TEMA Nr.

Planul:

1.1. Cavitatea bucală.

1.2. Faringele şi esofagul.
1.3. Stomacul.
1.4. Intestinele.
1.5. ficatul.
1.6. Pancreasul.

Aparatul digestiv constituie un complex de organe, funcţia cărora constă în

prelucrarea mecanică şi chimică a substanţelor alimentare inginerate, absorbţia
alimentelor prelucrate şi eliminarea componentelor neutilizate a hrănii. El are o lungime
de circa 8 — 10 m şi se împarte în: cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestinul
subţire şi gros. Peretele tubului digestiv este format din trei membrane: internă - mucoasă,
medie - musculară şi externă - seroasă la unele organe, sau adventiţială la altele.
Membrana mucoasă, îndeplineşte funcţia de digestie şi de absorbţie. Suprafaţa ei,
orientată spre lumen, este căptuşită cu epiteliu pluristraficat (cavitatea bucală, esofag) sau
unistratificat (stomacul, intestinele). Membrana mucoasă este bogat înzestrată cu glande,
formate din epiteliu, care servesc drept organe secretorice. Se deosebesc glande
unicelulare şi multicelulare. Glandele unicelulare simple sânt foarte numeroase în
membrana mucoasă a organelor interne şi secretă mucus. Glandele multicelulare au o
structură complexă şi se împart în tabulare, alveolare şi mixte. Glandele digestive mari
(salivare, pancreasul, ficatul) se află în afara tubului digestiv şi comunică cu el prin canale
speciale de scurgere, denumite ducturi.
Membrana musculară asigură mobilitatea organului şi deplasarea conţinutului său.
Ea este formată din două straturi de fibre musculare netede: circular (intern) şi
longitudinal (extern), in faringe, porţiunea iniţială a esofagului şi partea finală a rectului
ţesutul muscular neted este înlocuit prin ţesut muscular striat.
Membrana adventiţială acoperă organele din afară şi este formată din ţesut conjuctiv
lax. Multe organe din cavitatea abdominală sânt acoperite cu o membrană seroasă
specială, numită peritoneu. Ea este formată din două foiţe: parietală, care acoperă peretele
abdominal, şi viscerală, care înveleşte organele. între, aceste două foiţe se află un spaţiu
îngust — cavitatea peritoneală.

1.1. Cavitatea bucală

Cavitatea bucală prezintă porţiunea iniţială a aparatului digestiv, care se împarte în

vestibulul bucal şi cavitatea bucală propriu-zisă. Vestibulul bucal este numit spaţiul
limitat din exterior de buze şi obraji, iar din interior de dinţi şi gingii.
Mucoasa buzelor şi a obrajilor trece pe apofizeie alveolare ale maxilei şi mandibulei,
formând gingiile. Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată sus de bolta palatină,
formată din palatul dur şi moale, jos - de diafragma gurii, formată de muşchiul

1
milohioidian, înainte şi lateral - de către dinţi şi gingii. In urmă ea comunică cu faringele
prin istmul faringian. Cavitatea bucală propriu-zisă este ocupată în întregime de limbă.
Bolta palatină este compusă din palatul dur şi palatul moale. Palatul dur este
acoperit cu o membrană mucoasă densă, care aderă strâns la periost. Posterior palatul dur
frece direct în cel moale, care este format din muşchi şi e acoperit cu membrană mucoasă.
Porţiunea posterioară a palatului moale atârnă liber şi este alungită la mijloc, formând o
mică proeminenţă - omuşorul. în timpul deglutiţiei muşchii ridică şi încordează palatul
moale, separând astfel porţiunea nazală a faringelui de cea bucală. Lateral de ia palatul
moale pornesc în jos două perechi de plice, între care sânt situate amigdalele palatine.
Dinţii servesc pentru prelucrarea mecanică a hranei, totodată contribuie ia claritatea
şi armonia vorbirii. La adulţi se enumeră 32 de dinţi. Fiecare jumătate a arcadei dentare arc
8 dinţi: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari şi 3 molari. Fiecare dinte constă din coroană, col şi
rădăcină, situată în alveola dentară. Molarii de jos au cîte două, iar cei de sus - câte trei
rădăcini. Ceilalţi dinţi au câte o singură rădăcină. în interiorul rădăcinii trece un canal ce se
lărgeşte în regiunea coroanei, formând cavitatea dentară, care conţine pulpa dintelui, vase
şi nervi. Baza dintelui este formată din dentină, acoperită pe coroană cu emai, iar pe col şi
rădăcină — cu ciment. Emalui este foarte trainic. Dentina şi cimentul reprezintă un ţesut
osos modificat. Dinţii apar după 6 luni de viaţă. La vârsta de 2 ani copilul are 20 de dinţi de
lapte, care sânt înlocuiţi cu dinţi permanenţi începând cu vârsta de 6 ani. Schimbul dinţilor
de lapte durează până la 16 ani; măseaua de minte poate apărea până la 25 - 30 de ani.
Limba prezintă un organ muscular mobil, bogat în vase şi nervi, şi acoperit din
exterior cu o membrană mucoasă. Ea participă la masticaţie şi la vorbirea articulată.
Totodată limba serveşte şi ca organ al simţului tactil şi gustativ. La limbă distingem vârful,
corpul şi rădăcina. Cuta membranei mucoase, care trece de pe fundul cavităţii bucale pe
limbă, formează anterior o plică, ce se numeşte frâul lingval şi se vede când vârful limbii
este ridicat.
Pe mucoasa feţei dorsale a limbii se găsesc multe ridicături mici - papile, printre
care se evidenţiază: papilele filiforme, care-i dau limbii un aspect ruguros; papilele
fungiforme, asemănătoare cu ciuperci, împrăştiate pe toată faţa dorsală; papilele
circumvalate, cele mai mari situate între corpul şi rădăcina limbii, sub forma cifrei cinci
roman cu vârful orientat posterior; papilele foliate, ce se văd bine pe marginile limbii. La
rădăcina limbii membrana mucoasă conţine mulţi folicuii limfatici, totalitatea cărora
constitui amigdala lingvală. Limba este formată din muşchi striaţi-scheletici şi proprii,
în cavitatea bucaiă se deschid canalele excretoare a trei perechi de glande salivare
mari: parotidă, submandibulară şi sublingvală. în mucoasa cavităţii bucale există şi
numeroase glande mici.
Glanda parotidă este cea mai voluminoasă, situată sub piele, mai jos de pavilionul
urechii, acoperind parţial muşchiul maseter. Canalul excretor al glandei se deschide pe un
mic gurgui în vestibulul bucal, la nivelul molarului II superior. Secretul glandei parotide
este bogat în proteine.
Glanda submandibulară este mai mică şi se află între marginea de jos a mandibulei şi
ventrele muşchiului digastric. Canalul glandei se deschide de o parte a frâului limbii.
Glanda produce o secreţie mixtă - proteină-mucoasă.
Glanda sublingvală se află sub mucoasă pe podişul cavităţii bucale. Canalul

2
principal al ei se deschide împreună cu canalul glandei submandibulare. Secreţia ei este
mucoasă.

1.2. Faringele şi esofagul

Faringele este un organ muscular, ce uneşte cavitatea bucală cu esofagul şi cavitatea

nazală cu laringele. în el tractul digestiv se. întretaie cu cel respirator. Faringele se fixează
cu partea sa mai largă de baza craniului, iar partea lui inferioară, îngustă, la nivelul
vertebrei cervicale VI, trece în esofag. Faringele se împarte în trei etape: nazofaringele,
sau partea nazală, bucofaringele, sau partea bucală şi laringofaringele.
Nazofaringele constituie etajul superior al faringelui. Prin care ei comunică cu
cavitatea nazală. De cavitatea bucală îl desparte palatul moale, care în tipul respiraţiei se
lipeşte strâns de rădăcina limbii, iar în timpul înghiţirii, dimpotrivă, separă nazofaringele
de celelalte porţiuni ale faringelui. Unind nazofaringele cu cavitatea urechii mijlocii,
trompele Eustacis asigură echilibrarea presiunii aerului din urechea mijlocie cu presiunea
externă.
Bucofaringele constituie etajul mijlociu, aici are ioc întretăerea căilor digestive şi
respiratorie. Prin istmul faringian el comunică cu cavitatea bucală, îngustându-se în jos,
bucofaringele trece în laringofaringe, al cărui perete anterior se învecinează cu suprafaţa
posterioare a laringelui.
Laringofaringele prezintă etajul inferior al faringelui şi trece direct în esofag. Pereţii
anterior şi posterior al acestui etaj contactează permanent şi se depărtează numai în
momentul trecerii bolului alimentar.
Stratul muscular al faringelui este constituit din fibre musculare striate, ce au o
direcţie longitudinală şi circulară. Se desting trei constrictori ai faringelui: superior, mediu
şi inferior, care prin contractarea lor micşorează spaţiul lui şi împing bolul alimentar în
esofag. Membrana mucoasă a faringelui conţine mici glande mucoase. Intrarea în
nazofaringe şi bucofaringe este înconjurată de şase amigdale: două palatine, două tubare,
una faringiană şi una lingvală.
Esofagul prezintă un tub muscular, care uneşte faringele cu stomacul. El începe de la
nivelul vertebrei cervicale VI şi coboară în cavitatea toracică. Ptrintr- un orificiu special în
diafragmă esofagul trece în cavitatea abdominala, unde la
nivelul vertebrei toracice XI se uneşte cu stomacul.
Lungimea esofagului la un om adult atinge aproximativ 25 cm. Pe parcursul lui sânt
trei porţiuni înguste: la ieşirea din faringe, la nivelul arcului aortei şi m locul de trecere
prin diafragmă. în regiunea gâtului esofagul trecere ^direct pe coloana vertebrală, în urma
traheei. în cavitatea toracică el se abate înainte de coloana vertebrală. Aici în faţa lui se
află traheea, pe urmă arcul aortal, iar mai jos bronhia stângă. Cea mai scurtă (1 cm) este
porţiunea abdominală a esofagului.

1.3. Stomacul
Stomacul este cea mai dilatată parte a tubului digestiv. El are forma unui sac
încovoiat, situat asimetric în cavitatea abdominală, imediat sub diafragmă. Cea mai mare
parte a sa se află în partea stângă şi numai 1/6 - în partea dreaptă. Marginea convexă a

3
stomacului - curbura mare - este întoarsă spre stânga şi parţial m jos şi se învecinează cu
mezenten.il colonului transvers. Marginea scurtă concavă - curbura mică - este întoarsă
spre dreapta şi în sus. La capătul stâng de sus al curburii mici în stomac se deschide
esofagul. în urma stomacului se află splina,
pancreasul şi rinichiul stâng. .
în stomac distingem: fund, corp şi porţiunea piîorică. Fundul este situat m stânga şi
ceva mai sus de intrarea esofagului în stomac, partea sa convexă aderă la bolta stângă a
diafragmei. Corpul ocupă o poziţie aproape verticală, puţin oblică m plan median, şi aderă
cu peretele abdominal anterior. Porţiunea piloncă, acoperita de marginea inferioară a
ficatului, trece în dreapta şi în sus. Regiunea cardiei (intrarea în stomac) este fixată cu
ajutorul ligamentelor de diafragma, iar celelalte porţiuni sînt mobile. Capacitatea
stomacului este variabilă şi poate include circa 1 - 3 1. Forma lui se schimbă considerabil
în dependenţă de gradul împleru lui. La
oamenii în vârstă stomacul puţin este lăsat în jos.
Membrana mucoasă a stomacului formează un mare număr de cute. ba este
acoperită cu un epileliu prizmatic, unistraficat, ce secretă un mucus, iar grosimea
mucoasei se află multe glande tubulare, ce secretă pepsină şi acid clorhidnc, care
acţionează asupra proteinelor din hrană. __ j
Membrana musculară se evidenţiază foarte bine şi-i formată din doua straturi de
muşchi netezi: circular (intern) şi longitudinal. în regiunea fundului o parte din fibrele
circulare sânt îndreptate oblic şi adesea sînt socotite ca al treilea strat e muşchi. Stratul
circular este mai bine dezvoltat în regiunea pilorului, un e formează un puternic
constrictor inelar - sfincterul priorului, care regulează
trecerea masei alimentare din stomac în duoden.
Membrana seroasă o constituie peritoneul visceral, care înconjoară din toate părţile
stomacul.
Î.4. Intestinele

Intestinul subţire începe de la stomac, având o lungime la un om adult până la ;

6 m E1 ocu ă într
' P egul sector mediu şi inferior al cavităţii abdominale, trecând
m regiunea inghinală dreaptă în intestinul gros. Se disting trei părţi ale intestinului subţire:
duodenul, gegunul şi ileonul.
„ Duodenul are o lungime aproximativă de 25 cm. Are formă de podcoavă şi mconţoara
capul pancreasului. Duodenului i se disting porţiunele: superioară descendentă, orizontală
şi ascendentă. La nivelul vertebrelor limbare I - II din stanga el formează o fîexură bine
pronunţată şi continuă cu jejunui. Jujunul şi monul formează în ansamblu porţiunea
mezenterială a intestinului subţire, sânt ixate mobil de peretele posterior al abdomenului
pe mezenter (foiţa dublă a
peritoneuiui). Circa 2/5 din lungimea intestinului subţire revin gegunuli si 3/5 ¥- neonului.
Segmentele superioare ale intestinului subţire posedă o mucoasă mai groasă,
prevăzută cu un număr mare de vilozităţi şi vase sangvine. Mucoasa formează plici
circulare, de asemenea mai numeroase şi mai bine pronunţate în segmentul’ superior.^
Porţiunea descendentă a duadenului pe lângă plicii e circulare este P!erVfl'tă ,?1 cu 0 plică
longitudinală, care se termină cu papiia duadenală mare pe virfiil căreia se deschide

4
canalul coledoc şi duetul pancreatic. Uneori în duoden mai exista o papiiă suplimentară -
papiia mică, ia vîrfiil căreia se deschide duetul pancreatic accesoriu. Pe Întreg parcursul
intestinului subţire pereţii săi conţin numeroase glande tubuläre simple, care secretă suc
intestinal, iar în tunica mucoasă - smt risipiţi foliculi limfatici solitari.
Tunica musculară a intestinului subţire este constituită din două straturi de hbre
musculare netede: longitudinal (extern) şi circular (intern). Tunica seroasă acopera
intestinul din afară.
Intestinul gros are o lungime de 1,5 - 2 m. El începe cu intestinul cec, apoi urmeaza
colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent, colonul sigmoid şi intestinul
rect, care se deschide în exterior prin orificiul anal. Intestinul gros se deosebeşte de cel
subţire nu numai prin diametrul mai mare, ci şi prin prezenţa unor benzi musculare
longitudinale şi a dilatărilor caracteristice (haustre). Tunica mucoasă împreună cu
celelalte straturi formează plici semilunare (lipsită de vilozităţi) şi este prevăzută cu
glande intestinale şi foliculi limfoizi solitari.
Cecul este situat în tosa iliacă dreaptă, cu o lungime până la 6 cm. De la fata sa
posterioară-medială porneşte apendicele vermiform. în locul deschiderii intestinului
subţire în cel gros se află valvula ileocecală, care împedică retropulsarea conţinutului
intestinului gros în cel subţire. Colonul ascendent este continuarea cecului. El se ridică în
sus pînă Ia faţa anterioară a ficatului, unde formează ilexura colică dreaptă (hepatică),
continuînd cu colonul transvers. Acesta ocupă în cavitatea abdominală o poziţie
transversală, atingând în stînga polul inferior al splinei. Aici colonul formează flexura
colică stingă şi prelungeşte cu colonul descendent. Ultimul coboară în jos şi la nivelul
crestei iliace trece în colonul siginoid, care se extinde pînă la nivelul vertebrei sacrale III,
unde trece în intestinul rect. Rectul prezintă porţiunea terminală a intestinului gros şi se
situează în cavitatea bazinului mic. în partea superioară rectul prezintă o dilatare - ampula
rectală. Segmentul inferior a lui este îngustat - numit canalul anal, care se termină cu
orificiul anal (anusul).
Tunica musculară a rectului este constituită din două straturi musculare —
longitudinal şi circular. Cel circular în regiunea orificiului anal este mai gros şi formează
sfincterul intern al rectului (involuntar). La exterior, în jurul orificiului anal sînt
concentrate fibre musculare striate, care formează sfincterul extern (voluntar) al rectului.

1.5. Ficatul
Ficatul reprezintă un organ glandular voluminos, situat în porţiunea superioară a
cavităţii abdominale,în hipocondriui drept. La un om adult ficatul are o greutate de 1,5-2
kg. La un nou- născut el ocupă cea mai mare parte din cavitatea abdominală. Ficatul
produce bila,care prin duetul biliar comun şi cel coledoc se varsă în duoden sau se adună
în vezica biliară.
Ficatului i se desting feţele superioară şi inferioară.Cea superioară (faţa
diafragmatică) este convexă şi contactează cu diafragma, cea inferioară-faţa viscerală, este
orientată spre organele interne. Ambele feţe se separează prin margina anterioară ascuţită.
Ficatul se împarte în lobul drept (mai mare) şi stîng. Hotarul dintre ei serveşte ligamentul
falciform. Pe suprafaţa inferioară a ficatului este situată vezica biliară, iar în partea
posterioară trece vena cavă inferioară. în această regiune se află şi poarta ficatului(hilul

5
hepatic). Prin el pătrund în ficat artera hepatică şi vena portă, însoţite de nervi, şi părăsesc
ficatul, duetul hepatic comun şi vasele limfatice.
Sub învelişul peritoneal al ficatului se află o capsulă fibroasă subţire, care pătrunde
in parenchimul lui şi continuă cu lame subţiri , ce despart lobulii hepatici. Ultimii sînt
alcătuiţi din celule hepatice, dispuse în trabecuie radiare. între trabecule se află capilare
sangvine — sinusoide, iar în centrul lobului se găseşte vena centrală, între celulele
hepatice, producătoare de bilă, se află capilare biliare, iar prin ţesutul conjunctiv
interlobular trec artere, vene, ducturi biliare, nervi şi’ vase limfatice.Fieatul primeşte sînge
arterial prin artera hepatică şi sînge venos prin vena portă. Sîngele arterial şi cel venos
trece prin sistemul vaselor capilare ale iobulilor hepatici şi se colectează de către venele
centrale, care confluînd formează vene mai mari — vene colectoare, iar acestea , ia rîndul
lor, se varsă în venele hepatice. Ultimile realizează scurgerea sîngelui venos din ficat în
vena cavă inferioară.
Segment hepatic se numeşte acea parte a perenchimului , care este alimentată de
vase sangvine izolate şi posedă un duet biliar separat. Funcţia celulelor hepatice este
complicată şi variată .în ele se produce sinteza proteinelor şi

6
 I 1<

acumularea glicogenului, care se realizează după necesitatea organizmului. In

parenchimul hepatic se efectuiază curăţirea sîngelui şi formarea bilei.
Vezica biliară are forma unei pere şi dispune de fund, corp şi col. Fundul
proemină puţin înaintea marginii anterioară a ficatului, iar colul său continuă cu duetul
cistic. Prin confîuarea duetului cistic cu duetul hepatic comun se formează duetul coledoc.
La nivelul vărsării duetului coledoc, în peretele duodenal se află un sfincter de muşchi
netezi, care reglează scurgerea bilei şi sucului pancreatic în intestin. Peretele vezicii biliare
este format din trei straturi: peritoneal, muscular şi mucos.
1.6. Pancreasul

Pancreasul este o glandă alveolo-tubulară cu secreţie externă şi internă. Este situat

în spatele stomacului pe peretele posterior al abdomenului. Pancreasul are trei
porţiuni:cap, corp şi coadă. Capul glandei se găseşte în partea dreaptă, înconjurat de
duoden, iar coada ajunge pîna la splină.El are o lungime de circa 12-15cm. Structura
pancreasului se aseamănă cu o glandă salivară. Se deosebesc două părţi componente masa
principală a glandei îndeplineşte funcţia excretoare, eiiminînd secretul său prin canalele
excretoare în duoden (sucul pancreatic). Altă parte mai mică a glandei aşa numitele insule
Langherhans, face parte din formaţiunile endocrine şi elimină în sînge insulina, care
reglează nivelul glicemiei.

întrebări de control:

1. Ce organe include cavitatea bucală ?

2. Povestiţi despre structura dinţilur şi limbii.
3. Povestiţi despre structura esofagului şi a somacului.
4. Care este structura ficatului şi a pancreasului?

Jl
 TEMA Nr. 2.

APARATUL RESPIRATOR

Planul:

2.1. Cavitatea nazală

2.2. Laringele
2.3. Traheea şi bronhiile
2.4. Plămîinii
2.5. Pleura şi mediastinul

Sistemul respirator este alcătuit din tuburi ce conduc aer (cavitatea nazală,
laringele, traheea, bronhiile) şi porţiunea respiratoare propriu zisă, care include
parenchimul respirator al plămîinilor, unde se realizează schimbul de gaze între aerul din
alveolele pulmonare şi sînge. Din. particularităţile structurale specifice ale căilor
respiratoare este scheletul cartilaginos, datorită căruia pereţii lor nu colaborează.

2.1. Cavitatea nazală

Baza nasului extern o formează oasele nazale şi cartilajele laterale pereche . în

partea antero-superioară acestea se sprigină pe septul nazal cartilaginos,care reprezintă o
continuare a celui osos,iar în partea posterioară - pe marginile orificiului piriform,
format de maxile. Aripile nasului şi nările sunt susţinute de o pereche de cartilaje mari şi
de cîteva mici. Acest schelet elastic a! nasului ţine deschise în permanenţă nările, prin
care căile respiratoare superioare comunică cu aerul exterior.
Cavitatea nazală este împărţită de un sept longitudinal în două jumătăţi, ce nu
comunică între ele. Fiecare jumătate,la rîndul său, este împărţită de cometele nazale în
meaturi, în care se deschid sinurile oaselor pneumatice. Posterior cavitatea nazală
comunică prin coane cu nazofaringele. Membrana mucoasă este acoperită pe un sector
mare cu epiteliu pluristratîficat şi aderă pe pereţii osoşi ai cavităţii. Innăuntru epiteliul
conţine multe glande mucoase. Lacrima secretată de glandele lacrimale, pătrunzînd în
cavitatea nazală prin canalul nazo - lacrimal, umezeşte şi mai mult mucoasa.
în cavitatea nazală aerul inspirat se încălzeşte, se curăţă , de parfum şi se
umezeşte. Mucoasa unei mici porţiuni conşine celuie specializate - receptorii.

8
 2.2. Laringele
r
Laringele reprezintă un segment al căilor respiratoare şi tot odată o parte din
aparatul vorbirii articulare. El este situat la nivelul vertebrelor IV-VI cervicale. în partea
superioară este legat cu osul hioid, iar în cea inferioară —cu traheia. In sectorul
antero-lateral laringele este înconjurat de muşchi, iar proeminenţa pe linia
medianăţmărul lui Adam), se află direct sub piele.
Scheletul laringelui este format din trei cartilaje neperechi (aritenoide
comiculate, cuneiforme).Cartilajul tiroid este cel mai voluminos, alcătuit din două lame
sudate sub un anumit unghi. Pe partea superioară dispune de o incizură, iar marginile
posterioare a fiecărei lame sînt alungite, formînd coamele superioare şi inferioare.
Primele se unesc cu coamele mari ale osului hiod, iar cele inferioare - cu cartilajul
cricoid. Ultimul seamănă cu un inel. Lama lui posterioară se articulează sus cu o pereche
de mici cartilaje aritenoide, lateral şi jos - cu cartilajul tiroid, iar marginea se uneşte cu
traheea.
între apofiza vocală şi suprafaţa internă a unghiului cartilajului tiroid sînt întinse
două coarde vocale. Spaţiul dintre ele formează fixura vocală (glota).
Epiglota este o lamă cartilaj inoasă în formă de frunză, care îndeplineşte rolul de
valvuiâ, închizînd intrarea în larinje în timpul deglutaţiei.
Mobilitatea laringelui se datoreşte muşchilor, ce se inseră pe osul hioid, şi
muşchiului stemotiroidian. Muşchii proprii ai laringelui sînt striaţi şi se împart în trei
grupe: muşchii, care dilată fixura vocală; muşchii, care o îngustează; muşchii, care
schimbă tensiunea încordarea coardelor vocale.
Vocea ia naştere datorită vibrării coardelor vocale, care se transmite aerului
expirat din plămîini. Pronunţarea sunetelor vorbirii este însoţită de schimbarea rapidă a
formei şi dimensiunilor glotei, cît şi de tensiunea coardelor vocale. Tembrul vocii
depinde de rezonanţa din cavităţile laringelui şi faringelui, precum şi din cavitatea
bucală, nazală şi din sinusurile paranazale.

2.3. Traheia şi bronhiile

Traheia se prelungeşte din laringe, începe ia nivelul marginii inferioare a vertebrei

cervicale VI şi se termină la nivelul marginii superioare a vertebrei toracice V. Aici ea se
împarte în două bronhii - dreapta şi stînga. Locul de împărţire poartă denumirea de
bifurcaţie a traheei. Lungimea traheei este de 9 - 15 cm, iar diametrul - de 1,5 - 1,8 cm.
Faţa anterioară a porţiunii cervicale este acoperită de muşchi şi glanda tiroidă, iar
porţiunea toracică este închisă dinainte de către manubriul stemal.
Peretele traheei constă din 16 - 20 inele cartilajinoase incomplete. Fiecare inel
ocupă numai două treimi ale circumferinţei, iar treimea posterioară este completată de o
membrană de ţesut conjuctiv. Inelele între ele sunt unite cu ligamente traheale. După 40
de ani inelele încep să se caicifice. Membrana mucoasă a traheiei este acoperită cu
epiteliu ciliat (exclus coardele vocale) şi cu multe glande mucoase. In

9
timpul respiraţiei particulele mici de praf se lipesc de mucoasa umezită a traheei, iar cilii
epiteliului ciliar le resping înapoi spre ieşirea din căile respiratorii.
Bronhiile pornesc de la blfurcaţia traheiei aproape sub un unghi drept şi se
îndreaptă spre hilul plămîinilor. Bronhia dreaptă are o direcţie mai verticală, puţin e mai
largă şi aproape de două ori mai scurtă ca cea stingă. Fiecare din bronhii în plămîni se
ramifică în bronhii mai mici, formînd aşa numitul arbore bronşic. Membrana mucoasă a
bronhiilor este identică cu cea a traheei.

2.4 Plămmii

Plămîinii sînt situaţi în cavitatea toracică, lateral de inimă şi vasele mari, în spaţiile
laterale, despărţite unui de altul de mediastin, care se întinde de la coloana vertebrală
posterior pînă la peretele toracic anterior. Fiecare plămîn are forma unui con iregulat cu
baza orientată în jos şi cu vîrful rotunjit Ei sînt fixaţi datorită bronhiilor şi vaselor
sangvine, care sunt legate cu ţesut conjuctiv în rădăcina plămînului.
La fiecare plămîn destingem trei feţe: inferioară, concavă, numită diaffagmatică;
cea externă, convexă - costală; faţa mediastinală, îndreptată spre mediastin. Capătul mai
îngustat şi rontunjit al plămînului se află în partea superioară a cutiei toracice şi se
numeşte vîrf. Şanţuri adînci înpart plămînii în lobi: plămînul drept - în lobul superior,
mijlociu şi inferior, iar cel stîng - numai în lobul superior şi inferior. Plămînul drept este
ceva mai mare decît cel stîng.
în ultimii ani pe baza ramificării arborelui bronşic şi a vaselor sangvine fiecare
plămîn se împarte în segmente pulmonare separate. Segmentele reprezintă nişte porţiuni
conice ale lobului pulmonar, îndreptate cu baza, spre suprafaţa plămînului şi vîrful spre
rădăcina lui. Prin vîrf trece în segment împreună cu vasele sangvine bronhia de ordinul
trei. în plămînul drept distingem 1 0 - 1 1 segmente, iar în ce! stîng 8 - 10. La rîndul lor
segmentele se împart în porţiuni mai mici, denumite lobuli.
Ramificaţiile bronhiilor cu diametrul pînă la 1 mm se numesc bronhiole lobulare.
Ele se împart în interiorul lobului în bronhiole terminale, care întră în acin (corchine) -
unitate de structură a plămînului, unde se ramifică în bronhiole respiratoare, apoi în
canalele alviolare, ale căror pereţi sînt formaţi din numeroase vezicule, sau alveole
pulmonare. Celulele epiteliului respirator au forma unor lame subţiri, uneori fără nucleu,
situate pe o membrană elastică foarte fină. Alveolele sunt înconjurate de o reţea foarte
deasă de capilare, prin pereţii cărora se efectuiază schimbul de gaze dintre sînge şi aer.
Numărul alveolelor ajunge la sute de milioane, iar suprafaţa lor generală la om variază
între 60 — 120 m3. în medie 15 acini vecini formeată un lob pulmonar.
Deşi volumul plămînului este considerabil greutatea lui variază între 0,5 - 0,6 kg.
Capacitatea lor aeriană variază la bărbaţi între 5 - 6,3 1. în timpul respiraţiei liniştite
omul primeşte aproximativ 0,51 de aer ia fiecare mişcare respiratorie. La persoane bine
antrenate, mersul pe schiuri poate ajunge pînă la 100 1 pe minut.

10
 2.5. Pleura şi mediastinul

în cavitatea toracică sînt trei saci seroşi complet izolaţi cîte unul pentru fiecare
plămîn şi altul, mijlociu, pentru inimă. Tunica seroasă a pîămînului se numeşte pleură.
El constă din două lame: pleura viscerală şi pleura parietală.
Pleura viscerală (pulmonară) acoperă însuşi plămînul şi destul de trainic se
concreşte cu ţesutul pulmonar, încît nu poate fi separată tară distrugerea integrităţii
ţesutului. Ea pătrunde în fisurile pîămînului şi disparte astfel lobii pulmonari unul de
altul. Pe marginile ascuţite ale plămânilor se observă înfiaturi ale pleurii în formă de
vilozităţi. Pleura pulmonară acoperind plămînul din toate părţile, în regiunea hilului se
prelungeşte nemijlocit cu pleura parietală. Pe marginea inferioară a hilului pîămînului,
lamele seroase anterioare şi posterioare se unesc într-o plică, care se îndreaptă pe faţa
medială a pîămînului vertical în jos şi se inseră pe diafragm.
Pleura parietală reprezintă porţiunea exterioară a sacului seros al pîămînului. Cu
faţa sa externă pleura parietală concreşte cu formaţiunele adiacente, iar cu cea internă
este acoperită nemijlocit spre pleura viscerală. Conform poziţiei, deosebim pleura
mediastinală, costală şi diafragmală.
între ambele foiţe pleurale rămîne un spaţiu îngust - cavitatea pleurală - cu o mică
cantitate de lichid seros, ce uşurează lunecarea foiţelor pleurale în timpul mişcărilor
respiratorii. în colţurile ascuţite ale cavităţii toracice şi anume, între pleura
diafragmatică şi cea costală, rămîn spaţii foarte înguste, în care plămînii aproape că nu
ajung. Aceste spaţii se numesc sinusuri pleurale. Complexitatea organelor dintre
cavităţile pleurale dreaptă şi stîngă, se numeşte mediastin. El este mărginit lateral de
pleura mediastinală, ventral - de stern, dorsal - de vertebrele toracice, iar jos - de
diafragmă. Mediastinul este situat într-un plan aproximativ sajital. în el se află din faţă în
spate: timusul (la copii), inima cu vasele mari ce pleacă de la ea, esofagul, unii nervi,
trunchiul limfatic toracic şi ganglioni limfatici. Toate organele mediastinuiui sînt
înconjurate de ţesut celular adipos lax. La mediastin destingem porţiunile anterioare şi
posterioare.

întrebări de control:

1. Ce ştiţi despre cavitatea nazală?

2. Care sunt particularităţile de structură a traheei şi bronhiilor.
3. Ce situare şi structură are plămînii?
4. Care este situarea, structura şi rolul pleurii pentru organizm.
5. Ce organe include mediastinul?

11
 TEMA Nr. 3.

APARATUL UROGENITAL

Plana!:

3.1. Rinichii
3.2. Ureterele.Vezica urinară. Uretra.
3.3. Organele Jenitale masculine.
3.4. Organele genitale femenine.

Aparatul urogenital include organele urinare şi organele genitale. In afară de

aceasta duelurile lor exscretoare la bărbat dispun de un canal comun - uretra, iar la
femeie se deschide într-un spaţiu comun - vestibulul vaginal.
Organele urinare sînt compuse din rinichi, care excretă urina, şi organele, care
servesc pentru acumularea şi eliminarea, urinei - ureterele, vezica urinară şi uretra.

3.1. Rinichii

Rinichii sînt situaţi pe peretele abdominal posterior, lateral de coloana vertebrală,

la nivelul ultimei vertebre toracice şi primelor două lombare. Rinichiul aminteşte forma
unui bob de fasole, dispune de extremităţile superioare şi inferioară, marginile laterală şi
medială, feţele anterioare şi posterioară. Marginea laterală este convexă, iar cea medială
- concavă, în care se află hiiul renal. Prin el trec artera şi vena renală, nervi, vase
limfatice şi ureterul. Hilul renal se prelungeşte în interiorul rinichiului cu o cavitate -
sinusul renal. Polul superior al rinichiului este învecinat cu glanda suprarenală.
Rinichiul este acoperit de o membrană fibroasă netedă şi densă care se desprinde
uşor de la substanţa renală. Pe o secţiune longitudinală se vede că ţesutul rinichiului este
compus din două straturi: unul extern - substanţa corticală, cu grosimea de 0,5 - 0,7 cm,
şi altul intern - substanţa medulară.
Substanţa corticală pătrunde adînc sub formă de coloane în substanţa medulară şi o
împarte în 1 5 - 2 0 piramide renale cu vîrfurile îndreptate înăuntru rinichiului. Fiecare
2-3 piramide se unesc prin vîrfurile lor, formând o papilă îndreptată spre sinusul renal.
La fiecare rinichi fiinţează cite 7-8 papile. Papiia este înconjurată de un mic calice, care
reprezintă începutul canalelor de colectare a urinei. Calicele mici au formă de pîlriie şi
contopindu-se, formează 2-3 calice renale mari, care, la rîndul lor, se unesc, formînd
bazinetui rinichiului. Bazinetul reprezintă o cavitate în formă de pîlnie, situat în sinusul
renal, iar hilul renal se continue cu ureterul.
Rinichii prezintă o glandă excretoare cu structura tubulară complexă, Unitatea
structurală a rinichiului este nefronul, format din corpusculul renal şi canaliculele

12
urinare. Nefronul este locul de formare a urinei. în ţesutul rinichiului artera renală se
împarte în cîteva ramuri, care, divizîndu-se de multe ori, formează în stratul cortical un
număr mare de glomerule (a cele de capilare). Fiecare din aceste glomemie este
înconjurat de o capsulă (Şumleanschii-Boumen), ce reprezintă capătul iniţial lărgit al
canalicului urinar, în care este situat glomerul. Datorită acestui fapt, capsula are două
straturi: intern şi extern. Capsula împreună cu glomerul formează corpusul renal.
Cea mai mică arteră (arterială), ce se împarte în corpusculul renal în capilare, se
numeşte vas aferent. Unindu-se, capilarele formează un vas eferent, care conţine şi sînge
arterial. Vasele eferente ale corpusculelor renale din nou se împart în capilare, ce asigură
hrănirea ţesutului renal. Din aceste capilare sîngele venos se adună în venele renale.
Canalicul urinar, începînd de la corpusculul renal, are trei segmente, care se
continuă unui în celălalt: 1) Tubul contort de gradul întîi; 2) o ansă, care coboară din
substanţa corticală în cea medulară şi 3) tubul contort de gradul al doilea. Acesta se
continuă cu un tub drept (segmentul terminal al neffnoului), ce se deschide împreună cu
alţi nefroni în tubul colector. Aceste tuburi nu mai participă la formarea urinei. Ele
servesc pentru scurgerea ei în căile excretoare şi trec în mare număr prin piramide,
deschizîndu-se pe vîrfurile lor.
în rinichii omului sînt pînă la 2 mln. de nefroni. Suprafaţa lor excretoare generală
ajunge la 5 - 8 m2, depăşind de 3 - 5 ori suprafaţa corpului. De obicei funcţionează
simultan doar 1/3 de nefroni, restul servesc drept rezervă. Deaceea înlăturarea
chirurgicală a unui rinichi duce la mărirea dimensiunilor, respectiv şi funcţionării,
rinichiului rămas.
La nou-născut rinichii sînt relativ mari şi au o suprafaţă lobulară datorită
dezvoltării incomplete a stratului cortical. La vârsta de 5 ani ei devin netezi. La oameni
bătrâni rinichii se lasă puţin în jos în legătură cu coborîrea tuturor organelor abdominale
şi slăbirea presiunii intraabdominale.

3.2. Uretereie. Vezica urinară. Uretra

Ureterul reprezintă un tub cilindric turtit, avînd o lungime de circa 30 cm şi un

diametru de 0,4 - 0,7 cm. Fiind prelungirea bazinetului, coboară în jos şi medial în
bazinul mic, unde pătrunde în fundul vezicii urmare sub un unghi ascuţit. în ureter se
disting porţiunile abdominală şi pelviană, în special se remarcă un segment scurt, care
trece prin peretele vezicii urinare. Peretele lui este format din trei tunici: internă
(mucoasă), medie (musculară), ce constă din stratul circulai' şi longitudinal de muşchi
netezi, şi stratul extern - tunica adventiţială, constituită din ţesut conjuctiv lax. în urma
contracţiilor stratului muscular ureterul efectuează mişcări consecutive (peristaltice),
propulsînd picăturile de urină spre vezica urinară.
Vezicula urinară reprezintă un organ cavitar nepereche ce serveşte rezervuar
pentru urină, cu o capacitate de 500 — 700 ml. Eliberată de urină vezica urinară se
situază în cavitatea bazinului mic, posterior de simfiza pubică, fiind despărţită de

13
aceasta printr-un strat de ţesut adipos lax. Vezica urinară plină are formă de ou şi
depăşeşte mult marginea superioară a simfizei. Posterior vezica urinară la bărbat vine în
raport cu porţiunile terminale ale ducturilor deferente, cu veziculele seminale şi rectul,
iar la femeie - cu uterul şi vaginul.
Porţiunea de jos a vezicii urmare este numită fund, iar cea de sus, ascuţită - vîrf.
Porţiunea de mijloc, situată între cele menţionate poartă numirea de corp. Fundul vezicii
urinare se fixează în cavitatea bazinului mic prin intermediul ligamentelor. Peretele ei are
următoarele straturi: mucos, submucos, muscular şi adventiţial. Stratul mucos dispune de
cute, care se netezesc o dată cu împlerea vezicii. în partea de jos a vezicii se află orificiul
intern al uretrei, în urma căruia se situează un sector de formă triunghiulară cu suprafaţa
netedă, lipsită de cute (trigonul vezical). La cele două unghiuri de sus ale triunghiului se
deschid orificiile ureterilor. Muşchii vezicii urinare sînt aranjaţi în trei straturi: extern,
mediu şi intern. Stratul intern atinge un înalt grad de dezvoltare în special în regiunea
fundului vezical. în stratul mijlociu fibrele musculare au o orientare circulară sau
transversală. La nivelul orificiului intern al uretrei mai ales din fibrele stratului muscular
mediu se formează un inel muscular - sfincterul vezical.
Uretra serveşte pentru eliminarea urinei în exterior din vezica urinară. La bărbaţi ea
reprezintă un tub de 18 - 20 cm lungime. Membrana mucoasă este bogată în glande;
lichidul secretat de ele umezeşte membrana.. în canalul uretrei se disting trei porţiuni:
prostatică, membranoasă şi cavernoasă. Porţiunea prostatică începe de la vezica urmară
şi-i înconjurată de o glandă, numită prostată. Pe faţa internă a peretelui posterior al
acestei porţiuni a canalului se află coliaculul seminal - un mic tubercul cu o adîncitură
îngustă. Porţiunea membranoasă este cea mai scurtă şi îngustă. Ea pătrunde în perineu, ai
cărui muşchi striaţi.formează sfincterul extern voluntar al uretrei. Porţiunea cavernoasă
este cea mai lungă şi se află în afara cavităţii corpului. In faţă ea vine în contact cu cele
două corpuri cavernoase ale penisului.
Uretra la femei reprezintă un canal de aproximativ 3,5 cm lungime, ce se deschide
în vestibulul vaginei în apropierea orificiului extern, unde se află un sfiricter muscular cu
contracţiune voluntară.

3.3. Organele genitale masculine

Organele genitale interne sînt alcătuite din testicule cu tunicele lor, ducturile
deferente şi veziculele seminale, glandele bulbouretrale şi prostată. Penisul şi scrotul la
bărbaţi reprezintă organele genitale externe.
Testiculele reprezintă formaţiuni glandulare pare, în care se produc celulele
sexuale masculine - spermatozoizii. Ele au o formă ovală şi-s aşezate în scrot. Lungimea
lor ajunge de 4 cm, iar lăţimea circa de 3 cm. Pe testiculul deosebim: două feţe (medială
şi laterală), două margini (anterioară şi posterioară), două extremităţi (superioară şi
inferioară). Testiculul drept se află ceva mai sus decît cel stîng. De-a lungul marginii
posterioare a testiculului se află epididimul şi duetul deferent. Testiculul este învelit de o
tunică fibroasă densă, albicioasă - tunica albuginee, care aderă la parenchim. Ultimul este
alcătuit din tuburi seminifere contorte şi recte. Acestea servesc locul de dezvoltare a

14
spermatozoizilor. în testicule se mai formează şi hormoni sexuali, care se elimină în
sînge şi determină dezvoltarea semnelor particulare sexuale a organismului.
Duetul deferent reprezintă continuarea directă a canalului epididimar, avînd o
lungime de 40 - 45 cm. Pe partea laterală a vezicii urinare duetul diferent întoarce spre
fundul acesteia şi atinge prostata. In partea inferioară duetul se lărgeşte, formînd ampula
duetului deferent.
Veziculele seminale reprezintă o bombae, situată lateral de duetul deferent, între
vezica urinară şi rect. în partea de jos vezicula seminală se îngustează şi continuă cu
canalul excretor, care se uneşte cu duetul deferent şi formează duetul ejaculator, ce
străpunge prostata, dischizîndu-se în porţiunea prostatică a uretrei.
Funiculul spermatic este format din duetul diferent, artera testiculară şi venele
respective, vase limfatice şi nervi, toate înconjurate de cîteva tunici. El se extinde de la
marginea posterioară a testiculului pînă la nivelul inelului ingvinal intern.
Glandele bulbouretrale (Kuper) de mărimea unui bob de mazăre, sînt situate în
ţesutul diafragmei urogenitale. Kanalele lor excretoare au lungimea de 3 - 4 cm şi se
deschid în porţiunea sponjioasă a uretrei. Elimină un lichid vîscos.
Prostata este un organ glandomuscular. Fibrele musculare se prelungesc în ea din
vezica urinară. Aceste fibre formează în jurul porţiunii prostatice a canalului un sfincter
intern cu contracţiune involuntară. Prostata dispune de o bază şi vîrf. Ducturile prostatei
se deschid pe peretele posterior al uretrei, lateral de colicul seminal. Excretul prostatic
întră în componenţa spermei.
Penisul este format din doi corpi cavemoşi şi corpul spongios.. Corpii cavemoşi
sînt perechi, iar cel spongios impar şi se situază sub corpii cavemoşi şi-i străpuns de
uretră. Penisul dispune de rădăcină, corp şi cap (glandul penisului). Pe glandul penisului
se deschide orificiul extern al uretrei.
Scrotul reprezintă o pungă tegumentară, în care sînt situate testiculele, epididimele
şi porţiunele inferioare ale funicului spermatic. Absenţa ambelor testicule în scrot se
numeşte criptorhizm, iar numai a unuia - monorhizm.

3.4. Organele genitale femenine

Către organele genitale interne se referă ovarele, trompele uterine, uterul şi vagina.
Organele genitale externe formează în ansamblu vulva şi includ labiile pudende mari şi
mici, clitorul, himenul şi muntele Venus.
Ovarul - reprezintă glanda sexuală femenină, un organ par, situat în cavitatea
bazinului mic. El este un corp ovoid aplatisat, care măsoară 2,5 cm în lungime, 1,5 cm în
lăţime şi 1 m în grosime. Ovarul dispune de porţiunile tubară şi uterină, fixat de uter prin
intermediul unui ligament propriu. La extremitatea tubară aderă cea mai lungă din
fimbriile infundibuiui trompei uterine şi o cută peritonială trinunghiulară - ligamentul
suspenzor al ovarului, care conţine vase sangvine şi nervi. Ovarul este acoperit cu o
tunică albuginee, sub care se află stratul cortical şi cel medular. Eliminarea ovulului din
ovar în rezultatul ruperii foliculuî se numeşte ovulaţie. în viitor în locul folicului rupt se
formează corpul galben. în raporturi strînse cu ovulaţia în organlzmul femeii are loc alt
proces ciclic - menstruaţia.

15
 Trompa uterină prezintă un tub par - oviductul, prin care ovulul, eliminat în
ovulaţie pe suprafaţa externă a ovarului, nimereşte în cavitatea uterină. Trompele au o
lungime de 10 - 12 cm şi sînt constituite din porţiunea uterină, istmul, ampula şi
infundibulul. Marginile ultimii porţiuni sînt prevăzute de numeroase fimbrii.
Extremitatea medială a oviductului se deschide în cavitatea uterului cu orificiul uterin al
trompei, iar la vîrful infundibulului se află orificiul ei abdominal. Peretele trompei este
format din membrana seroasă, musculară şi cea mucoasă.
Uterul este un organ cavitar muscular impar, fundul, corpul şi colul. Fundul se află
în partea de sus. Corpul prezintă cea mai mare parte, care îngustează treptat, trecînd în jos
în colul uterin. Colul proemină cu extremitatea sa externă în partea superioară a
vaginului. Cavitatea uterului nu este mare şi prezintă în secţiune un compartiment
triunghiular. La unghiurile bazei acestui triunghi se deschid trompele uterine, iar la vîrf
cavitatea uterului continuă în canalul colului uterin. Peretele uterin constă din trei
straturi: mucos (endometriul), muscular (miometriul) şi seros (perimetriul). Stratul
muscular constitue cea mai mare parte din grosimea peretelui uterin. Colul uterin este
înconjurat de un strat de ţesut celular adipos - parametrul.
Vagina prezintă un tub fîbromuscular cu lungimea de 8 - 10 cm, care cuprinde cu
extremitatea superioară colul uterin, iar cu cea inferioară se deschide în vestibulul
vaginal. Orificiul vaginei la fete virgine este închis parţial de un pliu al mucoasei -
himenul, care delimitează un orificiu nu prea mare. Peretele vaginal este constituit din
trei straturi: extern, mediu şi intern. Tunica mucoasă are o grosime considerabilă şi e
acoperită de numeroase plici transversale.
Labiile pudende mari prezintă pliuri cutanate rotunjite, care conţin mult ţesut
adipos. Anterior şi posterior ele se unesc prin comisurile labiale. De aspra labiilor mari pe
simfiza pubiană se află o proeminenţă - muntele Venus.
Labiile pudende mici sînt acoperite de cele mari.extremităţile anterioare ale
labiilor mici cuprind clitoruL Spaţiul, cuprins între labiile mici, se numeşte vestibulul
vaginal. în el se deschid orificiul extern al uretrei şi orificiul vaginei. La nivelul şanţurilor
dintre bazele labiilor mici şi himen se află orificiile canalelor excretoare ale glandelor
vestibulare mari (glandele Bartolini) şi mici.
Clitorul este format din doi corpi cavemoşi - omologi ai formaţiunilor respective
ale penisului masculin. Clitorul este acoperit cu piele, care conţine multe terminaţiuni
nervoase senzitive.
Bulbii vestibulului vaginal prezintă un plex venos bine dezvoltat, care aminteşte
ţesutul cavernos, şi corespund corpului spongios al uretrei masculine. Ei sînt situaţi
lateral de vagin şi uretră.
Glandele mamare reprezintă glande apocrine modificate ale pielii. La femei,
începînd cu pubertatea, ele se dezvoltă intens, iar în vîrsta de după 45 - 50 ani ele încep să
involueze. Duelurile excretoare ale acestor glande se deschid la vîrful

16
mamelonului. în graviditate şi în perioada de lactaţie glandele mamare au o acţiune
mai considerabilă. In glandele mamare se secretă laptele.

întrebări de control:
1. Povestiţi despre structura rinichilor.
2. Ce funcţie îndeplinesc rinichii şi unde ei sînt situaţi?
3. Ce ştiţi despre unitatea structurală a rinichiului?
4. Caracterizaţi organele genitale masculine.
5. Caracterizaţi organele genitale femenine.

17
 TEMA Nr. 4
GLANDELE ENDOCRINE

Glandele endocrine, sau glandele cu secreţie internă, se numesc acelea, care . _

. , s.. ,ţ-rect ţn sînoe. Aceste glande elaborează substanţe speciale ^
Lmonfcare dispun de o activitate fiziologică foarte mare, au o influenţă specifică asunra
metabolismului, proceselor de creştere şi dezvoltare a organismului.
P
Glandele endocrine se află sub controlul sistemului nervos, care coordonează
funcţionarea tuturor organelor şi sistemelor din organism. Rolul principal Im reglarea
funcţiunii glandelor endocrine i se acordă hipotalamului - una dm par,
creiendui.^ ^ endocrine sînt repartizate în diferite locuri ale corpuhri. Avrnd dimensiuni mici.
Majoritatea din ele sînt construite din celule epiteliale. Toate uWeîe sînt abundent
vascularizate. Dintre glandele cu secreţie interna se deosebesc- glande pur endocrine şi
glande cu secreţie mixta (eczo - şi endogena). Se S Supă se referă glandele tiroidă,
paratiroide, timusul, suprarenale hiDofiza şi epifiza Către a doua grupă se referă
pancreasul şi glandele sexuale. Sm Sate, care dovedesc, că rinichii, splina şi alte
organe conţin celule speciale, care fel nroduc anumite substanţe asemănătoare cu
hormonii.
Glandele tiroide sînt formate din cîte doi lobi laterali, uniţi prm r-un i . sînt sX^ţa
anterioară a gîtului, iar istmul se găseşte la nivelul cartdagilo traheile I - III sa II - IV. La
omul adult glanda tiroida cm areşte 30 - 40 g La femei volumul şi masa glandei sînt ceva
mai mari decît la bărbaţi Spre, sfîrşitu
primului an de viaţă a
fetemedi!^ laringe. Această glandă este constituită dm numCTOşi
lobul! mici formaţi din multe vezicule - foliculi, care conţin o substanţa vlscoasa cXdd
AcesTcolid cu o cantitate mare de iod şi este purtătorul principal de hormoni cu o înaltă
activitate biologică, eliminaţi direct m smge Dm hormonii p”ali e^e tiroxina, care are un
rol important în procesele de creştere, m
deCT
în^3iî£S S^a copii se dezvoltă o stare patologică numită cretinizm iar la adult ea se
manfestă prin mixedem (edem mucos hiperfimcţia glandei tiroide se dezvoltă
bazedovizmul b o a l a I o v >
Glandele naratiroide sînt reprezentate de patru corpusului mici situaţi
pJtaţtjTglandei » O*. tf-U.
interioare Ele au o formă ovală şi cîntăresc împreuna pma la 0,8 g. b°licmn Sr ^de conţin o
substanţă coloidă, care conţine puţin iod. Glandele naratiroide produc ’ parathormonul,
care reglează metabolismul calciului ş fosforului în organism. Hipofuncţia acestor
glande se manifesta prm tetame (
de convulsii).

18
 lax. r5
endocrini La nou-născuti el cmleste ™iml v n f 5 “"“i”'“"' ^ - 12 „i glanda atătge
•--*
adulţi este înWnîts ™ J* r .. v u dP0i invoiueaza şi la

este legata perioada celor mai intense procese de creştere a oreanismnL u timusului pin,
iu prezent n-.u for, separaţi in stare pX 6 Ho
™““

glande ” , ” P r , r ' n f n f PdU‘ T*" a‘ fcCa™ 0re“““*

Lj i - 8
* ~ 5 6- Glanda suprarenală dispune de substanţa corticală si Ş
medulara, care are o structură şi tuncţiune de sine stătătoare.
<«*“!> Secretă hormoni mineralocorticoizi (aldosteron) care 8 . a Z a sc^mi:)ul
de sodiu şi potasiu, şi hormonii glucomorticoizi (cortizon eorticosreron). cere reglează
metabolismul glncidic" şi acctett “S glicogenului m muşchi, sporind astfel capacitatea lor
de muncă

de CUl are galbenă

doi LL L111" ° > a glandelor suprarenale produce

activităţii sistemului cardiovascular, amplificînd frecventa contractiiior cardZ"

Nn t? X””’ ' ' “ commăcreşterea conţinutului de adrenalină în singe oradrenaltna

&Ca S a )

contnbnte ia menţinerea tonusului vaselor sangvine în afară de swul medular ,1

supnuenaleior, „oradrenaiina se mai pitite in sinlte s particip ia transmiterea excitaţiei de
la fibrele netvoase simpatice organelor

Suprarenală este ab
undent vascularizată, dispunînd de cîte trei artere,
ramificaţii ale aortei abdominale şi arterei renale.
Epifaza (corpul pienal) prezintă o formaţiune glandulară mică de formă nvsis care
aparţine diencefalului, situată de asupra talanfusului. Ea ZToi^Ze deO S cm Ş1 cmtareşte în
medie 0,118 g. La om epifiza creşte aproximativ pîrLînvîm!
PartiC
-^ de pigmenţf şTinhîbă

0 4-PQP6°o Sin5? simatăîn,dePresiunea ?eii turceşti. Greutatea ei ajunge pînă la nL ’ grL ? 3 C°nSta dm trel
por iuni: lobu
î i anterior, lobul intermediar si cel ZT°T- 1 Ul anteri°r Pr0dUCe Şi eiimînă în mai
multi^hormoL 'care
3= “tST S°ai— le“
XSSdTGSn&iîrt'STIe: h0L°nUi tire0tr°P reg]eazăActivitatea glandei tiroide. Glandele paratiroide,
aparatul insular al pancreasului şi timusul

19
I

exzercită funcţiile specifice indendent de hipoftză. Lobul anterior produce şi hormonul

comatotrop, care stimulează creşterea. Lobul intermediar al hipofizei secretă un
hormon - intermedina, care reglează pigmentarea pielii. Lobul posterior
(neurohipofiza) elimină doi hormoni - occitocina şi vazopresina. Aceşti hormoni se
elaborează de celulele neurosecretoare ale hipotalamului, care exzercită simultan
funcţii nervoase şi secretoare.
Către glande cu secreţie mixtă se referă pancreasul şi glandele sexuale. După cum
sa spus mai înainte, pancreasul conţine celule epiteliale specializate, ce au primit
denumirea de aparat insular (insulele Langherhans), care produce insulina, care
participă la reglarea metabolismului glucidic. Insuficienţa acestui aparat insular duce la
dezvoltarea diabetului saharat.
Glandele sexuale conţin celule, care îndeplinesc funcţii endocrinice. Testiculele la
bărbaţi produc hormonul testosteron, iar ovarile la femei - foliculina. Aceşti hormoni
contribuie atît la dezvoltarea întreagă a corpului, cît şi a caracterelor sexuale secunde.

20
 TEMA Nr. 5

SISTEMUL CARDIOVASCULAR
Planul:

5.1. Noţiuni generale despre sistemul circulator.

5.2. Inima.

Circul area lichidelor în organism prezintă condiţia principală pentru viaţă. După
caracterul lichidului circulator, sistemul vascular poate fi împărţit în: 1) sistemul
circulator (sangvin) şi 2) sistemul limfatic. -

5.1. Noţiuni generale despre sistemul circulator

Sistemul circulator este format din inimă (cord) şi o reţea închisă de vase sangvine
- arterele, venele şi capilarele, care pătrund toate ţesuturile şi organele corpului. Lipsesc
vase sangvine numai în ţesutul epitelial, cartilagiul hialin, în cristalinul şi eomeia
ochiului, în partea dură a dinţilor, în păr şi unghii.
Arterele conduc sîngele de la inimă spre ţesuturi şi, ramificînau-se în vase mai
mici, se transformă în arteriole, care, la îmdul său, formează un sistem de vase foarte
fine - capilare. De la capilare încep venule mici, care, confluînd, formează treptat vene
mai mari. Cele mai mari vene varsă sîngele în inimă.
Fiind prevăzute cu o tunică musculară, arteriolele se pot îngusta şi dilata,
modificînd astfel torentul sangvin şi alimentarea ţesuturilor cu sînge conform
necesităţilor organelor.
în sistemul circulator inima ocupă rolul central, seivind ca o pompă cu patru
camere. De la cord îşi ia originea circulaţia sangvină mică şi mare.
Circulaţia sangvină mică începe cu trunchiul pulmonar, care porneşte din
ventriculul drept şi conduce sîngele în sistemul capilarelor plămînilor. De la plămîni
sîngele se scurge prin patru vene pulmonare în atriul stîng, unde şi se termină circulaţia
sangvină mică. în sistemul capilar al circulaţiei mici sîngele cedează bioxidul de carbon
şi se saturează cu oxigen. Astfel sîngele venos se transformă în sînge arterial.
Circulaţia sangvină mare începe din ventriculul stîng, de unde sîngele este
propulsat în aortă. Din ea prin sistemul de vase arteriale, sîngele nimereşte în reţeaua
capilară. De la organe şi ţesuturi sîngele se scurge în venă şi prin intermediul a două
vene cave (superioară şi inferioară) se varsă în atriul drept. Sîngele parcurge circulaţia
sangvină mare în 22 sec, iar cea mică în 4 - 5 sec.
Arterele prezintă tuburi cilindrice, prin care sîngele este condus de la inimă în
organe şi ţesuturi,. Peretele arteriilor este mai gros decît a venelor şi are trei tunici:
externă, medie şi internă. Tunica externă este formată din ţesut conjuctiv, cea

21
medie - din fibre musculare netede, iar cea internă (intima) - din endoteliu. Ultima
tunică mai conţine şi o membrană elastică, care atribuie pereţilor o trăinicie şi
elasticitate suplementară.
Venele au un perete mai subţire şi mai puţin trainic decît a arteriilor. Cantitatea
mică de fibre elastice şi musculare permit pereţilor venelor de a se colaba. Spre
deosebire de artere, venele de calibra mic şi mijlociu sînt prevăzute cu valvule, care
împiedică retropulsarea torentului sangvin.
Capilarele prezintă vase microscopice , care sînt situate în ţesuturi şi unesc
ramificaţiile terminale ale arterelor cu venele. Ele prezintă cel mai important segment al
sistemului sangvin, deoarece anume la acest nivel se realizează funcţiile sîngelui.
Lungimea sumară a tuturor capilarelor este de circa 100.000 km.
Tot sistemul arterial corespunde structurii generale a corpului. Atît ramificaţiile
arterelor, cît şi afluenţii trunchiurilor venoase comunică între ele, formînd anastomoze
arteriale şi venoase. Anastomozele contribuie la o circulaţie sangvină colaterală.
Pereţii vaselor sangvine sînt deserviţi de către artere şi vene proprii mici. Ele se
ramifică de la acelaşi trunchi, pereţii căruia îl irigă, sau de la un trunchi vecin. în pereţii
vaselor sangvine sînt situate numeroase terminaţiuni nervoase unite cu sistemul nervos
central.
5.2. Inima

Inima (cordul) reprezintă un organ muscular cavitar. Ea dispune de bază, unde sînt
situate vasele sangvine mari, şi vîrf, îndreptat în jos, înainte şi în stînga. Greutatea inimii
unui om adult variază între 250 - 350 gr. Lungimea ei pe ax longitudinal formează
1 2 - 1 3 cm, pe cel transversal (lăţimea) - 10 - 11 cm, iar grosimea inimii ajunge 6-7 cm.
Cordul se află în mediastinul anterior, acoperit din toate părţile de o tunică seroasă
- pericardul. Axul longitudinal al cordului este orientat de la mijlocul corpului vertebrei
II toracice spre al V interval intercostal stîng, mai jos de articulaţia porţiunii
cartilaginoase şi a celei osoase ale V coastă. Inima numai puţin ese exterior de la
marginea dreaptă a sternului. Vîrful ei se învecinează cu peretele anterior al toracelui în
regiunea celui de al V spaţiu intercostal. In acest loc, în timpul contracţiei ventriculelor,
se simte bătaia inimii.
Majoritatea feţei anterioare e ocupată de ventriculul drept. Ventriculul stîng este
întors înapoi. Atriul drept este orientat înainte şi cavitatea sa accesorie - auricula -
acoperă din faţă începutul aortei, ce ese din ventriculul stîng. Atriul stîng este dispus în
partea posterioară a inimii, iar auricula sa are un volum mai mic decît cea dreaptă.
Pe suprafaţa externă a inimii trec şanţuri, ce corespund cu limitele cavităţilor ei
interne; în şanţuri se află vasele, ce hrănesc pereţii ei.
Foiţa viscerală a pericardului, sau epicardul, ce îmbracă muşchii cordului, trece pe
vasele mari în foiţa parietală, sau pericardul propriu-zis. între cele două foiţe ale
pericardului se află o cavitate închisă, care conţine aproximativ 20 gr. de lichid seros.
Deci pericardul fixează inima pe vase, iar lichidul secretat contribuie alunecarea ei în
timpul contracţiei.
Cu ajutorul septului longitudinal inima se împarte în două jumătăţi (dreaptă şi

22
stîngă), iar fiecare jumătate are cîte un atriu şi ventricul, care comunică între ele prin
orificiile atrio-ventriculare. Atriile se află spre bază, iar ventriculele - spre virfi.il inimii.
In atriul drept se varsă de sus vena cavă superioară, iar de jos şi din spate - vena
cavă inferioară. în partea dinainte se află auricula. Prin orificiul atrio- ventricular atriul
comunică cu cavitatea ventricului drept. Pe septul ce separă atriul drept de cel stîng se
observă o fosetă ovală, unde este un perete subţire. în apropierea septului, în atriu se
deschide sinusul coronar, prin care se varsă venele proprii ale inimii. Pe suprafaţa
internă a atriului (în afară de auriculă) se observă repliuri musculare, care formează
muşchii pectinei.
Ventriculul drept are pe faţa sa internă trabecule musculare, orientate în diferite
direcţii. Ele se continuă cu muşchii papilari. în partea superioară ventriculul dispune de
două orificii: posterior (atrio-ventricular) şi anterior (arterial), ce duce în trunchiul
pulmonar. Orificiul atrio-ventricular are o valvulă tricuspidală, formată din valve netede
şi subţiri. De la marginile libere ale valvelor se inseră fibrele tendinoase ale muşchilor
papilari. La trecerea sîngelui din atriu în ventricul valvula tricuspidală se lipeşte în mod
automat de pereţii acestuia. La contractarea ventricului valvula tricuspidală se închide
sub presiunea sîngelui, iar fibrele tendinoase, întinzînd marginile lor, împiedică
eversarea valvelor în atriu, asigurînd separarea complectă a cavităţilor. Orificiul
trunchiului pulmonar este înzestrat cu trei valve semilunare în formă de pungi. în
momentul relaxării ventricului (idiastola) valvele se împlu cu sînge din trunchiul
pulmonar şi, întinzmdu-se împiedică revenirea lui în inimă. în timpul contractării
ventricului sîngele vine în trunchiul pulmonar şi apropie valvele semilunare de pereţi.
Atriul stîng dispune de auriculă, în care se evedenţiează muşchii pectinei. în partea
superioară şi dorsală atriul are patru orificii, prin care se varsă în el venele pulmonare,
cîte două de la fiecare plămîn. în regiunea acestor orificii, ca şi în regiunea orificiilor
venelor cave, nu sînt valve. în stingă şi în faţă se află un orificiu mare atrio-ventricular.
Ventriculul stîng are în secţiune transversală o formă ovală. Orificiul atrio-
ventricular se află sus şi este limitat de valva bicuspidaiă. De la vîrfurile muşchilor
papilari pornesc fibre tendinoase spre ambele valve. Grosimea peretelui este mai mare,
decît cea a ventricului drept. Orificiul aortei, mărginit de trei valve semilunare, este
situat în faţă şi în dreapta orificiului atrioventrieular. Valvele sînt mai groase decît în
trunchiul pulmonar, unde presiunea sîngelui e mai mică decît în aortă. Mecanismul
funcţionării tuturor valvelor din ventriculul stîng este acelaşi ca şi în ventriculul drept.
Pereţii cordului considerabil se deosebesc în ce priveşte grosimea lor. Dacă atriile
au pereţii relativ subţiri (0,2 - 0,3 cm), apoi pereţii ventricului stîng (în medie 1,5 cm)
sînt cu mult mai groşi decît ai celui drept (în medie 0,6 cm). Pereţii

23
 inimii sînt formaţi din îrei straturi: extern - epicardul, cel mijlociu - miocardul şi stratul
intern - endocardul.
Epicardul - acoperă cordul din afară şi prezintă o tunică seroasă subţire,
concrescută cu stratul muscular. In regiunea vaselor mari (aorta, venele cave şi
pulmonare) epicardul trece nemijlocit în pericard.
Miocardul prezintă stratul cel mai gros, format dintr-un muşchi striat, dar cu
contracţiuni involuntare. Miocardul atriiîor este acoperit de miocardul ventriculelor,
ceea ce condiţionează o funcţionare independentă. Musculatura atriiîor este formată din
două straturi: superficial - din fibre transversale, comune pentru ambele atrii, şi stratul
profund - constituit din fibre vertical dispuse, separat pentru fiecare atriu în aparte.
Musculatura ventriculelor, în special a celui stîng, este foarte puternică şi se împarte în
trei straturi. Straturile superficial şi cel profund sînt comune pentru ambii ventriculi.
Fibrele stratului superficial coboară de la inelele fibroase în direcţie oblică,
îndreptmdu-se spre vîrful cordului. Aici ele se înconvoaie şi se continuă cu un strat
longitudinal profund. Fibreie acestuia formează trabeculele musculare şi muşchii
papilari. Stratul mijlociu, circular, este independent în fiecare ventricul. El este format
din continuarea fibrelor stratului extern şi ale celui profund.
Endocardul este un strat subţire, ce căptuşeşte faţa internă a cordului, asemănător
după structură cu pereţii vaselor sangvine. Endocardul este format din ţesut conjunctiv
cu fibre elastice, muşchi netezi şi. endoteliu, care trece direct în peretele vaselor, ce
comunică cu inima. Valvele cuspide şi semilunare sînt nişte repliuri ale endocardului.
Vasele cordului. Pereţii lui primesc sînge prin sistemul special ai arterelor
coronare, care pleacă de la aortă, deasupra valvelor cardiace. Arterele coronare (dreaptă
şi stîngă) se întind de-a lungul şanţului coronar şi înconjoară cordul în semiinel. Vasul
drept trece în artera descendentă anterioare. Ambele vase coboară pînă la vîrful inimii.
Artera coronară dreaptă hrăneşte peretele atriului şi ventriculului drept, iar cea stingă -
peretele atriului şi ventricului stîng. Ramurile ambelor artere se unesc prin multe
ânastomoze, ceia ce asigură aprovizionarea uniformă cu sînge a tuturor părţilor
cardiace. La copii sînt mai puţine anastomoze, dar ele sînt relativ mai mari decît la
adulţi.
Venele cordului sînt numeroase. Cele mici se varsă în atriui drept, iar cele mari
duc sîngele în sinusul coronar, care se deschide în atriui drept. Sinusul primeşte sîngele
din vena mare a cordului.
Vasele limfatice ale cordului duc limfa la ganglionii situaţi în apropierea arcului
aortal.
Centrii sistemului conducător al cordului o constituie doi ganglioni: sino-atrial şi
atrio-ventricular. Ganglionul sino-atrial (Cis-Flac) se află în peretele atriului drept, între
vena cavă superioară şi auricul; fibrele sale musculare trec în musculatura atriului drept.
Ganglionul atrio-ventricular (Aşof-Tovara) este situat în partea inferioară a pieptului
dintre atrii. De la el, de-a lungul septului ventricular coboară fasciculul EEs, care se
împarte apoi în două picioruşe, ramificîndu-se în
miocardul ambilor ventriculi. Fasciculul His coordonează funcţionarea atriilor şi a
ventriculelor,, a căror musculatură este separată. Sistemul conducător al cordului asigura

24
automatizmul funcţionării lui.
Structura, situarea şi activitatea cordului depind de vîrstă. O mare influentă are lucrul
mdephmt de om, şi exerciţiile fizice. Asupra dimensiunilor cordului influenţează
considerabil dezvoltarea musculaturii corpului. La persoanele care executa o muncă fizică,
cordul este mai mare decît la reprezentanţii muncii intelectuale Hiperotrofia funcţională a
inimii este provoacă în special de către acelea probe sportive, la. care efortul fizic are un
caracter de lungă durată de exemplu, cichzmul, canotajul, maratonul. Posesorii celor mai
hipertrofice inimi sînt sciuonn Din contra, la sprinteri şi înotători pe distanţe mici, la boxeri
atlefi fotbalişti ş.a, se observă un grad mai mic de hipertrofie musculară a cordului’.

întrebări de control:
1. Ce ştiţi despre sistemul, mic şi mare a circulaţiei sangvine?
2. Descrieţi topografia şi funcţia principală a inimii.
3. Care sînt straturile şi părţile cordului?
4. Descrieţi particularitatea de structură a muşchiului cardiac.
5. Ce vase sangvine mari intră şi iese din cord?
6. Care este mecanismul activităţii cardiace?
o' ?r£ flSte Particulantatea structurală ale arterelor, venelor şi ale capilarelor? ’• Ce in™enîa are
educaţia fizică asupra activităţii sistemului cardiovascular?

25
 TEMA Nr.6.

VASELE CIRCULAŢIEI SANGVINE

Planul:
6.1. Arterele circulaţiei mici,
6.2. Arterele circulaţiei mari.
6.3. Sistemul venos.

6.1. Arterele circulaţiei mici

Circulaţia sangvină mică începe din ventriculul drept cu trunchiul pulmonar. La

nivelul vertebrelor toracice IV - V el se ramifică în arterele pulmonare dreaptă şi stîngă,
care se îndreaptă spre plămînii respectivi. în interiorul plămânului artera pulmonară se
împarte în ramuri segmentare, care se ramifică împreună cu bronhiile în segmentele
pulmonare respective, formînd reţeaua capilară a alveolelor. Aici se realizează schimbul
de gaze. Din reţeaua capilară încep afluenţii venelor pulmonare, care conduc sîngele
arterial în atriul stîng al cordului.
. Venele pulmonare se formează la confluarea venelor, localizate în special între
segmentele pulmonare. Din fiecare plămîn ese cîte două vene pulmonare (superioare şi
inferioară), care se varsă în atriul stîng.
Vasele circulaţiei sangvine mici nu participă la hrănirea însăşi a plămînilor. Ei
primesc hrană prin vasele circulaţiei sangvine mari.
Deci, circulaţia sangvină mică serveşte pentru îmbogăţirea cu oxigen a sîngelui
venos, care se scurge din organe şi ţesuturi, precum şi înlăturarea din sînge a bioxidului de
carbon. Aceste procese se petrec numai în plămîni, prin care trece tot sîngele, ce circulă în
organismul omului.

6.2. Arterele circulaţiei mari

Circulaţia sangvină mare începe cu aorta, care prezintă cel mai mare vas arterial din
organism şi porneşte din ventriculul stîng al cordului. Aorta este constituită din trei
porţiuni: aorta ascendentă, arcul aortal şi aorta descendentă.
Aorta ascendentă începe cu o dilatare — bulbul aortei, ia nivelul căreia este situată
vaiva aortală. Această porţiune mucoasă în lungime circa 6 cm. In urma manubriului
stemal ea continuă cu arcul aortei, care se îndreaptă posterior spre stînga şi, trecînd de
asupra bronhiei stîngi, la nivelul vertebrei toracice IV se prelungeşte cu aorta
descendentă. Ultima porţiune este localizată în mediastinul posterior, străbate diafragma
prin hiatul aortal şi în cavitatea abdominală se situează în faţa coloanei vertebrale. Pînă la
nivelul diafragmei aorta descendentă se numeşte aorta toracică, iar mai jos de diafragmă -
aorta abdominală.
1. Ramurile aortei ascendente
De Ia această porţiune a aortei pornesc numai două vase: artera coronară stingă şi
dreaptă, care încep la nivelul valvelor semilunare şi vascularizează numai inima.

26
 2. Ramurile arcului aorta!
De la partea convexă a arcului aortal încep: a) trunchiul brahiocefalic; b) artera
carotidă comună stingă; v) artera subclaviculară stîngă.
Trunchiul brahiocefalic măsoară doar circa 3 -- 4 cm. La nivelul articulaţiei
stemo-clavicular drepte el se împarte în artera carotidă comună dreaptă şi artera
subclaviculară dreaptă. De la suprafaţa inferioară a arcului aortei mai pornesc artere
subţiri, care se îndreaptă spre trahee şi bronhii, aprovizionînd cu sînge ţesutul pulmonar.
Artera carotidă comună - vas par. Arterele dreaptă şi stîngă, ramificîndu-se, se
situează lateral de trahee şi esofag. La nivelul marginii superioare a cartilajului tiroid ele
se ramifică în arterele carotide interne şi externe.
Artera carotidă externă alimentează cu sînge porţiunile exterioare ale gîtului şi
capului. Această arteră lansează pe traectul său următoarele ramuri anterioare: artera
tiroidă superioară - spre glanda tiroidă; artera facială, care ocoleşte marginea mandibulei
şi, aparînd în regiunea feţei, se îndreaptă spre unghiul gurii, aripa nasului şi unghiul
medial al ochiului, vascularizînd peretele faringelui şi amigdala palatină, glanda salivară
submandibualară şi regiunea feţei: artera iingvală care vascularizează limba.
Ramurile posterioare ale arterei carotide externe sînt prezentate de artera occipitală,
care alimentează pielea şi muşchii regiunii occipitale, şi artera auriculară posterioară, ce
se îndreaptă spre pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.
De la suprafaţa medială a arterei carotide externe porneşte artera faringiană
ascendentă, care alimentează cu sînge peretele faringelui. Lansînd aceste ramuri, artera
carotidă externă se ridică în sus, străpunge glanda parotidă şi posterior de ramura
mandibulei se împarte în ramurile terminale: artera temporală superficială, situată
subcutan în regiunea temporală, şi artera maxilară, care, traversînd fosa infratemporală şi
fosa pterigopălatină, vascularizează urechea externă, muşchii masticatori, dinţii, pereţii
cavităţii nazale, palatul dur şi palatul moale, dura mater cerebrală.
Artera carotidă internă ascendează spre baza craniului şi trece prin canalul carotid în
cavitatea craniană, situîndu-se lateral de şaua turcească. Ea lansează artera oftaimică,
care, însoţind nervul optic, pătrunde în orbită şi vascularizează tot conţinutul ei,
deasemenea dura mater cerebrală şi mucoasa cavităţii nazale, anastomozînd cu ramurile
arterei faciale.
De la artera carotidă internă mai încep artera cerebrală anterioară şi artera cerebrală
medie, care vascularizează părţile medială şi externă aie emisferelor cerebrale mari, se
ramifică în artere mici spre profunzimea creerului şi plexurile

27
 vasculare. Arterele cerebrale anterioare - dreapta şi stingă - anastomozează între ele
prin artera comunicantă anterioară.
La baza creierului arterele carotide interne — dreaptă şi stingă — unindu-se cu
arterele cerebrale posterioare (ramuri ale arterei bazilare), prin intermediul arterelor
comunicative posterioare, formează un inel arterial închis — cercul Vilizi.
Artera subclaviculară din dreapta porneşte de la trunchiul brahiocefalic, iar din
stingă - de la arcul aortei. Ea se ridică în regiunea gîtului prin şanţul respectiv al primei
coaste şi trece spaţiul interscaien împreună cu trunchiurile nervoase ale plexului brahial.
De la artera subclaviculară pornesc cinci ramuri: 1) artera vertebrală ascendează prin
orificiile apofizelor transversale ale vertebrelor cervicale pînă la gaura occipitală mare,
prin care pătrunde în cavitatea craniană, unde, confluînd cu artera omonimă din partea
opusă, formează artera bazilară impară, situată la baza creierului. Ramurile terminale ale
arterei bazilare arterele cerebrale posterioare, care alimentează cu sînge lobii occipitali şi
temporali ai emisferelor cerebrale. Pe tractai, său artera vertebrală lansează ramuri spre
măduva spinării, bulbul rahidian şi punte. De la artera bazilară pornesc artere spre cerebel,
trunchiul cerebral şi urechea internă; 2) trunchiul tireocervical prezintă un trunchi arterial
scurt, care se împarte în patru ramuri şi alimentează glanda tiroidă, laringele, muşchii
gîtului şi ai centurii scapulare; 3) artera toracică internă descinde pe suprafaţa internă a
peretelui anterior al cutiei toracice şi vascularizează muşchii, glandele mamare, glanda
timus, pericardul şi diafragma, ramura sa terminală se extinde în peretele abdominal la
ombilic; 4) trunchiul costocervical se ramifică în muşchii gîtului şi muşchii primelor două
spaţii intercostale; 5) artera transversală a gîtului alimentează muşchii din regiunea
scapulei şi regiunea occipitală.
Artera .axilară prezintă continuarea arterei subclaviculare în cavitatea axilară şi, la
rîndul său, continuă cu artera brahială. De la artera axilară pornesc cîteva ramuri, care
vascularizează muşchii centurii scapulare, capsula articulaţiei scapuîo- humerale şi
glanda mamară.
Artera brahială se află în şanţul bicipital medial împreună cu venele respective şi
nervul median, lansînd pe traectul său ramuri, ce vascularizează humerusul, muşchii şi
pielea braţului. La nivelul articulaţiei cotului artera brahială se împarte
în artera radială şi ulnară. . ' . .
Artera radială şi artera ulnară sînt situate pe antebraţ în şanţurile omonime şi
vascularizează oasele, muşchii şi peiea acestei regiuni. La nivelul porţiunii inferioare a
antrebraţului artera radială este situată superficial, unde uşor se palpează şi se poate
exzamena pulsul. în- regiunea mînii ambele artere se unesc, formînd arcurile arteriale
palmare — superficial şi profund, pe contul cărora se realizează vascuiarizarea mînii.

t 'Ramurile aortei descendente.

Aorta descendentă se împarte în două părţi mari: toracică şi abdominală, care trimit
ramuri parietale ce vascularizează pereţii cavităţilor, şi ramuri viscerale pentru organele
situate în ele.
 Aorta toracică se află în mediastinul posterior, pe partea stingă a coloanei
vertebrale. De la ea îşi ia originea ramuri parietale pentru cutia toracică şi diafragmă.şi
ramuri viscerale, care pleacă spre esofag, trahee, bronhii şi pericard.
Aorta abdominală este situată pe peretele abdominal posterior, înaintea coloanei
vertebrale, avînd în dreapta sa vena cavă inferioară. De ia ea pornesc ramuri viscerale şi
parietale. Din ramurile viscerale se disting ramuri pare şi impare.
Ramurile impare ale aortei sînt: 1) trunchiul celiac, care porneşte de la aortă la
nivelul vertebrei toracice XII, şi se împarte în trei ramuri: artera gastrică stîngă ce pleacă
spre curbura mică a stomacului; , artera hepatică comună, de la care începe artera
gastroduadenală, ce vascularizează stomacul, duodenul şi capul pancreasului. După
lansarea acestei ramuri artera se numeşte artera hepatică proprie; artera lienală ce pleacă
spre splină; 2) artera mezenterică superioară, care pleacă spre rădăcina mezoului
intestinului subţire, spre colonul ascendent şi transvers al intestinului gros; 3) artera
mezenterică inferioară - alimentează cu sînge colonul descendent, colonul sigmoid şi
porţiunea superioară a rectului.
Ramurile viscerale pare ale aortei abdominale includ: arterele suprarenale medii;
arterele renale; arterele testiculare sau ovarice.
Ramurile parietale ale aortei abdominale sînt artere pare. Ele vascularizează
diafragma şi muşchii peretelui abdominal (patru perechi de artere lombare).
Continuarea directă a aortei abdominale în bazinul mic este reprezentată de un
vas subţire - artera sacrală mediană. Artera iliace comune - dreaptă şi. stîngă - sînt în
fond ramuri terminale ale aortei abdominale. La nivelul articulaţiilor sacroiliace fiecare
din aceste ramuri se împart în artera iliacă internă şi externă.
Artera iliacă internă coboară în cavitatea bazinului mic, unde lansează ramuri
spre pereţii şi organele bazinului. Ea vascularizează segmentele mijlociu şi inferior ale
rectului, vezica urinară, uretra, uterul şi vagina (la femee), prostata, veziculele seminale,
duetul deferent şi penisul (la bărbat), muşchii pereţilor pelvieni, muşchii perineuîui şi
cei din regiunea coxofemorală.
Artera iliacă externă trece de-a lungul marginii mediale a muşchiului psoas mare
pînă la nivelul ligamentului ingvinal, lansînd ramuri spre peretele abdominal anterior.
Aparînd pe coapsă, artera iliacă externă cotinuă sub denumirea de artera femoraiă.
Artera femoraiă apare pe coapsă sub ligamentul ingvinal, apoi prin canalul
muşchilor adductori trece în fosa poplitee, unde capătă numele de artera poplitee. La
nivelul treimii superioare a coapsei de la artera femoraiă se desprinde artera profundă a
coapsei, care vascularizează femurul, muşchii şi pielea coapsei. Tot în această regiune
încep ramuri subţiri pentru organele genitale externe şi peretele abdominal anterior.
Artera poplitee trimite ramuri pentru reţeaua arterială a articulaţiei genunchiului,
la formarea căreia mai participă ramurile arteriei femorale şi ale arteriei tibiale. La
nivelul marginii superioare a muşchiului soleu ea se împarte în arterele tibiale —
anterioară şi posterioară.

J
29
 Artera tibială anterioară trece prin orificiul membranei interosoase a gambei,
vascularizează muşchii anteriori ai gambei şi continuă pe suprafaţa dorsală a piciorului,
unde se numeşte artera dorsală a piciorului.
Artera tibială posterioară trece între muşchii gambei, trimiţîndu-se ramuri
arteriale. De la ea porneşte artera fibulară, în urma maleolei mediale artera tibială
posterioară apare pe suprafaţa plantară a piciorului, unde se ramifică în arterele
plantară medială şi laterală, care realizează vascularizarea piciorului.
Majoritatea arterelor, însoţite de venele respective, sînt situate pe pereţii
cavităţilor corpului, sau în interiorul acestora, deseori sînt adăpostite în şanţuri şi
canale, formate din muşchi. însă în anumite locuri arterele se situează superficial şi pot
fi palpate. în regiunile localizării superficiale a arterelor acestea pot fi comprimate de
oase pentru oprirea temporară a hemoragiei.

6.3. Sistemul venos

De la toate organele şi ţesuturile sîngele venos se colectează în două vene mari: a)
vena cavă superioară şi b) vena cavă inferioară, care se varsă în atriul drept.
T6răîcTse^eichî3e"şfsrnul coronar al cordului, în care confluează venele peretelui
cardiac. între venele circulaţiei sangvine mari un loc deosebit îl ocupă sistemul venei
porte.
a) Vena cavă superioară. Această venă reprezintă un trunchi gros (circa 2,5 cm), dar
scurt ( 5 - 6 cm), situat în dreapta şi posterior, de-a lungul porţiunii ascendente a arcului
aortei. Ea se formează la confluarea ambelor vene^ brahiocefalice la nivelul articulării
primei coaste cu sternul. în vena cavă superioara se varsă vena azigosf
Venele brahiocefalice se formează de fiecare parte la confluarea j/enei^
subclaviculare cu vena jugulară internă. Vena brahiocefaiică stmgă este mai lunga decît
cea dreaptă aproape de două ori. în ele se varsă venele tiroide şi toracice interne.
De la cap şi gît sîngele se scurge prin venele superficiale şi profunde a acestor
regiuni. LCătre cele superficiale se referă vena jugulară externă şi afluenţi ei, care se
află sub piele, iar către venele profunde se referă vena jugulară internă.
Vena jugulară externă îşi ia originea posterior de pavilionul urechii şi colectează
sîngeie de la această parte şi regiunea occipitală. Situată subcutan, coboară în jos şi se
varsă în vena subclaviculară. Vena jugulară anterioară colectează sîngele de la regiunea
anterioară suprahioidiană a gîtului, coboară în jos şi se varsă în vena jugulară externă, sau
în vena subclaviculară.
(Vena jugulară internă colectează sîngele de la creieri.Afluenţii extracranieni ai
acestei vene sînt vena facială, vena retromandibulară, vena lingvală, .................... vena
farirîgTăna şf venele tiroide.
Venele membrului superior tot se împart în vene superficiale şi profunde. Toate ele
dispun de numeroase valve şi formează reţeaua venoasă, de la care îşi ia originea două
vene subcutanate principale ale membrului: vena laterală (cefalică),

30
care se situează respectiv radiusului şi se varsă în vena axilară; vena medială (bazilică),
situată de partea ulnară a antebraţului, vărsîndu-se în vena brahială. La nivelul cotului
aceste vene se unesc prin intermediul unui vas scurt - venei cubitale mediane.
Venele profunde ale mînii şi antebraţului, de obicei, sînt duble şi însoţesc arterele
omonime. La nivelul braţului se formează două vene brahiale, Ia confluarea cărora ia
naştere vena axilară, care continuă cu vena subclaviculară. Ultimele vene confluînd, se
formează în vena brahiocefalică.
Venele cavităţii toracice sînt reprezentate de vena azigos (din dreapta) şi vena
hemiazigos (din stînga), care îşi iau originea la nivelul cavităţii abdominale şi se
situează apoi în mediastinul posterior, primind venele intercostale posterioare. La
nivelul vertebrei toracice VII vena hemiazigos întoarce spre dreapta şi se varsă în vena
azigos. Ultima, la rîndu! său, se varsă în vena cavă superioară. Pe suprafaţa internă a
peretelui toracic anterior trec venele toracice interne, care încep cu venele peretelui
abdominal anterior şi ale diafragmei şi se varsă în venele brahiocefalice.
b) Vena cavă inferioară. Această venă colectează sîngele din partea inferioară a
trunchiului şi membrelor inferioare, adică din regiunile, hrănite din aorta abdominală.
Vena cavă inferioară reprezintă cel mai gros trunchi, venos, care se formează la nivelul
vertebrei lombare IV prin confluarea ambelor vene iliace comune şi se situează pe
peretele abdominal posterior în dreapta aortei. Trecînd diafragmul, ea trece în cavitate
toracică şi se varsă în atriul drept. Afluenţii venei cave inferioare sînt venele lombare,
diafragmatice inferioare, renale, suprarenale, testiculare (sau ovarice). La nivelul
ficatului în vena cavă inferioară se varsă venele hepatice.
Venele membrului inferior se împart în vene superficiale şi profunde. Venele
superficiale formează reţele venoase, de la care încep două vene principale: vena safenă
şi vena safenă mică. Aceste vene colectează sîngele de la picior şi se varsă în vena
femorală.
Venele profunde duble însoţesc arterele piciorului şi gambei. în fosa poplitee
toate venele profunde confluează, formînd vena popiiteee, care prelungeşte cu vena
femorală. Ultima trece în cavitatea abdominală şi continuă cu vena iliacă externă, care
se uneşte cu vena iliacă internă, formînd vena iliacă comună.
v) Vena portă. Această venă este situată în organism în mod deosebit. Ea
colectează sîngele din organele tractuiui digestiv. Spre deosebire de sistemele venelor
cave, sistemul venei porte se începe şi se termină prin reţeau capilarelor. Vena portă
pătrunde în hilul ficatului împreună cu artera hepatică. Formîndu-se din vena lienală şi
venele mezenterice, ea colectează sîngele de la organele impare ale cavităţii
abdominale şi-l transportă în ficat. Aici vena portă se ramifică, în vene segmentare, apoi
în vene interlobulare. în lobulii hepatici numeroasele capilare largi (sinusoide) se
formează din arterele şi venele interlobulare şi se varsă în venele centrale, care conduc
apoi sîngele în venele hepatice. Acestea, la rîndul lor, se varsă în vena cavă inferioară.

3.1
 Intre afluenţii venei porte şi afluenţii venelor cave - superioare şi inferioare în pereţii
abdominali anterior şi posterior, de asemenea şi la nivelul unor organe (esofagului, rectului)
se formează anastomoze porto-cave şi cava-cave. Aceste anastomoze au un rol important de
căi colaterale în cazurile, cînd scurgerea venoasă prin magistralele principalele întîmpină
dificultăţi.

întrebări de control:

1. Care sînt arterele circulaţiei sangvine mici?

2. Denumiţi arterele circulaţiei sangvine mari.
3. Ce ştiţi despre aortă şi ramurile principale a ei?
4. Caracterizaţi sistemul venos.
5. Care este particularitatea sistemei venei porte?

32
 TEMA Nr.7

SISTEMUL LIMFATIC ŞI HEMOPOETIC

Sistemul limfatic este o parte componentă a sistemului vascular, strîns legat prin
dezvoltare şi structura sa cu venele. El prezintă un ansamblu ramificat de vase limfatice,
prevăzut pe tractul său cu ganglioni limfatici. Vasele limfatice sînt împlute cu limfa, care
se mişcă numai într-o direcţie - de la organe către inimă şi se rezervă în sistemul venos.
Masajul sportiv contribuie scurgerii limfei de la organe spre ţesuturi. De acea masajul se
efectuează pe traectul vaselor limfatice.
Sistemul limfatic îndeplineşte în organism cîteva funcţii: 1) conduce limfa de la
ţesături în vasele venoase; 2) formează elementele limfatice - limfocitele; 3) participă la
înlăturarea corpusculilor străini, care nimeresc în organism.
Limfa prezintă un lichid incolor, care conţine limfociţi, monociţi şi eozinofile.
Prin componenţa sa limfa aminteşte plasma sangvină, dar în ea se conţine mai puţine
proteine, decît în plazmă. Timp de 24 ore în organismul omului se formează aproximativ
un litru şi jumătate de limfa. Mişcarea limfei este cu mult mai redusă decît mişcarea
sîngelui.
împreună cu venele sistemul limfatic asigură absorbţia apei şi a sărurilor minerale
din ţesuturi. în vasele limfatice se absorb de asemenea soluţiile particulelor eterogene,
care nu pot fi absorbite în capilarele sangvine.
Originea sistemului limfatic se află la nivelul capilarelor limfatice, care formează
reţele specifice în organe. Astfel de capilare există în toate organele, cu excepţia
creierului, măduvei spinării, splinei, placentei, cartilagelor, sclerei şi cristalinului
globului ocular. Diametrul capilarelor limfatice întrece mult grosimea capilarelor
sangvine.
Din reţelele capilarelor limfatice încep vasele limfatice, care se deosebesc prin
prezenţa valvelor. Valvele asigură circulaţia limfei într-o direcţie. De la reţelele
intraorganice ale vaselor limfatice pornesc vasele limfatice eferente. care se îndreaptă
spre ganglionii limfatici ale intestinului subţire trec în mezoul intestinal şi condus limfa,
ce conţine globule de grăsime.
Pînă la vărsarea în ducturile limfatice principale vasele limfatice ale corpului se
întrerupr neapărat de mulţi ganglioni limfatici. Doar numai unele vase limfatice (ale
ficatuli, glandei tiroide, esofagului) se varsă direct în ducturile limfatice, fără a se
întrerupe în ganglioni. Vasele limfatice formează treptat vase de calibru mai mare, care
colectează limfa de la anumite regiuni ale corpului - trunchiurile limfatice.
Se cunosc trunchiurile limfatice lombare, intestinal, subclaviculare, jugulare şi
bronhomediastinale. Trunchiurile limfatice confluează în două ducturi limfatice, care se
varsă în vene: duetul limfatic toracic şi duetul limfatic drept.
Duetul limfatic toracic începe la nivelul cavităţii abdominale prin confluarea a
două trunchiuri lombare. El străbate diafragma în proţiunea mediastinului posterior,

33
se ridică în regiunea cervicală şi se varsă în vena subclaviculară stîngă. La nivelul
regiunii cervicale în duetul toracic se varsă trunchiul jugular stîng, trunchiul
subclavicular stîng şi triunchiul bronhomediastinal stîng. Astfel, duetul limfatic toracic
completează limfa de la membranele inferioare, organele şi pereţii bazinului, organele
cavităţii abdominale şi jumătăţii stingi a cavităţii toracice, de la membrul superior stîng
şi jumătăţile din stînga a capului şi gîtuli.
Duetul limfatic drept are o lungime de 10 - 12 mm şi se situează în partea dreaptă
a regiunii cervicale. El se formează la confiuarea trunchiurilor bronhomediastinal,
subclavicular şi jugular din partea dreaptă, colectează limfa de la jumătatea dreaptă a
capului şi gîtului, membrul superior drept şi partea dreaptă a toracelui şi se varsă în
vena subclaviculară dreaptă.
Organele producătoare de limfociţi se numesc organe limfoide, iar ţesuturi, ce
constituie astfel de organe, se numeşte ţesut limfoid. Organeie limfoide includ
ganglionii limfatici, glanda timus şi splina.
Ganglionii limfatici reprezintă formaţiuni de o culoare rozeenuşie. Dimensiunile
lor ajung de 1 - 20 mm. La exterior ganglionul limfatic este acoperit cu o capsulă densă,
de la care în interior pătrund septuri fine (trabecule). în ganglionul limfatic se
evidenţiază substanţa corticală şi cea medulară, care sînt compuse de ţesut reticular, ce
împreună cu trabeculele formează stroma organului. Substanţa corticală constă din
foliculi limfoizi, care conţin în abundenţă limfociţi. Ganglionii limfatici participă la
procesele hemopoetice, exercită funcţia de protecţie şi reglează direcţia circulaţiei
limfei. Ţesutul limfoid formează şi mucoasa tubului digestiv foliculi limfoizi solitari şi
foliculi limfoizi agregaţi.
Splina. în acest organ se dezvoltă limfociţii, care nimeresc apoi în sînge, şi deaceia
se referă către organele limfoide. Concomitent în splină sîngele se eliberează de
eritrocitele, ajunse la limita funcţionării (“cimitirul eritrocitelor”). în raport cu
particularităţile structurale ale sistemului său vascular splina, asemenea altor organe
(ficatul, pielea) poate servi ca depozit pentru acumularea temporară a unor cantităţi
considerabile de sînge.
Splina se află în cavitatea abdominală la nivelul coastelor IX - XI din partea
stîngă. Ea dispune de suprafaţa diafragmatică şi suprafaţa viscerală, care vine în raport
cu stomacul, rinichiul stîng şi coada pancreasului. Pe suprafaţa viscerală a splinei se
găseşte hilul lienal (poarta), prin care întră şi ies vasele sangvine. Dimensiunile ei
depind de împlerea organului cu sînge. Pe partea externă splina îi acoperită cu
peritoneu, sub care se află o capsulă din ţesut conjuctiv. Această trimite în interior
septuri - trabecule, între care se află pulpa splinei de o culoare roşie închisă. Pulpa
splinei este formată din ţesut reticular,
în relaţii apropiate cu sistemul limfatic se află aşa numitul sistem reticulo-
endotelial. Din el fac parte celulele reticulare ale splinei, ganglionilor limfatici şi
măduvii osoase, capilarelor hepatice şî stratului cortica! al glandelor suprarenale.
Posedînd proprietăţi fagocitare, sistemul reticulo-endotelial nimiceşte bacteriile,
nimerite în organism, particulele eterogene microscopice şi diferiţi agenţi patogeni,
exercitînd astfel o funcţie de importanţă vitală pentru organism, funcţia de

34
protecţie şi neutralizare. El fagocitează de asemenea produsele dezagregării
6 6 r lgurate aie Sî
° Agelui,^ particulelor de pigment şi alte elemente ale
celulelor uzate, contribuind la eliminarea lor din sînge.

întrebări de control:

1. Descrieţi topografia sistemului limfatic.

2 . Ce rol în organism joacă sistemul limfatic?
3. Care este structura şi rolul splinei?

BIBLIOGRAFIA
1. Curepina M.M, Vocchen G.G. - Anatomia omului ■ Chişinău, 1961, p.
156-252.
2. Lîsioncov N.C., Buşcovici V.I., Prives M.G. - Manual de anatomie normala a
omului. - Chişinău, 1968, p. 335 - 609
3. Vorobieva E.A., Gubari A.V., Safianicova E.B. - Anatomia şi fiziologia -
Chişmau, 1983, p. 155-315. b

4. Анатомия человека под ред. В.И.Козлова. - М., 1978, с. 275 - 374

5. Гаврилов П.Ф., ТатариновВ.Г.-Анатомия.-М., 1978, с. 162-ЗШ.
6. Иваницкий М.Ф. - Анатомия человека. - М., 1985, с. 198 - 280
7. Привес М.Г., Лысенков Н.К., Бушкович В.И. - Анатомия человека - М., 1985,
с. 235-472.

35
[

Tema Nr. 1 - CUPRINSUL

Tema Nr.2 -
Tema Nr.3 - Aparatul digestiv .......................
TemaNr.4 - Aparatul respirator .....................
TemaNr.5 - Aparatul urogenital ....... ... ........
TemaNr.6 - Glandele endocrine ....................
TemaNr.7 - Sistemul cardiovascular. ............
Vasele circulaţiei sangvine ........
Sistemul limfatic şi hemopoetic

36
 TEMA Nr, 8

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Planul;
8.1. Noţiuni generale despre sistemul nervos
8.2. Măduva spinării
8.3. EncefaluS
8.4. Meningele şi vasele sangvine ale creerului

8.1. Noţiuni generale despre sistemul nervos

Sistemul nervos s-a dezvoltat ca un aparat extrem de complicat, care reglează

activitatea tuturor organelor şi sistemelor, determină unitatea lor funcţională, asigurînd
legătura organismului cu mediul extern.
Marele fiziolog rus LP.Pavlov a constatat, că sistemul nervos central poate
exercita asupra organelor trei feluri de acţiuni: 1) de declanşare, care poate provoca cau
înceta funcţia organului; 2) vazomotorice, care modifică mărimea lumenului vaselor
sangvine, contribuind la reglarea afluxului de sînge spre organ; 3) de trofică, care
intensifică sau micşorează schimbul de substanţe. Datorită acestui fapt are loc
coordonarea continuă a stării funcţionale a organului şi necesităţilor iui în substanţe
nutritive şi oxigen.
Sistemul nervos împreună cu organele de simţ (sistemul senzorial) şi glandele
endocrine reglează procesele vitale al întregului organism, precum şi a părţilor lui
separate, inclusiv activitatea locomotoră al omului. El joacă un rol foarte important în
reglarea şi coordonarea mişcărilor sportivului în timpul activităţii musculare. Muşchiul
şi nervul ce-1 inervează formează un sistem funcţional comun - aşa numitul aparatului
neuro-muscular. Sistemul nervos reglează forţa şi acceleraţia contractării musculare
gradul de încordare şi relaxare.
Prin intermediul organelor de simţ, inervaţiei senzitive a pielii şi aparatului
locomotor sistemul nervos permite sportivului de a se orienta în mediul înconjurător, a
simţi poziţia corpului, a coordona mişcările. Scoarţa cerebrală contribuie la formarea
calităţilor morale şi de voinţă a sportivului. Se poate vorbi, că de gradul dezvoltării,
stării şi antrenării sistemelor reglatoare în mare măsură depinde eficacitatea activităţii
locomotorice a sportivului.
Neuronul, sau celula nervoasă, se compune din corp şi un axon (neurit) lung. însăşi
neuronul prezintă unitatea funcţională de structură a ţesutului nervos, care răspunde la
excitaţie prin apariţia unui impuls. Impulsul nervos trece prin dendrite în direcţie
centripetă, spre corpul celulei, iar prin neurit în direcţie centrifugă, de la corpul ei. La o

37
anumită distanţă de corpul celulei, neuritele şi unele dentrite sunt

38
acoperite cu un înveliş de celule giiaie şi se numesc fibre nervoase. Atât nervii periferici,
cât şi sistemul nervos central dispun de fibre nervoase mielinice şi ami clinice.
Celulele nervoase conţin nucleul şi citoplasmă, în care ce află organele, ce
prerzintă porţiuni din citoplasmă cu un conţinut mai mare de ribosomi.
Neuronul include de asemenea şi formaţiunile terminale ale prelungirilor lui, care
se împart în receptori, efectori şi sinapse. Terminaţii peceptoare se numesc ramificaţiile
dentritelor, care recepţionează în organe diverse excitări. Terminaţiile efectoare sunt
ramificări ale neuritelor în organele efectoare (active): muşchi şi glande. Sinapsele se
numesc terminaţiile unor neurite pe suprafaţa altor neuroni. Regiunea de contact a doi
neuroni se numeşte sinapsă.
Ramificaţiile receptoare ale dendritelor, sau ale fibrelor nervoase senzitive, pot fi
încapsulare sau libere. Ele se întâlnesc, de exemplu, în pereţii organelor interne şi ale
vaselor sanguine, în muşchi, piele. în alte cazuri terminaţiile fibrelor sunt legate cu celule
epiteliale extrem de modificate, care constituie un receptor specializat al organelor de
simţ.
în dependenţă de recepţionarea excitaţiei din mediul extern sau intern receptorii se
împart în exteroreceptori şi interoreceptori. Din primii fac parte, de exemplu, receptorii
din piele, care recepţionează excitaţiile tactile şi de durere, precum şi receptorii care
recepţionează excitaţiile mecanice, chimice, de temperatură ş.a. din mediul intern al
organismului, se află în organele interne, vase, aparatul de echilibru (vestibular), în
articulaţii, muşchi şi tendoane. Interoreceptori} organului vestibular şi al aparatului
osteo-muscular sunt numiţi proprioreceptori. Ei stimulează despre poziţia corpului în
spaţiu şi despre schimbările ei.
Aşa dar, prin intermediul terminaţiilor libere şi încapsulate ale fibrelor senzitive
sau ale receptorilor specializaţi ai organelor de simţ, sistemul nervos recepţionează
permanent diferite excitaţii atât din mediul extern, cât şi din mediul intern al
organismului.
Elementele arcului reflex. Sub infiuienţa iritării, în receptor apare un proces de
excitaţie, pe care dendritul mielinizat îl conduce în corpul celulei nervoase. De la corpul
acestui neuron receptor, senzitiv, impulsurile nervoase se transmit prin neuritul lui la un
alt neuron. Conducerea impulsului se efectuează prin aparatul sinaptic, care reprezintă
nişte terminaţii îngroşate ale neuritului pe suprafaţa dendritelor sau a corpului celuilalt
neuron. Acest neuron este de acum efector (motor), sau. secretor, şi neuritul lui se termină
cu efectori, situaţi în ţesutul muscular şi glandular, care răspund la excitaţie.
Prin urmare, reflexul este o reacţie de răspuns a organismului la excitarea
intervenită din mediul extern sau intern, realizată prin intermediul sistemului nervos
central. Calea prin care este condus impulsul nervos de la receptor la efector se numeşte
arc reflex.
în arcul reflex se deosebesc cinci componenţi: 1) receptorul; 2) fibra senzitivă, care
propagă spre centrii nervoşi; 3) centrul nervos, unde are loc transmiterea excitaţiei de ia
celulele senzitive la cele motore; 4) fibre motore, care conduc impulsurile nervoase spre
periferie; 5) organul efector - muşchiul sau glanda.
Reflexul, ca reacţie de adaptare a organismului asigură echilibrarea fină, precisă şi

39
desăvârşită a organismului^cu mediul extern, precum controlul şi reglarea funcţiilor din
interiorul corpului. în aceasta şi constă importanţa biologică a reflexului. Reflexul este
unitatea funcţională a activităţii nervoase.
Părţile sistemului nervos. Tot sistemul nervos se împarte în sistemul nervos central
şi periferic, precum şi în cel vegetativ (autonom) şi somatic.
Sistemul nervos central cuprinde encefalul (creerul) şi măduva spinării. El este
format din substanţă cenuşie şi albă. Substanţa cenuşie este constituită din corpurile şi
prelungirile neuronilor, iar cea albă - din. fibre, adică din părţi de neurite, care au un
înveliş mielinic alb.
Sistemul nervos periferic include toţi nervii corpului.Aceştea sunt formaţi din
fascicule de fibre nervoase, adică din neuritele şi dendritele neironilor efectori (motori şi
secretori), aferenţi (senzitivi) şi vegetativi. Fasciculele de fibre sunt legate înăuntrul
nervului printr-un ţesut conjunctiv lax, străbătut de vase sangvine. Nervul are o teacă
externă de ţesut conjunctiv - perinervul. Din sistemul nervos periferic fac parte nervii,
plexurile nervoase, ganglionii nervoşi şi trunchiurile nervoase.
Partea sistemului nervos, care inervează muşchii netezi, glandele şi conduce de la
encefal impulsurile ce reglează activitatea organelor interne şi metabolismul, se numeşte
sistem nervos vegetativ. Sistemul nervos somatic se socoate a cea parte * care inervează
corpul propriu-zis, la care convenţional se referă aparatul locomotor, tegumentele
corpului, organele de simţ, mucoasa unor cavităţi, ca, de exemplu, a gurii şi nasului.
Embriogeneza sistemului nervos. Toate formaţiunile sistemului nervos se
formează în perioada embrională din ectoderm. La săptămâna a treia a vieţii intrauterine
din ectoderm se evidenţiază placa neurală, care în curînd se transformă în jgheabul
neural, iar apoi în tubul neural, lateral de care se situiază plăcile ganglionare. Din partea
caudală a tubului neural se dezvoltă măduva spinării, iar din partea cefalică — encefalul.
Din placa gangiionară în regimul măduvii spinării se dezvoltă la fiecare segment câte un
ganglion intervertebral (rahidian). în regiunea encefalului, din placă se formează
ganglionii neurali periferici ai nervilor senzitivi craniem. O parte din materia plăcii
ganglionare migrează şi contribuie la formarea ganglionilor vegetativi.

8.2. Măduva spinării

Măduva spinării este situată în canalul vertebral şi repartizată ca un cordon cu o

lungime la maturi de 41-45 cm, puţin turtit antero-posterior. în partea de sus el trece
nemijlocit în encefal, iar în cele de jos se termină cu o porţiune alungită - conul medular -
ia nivelul vertebrei lombare II. De la conul medular în jos porneşte firul terminal, care
reprezintă partea inferioară a măduvii spinării.

40
Începînd cu luna a doua a vieţii intrauterine, măduva spinării ocupă tot canalul vertebral,
iar apoi în legătură cu creşterea intensă a coloanei vertebrale rămâne în urmă şi deaceea se
deploarează în sus. La nou-născut măduva spinării se termină la nivelul vertebrei lombare
III, iar la adult ajunge până la a doua. Deaceea rădăcinele nervoase, care pornesc de la
măduva.spinării capătă un traect oblic.
De-a lungul măduvii spinării se observă doua înfiaturi, care corespund rădăcinilor
nervilor membrelor superioare şi inferioare: cea de sus se numeşte intumescenta cervicală,
iar cea de joc - intumescenta lombară. Ultima este mai masivă, în schimb intumescenţa
cervicală este mai deferenţiată din punct de vedere funcţional.
îngroşerile pereţilor laterali ai tubului neural şi şanţurile mediane longitudionale
(anterior şi posterior) împart măduva spinării în două jumătăţi simetrice - dreaptă şi stingă.
Fiecare din aceste jumătăţi posedă câte două şanţuri longitudionale mai puţin pronunţate,
din care pornesc rădăcinele anterioare şi pătrund rădăcinile posterioare. Aceste şanţuri
împart fiecare jumătate în trei cordoane longitudinale: fonicului anterior, fonicului lateral
şi fonicului posterior. Locul de eşîre şi pătrundere a rădăcinilor nu corespunde nivelului
orificiilor intervertebrale şi deaceea rădăcinele înainte de a eşi din canal se îndreaptă
lateral şi în jos. în regiunea lombară ele. au un traect paralel firului terminal şi formează un
fascicul, denumit coadă de cai.
Peretele osos al canalului vertebral protejează foarte bine măduva spinării de
traume. O mare importanţă pentru protecţia ţesutului ei gingaş îl joacă meningele spinării,
care o înconjoară, şi lichidul rahidian, în care se află.
Structura. Măduva spinării se compune din substanţă albă, formată din fibre
nervoase mielinice.
Substanţa cenuşie este situată în anterior şi e înconjurată de cea albă. In fiecare din
jumătăţile măduvii spinării ea formează cîte un cordon vertical de o formă neregulată,
avînd o proeminenţă - coloanele. Cordoanele sunt unite între ele printr-o lamă de
substanţe, numite substanţa intermediară centrală. în mijlocul ei se află canalul central,
care trece de-a lungul măduvii şi conţine lichid cefalorahidian. în regiunile toracică şi
lombară superioară substanţa cenuşie posedă de asemenea şi proeminenţe laterale. Astfel,
în măduva spinării se disting trei perechi de coloane ale substanţei cenuşii: anterioară,
laterală şi posterioară, care la secţia transversală a măduvii poartă denumirea de coame:
anterioare, laterale şi posterioare. Cornul anterior are o formă rotungită sau patrulateră şi.
conţine celule, de la care încep rădăcinele anterioare (motoare) ale măduvii spinării.
Cornul posterior este mai îngust şi mai lung şi include celule, spre care vin fibrele
senzitive, componentele rădăcinilor posterioare. Cornul lateral formează o proeminenţă
triunighiulară nu prea mare şi este alcătuit din celulele, care aparţin sistemului nervos
vegetativ.
Substanţa albă a măduvii spinării este alcătuită din foniculeie anterior, lateral şi
posterior şi coristă în special din fibre nervoase cu un traect longitudional, unite în
fascicule — căile conductoare. In cadrul ior se disting trei tipuri principale: 1) fibre, care
unesc sectoarele măduvii spinării, sistemele de diferite niveluri; 2) fibre moarte
(descendente), care pornesc din creer spre măduva spinării şi conectează cu celulele, care
dau originea rădăcinilor anterioare moarte; 3) fibre senzitive (ascendente), care reprezintă

41
atît continuarea unei părţi din fibrele rădăcinilor posterioare, cît şi prelungirile celulelor
măduvii spinării şi se ridică în sus spre creer. Fasciculele de fibre cu funcţie similare
ocupă în funcţiile măduvii o poziţie anumită bine determinată.
De la măduva spinării, formîndu-se prin unirea rădăcinilor anterioare şi posterioare
pornesc 31 perechi de nervi spinali micşti: 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi
toracici, 5 perechi de nervi lombare, 5 perechi de nervi sacrali şi o pereche de nervi
concigieni. Porţiunea măduvei spinării, care corespunde originii unei perechi de nervi
spinali se numeşte segment al măduvei spinării. Măduva spinării conţine 3 i de segmente.
Meningele spinal. Măduva spinării este învelită cu trei membrane de ţesut
conjunctiv: dura (pahimeningele), arahnoida şi pia mater (membrana vasculară),
Dura mater spinală (rahidiană) are aspect saciform şi acopere măduva spinării din
exterior, aderînd la periostul canalului vertebral. între ea şi perîost se află spaţiul epidural,
în care se află ţesut adipos şi un plex venos.
Arahnoida măduvei spinării este o lamă subţire, străvezie, fără vase sangvine,
adiacentă ia dura mater, cu care delimitează spaţiul subdural.
Pia mater, sau membrana vasculară, a măduvei spinării aderă intim ia măduvă şi
conţine nervi şi vase sangvine, care alimentează substanţa nervoasă, între arahnoidă şi pia
mater se află spaţiul subarahnoidian, în care se conţine lichidul cefalorahidian. Acest
spaţiu este mai larg în regiunea inferioară, unde înconjoară coada de cal. Lichidul, care se
conţine în el comunică continuu cu lichidul spaţiului, subarahnoidian şi cu cei din
ventriculele creerului.
Pe părţile laterale ale măduvii spinării în spaţiu se află ligamentul dinţat, care
fixează măduva într-o poziţie anumită.
Măduva spinării este alimentată de ramurile arterelor vertebrale, intercostale
posterioare şi lombare. Venele formează plexurile vertebrale intern şi extern, din care
sângele se scurge în venele adiacente.

8.3. Encefalul

Encefalul (creeral) este adăpostit în cutia craniană şi are o formă ce corespunde

configuraţiei interne a cavităţii craniene. Faţa lui dorsolaterală este bombată, iar faţa
inferioară - baza encefalului - îngroşată şi neregulată. Din regiunea bazală pornesc 12
perechi de nervi cerebrali. Greutatea creerului la matur atinge 1200 - 1300 gr. Capacitatea
mintală a omului nu depinde de greutatea lui.
La om encefalul se împarte în cinci părţi: bulbul rahidian; metencefalul;
mezencefalul; diencefalul; telencefalul. Bulbul rahidian, metencefalul şi mezencefalul au
o structură analogică cu măduva spinării, deaceea aceste porţiuni sunt unite într-o
denumire — trunchiul cerebral. Către el adesea este alăturat şi diencefalul.
Telencefaiul, în deosebi, emisferele mari, are o altă structură. Această deosebire
constă în prezenţa scoarţei creerului, care prezintă o acumulare colosala de celule
nervoase, situate în câteva rânduri. Emisferele creerului la om prezintă acel substrat
material, cu care este legată funcţionarea.sistemului nervos cerebral.
Bulbul rahidian (mielencefalul) prezintă continuarea directă a măduvei spinării. El

42
are o configuraţie asemănătoare cu cea a măduvei spinării. In partea superioară el trece în
puntea lui Varoli, iar părţile lui laterale se prelungesc în pendunculii inferiori ai
cerebelului. Pe faţa anterioară a bulbului rahidian se observă înfiaturi longitudionale -
piramidele, iar- lateral de ele - olivele. Pe faţa posterioară de o parte şi de alta a şanţului se
află facsiculele graţios (Goli) şi cuneat (Burdah), fibrele cărora continue din măduva
spinării şi se termină pe celulele nucleelor omonime — graţios şi cuneat. în interiorul
olivelor se află îngrămădiri de substanţă cenuşie - nucleele olivelor. între pendunculii
inferiori ai cerebelului se află porţiunea inferioară a fosei romboide.
în bulbul rahidian se găsesc nucleele perechilor de nervi cerebrali EX-XII; nervii
apar pe suprafaţa inferioară a bulbului, posterior de olivă şi între olivă şi piramidă.
Substanţa albă o constituie sistemele de fibre lungi, care trec din măduva spinării sau se
îndreaptă spre ea, şi fibre scurte, care leagă nucleele trunchiului cerebral. între nucleele
olivelor este situată încrucişarea fibrelor nervoase, care încep de la neuronii nucleelor
graţios şi cuneat.
Metencefaluî include două părţi: puntea Varoli şi cerebelul. Puntea Varoli în
partea inferioară se învecinează cu bulbul rahidian, iar în cea superioară cu pedunculii
creerului. Părţile laterale ale punţii formează pedunculii medii ai cerebelului. în partea
ventrală (anterioară) a punţii se află îngrămădiri de substanţă cenuşie — nucleele proprii,
iar în cea dorsale (posterioară) sunt situate nucleele olivei superioare ale formaţiei
reticulare şi nucleele perechilor de nervi cerebrali V-VIII. Aceşti nervi au la baza creerului
lateral şi posterior de punte. Substanţa albă din partea anterioară a punţii e repartizată prin
fibre transversale, care^ trec în pedunculii medii ai cerebelului. Printre fibrele transversale
trec longitudinal fascicule groase de fibre ale cheilor piramidale şi se îndreaptă în măduva
spinării, în partea posterioară trec sistemele de fibre ascendente şi descendente^
Cerebelul este situat dorsal faţă de puntea Varoli şi bulbul rahidian. El este format
din două emisfere şi porţiunea mediană, numite vermis. Suprafaţa cerebelului este
acoperită cu un strat de substanţă cenuşie (scoarţa cerebelului), care formează
circumvoluţii înguste, despărţite prin fisuri. Prin intermediul fisurilor suprafaţa
cerebelului se împarte în lobuli. Porţiunea centrală a cerebelului este alcătuită din
substanţă albă în care se află îngrămădiri de substanţă cenuşie - nucleele cerebelului. Cel
mai masiv din ele este nucleul dinţat. Cerebelul este unit cu trunchiul cerebral prin trei
perechi de pedunculii , superiori leagă cerebelul cu mezencefalul; pedunculii medii — cu
puntea Varoli şi pedunculii inferiori — cu bulbul rahidian. Prin pedunculi trec fascicule de
fibre nervoase, care fac legătura cerebelului cu diferite regiuni ale creerului şi măduvii
spinării.
Istmul cerebelar formează hotarul între metencefal şi mezencefal. Din el se
dezvoltă pedunculii cerebrali, vălul medular superior (anterior), situat între ei, şi
triunghiul lemniscului, par, situat lateral de fiecare din aceşti pedunculi.
Ventricolul IV din punct de vedere al dezvoltării reprezintă un vestijiu al cavităţii
veziculei cerebrale posterioare, servind,prin urmare, drept cavitate bulbului rahidian şi
metencefalului. în partea sa inferioară ventricolul comunică cu canalul central ai mâduvei
spinării, superior continuă în mezencefal cu apeductul creerului, iar regiunea plafonului
comunică prin trei orificii cu spaţiul subrahnoidal al encefalului. Peretele anterior

43
(ventral) sau fundul ventricului iv’se numeşte fosa romboidă^ partea inferioară a căreea
este formată de bulbul rahidian, iar cea superioară - de punte şi istm. Peretele posterior -
plafonul sau cortul • ventricului IV - este format din vălul medular superior şi inferior,
complexate de o lamă a membranei vasculare a creerului, căptuşite cu ependim. In această
regiune se află numeroase vase sangvine, care formează reţelele vasculare ale
ventricolului IV. Regiunea convergenţei vălului medular superior şi celui inferior
pătrunde in cerebel şi formează cortul. Fosa romboidă are o mare importanţă vitală,
deoarece în ea este localizată majoritatea nervilor cranieni (perechilor V-Vffl).
Mezencefalul (creerul mijlociu) comparativ cu alte părţi al encefalului este mic.
Partea anterioară a lui este formată din pedunculii cerebrali, iar cea posterioară - de lama
tectului (lama cvadrigemene).
Cavitatea creerului mijlociu o constituie apeductul creerului (apeductul Silvius),
Lama tectului este formată din doi coliculi superiori şi doi - inferiori, care conţin
nuclee de substanţă cenuşie. Coliculii superiori sunt legaţi cu calea (tractu!) optic, iar cei
inferiori ~ cu cea auditivă. De la ei porneşte calea motoră, care merge spre celulele
coamelor anterioare ale măduvii spinării. Pe o secţiune verticală a mezencefalului se
evidenţiază^ bine trei porţiuni ale lui: tectul, calota şi baza, sau însuşi pendunculuii
cerebrali. între calotă şi bază se află substanţa neagră. în calotă se situiază două nuclee
mari — nucleele roşii şi nucleele formaţiei reticiilare. Apeductul cerebral este înconjurat
de substanţa cenuşie centrală, în care selîfll nucleele perechilor de nervi cerebrali III şi IV;
el prezintă un canal ce uneşte ventriculii cerebrali trei şi patru.
Baza pedunculii or creerului e formată din fibre ale căilor piramidale şi ale căilor,
care unesc scoarţa emisferelor mari cu nucleele punţii Varoli şi cu cerebelul.
In calotă sunt aranjate sisteme de căi ascendente, care formează un fascicul, numit
lemmşcul medial (senzitiv). Fibrele lui încep în bulbul rahidian de la celulele nucleelor
graţios şi cuneat şi se termină în nucleele talamusului. Lemniscul lateral (auditiv) consta
din fibre ale căii auditive, care merg din regiunea punţii spre coliculii cvadrigemeni
inferiori şi spre corpii geniculaţi mediali ai diencefalului.
_ Diencefalul (creerul intermediar) se aflăjub corpul calos şi fomix, unindu- se prin părţi
cu emisferele mari ale creerului. în componenţa lui întră: talamusu!
(corpii optici), epitalamusul, metatalamusul şi hipotalamusul. Drept cavitate a
diencefalului serveşte ventricolul III.
Talamusul reprezintă doua mase ovoide de substanţă cenuşie, acoperită cu un strat
de substanţă albă. Porţiunea anterioară a lui se mărgineşte cu orificiul interventricular, iar
cea posterioară, mai lată - cu Iama cvadrigemenă. Faţa laterală a talamusului fuzionează
cu emisferele şi se învecinează cu nucleul caudat şi capsula internă. Feţele mediale ale lui
constituie pereţii ventricului III. Partea inferioară a talamusului continuă în hipotaîamus.
în talamus se desting trei grupe principale de nuclee: anterioare, laterale şi mediale. In
nucleele laterale are loc comutarea tuturor căilor senzitive, care se îndreaptă spre scoarţa
emisferelor mari.
în epitalamus se află epifiza sau corpul pienal, fixat cu două frîuleţe în adîncitura
dintre coliculii superiori ai lamei tectului.
Metatalamusul este reprezentat prin corpii geniculaţi medial şi lateral, uniţi prin
fascicule de fibre cu colicolii cvadrigemeni superior (lateral) şi inferior (medial). în ei se

44
află nucleele, care sunt centrele reflectoare ale văzului şi auzului.
Hipotalamusul este situat ventral de talamus şi cuprinde regiunea subtalamică
propriu-zisă şi un şir de formaţiuni din regiunea bazei creerului. Aceştea sunt: lama
terminală, chiazma optică, tuberul cenuşiu, infundibulul, de la care porneşte hipofiza, şi
corpii mamilari.
în regiunea hipotalamică sunt situate nuclee (supraoptic, paraventricular ş.a.), care
conţin celule nervoase mari, capabile de a elabora secret (neurosecret); prin axonii lor
acesta e transportat în lobul posterior al hipofizei, iar apoi în sânge, în regiunea posterioară
a hipotalamusului se află nuclee, formate din celulele nervoase, mici, care sunt unite , cu
lobul anterior al hipofizei printr-un sistem de vase sangvine.
Ventriculul III este situat pe linia mediană şi reprezintă o figură verticală îngustă.
Pereţii laterali ai lui sunt formaţi de talamus şi regiunea subtalamică, peretele anterior - de
columnele fomixului şi comisura anterioară, peretele inferior - de formaţiunile
hipotalamusului şi cel posterior - de pedunculii creerului şi epitalamus.
Peretele de sus - plafonul ventricului III, cel mai subţire, este format din pia mater,
căptuşită din partea cavităţii ventricului cu o lamă epitelială (ependim). Din această
regiune în cavitatea ventricului pătrund numeroase vase sangvine, care formează un plex
vascular. Anterior ventriculul III comunică cu ventriculele laterale (I şi II) prin orificiile
interventriculare, iar posterior continuă în apeductul creerului.
Telencefaîul constă din două emisfere, unite prin corpul caîos, sub care se află
fomixul. Ultimul reprezintă două cordoane fibroase încovoiate şi unite între ele în centru,
iar anterior şi posterior sunt desfăcute, unde formează columnele şi pedunculii fomixului.
Anterior de columnele fomixului se află comisura anterioară. Intre partea anterioară a
corpului calos şi fomix se întinde o lamă verticală subţire denumită septul oelucid.

45
 Emisfera este formată din substanţa cenuşie şi cea aibă. In componenţa ei se
disting mantia, cea mai mare parte acoperită de şanţuri şi circumvoluţii şi formată la
periferie din substanţă cenuşie - scoarţa sau cortexul emisferelor; creerul olfactiv şi
aglomerări de substanţă cenuşie în interiorul emisferelor - nucleelor bazale. Ultimele două
componente reprezintă din punct de vedere al evoluţiei partea cea mai veche a
emisferelor. Drept cavităţi aie telencefalului servesc ventriculele laterale.
La fiecare emisfere se deosebesc trei feţe: dorso-laterală - bombată corespunzător
boiţii craniene; medială - plană, orientată spre faţa omonimă a celeilalte emisfere şi cea
inferioară (bazală) - de o formă neregulată.
Suprafaţa emisferelor are un aspect destul de complicat datorită şanţurilor şi
circumvoluţiilor, orientate în deferite direcţii. Dimensiunile şi forma şanţurilor şi
circumvoluţiilor sunt supuse unei variabilităţi individuale considerabile. Totodată exzistă
unele şanţuri constante, care sunt bine pronunţate la toţi indivizii şi care în procesul de
dezvoltare embrională apar mai.devreme. Cu ajutorul ior emisferele se împart în regiuni
mari, numite lobi. Fiecare emisferă se împarte în cinci lobi: frontal, parietal, occipital,
temporal şi insula - un lob ascuns în profunzimea şanţului lateral. Drept linie care disparte
lobul frontal de cel parietal este şanţul central, iar lobul parietal de cel occipital —şanţul
parietooccipital.
Lobul temporal este delimitat de ceilalţi prin şanţul lateral. Pe suprafaţa
dorso-laterală a emisferei în regiunea lobului frontal se află şanţul precentral, care separă
cîrcumvoluţia precentrală, şi două şanţuri frontale - superior şi inferior, care împart restul
lobului frontal în trei circumvoluţii frontale: superioară şi inferioară. Prin lobui parietal
trec şanţul postcentral, care delimitează circumvoluţia poştcentrală, şi şanţul intraparietal,
care împarte sectorul rămas în lobul parietal superior şi lobul parietal inferior. Lobul
temporal prin două şanţuri parietale este împărţit în trei circumvoluţii: superioară,
mijlocie şi inferioară. Pe suprafaţa medială se evidenţiază clar şanţul corpului caios. Intre
lobii parietal şi occipital trece şanţul parieto-occipital, iar posterior - fisura calcarină.
Regiunea dintre ele se numeşte lobul cuneat, iar partea anterioară — lobul precuneat.
Scoarţa (cortexul) emisferelor cerebrale reprezintă un strat de substanţă cenuşie cu
o grosime de până la 0,4 cm. Ea este formată din straturi de celule nervoase şi fibre,
aranjate într-o anumită ordine. Regiunile cortexului, din punct de vedere filogenetic, se
disting printr-o structură mai tipică şi sunt compuse din şase straturi de celule. Regiunile
mai vechi ale scoarţei posedă mai puţine straturi de celule, având o structură mai simplă.
în diferite porţiuni ale scorţei se află centre, ce îndeplinesc funcţiuni specifice:
centrul sensibilităţii generale - în lobul parietal; centrul vizual - în porţiunea medială a
lobului occipital; centrul auditiv — în lobul temporal; centrul motorie — în lobul frontal
ş.a.m.d.
Nucleele bazale reprezintă aglomerări de substanţă cenuşie în interiorul
emisferelor. Din ei fac parte corpul striat, format din nucleele caudat şi lenticular, unite
între ele. Nucleul lenticular se împarte în două părţi: putament, situat lateral,
 şi globul palid, situat medial. Ambii sunt centrii motori subeorticali. Lateral de nucleul
lenticular se află o lamă subţire de substanţă cenuşie — claustrul, iar în partea anterioară
a lobului temporal se află corpul amigdalian. între nucleele bazale şi talamus se află
benzi de substanţă albă, numite capsula internă, externă şi extremă. Prin capsula internă
trec căile conductoare.
Ventriculele laterale sunt cavităţile telencefalului, situate în fiecare emisferă mai
jos de nivelul corpului calos şi comunicante cu ventricului III prin orificiile
interyentriculare. Ventriculele au o formă neregulată şi sunt formate din cornul anterior
(în lobul frontal), cornul posterior şi inferior ( în lobii occipital şi tempoial). Aceste
coame sunt unite prin porţiunea centrală (în lobul parietal) In porţiunea centrală a
ventriculelelor se află plexul vascular, care se prelungeşte în cornul inferior. Cavităţile
ventriculelor conţin puţin lichid cefalorahidian.

8.4. Meningele şi vasele sangvine ale creerulni

Membranele creerului prezintă prelungiri ale durei mater, arahnoidei şi pia mater
ale măduvei spinării. Suprafaţa externă a durei mater, sau pahimeningelui cerebral,
serveşte drept periost pentru oasele craniului, prin ce se si deosebeşte de duma mater al
măduvei spinării.
• ..în ^une^s l°curi dura mater se împarte în două lame, între care se formează cavităţi,
implute cu sânge venos - sinusurile venoase ale durei mater. Din ele sângele^ se scurge
în vena jugulară internă. Dura mater formează un şir de prelungiri, care pătrund între
porţiunile creerului.
Arahnoida este subţire, străvezie şi nu conţine vase sangvine. Ea acoperă
adânciturile creemlui, formând dilatări (cisterne) ale spaţiului subarahnoidian.
i ia mater a encefalului conţine vase sangvine şi pătrunde în toate şanţurile ea
participă la formarea plexurilor vasculare ale ventriculelor cerebrale.
Lichidul cerebrospinal împle ventriculele cerebrale, canalul central al măduvei
spinării şi spaţiul subarahnoidian al encefalului şi măduvei spinării unde şi permanent
circulă.
Lichidul cerebrospinal este format prin secreţia unor celule speciale (al
ependimului), care se află în regiunea plexurilor vasculare ale ventriculelor. Acest lichid
circulă prin cavităţile ventriculelelor şi prin orificiile, ce se găsesc în piaionul
ventricolului IV, şi se revarsă în spaţiul subarahnoidian, care înconjoară sistemul nervos
central.
. împreuna cu meningele lichidul cerebrospinal joacă un mare rol la crearea unei
presiuni constante şi totodată participă la metabolismul encefalului şi a măduvei spinării.
Encefalui este aprovizionat cu sânge de arterele carotide interne şi de arterele
vertebrale, care îşi iau originea de la arterele subclaviculare. Arterele carotide interne
pătrund în cavitatea craniană prin canalele carotide şi se plaseasă pe marginile laterale ale
şeii turceşti, iar arterele vertebrale pătrund prin gaura occipitală mare, formând la baza
creerului artera bazilaxă. La baza creerului toate urterele se unesc într-un inel arterial
(cercul Vilizi), prin care se realizează
alimentaţia lui. _ .
Sistemul venos al creerului este format din vene superficiale şi profunde. Venele

46
superficiale se varsă direct în sinusurile durei mater, iar cele profunde - în venele interne
din regiunea acoperişului ventricului trei, care se unesc într-un Irunchi scurt, de unde
sângele se varsă în sistemul rect al mater.

Întrebări de control:

1. Ce însemnătate funcţională are pentru om sistemul nervos?

2. Care sunt cele cinci segmente ale creerului?
3. Cîţi ventriculi are encefalul, cu ce ei sunt împluţi şi cum ei comunică unul cu
altul?
4. Din ce nuclee este format corpul orientat?
5. Ce centri se află în bulbul rahidian? ^
6. Ce învelişuri acoperă măduva spinării şi encefalul?
7. Cum este realizată alimentaţia creerului?
8. Care este particularitatea de structură a sistemului nervos?

47
 TEMA Nr.9

SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

Planul:
9.1. Nervii spinali
9.2. Nervii cerebrali
9.3. Sistemul nervos vegetativ

Din componenţa sistemului nervos periferic fac parte nervii spinali (31 perechi),
care pornesc de la măduva spinării, şi nervii cerebrali (12 perechi), ce pornesc din creer.

9.1. Nervii spinali

Nervii spinali pornesc din măduva spinării cu două rădăcini: anterioară, constând
din fibre motorii, şi posterioară, alcătuită din fibre senzitive. în regiunea orificiului
intervertebral aceste rădăcini se contopesc, formând un singur trunchi al nervului spinal
mixt. în locul de unire rădăcina posterioară formează ganglionul spinal, care constă din
celule pseudounipolare cu prelungirea în formă de litera T. Fiecare nerv spinal după ce ese
din orificul intervertebral se disparte în patru ramuri:
1. anterioară pentru peretele anterior al trunchiului şi extremităţi;
2. posterioară pentru muşchii şi pielea spatelui şi regiunii occipitale;
3. ramură comunicantă, care. face legătura cu unul din ganglionii trunchiului
simpatic;
4. ramură meningială, care pleacă înapoi în canalul vertebral pentru a inerva
meningele rahidian.
Nervii spinali la om se împart în modul următor: 8 perechi de nervi cervicali, 12
perechi de nervi toracici, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali şi o pereche
de nervi coccigieni. în raport de regiunea corpului pe care o inervează ei conţin o cantitate
diferită de fibre nervoase. Cei mai groşi sunt nervii sacraii şi cervicali inferiori, care
inervează majoritatea muşchilor membrelor şi a pielii. Grosimea nervilor ce vin spre
muşchi depind de tipul musculaturii, funcţiunea şi cantitatea miofibrelor pe care le conţin.
P.F.Lesgaft scria: “cu cât lucrul îndeplinit de muşchi este mai divers, mai fin şi este
capabil la mişcări mai izolate, diferenţiate, cu atât el îi mai abundent inervat, şi invers”.
Ramurile posterioare ale nervilor spinali conţin: fibre senzitive şi motore şi se
îndreaptă spre piele, muşchii dorsali ai spatelui şi muşchii occipitali. Printre acestea se
evidenţiază ramura posterioară a nervului cervical I (nervul suboccipital), care este format
inclusiv din fibre motore, şi ramura posterioară a nervului cervical II (nervul occipital
mare). Fibrele senzitive ale ramurilor posterioare ale nervilor lombari şi sacrali efectuiază
inervaţia pielii din regiunea fesieră, avînd denumirea de nervi fesieri (superiori şi medii).
Restul de ramuri posterioare aie nervilor spinali nu dispun de o denumire concretă.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali sunt cele mai mari, conţin fibre moarte şi
senzitive, ce inervează muşchii şi pielea din regiunea gâtului, regiunile anterioară şi
laterale ale trunchiului, precum al membrelor superioare şi inferioare. Ramurile anterioare

48
ale nervilor vecini fac o legătură între ele sub o formă de anse, formând plexuri separate.
Excepţie prezintă ramurile anterioare ale nervilor toracici ce trec segmentar prin spaţiile
intercostale. Ramurile anterioare ale celorlalţi nervi formează patru plexuri: cervical,
brahial şi sacral.
Plexul cervical. Din componenţa plexului cervical fac parte ramurile anterioare ale
celor patru nervi spinali cervicali superiori. EI se găseşte lateral de apofizele transversale
ale vertebrelor cervicale superioare, fiind situat între muşchii profunzi ai vertebrelor
cervicale superioare, şi acoperite de muşchiul sterno-cleido- mastoidian. Ramurile
plexului cervical se împart în ramuri cutanate, musculare şi mixte.
Ramurile cutanate (senzitive) ale plexului apar de sub marginea posterioară a
muşchiului susnumit aproximativ pe la mijlocul lui. Din componenţa acestor ramuri fac
parte:
1. nervul occipital mic, care inervează sectorul lateral a pielii din regiunea
occipitală;
2. nervul auricular mare, care inervează pavilionul urechii şi conductul auditiv
extern;
3. nervul transvers al gâtului, ce inervează pielea gâtului;
4. nervii supraclaviculari, prezentaţi de un fascicul de nervi, care inervează pielea
mai sus de claviculă şi a muşchilor pectoral mare şi deltoid.
Ramurile musculare ale plexului cervical inervează muşchii profunzi ai gâtului, iar
după unirea cu ramura nervului hipoglos (perechea XII a nervilor cerebrali) formează
ansa cervicală, ce inervează muşchii infrahioidieni.
Ramura mixtă o constituie nervul frenic, care coboară de-a lungul muşchiului
scalen anterior, pătrunde în cavitatea toracică, unde trece în mediastinul anterior şi ajunge
până la diafragmă. Inervează diafragma (fibrele motore), pleura şi pericardul (fibrele
senzitive), pătrunzând în cavitatea abdominală, unde inervează ficatul şi ligamentele lui
peritoneale.
Plexul brahial. Acest plex este format din ramurile anterioare ale celor patru nervi
cervicali inferiori şi o parte a primului nerv spinal toracic. Plexul trece prin spaţiul
interscalen în fosa supraclaviculară, situîndu-se împreună cu artera subclaviculară.
Trecând după claviculă acest plex coboară în cavitatea axilarâ, unde formează trei
fascicule principale, care se repartizează în jurul arterei axilare. De la aceste fascicule
încep nervii lungi ai plexului brahial, care inervează membrul superior. De ia sectorul
superior al plexului pornesc nervii scurţi,- care inervează muşchii centurii scapulare.
Dintre nervii scurţi cel mai mare este nervul axilar, care inervează capsula articulaţiei
umărului, muşchii rotund mic şi deltoid, precum pielea deasupra lor. Ceilalţi nervi
inervează muşchii pectorali mare şi mic, romboid, dinţat anterior, subclavicular, rotund,
supraspinos şi subspinos, dorsal mare şi muşchiul levator al scapulei.
Din componenţa ramurilor lungi ale plexului brahial fac parte:
1. nervul cutanat, medial al braţului, care inervează pielea din regiunea medială
a braţului;
2. nervul cutanat al antebraţului, care inervează pielea din regiunea medială a
antebraţului;

49
 3. nervul musculocutanat, care trimite ramuri spre trei muşchi ai braţului
(biceps, brahial, coraco-brahial) şi spre antebraţ şi inervează pielea din regiunea laterală a
acestuia;
4. nervul median, care inervează grupa anterioară de muşchi ai antebraţului, în
afară de flexorul ulnar al carpului şi unei părţi a flexorului profund al degetelor. Acest
nerv mai inervează toţi muşchii palmari, iar ramurile lui cutanate fonnează nervii digitali
comuni şi nervii palmari proprii ai degetelor;
5. nervul ulnar, care trece pe antebraţ împreună cu artera ulnară şi în partea de
jos a antebraţului trimite două ramuri: dorsale şi palmară;
6. nervul radial (cel mai gros) trimite ramuri pentru muşchiul triceps brahial,
pielea suprafeţei dorsale a braţului şi antebraţului. în regiunea fosei cubitale acest nerv se
împarte în două ramuri: superficială şi profundă.
Ramurile anterioare ale nervilor toracici nu fonnează plexuri, ci trec prin spaţiile
intercostale. Aceştea sunt nervii intercostali, care inervează muşchii proprii ai toracelui,
participă la inervaţia peretelui abdominal anterior şi formează ramuri cutanate anterioare
şi laterale, care inervează pielea toracelui şi abdomenului.
Plexul lombar. Acest plex este format din ramurile anterioare ale celor trei nervi
lombari IV. El se află în interiorul muşchiului psoas mare. Dintre ramurile scurte a lui fac
parte: nervii ilio-hipogastric, ilio-ingvinal, genio-femoral, care inervează muşchii şi pielea
regiunii inferioare a peretelui abdominal anterior, organele genitale externe a pielii părţii
superioare a coapsei.
Ramurile lungi continuă în regiunea membrului inferior. Din ei fac parte:
1. nervul cutanat lateral al coapsei, care apare de sub marginea laterală a
muşchiului psoas şi coboară pe coapsă, inervând pielea din regiunea laterală a acesteea;
2. nervul abturator se află în peretele lateral al bazinului mic, trece prin canalul
obturator, trimiţând ramuri spre articulaţia şoldului, muşchii aductori ai coapsei şi pielea
din partea medială a acesteea;
3. nervul femoral (cel mai mare) trece între muşchii iliae şi psoas mare,
coboară pe coapsă sub ligamentul ingvinal. Cea mai lungă ramură cutanată a nervului
femoral este nervul safen.
Plexul sacral. Acest plex este cel mai considerabil din toate plexurile. El se
compune din ramurile anterioare ale nervilor lombari IV (porţiunea inferioară) şi V,
tuturor nervilor sacrali şi coccigieni. Este aranjat în bazinul mic pe osul sacru şi ese prin
gaura isciatică mare. De la plex pornesc ramuri scurte şi lungi. Ramurile scurte inervează
muşchii bazinului şi regiunii fesiere. Ramurile lungi sunt reprezentate prin doi nervi:
cutanat posterior al coapsei, care inervează pielea regiunilor perineală. Fesieră şi medială
a coapsei, şi nervul isciatic.
Nervul isciatic prezintă o directă continuare a plexului sacral. Eşind din bazin trece
pe partea dorsală a coapsei spre fosa poplitee unde formează nervul I ibîal şi nervul fibular
comun. De la nervul tibial se ramifică nervul cutanat medial al gambei, care coboară în
regiunea tălpii pe după maleola medială, unde se împarte în nervul plantar medial şi
nervul lateral, care inervează pielea şi muşchii piciorului. Nervul fibular comun se
îndreaptă lateral, formînd nervul fibular superficial şi nervul fibular profund. Primul

50
inervează pielea şi muşchii regiunii laterale a gambei, iar al doilea inervează muşchii de
pe partea anterioară a gambei şi partea dorsală a piciorului.
Ramurile cutanate a nervilor tibial şi fibular comun se unesc pe partea dorsală a
gambei şi formează nervul sural, care inervează marginea laterală a piciorului. Din plexul
sacral mai face parte nervul ruşinos, care se ramifică în regiunea fosei ischio-rectale,
inervând pielea şi muşchii perineului, iar ramurile lui terminale inervează organele
genitale externe.
Plexul coccigian este compus din ramurile anterioare ale nervului sacral V şi ale
nervului coccigian. De la el pornesc nervii ano-coccigieni fini, care trec spre pielea
regiunii coccigiene.

9.2. Nervii cerebrali

De la encefal îşi iau originea 12 perechi de nervi cerebrali, sau cranieni. fiecare
pereche din ei are un număr de ordine şi denumirea proprie. Spre deosebire de nervii
spinali, care la început sunt toţi. micşti şi numai la periferie formează ramuri pur senzitive
sau motore, o parte din nervii cerebrali sunt ori numai motorii (perechele III, IV, VI, XI şi
XII), ori numai senzitivi (perechele I, II, VIII), iar ceilalţi nervi (perechile V, VII, IX şi X)
sunt micşti. Unii din nervii cerebrali (perechile III, VII, IX şi X) conţin şi fibre
parasimpatice pentru muşchii netezi şi glande.
Perechea I - nervul olfactiv este compus din multe fibre subţiri (filetele
olfactive), care nu sunt altceva, decât prelungirile celulelor nervoase olfactive, situate în
mucoasa cavităţii nazale, ocupînd regiunea meatlului nazal superior, şi părţii
corespunzătoare a septului nazal. Trece prin lama ciuruită a osului etmoid şi pătrunde în
bulbul olfactiv. De aici impulsurile olfactive sunt transmise prin tractul olfactiv spre
scoarţa creerului.
Perechea II - nervul optic, se formează din prelungirile celulelor nervoase ale
retinei ochiului. Din orbită el trece în cavitatea craniană prin canalul optic. La nivelul şeii
turceşti el parţial se încrucişează cu celalt nerv optic şi formează hiazma optică, pe urmă
continuă în tractul optic. Ultimul trece la corpul geniculat lateral, pemuţa talamusului şi
colicului superior al mezencefalului, unde se găsesc centrii optici subcorticalî.
Perechea III - nervul oculomotor, prezintă un nerv motor ce conţine fibre
parasimpatice. El îşi ia originea de la nucleul aflat la baza apeductului Silvius la nivelul
coliculilor cvadrigemeni superiori ai tactului mezencefalului şi de la nucleul parasimpatic
(lacubovici), pătrunzînd în orbită prin fisura orbitală superioară. El inervează cinci muşchi
ai globului ocular (muşchii drepţi superior, inferior şi medial, muşchiul oblic inferior şi
cel ridicător al pleoapei superioare). Fibrele parasimpatice servesc pentru inervarea
muşchilor netezi ai globului ocular (muşchiul constrictor al pupilei şi muşchiul ciliar).
Perechea IV - nervul trohlear, este un nerv motor, care îşi ia originea de la
nucleul aflat la baza apeductului Silvius la nivelul coliculilor cvadrigemeni inferiori ai
tectului mezencefalului, apoi trece în orbită prin fisura orbitală superioară şi inervează
muşchiul oblic superior al globului ocular.
Perechea V - nervul îrigemen, prezintă un nerv mixt. Fibrele lui senzitive
inervează pielea din regiunea feţei, părţii anterioare a capului, conjuctiva ochilor,

51
mucoasa cavităţilor nazale şi bucală, a sinusurilor paranazale. Acest nerv reprezintă sursa
principală de inervaţie senzitivă a capului. Fibrele lui motore sunt mai reduse şi inervează
muşchii masticatori, muşchii planşetului bucal, tenzor al vălxului palatin şi unul din
muşchii cavităţii timpanice. Nervul apare din creer cu două rădăcini: motore şi senzitive.
Fibrele senzitive sunt prelungirile neuronilor senzitive, care formează Ia vîrful piramidei
ganglionul nervului trigemen.
Ramura întîia a V perechi de nervi - nervul oftalmic, trece în orbită prin fisura
orientală şi acolo se ramifică, formînd trei ramuri principale, care inervează conţinutul
orbitei, globul ocular, pielea din regiunea pleoapei superioare, conjunctiva ochiului,
mucoasa părţii superioare a cavităţii nazale şi a sinusurilor frontal, sfenoidal şi alveolar
etmoidale. Ramurile terminale, ieşind din orbită, inervează pielea din regiunea frunţii.
Ramura a doua - nervul maxilar, trece prin gaura rotundă în fosa pterigopaiatină,
unde se ramifică şi se întreaptă în cavitatea bucală, cavitatea nazală şi în orbită. Ramurile
acestui nerv inervează mucoasa palatului moale şi dur şi a cavităţii nazale. Prin orificiile
mici ale tuberului maxilar pătrund nervii alveolari superiori, care merg spre molarii de
sus. în orbită, prin fisura orbitală inferioară, trece nervul infraorbital, care este o
continuare a nervului maxilar pielea regiunii palpebrale până 1a. orificiul bucal. în fosa
pterigopaiatină nervul maxilar se uneşte de ganglionul pterigopalatic, ramurile căruia se
îndreaptă spre glandele mucoasei cavităţilor nazale şi bucală, precum şi glanda lacrimală.
Ramura a treia - nervul mandibular, trece din craniu în fosa infratemporală prin
orificiul oval, unde se ramifică. Ramurile musculare inervează muşchii maxilar!, iar cele
senzitive întră în componenţa celor patru ramuri principale: nervul buccinator, care
inervează obrazul; nervul lingval, care inervează porţiunea anterioară a limbii, la aceasta
se asociază o ramură a nervului facial - coarda timpanului, ce conţine fibre gustative şi
parasimpatice; nervul alveolar inferior, care inervează dinţii de jos, gingiile şi pielea din
regiunea bărbiei; nervul auriculotemporal, care inervează pielea pavilionului urechii,
conductului auditiv extern şi a regiunii temporale. în componenţa ultimului nerv întră
fibre secretoare parasimpatice, care comutează în ganglionul optic lîngă gaura ovală şi
inervează glanda parotidă.
Perechea VI - nervul abductor, conţine fibre moarte, care pornesc din celulele
nucleului aflat în partea dorsală a punţii Varoli. El trece în orbită prin fisura orbitală
superioară şi inervează muşchiul rect lateral al globului ocular.
i erechea VII — nervul facial, este format din fibre motore şi inervează muşchii
mimici. îşi ia originea din celulele nucleului din partea dorsală a punţii Varoli. La el se
asociază nervul intermediar, care conţine fibre gustative şi parasimpatice pentru glandele
mucoasei din cavitatea nazală şi a limbii, glandele salivare submandibuîară şi sublingvală.
Nervii facial şi intermediar ies din creer alături unul de altul, trec prin conductul auditiv
intern şi se unesc printr-un trunchi comun, ajung în canalul din nervul facial se desprinde
nervul petros mare ce duce fibre parasimpatice spre ganglionul pterigopalatin. Coarda
timpanului se desprinde din nervul facial ceva mai sus de orificiul de deschidere a
canalului acestuia şi pătrunde în cavitatea timpanului, apoi se asociază cu nervul lingval.
De la nervul coardei timpanice trec fibre gustative spre limbă, fibre parasimpatice spre
glandele salivare, precum şi ramuri ce pornesc spre muşchii occipitali, auriculari,

52
stilohioidian şi o parte din muşchiul digastric.
Perechea VIII - nervui vestibulocohlear, sau nervul stato-acustic, este compus
din porţiunea cohleară, care conduce excitaţiile acustice, şi din porţiunea yesţfbularăj ce
conduce excitaţiile de la aparatul vestibular. Ambele porţiuni se unesc în meatul auditiv
intern, formînd nervul vestibulocohlear, pătrund în creer, ajungând nucleele din partea
dorsală a punţii Varoli.
Perechea IX - nervul gîosofaringiasi este un nerv mixt, conţine fibre moarte,
senzitive şi parasimpatice. Nucleele lui împreună cu nucleele perechii X se află în bulbul
rahidian. Nervul glosofaringian ese din craniu prin orificiu! jugular, unde se află doi
ganglioni ai săi, de la care începe porţiunea lui senzitivă.
1 ibrele motore participă la inervaţia muşchilor faringelui. Fibrele parasimpatice pleacă
spre glanda parotidă.
Perechea X - nervul vag, este cel mai lung dintre nervii cerebrali. Prezintă un
nerv mixt, ramurile căruia inervează organele sistemului respirator, o mare parte din
aparatul digestiv, inclusiv ficatul, pancreasul, rinichii. La fel trimite ramuri spre cord şi
partea începătoare a aortei. Nucleele lui sunt situate împreună cu nucleele perechii IX din
bulbul rahidian. Din craniu ese prin orificiul jugular se află ganglionul superior şi puţin
mai jos - ganglionul inferior, de unde pornesc fibre senzitive.
în regiunea gâtului nervul vag trece alături de artera carotidă comună şi vena
jugulară internă. în cavitatea toracică ambii nervi vagi coboară de-a lungul esofagului,
formând aici plexuri şi împreună cu acesta trec prin orificiul esofagian al diafragmei în
cavitatea abdomenului, unde nervul vag stîng trece pe suprafaţa anterioară a stomacului,
iar cel drept —pe cea posterioară. Ramurile terminale ajung în abdomen pînă la ganglionii
plexului celiac împreună cu nervii simpatici,

53
formează plexuri pe artere, trecînd pe organele interne. Fibrele motore inervează muşchii
striaţi ai faringelui, palatul moale şi ai laringelui; cele parasimpatice inervează muşchii
netezi ai organelor interne, miocardul şi glandele, fibrele senzitive conduc impulsurile de
la organele interne, din regiunea posterioară a pahimeningelui şi de la urechea externă.
Perechea XI - nervul aecesor, prezintă un nerv motor. Nucleele lui se află în bulbul
rahidian şi în segmentele superioare ale măduvei spinării. Iese din craniu împreună cu
perechile IX şi X prin orificiul jugular şi inervează muşchii stemocleido-mastoidian şi
trapezoid.
Perechea XII - nervul hipoglos, prezintă un nerv motor, avînd nucleele în bulbul
rahidian. Din craniu iese prin canalul nervului hipoglos şi inervează muşchii limbii.
9.3. Sistemul nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ prezintă a cea parte din sistemul nervos unic, care
reglează procesele circulaţiei sangvine, de respiraţie, schimbul de substanţe, termoreglare,
eliminare ş.a. El inervează organele Sistemul nervos vegetativ prezintă a cea parte din
sistemul nervos unic, care reglează procesele circulaţiei sangvine, de respiraţie,
schimbului de substanţe, termoreglare, eliminare ş.a. El inervează organele interne,
glandele, cordul şi vasele sangvine. Sistemul nervos vegetativ mai participă şi. la inervaţia
muşchilor scheletici, reglînd în ei schimbul de
substanţe. _ _^ . .
Concomitent cu terminul “sistemul nervos vegetativ” se mai întrebuinţează şi altă
denumire - sistemul nervos autonom, care reflectă autonomia funcţionării sistemului
vegetativ, independent de conştiinţa omului. Dar toată activitatea sistemului nervos
vegetativ se găseşte sub controlul direct al scoarţei cerebrale.
Spre deosebire de fibrele somatice motore, care ies din porţiunea cerebrală a
sistemului nervos în mod segmentär, păstrînd caracterul segmentär şi la periferie, fibrele
vegetative ies numai din câteva locuri (focare) ale creerului şi măduvei spinării. Şi arcul
reflex al sistemului nervos vegetativ se deosebeşte în principiu de acel ai sistemului
nervos animal (somatic). Corpurile neuronilor motori ai sistemului nervos somatic se
localizează în limitele sistemului nervos central, iar prelungirea lor, ieşind la periferie,
ajung la muşchi fără a se întrerupe. Corpurile neuronilor motori sau eferenţi ai sistemului
nervos vegetativ se află la periferie, în ganglionii vegetativi. Prelungirile neuronilor
vegetativi intercalări, aflaţi în creer ori în măduva spinării, ieşind din acestea comunează
în mod obligatoriu pe celulele ganglionilor vegetativi. Deci calea, formată de fibrele
vegetative eferente constă dm două părţi: partea preganglionară, de la porţiunea centrală a
sistemului nervos pînă la ganglionul nervos, reprezentată prin fibrele preganglionare şi
partea posteanglionară - de la ganglionul nervos pînă la organul efector, pe care o
constituie fibrele postganglionäre.

54
 _ Sistemul nervos vegetativ constă din două porţiuni: simpatică şi parasimpatică.
Ambele porţiuni inervează majoritatea organelor. Particularitatea specifică pentru
sistemul nervos vegetativ constă în lipsa căilor proprii aferente, senzitive, comune pentru
sistemul vegetativ şi pentru sistemul nervos somatic. Centrul subcortical suprem al
sistemului nervos vegetativ servesc nucleele hipotaiamusului.
Sistemul nervos simpatic
Porţiunea simpatică a sistemului nervos vegetativ constă dintr-o parte centrală şi
din una periferică. Porţiunea centrală este alcătuită din celulele coamelor laterale ale
măduvei spinării la nivelul tuturor segmentelor toracice şi celor trei segmente superioare
lombare. Porţiunea periferică este formată din fibre nervoase şi ganglioni nervoşi
simpatici. Ganglionii nervoşi se subîmpart în două grupe: ganglioni paravertebrali, situaţi
pe ambele părţi de-a lungul coloanei vertebrale, formând trunchiul simpatic drept şi
trunchiul simpatic sting, precum şi gaglionii prevertebrali - ganglioni ai plexurilor
nervoase periferice, aflate în cavităţile toracice şi abdominale.
Fibrele nervoase simpatice ies din măduva spinării împreună cu rădăcinile
anterioare ale nervilor spinali, apoi prin ramurile comunicante se îndreaptă spre ganglionii
respectivi ai trunchiului simpatic. în acest loc o parte din fibre se întrerup şi conectează cu
neuronii din ganglionii, fibrele cărora pleacă spre organe. O altă parte din fibre, fără a se
întrerupe, trec prin ganglionii paravertebrali, ajungînd la ganglionii prevertebrali, unde
conectează, după ce fibrele postganglionäre se îndreaptă spre organe. Ultimele fibre au
însuşirea de a alcătui plexuri de-a lungul arterelor, ce alimentează organul dat. Totodată,
fibrele simpatice pot forma nervi de sinestătător şi a întră în componenţa ramificaţiilor
periferice ale nervilor spinali şi cerebrali.
Trunchiurile (lanţurile) simpatice prezintă lanţuri de ganglioni nervoşi, uniţi prin
ramuri interganglionare şi aflaţi pe ambele părţi a coloanei vertebrale. în regiunile toracică
şi lombară superioară fiecare ganglion se uneşte printr-o ramură comunicantă albă cu
nervul spinal corespunzător. Prin intermediul acestor ramuri fibrele preganglionare, care
vin din măduva spinării în componenţa rădăcinilor anterioare, trec în ganglionii lanţurilor
simpatice. Din ultimii ganglioni spre nervii spinali vin ramurile comunicante cenuşii
(după culoarea lor). Lanţurile simpatice se subîmpart în cîteva părţi: cervicală, toracică,
lombară şi sacrală.
Porţiunea cervicală este repartizată prin trei ganglioni: superior, mediu şi inferior.
De la ganglionul cervical superior pornesc ramuri, care inervează organele capului şi ale
gâtului. De la toţi trei ganglioni cervicali ale ambelor lanţuri simpatice pornesc nervii
cardiaci, care coboară în cavitatea toracică şi acolo, împreună cu ramurile nervilor vagi,
formează pe aorta ascendentă şi trunchiul pulmonar plexurile nervoase cardiace
superficial şi profund, de la care se desprind nervii cardiaci.
Porţiunea toracică constă din 10-12 ganglioni, care se află anterior de colurile
coastelor şi sunt acoperiţi de pleură. De la ei se desprind ramuri ce pornesc

55
spre cord, aortă, plămâni, bronhii şi esofag, formând plexuri aie organelor. Cei mai mari
nervi, care pornesc de la ganglionii toracici V-IX şi X-XI sunt nervii splanhnici (celiaci)
mare şi mic. Ambii trec prin diafragma în cavitatea abdominală, ajungînd la ganglionii
plexului ciliac solar.
Porţiunea lombară este formată din 3-5 ganglioni, situaţi pe faţa anterolaterală a
corpurilor vertebrelor lombare, De la ei se desprind ramuri, care participă la formarea
plexurilor nervoase vegetative ale cavităţii abdominale şi bazinului.
Porţiunea sacrală este formată din patru ganglioni, care se află pe suprafaţa
anterioară a osului sacru. în partea inferioară lanţurile ganglionilor trunchiurilor simpatice
(drept şi stîng) se unesc, care formează un ganglion coccigian. Toate aceste formaţiuni
alcătuiesc partea pelviană a trunchiurilor simpatice, care pleacă spre organele bazinului.
Sistemul nervos parasimpatic
Sistemul nervos parasimpatic de asemenea dispune de o parte centrală şi una
periferică. Porţiunea centrală a lui o reprezintă nucleele pârasimpatice, care se găsesc în
mezencefal, metencefal, bulbul rahidian şi în segmentele sacrale ale măduvei spinării.
Porţiunea periferică o reprezintă ganglionii şi fibrele nervoase, care întră în componenţa
perechilor III, VII, IX şi X de nervi cerebrali şi a nervilor pelvieni.
Alături de nucleul motor ai perechii III de nervi în mezencefal se găseşte un nucleu
parasimpatic accesoriu (nucleul lacubovici). Prelungirile celulare acestui nucleu întră în
componenţa nervului oculomotor (perechea III) şi comutează în ganglionul ciliar, aflat în
orbită. Ele inervează muşchiul constrictor al pupilei şi muşchiul ciliar ai globului ocular.
Lângă nucleul nervului facial în fosa romboidă se află nucleul salivator superior. Prin
intermediul ramurilor nervilor facial şi trigemen fibrele parasimpatice ajung la glanda
lacrimală, glandele mucoasei cavităţii nazale şi bucale.
Nucleul salivator inferior trimite glandei parotide fibre parasimpatice secretoare.
Fibrele lui ies din creer în componenţa perechii IX de nervi şi se întrerup în ganglionul
optic, care se găseşte lîngă ramura a treia a nervului trigemen.
Majoritatea fibrelor parasimpatice trec în componenţa nervului vag, care iau
originea din nucleul parasimpatic dorsal al acestui nerv şi inervează toate organele gâtului,
cavităţilor toracică şi abdominală, inclusiv până la colonul transversal al intestinului gros. în
cavităţile toracică şi abdominală fibrele nervilor vagi se alipesc la plexurile simpatice şi
împreună cu ele întră în organe. Fibrele nervilor vagi se întrerup în ganglionii plexurilor,
care se află în pereţii organelor.
Inervaţia parasimpatică a coloanei descendent şi sigmoid, a tuturor organelor din
bazinul mic este realizată de nervii p'elvieni, care îşi iau originea din porţiunea sacrală a
măduvei spinării. Aceşti nervi participă la formarea plexurilor nervoase vegetative ale
bazinului şi comutează în ganglionii plexurilor organelor din cavitatea pelviană.

56
 I

ş mic, iar iibrele nervoase postganglionäre formînri îndreaptă în toate direcţiile spre
otgane. Spre plexul'soiar vin şf^nriîe nmiiS
™e‘;“r' se “"♦ * ganglionii acestui plex, ci in componenta plexurilor îsi , n calea spre
organe, unde se întrerup în ganglionii intraramurali. ’ *
re porţiunea aortei abdominale coboară un nlex vegetativ muci» „„ măreşte datorită
ramurilor trunchiurilor simpatice, ce vin spre el* Acest ^lex coboara p,„ a la promontoriu,
osului sacru. în aoest loc toate rLtfcwiS plexul hipogastnc superior, care se ramifică în
partea dreaptă $i cea stângă Are» t coboară în cavitatea bazinuiu, mic şi femei
plexuri to“fieTbS° aT“Zâ “™PMasi”P*“ POlvieni Dfn ramurile acestor P n in organele
bazinului şi alatun de ele formează plexuri nervoase- olexul

SeSLzzszr,n —ta întrebări de control:

« «ÄtlÄexerci,ă asupra »*-"

1- Care sunt nervii spinali?

2. Care sunt nervii cerebrali?
3. Denumiţi nervii cerebrali mieşti?
4. Care sunt componentele sistemului nervos vegetativ?
5. Care~i componenţa sistemului nervos simpatic?
6. Care-i componenţa sistemului nervos parasimpatic?
• Pnn ce se deosebeşte sistemul nervos simpatic de cel parasimpatic?

57
 TEMA Nr.10

ORGANELE SENZORIALE

Planai:
10.1. Pielea
10.2. Organul acusticovestibular
10.3. Organul optic
10.4. Organul gustativ şi olfactiv
Perceperea excitaţiilor din excitaţiile din mediul extern şi intern al organismului se
efectuiază de către receptori, formaţiuni specializate, ^ care transformă energia excitaţiei
externe în impulsuri nervoase. Semnalele, sosite în sistemul nervos central de la receptori,
provoacă la rândul lor noi reacţii ori modifică decurgerea activităţii, ce se desfăşoară în
momentul dat.
Indicaţiile organelor noastre senzoriale servesc sursă de imaginaţii despre lumea
înconjurătoare. în acest sens V.I.Lenin în lucrarea sa “Materializmul şi empiriocritizmul”
scria: “Altfel decât numai prin senzaţii noi nu putea afla despre
nici o formă a materiei sau formă de mişcare”. _ _ .
La om sunt cunoscute cinci forme de simţuri: văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi
gustul. Respectiv acestora se desting cinci organe de simţ: ochiul, urechea, pielea, mucoasa
nazală şi limba.
Receptorii organelor de simţ, ce duc informaţia în sistemul nervos central despre
modificările ce au loc în mediul extern se numesc exteroreceptori. Schimbările din mediul
intern ai organismului sunt înregistrate de aşa numiţii interoreceptori. Sunt cunoscuţi
diferiţi interoreceptori: mecanorecepton, care reacţionează la presiune şi extensia
organismului; termoreceptori, care
reacţionează la schimbul temperaturii ş.a.m.d.
Organele de simţ în sens larg servesc ca analizatori. Deaceea, ca şi toţi analizatorii
dispun d e’ o structură generală comună, care include o porţiune periferică, ce
recepţionează excitaţiile, o porţiune intermediară, care transmite excitaţiile spre creer’ şi o
porţiune centrală - analizatorii terminali, unde se petrece analiza tuturor excitaţiilor.
Activitatea analizatorilor reflectă lumea externă.

10.1. Pielea

Corpul omenesc este acoperit din afară cu piele, care direct contactează cu mediul
extern. Ea constituie un organ important, executând o serie de_ funcţii esenţiale:
termoreglare, excreţie, respiraţie, depozit pentru rezervele energetice. Dar funcţia
principală a pielii constă în percepţia diferitor excitaţii din mediul Ş xtenj- senzaţie de
atingere şi presiune (tactilă), senzaţie de rece, senzaţie de căldura,
senzaţie de^durere. Astfel, pielea reprezintă o complexitate de dispozitive sensibile cu o
imensă suprafaţă receptoare, atingând la adulţi circa 1,6 m2.
Pielea este formată din două straturi - epîdennul şi dermul, sau pielea

58
propriu-zisă. Epidermul constă dintr-un epiteliu pluristratificat, straturile externe a carma
se cornifică şi se desprind, iar stratul de desubt, germinativ, formează noi celule
epiteliale, care le înlocuiesc pe cele cornificate. Epidermul conţine un pigment -
melanină, care protejează corpul de radiaţie excesive. împreună cu vasele sangvine ce se
strevăd, pigmentul redă pielii o anumită culoare. Epidermul prezintă şi un protector
mecanic contra perderilor de apă din straturile profunde şi impedică pătrunderea
microbilor în ele.
Dermul (pielea propriu-zisă) se află sub epiderm şi este format din ţesut
conjunctiv-fibros cu un număr mare de fibre elastice, care-i condiţionează elasticitatea.
Dermul constituie două straturi: papilar şi reticular.
Stratul papilar formează în direcţia epidermului nişte proeminenţe, numite
papile. Ultimele au o reţea deasă de capilare, precum şi receptori. Forma şi dimensiunile
pupilelor variază în diferite părţi ale corpului. în unele regiuni ele lipsesc. Papilele ating
cea mai mare lungime în regiunile cu cea mai înaltă sensibilitate - pe palme, tălpi şi
degetele mîinilor. Pe suprafaţa pielii papilele lormează aşa numitele ornamente papilare.
Desenul acestora este foarte variat şi deacea amprentele degetelor se folosesc în
criminalistică pentru indentificarea oamenilor.
Stratul reticular este compus din ţesut conjunctiv fibrös şi dens, de care depinde
rezistenţa pielii. El treptat trece în ţesutul celular subcutanat.
Ţesutul celular subcutanat căptuşeşte pielea propriu-zisă, unind-o cu straturile
profunde, mai ales cu fascile. Datorită laxităţii sale ţesutul celular subcutanat asigură
deplasarea liberă a pielii de ţesuturile situate sub ea, adică îi asigură mobilitate.
Pielea este foarte bogată în glande. După caracterul secreţiei, ele se împart în
sudoripare, sebacee şi mamare. Glandele sudoripare sunt situate în stratul cel mai
profund al (fermului şi secretă sudoarea. Glandele sebacee, ca şi cele sudoripare, ■unt
situate în derm şi secretă grăsimea pielii. Glandele mamare ale femeilor sunt formate din
15-20 de glandule complexe, înconjurate de ţesut celular adipos. De la aceste glande
pornesc canale excretoare, care se lărgesc, formând sinuri mamare şi se deschid la vîrful
mamilonului.
Dintre derivatele pielii fac parte părul şi unghiile, care au o origine epidermală.
Receptorii pielii sunt răspîndiţi în toate straturile ei. Aceşti receptori ieprezintă
selectiv excitaţiile tactile, termice, de durere şi sunt reprezentaţi ca terminaţii libere,
precum şi ca corpusculi tactili. Receptorii din piele sunt terminaţiile periferice ale
analizatorului dermic.
10.2. Organui acusticovestibular

Porţiunea periferică a analizatorului auditiv şi vestibular au o origine comună şi sunt

situate într-un singur loc — în stînca osului temporal. Acest organ se împarte în urechea
externă, medie şi internă.
Urechea externă - constă din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern, care sunt
predestinate la captarea şi conducerea oscilaţiilor sonore. Pavilionul urechii este format
dintr-un cartilaj elastic de o configuraţie neregulată, acoperit cu piele. Marginea lui liberă,
îndoiată, formează un repliu, numit helix. Paralel cu el se află un burelet, numit antihelix.
Lîngă marginea anterioară a pavilionului urechii se găseşte o proeminenţă numită tragus.
Posterior de aceasta se află antitragusul, separat de tragus printr-o incizură. Pavilionul

59
urechii se termină în jos printr-un pliu cutanat lipsit de cartilaj, numit lobul urechii.
Conductul auditiv extern constă dintr- o porţiune cartilaginoasă şi una osoasă. Canalul este
căptuşit cu piele şi posedă numeroase glande, ce elimină cerumen (ceara urechii). Capătul
intern a lui este închis de o membrană, numită timpan.
Timpanul desparte urechea externă de cea medie. Ei are o formă ovală şi prezintă o
membrană fibroasă subţire cu aspect de pîlnie, intrată cu partea sa îngustă în cavitatea
timpanică. Timpanul este acoperit din afară cu un strat de piele, iar din interior - cu o
membrană mucoasă.
Urechea medie este situată în masa stîncii osului temporal şi constă din cavitatea
timpanică şi tuba auditivă (trompa iui Eustahis), care uneşte urechea medie cu
nazofaringele. Cavitatea timpanică este situată între conductul auditiv extern şi urechea
internă - labirintul. în această cavitate se află un grup de oase mici: ciocanul, nicovala şi
scăriţa, unite în lanţ prin articulaţii mobile, care transmit labirintului vibraţiile timpanului.
Cavitatea timpanică are un volum de 0,75cm3 şi are şase pereţi. Peretele extern e format din
timpan; cel intern - de peretele labirintului, pe care se află două orificii (oval şi rotund).
Peretele posterior este alăturat apofizei şi poartă un orificiu, ce duce în antrul mastoidian.
Pe peretele anterior se dischide orificiul pielii lui Eustahîo. Peretele superior este alăturat la
fosa cerebrală medie. Iar peretele inferior corespunde fosei jugulare a osului temporal.
Urechea internă este formată din nişte canale osoase cu construcţie complicată,
situate în stînca osului temporal şi numite labirint. Ultimul se găseşte între cavitatea
timpanică şi conductul auditiv intern, prin care trece spre labirint nervul vestibulocohlear
(perechea VIII). Labirintul constă dintr-o porţiune osoasă şi alta membranoasă.
Labirintul osos include trei părţi; vestibulul, melcul şi canalele semicirculare.
Vestibulul constituie partea din mijloc a labirintului şi comunică din spate cu canalele
semicirculare, iar din faţă cu canalul melcului. Pe peretele lui extern, orientat în cavitatea
timpanică, se află o fereastră ovală, în care este încadrată scăriţa. Fereastra rotundă,
acoperită cu membrana timpanică secundară, este situată la începutul canalului cohiear.
Prin orificiile din peretele medial al vestibuiui trec ramurile nervului vestibulocohlear.
Cele trei canale semicirculare osoase au formă de arc şi sunt situate în trei planuri reciproc
perpendiculare: orizontal, sagital şi frontal. Melcul constă dintr-un canal spiral în forma
unei cochilii de melc cu 2,5 spire. Baza ei este îndreptată spre conductul auditiv intern.
Labirintul membranos se află în interiorul labirintului osos, repetînd conturile
acestuia. Pereţii lui constau dintr-o lamă conjunctivă subţire. Acest labirint conţine un
lichid transparent, numit endolimfă. între pereţii ambilor labirinţi se află perilimfa. în
vestibul se găsesc două părţi ale labirintului membranos: sacula şi utricula. Utricula,
datorită celor cinci orificii comunică cu canalele semicirculare membranoase. Sacula este
unită cu canalul membranos al melcului. în ampulele canalelor semicirculare se află'creste,
iar în regiunea utriculei şi saculei se găsesc nişte pete, reprezentînd sectoare reciproce ale
aparatului vestibular (static).
în sectoarele receptoare ale aparatului vestibular se termină prelungirile periferice ale
celulelor ganglionului vestibular, situat în conductul auditiv intern. Aceste celule constituie
primul neuron al tactului vestibular. Prelungirile centrale ale celulelor ganglionului
vestibular formează porţiunea vestibulară a nervului vestibulocohlear şi în componenţa lui

60
ajung pînă la nucleele, situate în fosa romboidă. Aceste nuclee au numeroase legături cu
nucleele motore ale trunchiului cerebral, cu cerebelul şi cu măduva spinării. Prelungirile
celulelor situate în nucleele vestibulare se îndreaptă spre talamus, iar după aceea spre
scoarţa cerebrală.
Undele aeriene produc vibrarea timpului, iar vibraţiile lui se transmit prin oasele
auditive, în perilimfa vestibului. Mişcările perilimfei şi endolimfei se transmit melcului
membranos, unde se află receptorii auditivi şi care recepţionează aceste vibraţii.
Analizatorul auditiv şi cel vestibular sunt legaţi la începutul sectorului conductor prin
nervul acustic.
Analizatorul auditiv începe cu neuronii senzitivi ai ganglionului spiral, situat în
melcul osos. Dendritele celulelor acestui ganglion întră în componenţa nervului
vestibulocohlear, ajungînd la nucleele auditive din puntea Varoli, de unde pleacă spre
analizatorul cortical.
Aparatul vestibular reprezintă organul de echilibru. Receptorii lui se excită la orice
mişcare a capului. Datorită acestui fapt apar contracţii musculare reflexe, ce contribuie la
îndreptarea corpului şi menţinerea poziţiei lui.
Prin urmare, cu ajutorai receptorilor aparatului vestibular este percepută poziţia
capului în spaţiu, cît şi mişcările corpului. Traumatizarea canalelor semicirculare şi a
vestibului duce la pierderea posibilităţii de percepere a echilibrului.
10.3. Organul optic

Organul optic - ochiul, este format din ganglionul ocular, nervul optic şi un aparat
auxiliar, către care se referă muşchii ochiului, fasciile, pleoapele cu genele, aparatul
lacrimal, vasele sangvine şi nervii. Organul optic este situat în cavitatea orbitei, formată de
către oasele craniene.
Globul ocular are o formă sferică, mai bombată în partea anterioară. El constă
dintr-un nucleu intern şi trei tunici: externă, medie şi internă. Spre exterior se găseşte tunica
fibroasă, ce reprezintă în partea din urmă o capsulă nestrevezie din ţesut conjunctiv de
culoarea oului fiert. Ea este numită scleră şi protejează nucleul intern, menţinînd forma
ochiului. Partea ei anterioară mai bombată, se numeşte cornee, care-i subţire şi
transparentă. Prin ea pătrunde lumina în ochi.
Tunica medie se mai numeşte vasculară, deoarece este bine vascularizată. Ea se
împarte în trei porţiuni: irisul, aflat anterior; corpul ciliar şi membrana coroidă, aflată
posterior.
Irisul are forma unui inel plat de culoare albastru, cenuşiu-verzuie ori cafenie-
neagră. Culoarea irisului depinde de cantitatea şi caracterul pigmentului. Orificiul situat în
centrul irisului, numit pupilă, are proprietatea de a se îngusta şi de a se dilata. Dimensiunile
pupilei se reglează de muşchi speciali netezi: muşchiul constrictor şi cel diiatator al pupilei.
în urma irisului se află corpul ciliar, de formă circulară, a cărui margine internă are
nişte prelungiri - procesele ciliare. în grosimea corpului ciliar se află muşchiul ciliar,
contractarea căruia se transmite cristalinului printr-un ligament special. Membrana
coroidă, sau membrana vasculară propriu-zisă, prezintă posterior cea mai mare porţiune a
tunicii medii a globului ocular şi conţine un strat pigmentar negru, care absoarbe lumina.

61
 Tunica internă a globului ocular, numită retină, reprezintă porţiunea fotosensibilă, ce
căptuşeşte pe dinăuntru membrana vasculară. Retina are o structură complicată, în ea se
află receptorii fotosensibili: bastonaşele şi conurile.
Nucleul intern al globului ocular constă din cristalin, corpul vitros şi umoarea apoasă
a camerelor anterioară şi posterioară a ochiului.
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, este transparent, elastic şi se află în
urma pupilei. El reflectă razele de lumină, ce nimeresc în ochi şi le concentrează- într-un
fascicul luminos, adică ie localizează pe retină. La aceasta participă corneea şi umoarele
intraoculare. Cu ajutorul muşchiului ciliar cristalinul îşi modifică convexitatea, obţinînd
forma necesară pentru vederea la distanţă mare sau distanţă mică. în urma cristalinului se
află corpul vitros, care are aspectul unei mase jelatinoase complect strevezii.
Spaţiul dintre cornee şi iris constituie camera anterioară a ochiului, iar cel dintre iris
şi cristalin - camera posterioară. Aceste camere sunt pline cu un lichid străveziu, umoarea
apoasă şi comunică între ele prin pupilă. Umorile interne ale. ochiului se află sub presiune,
care determină tensiunea intraoculară. Creşterea tensiunii intraoculare poate duce la
dereglări ale vederii şi constituie simptomul unei boli grave de ochi (glaucoma).
Aparatul auxiliar al ochiului constă din dispozitivele sau organele de protecţie,
aparatul lăcrimai şi organele de mişcare.
Dintre anexele cu rol protector fac parte sprincenele, genele şi pleoapele.
Sprincenele. apără ochiul de sudoarea ce se scurge de pe frunte. Genele protejează ochii de
praf, ploae şi zăpadă. în grosimea pleoapei se află o lamă din ţesut conjunctiv, care se
aseamănă cu un cartilaj. Această lamă este acoperită pe dinafară cu piele, iar pe dinăuntru
este căptuşită cu o membrană, numită conjunctivă. Ultima trece de pe pleoape pe suprafaţa
anterioară a globului ocular, cu excepţia corneei, în timp ce ochii sunt închişi, se formează
un spaţiu îngust între conjunctiva pleoapelor şi conjunctiva globului ocular - sacul
conjunctiva!.
Aparatul lacrimal constă din glanda lacrimală şi căile lacrimale. Glanda lacrimală
este situată în fosa lacrimală din colţul superior al peretelui lateral al orbitei. Câteva canale
ale acestei glande se deschid în recesul superior al sacului conjunctival. Lacrima spală
globul ocular şi umezeşte permanent corneea. Lichidul lacrimal este împins în direcţia
unghiului medial al fantei palpebrale prin mişcările de clipire a pleoapelor. Aici lichidul se
acumulează, formînd un lac lacrimal, pe fundul căruia se vede o papilă - caruncula
lacrimală. Din acest lac lichidul lacrimal se scurge prin orificiile lacrimale şi nimereşte mai
întîi în canaliculele lacrimale, iar de acolo în sacul lacrimal. Această trecere în continuare
în canalul nazolacrimal, prin care lacrima nimereşte în cavitatea nazală.
Aparatul de mişcare îl constituie şase muşchi, ce vin dinspre inelul tendinos din jurul
nervului optic în adîncul orbitei şi se fixează de globul ocular. Din cei şase muşchi ai
fiecărui ochi patru sunt muşchi drepţi (muşchii superior, inferior, lateral şi mediu) şi doi
muşchi oblici (muşchii superior şi inferior). Aceşti muşchi funcţionează în aşa mod, încît
amîndoi ochi se mişcă împreună, fiind îndreptaţi înspre acelaşi punct de vedere. Tot din
inelul tendios se începe muşchiul ridicător al pleoapei superioare. Muşchii ochiului sunt
compuşi din fibre musculare separate şi se contractă în mod voluntar.
Nervul optic pătrunde în cavitatea craniană prin canalul optic. înaintea şeii turceşti

62
fibrele nervoase de la ambii ochi parţial se încrucişează, după ce iau naştere fracturile
optice. Se încrucişează numai acele fibre nervoase, care ies de la părţile mediale aie retinei.
în cadrai tacturilor optice fibrele nervoase disting centrele subcorticaie optice, unde trec în
căile conductoare respective.
Fasciea ochiul separă corpul adipos de giobul ocular. Ea nu este unită prea strîns cu
giobul ocular, ceea ce contribuie la formarea unui spaţiu, datorită căruia mobilitatea
globului ocular nu este limitată.

10.4. Organul gustativ şi olfactiv

Organul gustului se prezintă sub formă de muguri gustativi, situaţi atît în mucoasa
limbii, cît şi în mucoasa vălului paiatin şi peretelui posterior al faringelui. Numărul total de
muguri gustativi la om ajunge pînă la 2000. La copii sectorul de răspîndire a lor e mai mare
decît la adulţi; spre bătrîneţe numărul lor se micşorează. Mugurii gustativi conţin
hemoreceptori - celule gustative epiteliale, care sunt sensibili la compoziţia chimică a
hrănii. Există patru feluri de receptori gustativi,
sensibili la patru excitanţi principali: dulce, acru, amar şi sărat. Celulele gustative formează
sectorul periferic al analizatorului gustativ, care recepţionează calitatea hranei şi băuturii
consumate. Sectorul de transmitere constă din fibrele nervoase ale ganglionului periferic
(senzitiv) al nervului corespunzător, care în componenţa fasciculul solitar ajung la
talamusul optic, iar apoi la scoarţa creerului.
Drept organ olfactiv (al mirosului) serveşte epiteliul olfactiv - hemoreceptorii - situaţi
în cornetul nazal superior. Moleculele substanţelor mirositoare se dizolvă în mucusul,
elaborat de glandele mucoasei şi atrag după sine excitaţia hemoreceptorilor zonei olfactive.
Neuritele celulelor olfactive formează nervii olfactivi, ce intră în tracturile olfactive.

întrebări de control:
1. Care este structura şi rolul pielii la om?
2. Din ce părţi constă sistemul acusticovestibular?
3. Descriţi structura urechii medii şi interne.
4. Ce structură are ochiul?
5. Cine îndeplineşte rolul organului gustativ şi olfactiv?

BIBLIOGRAFIA

1. Curepina M.M. Vokken G.G. - Anatomia omului. Chişinău, 1961.

2. Lîsioncov N.C., Buşcovici V.I., Prives M.G. - Manual de anatomie normală a
omului. - Chişinău, 1968, p. 610-837.
3. Курепина M.M., Воккен Г.Г. - Анатомия человека. Атлас, 1971.
4. Анатомия человека под ред. В.И.Козлова. - М., 1978.
5. Гаврилов П.Ф., Татаринов В.Г. - Анатомия. М., 1978, с. 311-417.
6. Vorobieova Е.А., Gubari A.V., Safianicova Е.В. - Anatomia şi fiziologia.

63
 Chişinău, 1983, p.316-423.
7. Иваницкий М.Ф. - Анатомия человека. Учебник для институтов физической
культуры. - М., 1985, с. 280-350.
8. Привес М.Г., Лысенков Н.К., Бушкович В.И. - Анатомия человека. М., 1985,
с. 473-657.

64
 CUPRINSUL
InmaNr. 1 - I Sistemul nervos central...
uma Nr. 2 - Sistemul nervos periveric
InmaNr. 3 - Organele senzoriale .........

Методические рекомендации к занятиям по анатомии нервной системы для

студентов факультета фтзического воспитания (стационарной и заочной форме
обучения), на молдавском языке.

65