru compensarea depravărilor complexe pe care le suferă personalul,
lipsesc din concept, sunt parţial substituite prin diverse improvizaţii iniţiate de
soldaţi. Specific, dormitoarele trebuie izolate riguros de spaţiile cu alte funcţii, în
aşa fel încât să asigure trei ore de somn netulburat. Prin diagrame ale somnului
observat clinic putem demonstra că fiecare episod de somn este perturbat prin
interferenţa unor factori de trezire, induşi prin funcţionarea serviciilor din spatiile
alăturate dormitoarelor. Trebuie bine înţeles că nu este vorba de exigenţă, de
confort, ci de una neurofiziologică. Este necesar ca, în fiecare corp de pază, să

102
funcţioneze iarna, vara, la toate orele, câteva duşuri cu apă rece şi caldă, la care
accesul soldaţilor să fie autoadministrat, nerestricţionat.
Este în cauză igiena ca factor de sănătate, dar şi ca factor de confort fizic
şi psihic şi, esenţial, posibilitatea de reechilibrare termică şi distensie musculară.
Deoarece evenimentul social central este masa în comun, sala de mese
trebuie adecvată importanţei momentului. Nu este vorba de o exigentă de
civilizaţie, ci de o măsură de compensare a subsolicitării sociale prin natura
serviciului. Se impune existenţa unui spaţiu, nu foarte extins, dotat cu televizor
performant, cu funcţiune de club, aceasta însemnând un loc în care se pot întâlni
informal şi fără vreun program, cu excluderea prezenţei oficioase a cuiva, soldaţii
doar pentru a sta de vorba relaxat. Nu trebuie să lipsească o bază sportivă,
incluzând un câmp adecvat jocului cu mingea. În afara valorii fiziologice a
jocurilor sportive, interesante sunt cele legate de psihologie şi psihosociologie,
respectiv compensarea imobilismului serviciului, descărcarea tensiunilor agresive,
consolidarea „echipei“ etc.
Serviciul - studiat şi urmărit avizat - denotă un ansamblu de factori de stres
sever şi faptul că oferă un minim de timp pentru toate recuperările şi compensările
posibile, ceea ce pretinde valorificarea acestora avizat, dispunând de mijloacele
necesare.
Problema întâi este aceea a securităţii obiectivelor şi problema a doua este
a integrităţii personalului şi a securităţii colective. Cele două sunt aproape
inseparabile.
În toate aceste probleme nici instituţia, nici cineva cu statut de specialist
nu-şi mai pot permite exprimări aproximative. Nivelul de cunoaştere în toate
chestiunile implicate nu mai îngăduie „datul cu părerea“. Instituţia este obligată să
iniţieze masuri experte, iar cei implicaţi în conceperea soluţiilor trebuie să fie
experţi.
În condiţiile dificultăţilor speciale ale misiunii, de o deosebită importanţă
este condiţia sociometrică a grupurilor militare în cauză (de obicei grupuri mici).

103
 La supravegherea psihologică şi medicală necesare se cere adăugată o
supraveghere riguroasă a configuraţiei, consistenţei şi a dinamicii de grup.
În această situaţie, eficiente sunt grupul şi comanda centrate pe sarcina.
Orice alt considerent trebuie apreciat ca fiind secundar sau perturbator. Condiţia şi
calitatea comandanţilor direcţi sunt esenţiale.
Comandanţii direcţi trebuie formaţi şi chiar constrânşi instituţional să se plaseze în
interiorul grupului. Testele sociometrice trebuie să-i includă pe comandanţii direcţi
ca membri ai grupului. Pentru a exista un grup centripet funcţional, dominat de
raporturi pozitive, grupul trebuind să aibă omogenitate prin construcţie. Se pot
constata experienţe pozitive cu sergenţi angajaţi şi complet eşuate cu subofiţeri, în
special dacă au depăşit gradul de sergent major şi servesc în unitate de multă
vreme. Subofiţerii cu state vechi în aceste tipuri de misiuni sunt rutinaţi, uzaţi ei
înşişi.
Unităţile militare în care activitatea de pază permanentă este una din cele
funcţional centrale sunt foarte diferite sub raport logistic şi al relaţiilor sociale
posibile cu mediul civil. Unele sunt „izolate social“ pentru toţi membrii unităţii.
Condiţia ofiţerilor, subofiţerilor şi civililor diferă mult de la o unitate la alta. În
special în cazul unităţilor izolate social, în raport doar cu medii civile precare,
funcţionarea îndelungată a personalului militar şi civil în asemenea condiţii
modifică defavorabil persoanele în cauză, cele care s-au transformat în localnici
supraadaugă nepotriviri prin amestecarea problemelor personale, familiale, cu cele
ale serviciului militar.
Principial, militarii în cauză trebuie să aibă conştiinţa condiţiei lor de
persoane aflate „în serviciu ordonat temporar“, pentru un termen precizat, mutarea
lor în altă unitate şi poziţie trebuind să survină inexorabil şi necondiţionat. Este
vorba de a da perspectiva de carieră şi viaţa socială normală a ofiţerilor şi
subofiţerilor, dar şi de a evita transformarea acestor unităţi în feud, iar a soldaţilor
– care au o misiune precisă şi dificilă – în altceva decât ceea ce sunt prin lege şi
datorie asumată.

104
 În grupuri implicate într-o activitate foarte dificilă cu miză mare şi pericole
reale pentru viaţă, care presupun concentrarea tuturor asupra activităţii şi a
securităţii obiectivului, dar şi personală, există condiţii pentru a se structura relaţii
extrem de dense şi absolut pozitive, compensatorii pentru vicisitudinile inerente
serviciului.
Mulţi dintre comandanţii şi ofiţerii unităţilor militare cu pază permanentă
au înţeles că lucruri extrem de importante depind de condiţia fizică şi psihică a
soldaţilor care execută serviciul de pază şi folosesc logistica şi regulamentul —
ambele de ameliorat - pentru menţinerea personalului şi a grupului în formă.
Ceea ce frapează pe nespecialist, încercând să judece comportamentele
dezadaptate ale soldaţilor din serviciul permanent de pază, este absurdul lor, de
unde imediata referire la patologia psihiatrică şi alipirea unor legende, care s-ar
vrea explicative, dar, în fapt, raţionalizând ceea ce nespecialistul nu poate şi nici nu
este chemat să înţeleagă. Maladia psihiatrică este rar întâlnită în asemenea situaţii.
„Raţionalizările“ neexperte, ca şi considerarea acestor fapte ca statistice sau fatal
idiopatice întârzie abordarea chestiunii cu autoritate şi eficienţă.

BIBLIOGRAFIE

1. ALLPORT, G., W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991;

105
2. ARDELEAN, T. I., AVRAM, C. D., Cunoaşterea omului – corp
fizic şi psihic, Editura Concordia, Arad, 1993;
3. Mr. CHICIUDEAN, I., „Pregătirea psihică de luptă a
militarilor” – Psihologie şi pedagogie militară, Editura
Militară, Bucureşti, 1987;
4. CIOCAN, I., NEGREŢ, I., Formarea personalităţii umane,
Editura Militară, Bucureşti, 1981;
5. CLOCOTICI, V., STAN, A.., Statistică aplicată în psihologie,
Editura Polirom, 2001.
6. Col. COSMA, M., Gestionarea stresului psihic de luptă, Editura
Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2000;
7. Col. COSMA, M., Protecţia psihologică în acţiuni militare,
Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2000;
8. Culda, L., Strategii psihologice de explicare a personalităţii,
Editura Licorna, Bucureşti,2001;
9. ENĂCHESCU, C., Tratat de psihologie morală, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2002;
10. Col. dr. GĂITAN, G., Solicitări psihofiziologice în domeniul
militar, Editura Militară, 1972;
11. HAYES, N., ORRELL, S., Introducere în psihologie, Editura All
Educations, Bucureşti, 1993;
12. HOLDEVICI, I., Autosugestie şi relaxare, Editura Ceres,
Bucureşti, 1995;
13. HORNEY, K., Autoanaliza, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1995;
14. LINTON, R., Fundamentul cultural al personalităţii,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
14. MINULESCU, M., Chestionare de personalitate în evaluarea
psihologică, Gorell Publishing Company, Bucureşti, 1996;

106
15.MIHAI, V., Acţiunile psihologice. Dincolo de mit şi realitate, Bucureşti,
2000;
16.MUŢ, I., Despre prevenirea şi combaterea oboselii, S.M.M., Bucureşti,
1994.
17.NICULESCU, J., Pregătirea psihologică a militarilor pentru luptă,
Editura Militară, Bucureşti, 1976;
18.OSOIAN, T., Cum se pot recupera traumatizaţii psihic, S.M.M., 1996;
19.POPESCU, NEVEANU P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros,
Bucureşti, 1978;
20. POPESCU, NEVEANU P., FISCHBEIN, E., Psihologie generală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988;
21.POPESCU, S., Timpul şi comportamentul uman, Revista Spirit Militar
Modern, nr. 6/1998, p. 34-36;
22.Mr. RADU, V., Protecţia psihologică a personalului, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993;
23.ROŞCA, A., Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
24.SILLANY, N., Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998;
25.SVÁMI, P., Elemente de Yoga, Editura RAO, Bucureşti, 1995;
26.Col. dr. TOMŞA, R., I., Comportamentul militarilor în condiţii de risc,
ameninţare şi incertitudine, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1997;
27.ZLATE, M., Introducere în psihologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1994;
28.***, Pregătire psihică pentru luptă, Manual, Editura Militară,
Bucureşti, 1993;
29.***, Colecţia de reviste INFOCOM – 1995 – 2002;

107
 ANEXE
Anexa 1
Chestionar

Din dorinţa de a cunoaşte unele aspecte privind subunitatea de

pază vă solicit opinia în legătură cu activitatea pe care o desfăşuraţi.
În speranţa că îmi veţi oferi sprijinul, vă mulţumesc pentru
colaborare şi vă reţin atenţia asupra câtorva detalii de ordin tehnic:
- exprimaţi răspunsul dumneavoastră în modul cel mai concis
posibil;
- alegeţi o singură variantă de răspuns;
- formulaţi un răspuns la toate întrebările.
Am încredere în sinceritatea dumneavoastră !

108
 1.Comandantul dvs. nemijlocit este o persoană în care aveţi
încredere?
5 în foarte mare măsură 4 3 2 1 în foarte mică măsură
2.Cum vă descurcaţi intr-o activitate care vă solicită resursele
fizice?
5 foarte bine 4 bine 3 satisfăcător 2 rău 1 foarte rău
3.Credeţi că, comandantul unităţii, se gândeşte la problemele
tuturor?
5 întotdeauna 4 des 3 uneori 2 rar 1 foarte rar
4. În ce măsură consideraţi că v-ar ajuta armamentul din dotare
dacă sunteţi atacaţi în timp ce desfăşuraţi activitatea de pază?
5 în foarte mare măsură 4 3 2 1 în foarte mică măsură
5.La ce stadiu consideraţi că se află dotarea materială a
subunităţii de pază?
5 foarte înalt 4 înalt 3 satisfăcător 2 jos 1 foarte jos
6.Consideraţi că asistenţa medicală este?
5 foarte bună 4 bună 3 acceptabilă 2 satisfăcătoare 1 nesatisfăcătoare
7.În ce măsură se realizează recuperarea dvs. după efort?
5 în foarte mare măsură 4 3 2 1 în foarte mică măsură
8.Drepturile băneşti pe care instituţia vi le oferă vă ajută?
5 în foarte mare măsură 4 3 2 1 în foarte mică măsură

9.Ajunge-ţi deseori la neînţelegeri cu ceilalţi colegi din

subunitate?
5 foarte rar 4 rar 3 uneori 2 des 1 foarte des
10.Atunci când este cazul celelalte subunităţi vă ajută?
5 întotdeauna 4 des 3 uneori 2 rar 1 foarte rar
11.În majoritatea timpului subunitatea îşi desfăşoară activitatea
normal?
a) DA b) NU
12.În ce măsură sunt percepute propunerile, sugestiile şi nevoile
dvs.?
5 în foarte mare măsură 4 3 2 1 în foarte mică măsură
13.Atunci când vi s-a propus o recompensă aţi primit-o?
5 întotdeauna 4 des 3 uneori 2 rar 1 foarte rar
14.În ce măsură consideraţi că vă integraţi în subunitatea din care
faceţi parte?
5 în foarte mare măsură 4 3 2 1 în foarte mică măsură

109
 15.Atunci când sunteţi obosiţi, întristaţi, supăraţi comandantul de
subunitate vă ajută?
5 în foarte mare măsură 4 3 2 1 în foarte mică măsură

Vă mulţumesc pentru ajutor!!!

Anexa 2
Tabel de valori

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
1. 4 3 5 5 2 4 2 3 4 4 a 3 5 4 4
2. 4 4 4 5 3 5 3 2 4 3 a 3 5 4 4
3. 4 4 5 5 2 4 2 3 3 4 b 3 5 5 4
4. 5 3 4 4 3 3 3 2 4 4 a 4 4 4 3
5. 4 4 5 4 2 5 3 3 4 4 a 3 5 3 4
6. 5 4 4 5 4 4 2 2 3 4 a 3 5 4 4
7. 5 5 4 4 3 4 2 3 4 3 a 3 5 5 5

110
8. 4 3 4 5 2 3 3 2 4 3 a 4 5 5 4
9. 4 4 4 5 4 5 3 3 3 4 a 4 5 5 4
10. 3 3 5 4 3 4 2 3 3 3 b 3 4 4 4
11. 5 4 5 5 2 3 4 3 4 4 a 3 5 4 5
12. 4 5 3 4 3 3 4 3 4 3 a 4 5 3 4
13. 4 5 5 4 3 4 3 3 5 2 a 3 4 4 4
14. 3 5 4 3 3 4 2 2 5 3 b 4 5 5 5
15. 4 4 4 5 3 4 4 3 4 4 a 4 5 4 4
16. 4 4 4 3 2 4 3 2 5 3 a 3 5 4 4
17. 4 4 5 5 2 5 3 3 4 3 a 4 5 3 4
18. 3 5 5 4 4 5 3 3 3 4 a 4 5 4 5
19. 4 4 5 4 3 5 4 2 5 4 a 3 5 4 4
20. 5 5 5 3 4 5 3 2 3 4 a 4 4 5 4
21. 4 4 5 3 4 4 2 3 4 4 a 3 5 4 5
M(x) 4,1 4,1 4,5 4,2 2,9 4,1 2,8 2,6 3,9 3,5 --- 3,4 4,8 4,1 4,2
M0
4 4 5 5 3 4 3 3 4 4 a 3 5 4 4

Anexa 3
Reprezentare grafică

Întrebarea nr. 1 : M(x)=4,1

M0=4

111
 f.a. f.r.
4 15 61,9%

5 5 23,8%

3 3 14,3%

Întrebarea nr. 2 : M(x)=4,1

M0=4
f.a. f.r.
4 11 52,4%

5 6 28,6%

3 4 19%

Întrebarea nr. 3 : M(x)=4,5

M0=5

f.a. f.r.
5 11 52,4%

4 9 42,8%

3 1 4,8%

Întrebarea nr. 4 : M(x)=4,2

M0=5

112
 f.a. f.r.
5 9 42,8%

4 8 38,2%

3 4 19%

Întrebarea nr.5 : M(x)=2,9

M0=3
f.a. f.r.
3 9 42,9%

2 7 33,3%

4 5 23,8%

Întrebarea nr.6 : M(x)= 4,1

M 0=4

f.a. f.r.
4 10 47,6%

5 7 33,3%

3 4 19,1%

Întrebarea nr.7 : M(x)= 2,8

M0=3

113
 f.a. f.r.
3 10 47,6%

2 7 33,3%

4 4 19,1%

Întrebarea nr.8 : M(x)= 2,6

M0=3

f.a. f.r.
3 13 61,9%

2 8 38,1%

Întrebarea nr.9 : M(x)= 2,1

M0=2

f.a. f.r.
4 11 52,3%

3 6 28,5%

5 4 19,2%

Întrebarea nr.10 : M(x)= 3,5

M0=4

114
 f.a. f.r.
4 12 57,1%

3 8 38,1%

2 1 4,8%

Întrebarea nr.11 : M0=a

f.a. f.r.
a 18 85,7%

b 3 14,3%

Întrebarea nr.12 : M(x)= 3,4

M0=3

f.a. f.r.
3 12 57,1%

4 9 42,9%

Întrebarea nr.13 : M(x)=4,8

M0=5

115
 f.a. f.r.
5 17 80,9%

4 4 19,1%

Întrebarea nr.14 : M(x)=4,1

M0=4

f.a. f.r.
4 12 57,1%

5 7 33,3%

3 1 4,8%

Întrebarea nr.15 : M(x)=4,2

M0=4

f.a. f.r.
4 15 71,4%

5 5 23,8%

3 1 4,8%

Anexa 4
Programul de antrenament psihoton terapie de
psihorelaxare şi refacere

116
 Vă întindeţi pe spate cu braţele uşor depărtate de trunchi.
Picioarele sunt întinse, uşor depărtate, cu tălpile orientate spre exterior.
În această poziţie încercaţi să realizaţi o senzaţie de comoditate generală.
Închideţi ochii, ascultaţi ceea ce urmează şi încercaţi să vă
concentraţi asupra comenzilor care vi se dau.
Însuşirea „senzaţiei de greutate”- prin următoarele comenzi:
 Sunt în întregime liniştit şi cu desăvârşire calm;
 Toţi muşchii mei sunt destinşi şi relaxaţi;
 O linişte plăcută mă înconjoară;
 Calmul mă inundă;
 Nimic nu-mi tulbură liniştea;
 Simt o pace şi o linişte profundă;
 Sunt complet calm;
 Braţul meu este greu, foarte greu;
 O greutate ca de plumb îmi cuprinde umărul, braţul, palma
şi ajunge până în vârful degetelor;
 O linişte plăcută mă înconjoară;
 Calmul mă cuprinde;
 Simt linişte şi pace interioară;
 Piciorul meu drept este greu, foarte greu;
 O greutate ca de plumb îmi cuprinde piciorul drept;
 Piciorul meu drept este greu, din ce în ce mai greu;
 Simt linişte şi greutate;
 Piciorul meu stâng este greu, foarte greu;
 O greutate ca de plumb îmi cuprinde piciorul stâng;
 Piciorul meu stâng este greu, din ce în ce mai greu;
 Sunt calm, foarte calm, relaxat;
 Simt o linişte, o pace interioară;
 Întregul meu corp este relaxat;
 Umerii, braţele, palmele, picioarele sunt grele;
 Întregul meu corp este greu, foarte greu;
 Sunt în întregime relaxat, cu desăvârşire calm;
 Liniştea şi greutatea mă împresoară.
Experienţa căldurii-se realizează prin următoarele comenzi:

 O căldură agreabilă îmi cuprinde braţul drept, mâna

dreapta şi ajunge până în vârful picioarelor;

117
  Braţul meu drept este cald, învăluit într-o căldură
odihnitoare;
 Sunt calm, foarte calm, relaxat;
 O căldură agreabilă îmi cuprinde braţul stâng, mâna
stângă şi ajunge până în vârful degetelor;
 Braţul meu stâng este cald;
 Simt linişte, greutate, căldură;
 Piciorul meu drept este cald;
 O căldură agreabilă îmi cuprinde piciorul drept;
 Piciorul stâng este cald;
 Simt linişte, greutate, căldură;
 Liniştea şi echilibrul mă împresoară;
 Întregul meu corp este relaxat, destins;
 O căldură plăcută îmi cuprinde umerii, braţele, palmele,
picioarele;
 O căldură plăcută îmi împresoară tot corpul;
 Întregul meu corp este scăldat într-o căldură odihnitoare;
 Sunt calm, destins, relaxat;
 Liniştea şi echilibrul mă împresoară;
 Sunt cu desăvârşire liniştit, calm;
 Întregul meu corp este destins, relaxat;
 Inima îmi bate liniştit, egal;
 Sunt calm, destins, relaxat;
 Respiraţia mea este liniştită şi rară;
 Respir liber şi liniştit aerul din jurul meu;
 Sunt calm, destins, relaxat;
 Liniştea şi echilibrul mă împresoară;
 Simt o linişte şi o pace interioară;
 Linişte, echilibru, calm.
Pauza mare
 Mişcaţi braţele în sus şi în jos de trei ori;
 Strângeţi pumnii…inspiraţi profund…
 Încă o dată…şi încă o dată;
 Deschideţi ochii. Vă ridicaţi încet şi vă reluaţi
activitatea.

Anexa 5
Tehnicile Yoga

118
 Înainte de a începe exerciţiile, este necesar să se stabilească un
moment convenabil şi regulat (de preferat după somnul de dimineaţă), să
nu fie stomacul plin (nu se mănâncă cu trei ore înainte de exerciţiu şi cu
o jumătate de oră după!). Se recomandă o baie dacă trupul este amorţit;
îmbrăcăminte comodă, lejeră; în timpul relaxării se pot încălţa şosete
călduroase, iar exerciţiile se fac cu picioarele goale.
Sunt binevenite locurile liniştite, curate, aerul curat, o pătură
personală curată şi moale. Foarte important este să se elibereze tensiunea
acumulata în diverse părţi ale corpului (întinderea muşchilor, slăbirea
încheieturilor) şi să se realizeze respiraţia completă: întins pe pătură, cu
faţa în sus şi braţele întinse lejer pe lingă corp, ochii şi gura uşor închise,
mâinile aşezate în zona ombilicului. Se expira lent, golind plămânii cît
mai lent (nu trebuie forţaţi!); acum inspiraţi lent pe nas ,împingând
abdomenul uşor în afară, dilatând apoi cutia toracică, ridicând în cele din
urma partea superioara a pieptului şi umerii. Ritmul este individual.
Acum sunteţi gata pentru relaxare. Concentraţi-vă întreaga atenţie asupra
picioarelor, pentru o clipă. Acum relaxaţi-le. Concentraţi-vă atenţia
asupra fiecărei părţi, la rândul ei, eliberând-o şi relaxând-o. Vă simţiţi
acum tot corpul cald, relaxat şi greoi. Rămânând mai mult timp astfel, s-
ar putea să vă simţiţi mai uşor, încercând o plăcută senzaţie de plutire.
Închipuiţi-vă că vă plimbaţi la ţară. Este o zi însorită şi caldă. Cărarea
unduieşte lin prin pajişte, cea mai frumoasă pajişte pe care aţi văzut-o
vreodată. Iarba este ca un covor atrăgător punctat cu flori, ce se leagănă
blând în vântul cald. Aerul este încărcat de mireasma florilor şi de aroma
bogată a pământului cald. Scame de nori albi plutesc în derivă pe cerul
senin, albastru… Închipuiţi-vă propriile gânduri ca pe nişte scame de
nori şi lăsaţi-le să se îndepărteze unul de altul, dispărând în văzduh,
eliberându-vă conştiinţa pentru a se pierde în infinitul cer albastru,
lăţindu-se…, lărgindu-se… Lăsaţi conştiinţa să revină încet în trup,
stând întins pe „iarbă”; lăsaţi apoi întreaga scenă să dispară încet din
conştiinţă. Îndreptaţi-vă din nou atenţia spre camera aceasta şi spre
trupul întins pe podea. Începeţi să mişcaţi mâinile şi labele picioarelor,
respiraţi de câteva ori adânc şi întindeţi-vă bine corpul. Deschideţi ochii
şi ridicaţi-vă când sunteţi gata.

119