Vous êtes sur la page 1sur 118

VIOREL DAGHIE

Coordonator

DRAGOS DAGHIE BENONE FUICA NORA IVAN

ELEMENTE DE PROCEDURA CIVILA SI


ADMINISTRATIVA
Volumul I

UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS” GALATI


2005
Raspunsuri
Capitolul I : 1.a; 2.c; 3.a; 4.b; 5.b; 6.d; 7.c; 8.a; 9.a; 10.c; 11.d; 12.b; 13.d;
14.c; 15.c; 16.a; 17.d; 18.a; 19.b; 20.c;

Capitolul II : 1.b; 2.b; 3.a; 4.d; 5.c; 6.c; 7.a; 8.a; 9.b; 10.a; 11.d; 12.c; 13.a;
14.c; 15.c; 16.d; 17.d; 18.d; 19.a; 20.b;

Capitolul III : 1.b; 2.b; 3.b; 4.a; 5.d; 6.a; 7.d; 8.b; 9.d; 10.a; 11.c; 12.c;
13.a; 14.b; 15.c; 16.c; 17.b; 18.d; 19.a; 20.c;

Capitolul IV : 1.c; 2.b; 3.b; 4.b; 5.b; 6.c; 7.a; 8.b; 9.b; 10.d; 11.c; 12.a;
13.c; 14.a; 15.d; 16.b; 17.d; 18.b; 19.c; 20.d;

Capitolul V : 1.c; 2.a; 3.b; 4.c; 5.b; 6.a; 7.d; 8.b; 9.b; 10.a; 11.c; 12.c;
13.d; 14.b; 15.b; 16.a; 17.d; 18.b; 19.c; 20.c;

114
CUPRINS
Capitolul I – Notiuni si principii generale………………………………………………………1
Sectiunea 1 – Consideratii generale…………………………………………………1
1. Justitia ca functie…………………………………………………………..1
A. Independenta instantelor si a judecatorilor……………………2
B. Actul jurisdictional………………………………………………..3
Criteriul formal……………………………………………………4
Criteriul functional………………………………………………..4
Criteriul organic…………………………………………………..5
C. Procedura necontencioasa……………………………………..5
Reguli privind solutionarea cererii……………………………..6
D. Contractele judiciare…………………………………………….6
Contractele judiciare legale…………………………………….7
Contractele judiciare de executare……………………………7
Contractele judiciare propriu-zise……………………………..8
2. Justitia ca serviciu public…………………………………………………8
A. Justitia constituie monopol de stat…………………………….8
B. Organizarea justitiei pe sistemul dublului grad
de jurisdictie……………………………………………………..9
C. Egalitatea în fata justitiei……………………………………….9
D. Gratuitatea justitiei……………………………………………...9
E. Jurisdictiile sunt permanente si sedentare…………………...9
F. Colegialitatea…………………………………………………...10
G. Unitatea functiei jurisdictionale……………………………….10
Sectiunea 2 – Procesul civil - mijloc de realizare a justitiei………………..……..10
1. Formarea procesului……………………………………………………..11
A. Sesizarea instantei……………………………………………..11
B. Dezbaterile………………………………………………………11
C. Hotarârea………………………………………………………..13
2. Materia procesului………………………………………………………..14
3. Definirea procesului civil…………………………………………………14
Sectiunea 3 – Dreptul procesual civil - ramura distincta a sistemului de drept....15
1. Definitia Dreptului procesual civil si caracterele sale………………….15
2. Izvoarele Dreptului procesual civil……………………………………….15
Sectiunea 4 – Normele de procedura civila…………………………………………15
1. Clasificare normelor de procedura civila………………………………..16
A. Normele de organizare judecatoreasca, normele
de competenta si normele de procedura propriu- zise…..…..16
B. Normele generale si normele speciale………………………..16
C. Normele imperative si normele dispozitive…………………...17
2. Actiunea normelor de procedura civila………………………………….17
A. Aplicarea normelor de procedura în timp……………………..17
B. Aplicarea normelor de procedura în spatiu…………………...18
C. Aplicarea normelor de procedura asupra persoanelor………18
Teste de evaluare………………………………………………………………………………19

Capitolul II – Actiunea civila…………………………………………………………………….22


Sectiunea 1 – Notiune si natura juridica. Corelatia dintre dreptul
subiectiv civil, actiune si dreptul la actiune………………………...22
1. Definirea si natura juridica a actiunii…………………………………….22
2. Definirea si natura juridica a dreptului la actiune………………………23
Sectiunea 2 – Elementele actiunii civile……………………………………………..24
1. Partile……………………………………………………………………….24
2. Obiectul actiunii civile..……………………………………………………25
3. Cauza actiunii civile……………………………………………………….25
Sectiunea 3 – Conditiile de exercitare ale actiunii civile…………………………...26
1. Afirmarea unui drept………………………………………………………26

115
CAPITOLUL I – NOTIUNI SI PRINCIPII GENERALE
Sectiunea 1 – Consideratii generale

În afara de întelesurile de ”organizatie judiciara” sau de „functie


judiciara” (justitia distributiva), cuvântul justitie exprima o permanenta
preocupare despre ceva mai înalt si mai pur 1. Justitia este idealul intangibil
al dreptului, ultima si cea mai înalta expresie a dreptului 2. Ideea de justitie
presupune egalitatea rationala a unor persoane libere, limitate în
activitatea lor numai prin drepturi si datorii, precum si posibilitatea
generalizarii, deci egalitatea tuturor persoanelor fara nici o favoare
speciala pentru nici una, egalitate cât mai desavârsita, care nu se poate
obtine decât printr-un progres cât mai accentuat si un studiu cât mai
amanuntit al situatiilor de fapt în limitele drepturilor si datoriilor 3.
Notiunea de justitie poate avea mai multe sensuri:
a) într-un sens foarte larg, justitia reprezinta o virtute, un sentiment
de echitate;
b) într-un sens mai tehnic, justitia este o functie, aceea de a judeca,
de a pronunta dreptul cu ocazia unei contestatii;
c) într-un ultim sens, mai restrâns, prin justitie se întelege
ansamblul institutiilor prin mijlocirea carora functia judiciara se poate
exercita.
Simbolul justitie este reprezentat de catre zeita Themis, întruchipata
printr-o femeie severa, purtând într-o mâna o balanta, iar în cealalta o
sabie si, de cele mai multe ori, fiind legata la ochi. Simbolistica acestora
poate fi explicata astfel: balanta si esarfa care acopera ochii sugereaza
functia esentiala a judecatorului, aceea de a spune dreptul, jurisdictio, în
conditii de independenta si impartialitate. În examinarea cauzelor
judecatorului trebuie sa cântareasca drepturile si interesele fiecarei parti,
fara a se considera aspecte straine procesului; sabia semnifica executarea
silita 4.
Sabia fara cumpana este puterea brutala … cumpana fara sabie
este neputinta dreptului … una nu merge fara alta 5.

1
Eugen Herovanu, Principiile procedurii judiciare, I , Bucuresti, 1932, p. 22-23 (citat în
continuare Principiile).
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. I, Ed. National,
Bucuresti, 1996, p.10 (citat în continuare Tratat I).
3
Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului (Enciclopedia Juridica). Drept rational,
izvoare si drept pozitiv, Ed. ALL, Bucuresti, 1995, p. 224-228.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 11. Hotarârea fara executare ar ramâne o simpla
parere a judecatorilor.
5
Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002.

1
1. Justitia ca functie.

Într-un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine


acestuia 1. Puterea de stat este unica si suverana neexcluzând ci chiar
presupunând realizarea ei prin diferitele institutii ale statului
corespunzatoare functiilor specifice statului.
Aceasta este expresia principiului separatiei puterilor în stat,
fundamentat de catre Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilor”,
conform caruia în stat exista trei puteri: puterea legislativa, puterea
executiva si puterea judecatoreasca. Desi Constitutia nu consacra
expres acest principiu, spiritul acestui postulat a fost respectat implicit prin
modul de reglementare a normelor juridice; astfel în art. 80 alin. 2 din
Constitutie se face vorbire despre „puterile statului”.
În art. 126 alin. 1 din Constitutie se prevede: „Justitia se realizeaza
prin Înalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante
judecatoresti stabilite de lege” ceea ce reprezinta o separare a puterii
legislative de cea executiva, Parlamentul neputând interveni în procesul
de înfaptuire a justitiei.
Puterea judecatoreasca nu se confunda nici cu puterea executiva
pentru ca atunci „judecatorul ar avea forta unui opresor” 2.
Judecatorul are un rol hotarâtor în statul de drept deoarece acesta
nu poate functiona cu adevarat decât sub controlul unui judecator, ceea ce
implica faptul ca el sa-si poata impune puterea de control în raport nu
numai cu cetatenii ci si cu celelalte puteri. Paradoxul judecatorului
consta în faptul ca el depinde de stat, de celelalte puteri, dar trebuie sa le
si controleze; el reprezinta atât Puterea cât si Contraputerea; el
întruchipeaza dualitatea drept/forta 3.
În structurarea celor trei puteri în stat, puterea judecatoreasca ar
ocupa locul al treilea, nu ca inferioritate, ci în ceea ce priveste
periculozitatea în aparitia abuzului de putere, deoarece scopul acestei
puteri este controlul, verificarea aplicarii si respectarii dreptului si nu
comanda; prin aceasta puterea judecatoreasca nu constituie o forta ci o
frâna.

A. Independenta instantelor si a judecatorilor

Principiile independentei si impartialitatii sunt pietre de fundament


ale motivarii si legitimitatii functiei judiciare în orice stat4. Independenta
magistratilor trebuie garantata de catre stat si enuntata în Constitutie sau
în alta lege nationala, iar toate institutiile, guvernamentale sau altele,
trebuie sa o respecte 5.
România a reglementat în Constitutie aceste noi deziderate în
art. 124 alin. 3: „Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”.

1
Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 98.
2
Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Stiintifica Bucuresti, 1964, p.196.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 17.
4
Raportul Singhvi catre Comisia Drepturilor Omului a O.N.U., 1987, pct. 75.
5
Principiile fundamentale referitoare la independenta magistraturii, adoptate la Milano,
1985, pct. 1,confirmate de Adunarea Generala a O.N.U. în 1985.

2
Independenta presupune o abordare bidimensionala: independenta
functionala si independenta personala.
Independenta functionala presupune ca organele care judeca sa fie
adecvate acestei functii, sa apartina executivului sau legislativului, iar pe
de alta parte sa fie independente în exercitarea functiilor lor, sa nu fie
supuse celorlalte puteri din stat1.
Independenta nu este o notiune divizibila si este indispensabil,
pentru o buna justitie, ca magistratul sa fie independent atât fata de
celelalte puteri, cât si fata de colegii sai si de justitiabili 2.
Totusi, instantele si judecatorii nu sunt independenti fata de lege;
într-un stat de drept, organele puterii inclusiv cele ale puterii judecatoresti,
nu se bucura de nici o autonomie în raport cu dreptul; judecatorii sunt
chemati sa aplice legea în vigoare 3. Puterea judecatoreasca nu poate sa
refuze aplicarea legilor; neputând-o face direct, nu o poate face nici
indirect, prin interpretare, oricare ar fi consideratiile de echitate care stau
la baza deciziilor ei4.
Conform unei pareri 5, independenta judecatorului trebuie sa existe
si cu privire la conducatorul instantei, acesta din urma exercitând un
control asupra functionarului magistrat dar doar în ceea ce priveste
aspectul administrativ al activitatii si nicidecum o interventie în activitatea
de judecata. Controlul asupra activitatii de judecata a magistratului poate fi
facuta doar de catre instantele superioare în grad si numai cu prilejul cailor
de atac.
Independenta personala se adauga celei functionale pentru a
întregi sfera garantarii libertatii si independentei judecatorului. Aceasta
notiune se refera la modul de recrutare al magistratilor, durata numirii,
principiul colegialitatii, salariul, formarea de organizatii profesionale,
incompatibilitati, formarea continua a judecatorilor.
O componenta deosebit de importanta a independentei personale,
menita sa asigure independenta magistratilor, este inamovibilitatea. Prin
acest principiu, magistratul este protejat împotriva revocarii, transferarii
sau suspendarii arbitrare ca modalitati de presiune asupra acestuia.
Consacrat expres de art. 125 alin.1 din Constitutie, deplinul înteles pur
teoretic al notiunii de inamovibilitate ar fi acela de functie pe viata pentru
magistrat.

B. Actul jurisdictional

Etimologic, prin act jurisdictional se întelege acela prin care


judecatorul spune dreptul6. În definirea si stabilirea trasaturilor de
identificare ale actului jurisdictional se au în vedere, în doctrina,
urmatoarele criterii: formal, functional si organic.

1
Hotarârea Ringeisen,16 iulie 1971, Curtea europeana.
2
T. Renoux, Le Conseil Constitutionel et l'autorité judiciaire, Economica, Paris, 1984,
p. 166.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 20.
4
P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, vol. I, Casa Scoalelor, 1943, p. 254.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 20.
6
R. Perrot, Institution judiciaries, 4e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, p. 426-428.

3
Criteriul formal

În considerarea criteriului formal se au în vedere urmatoarele


aspecte 1:
a. Judecatorul se exprima prin decizii de speta care produc, de
regula, numai efecte relative, numai pentru partile din proces, neavând
caracterul general si abstract ca în cazul actelor normative juridice. Sunt si
unele cazuri, semnalate de doctrina, în care hotarârile judecatorilor produc
efecte erga omnes2.
b. Judecatorul se exprima prin decizii ulterioare, diferendul pe care
îl solutioneaza fiind anterior activitatii sale. Din aceasta rezulta ca actiunea
judecatorului nu are un rol preventiv, nu previne aparitia unui litigiu, ci,
dimpotriva, solutioneaza o stare conflictuala existenta 3.
c. Judecatorul nu actioneaza, de regula, din oficiu4 ci numai la
cerere, conform principiului disponibilitatii, magistratul neputând refuza
judecata cauzelor deduse spre solutionare, altfel ar intra sub incidenta
dispozitiilor art. 3 C.civ. 5. Totusi, în rezolvarea spetelor, judecatorul nu
poate depasi limitele obiectului cererii.
d. Judecatorul se pronunta prin acte solemne, cu o natura specifica.
Conform art. 121 alin. 2 C.proc.civ., hotarârea se pronunta întotdeauna în
sedinta publica chiar daca, asa cum se prevede posibilitatea instantei în
alin. 2, dezbaterile au avut loc în sedinta secreta. Potrivit art. 261
C.proc.civ. hotarârea trebuie motivata; judecatorul trebuie sa faca
cunoscut rationamentul, în fapt si în drept, care justifica solutia sa 6.
e. Activitatea judecatorului se desfasoara sub forma de proces,
dupa o procedura particulara, care presupune respectarea publicitatii
sedintei7, contradictorialitatii si a dreptului la aparare.

Criteriul functional

Se au în vedere urmatoarele particularitati 8:


a. Judecatorul se supune numai legii; în rezolvarea situatiei
litigioase deduse judecatii, el exprima vointa legii careia i se supune.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 28-29.
2
În materie de stare civila.
3
Viorel Mihai Ciobanu subliniaza ca pentru a fi sesizat judecatorul partea trebuie sa aiba
un interes legitim, personal, nascut si actual. Acelasi autor constata ca sunt si actiuni care
pot fi introduse, promovate, desi interesul nu îndeplineste conditiile esentiale pentru a fi
dedus judecatii (actiunile preventive – art.110 C.proc.civ., asigurarea probelor – art. 235
C.proc.civ.).
4
Exceptional, judecatorul se poate autoinvesti (punerea sub interdictie a alienatilor si
debililor mentali – art. 143 si 115 C. fam.; exercitarea actiunii civile în procesul penal daca
este vorba despre o persoana fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu
restrânsa – art. 17 C.proc.pen.)
5
„Judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede, sau ca este
întunecata sau neîndestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de
dreptate”.
6
Exisa si hotarâri care nu se motiveaza – art. 40 alin. 4 C.proc.civ.
7
Exceptiile sunt art. 121 alin. 2, 236, 336, 615 C.proc.civ.
8
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 30.

4
b. Actul judecatorului se bucura de o autoritate particulara,
autoritatea de lucru judecat. Din momentul pronuntarii actului, a solutiei,
judecatorul se dezînvesteste si, conform art. 1201 C.civ., nu se mai poate
realiza o noua judecata cu acelasi obiect si aceleasi parti.

Criteriul organic

Presupune considerarea particularitatilor:


a. Independenta instantelor si a judecatorilor este consacrata
expres de Constitutie si de catre alte dispozitii legale.
b. Principiul instantelor succesive reprezinta consacrarea
controlului actului judecatorului de catre instantele ierarhic superioare, prin
intermediul cailor de atac, pentru garantarea excluderii liberului arbitru.
c. Principiul colegialitatii ofera garantii de independenta si
impartialitate pentru actul jurisdictional1.
În doctrina recenta 2, se considera ca actul jurisdictional reprezinta
sinteza calitativa a mai multor trasaturi: a) este emis în cadrul functiei
jurisdictionale a statului si în scopul realizarii acesteia, adica, de regula,
pentru solutionarea unor litigii juridice; b) organul care, potrivit legii, are
competenta de a solutiona litigiul, procedeaza ca organ de jurisdictie;
c) activitatea organului de jurisdictie are la baza principiul independentei
si, de regula, principiul inamovibilitatii; d) actul este emis în cadrul unei
proceduri specifice, iar succesiunea de acte si fapte pe care aceasta
procedura le implica si le articuleaza semnifica declansarea, întretinerea si
finalizarea unui proces; e) în conditiile prevazute de lege actul dobândeste
puterea lucrului judecat, proprietate prin care el se singularizeaza.

C. Procedura necontencioasa

Judecatorul este îndreptatit de lege nu numai sa rezolve conflictele,


litigiile, dintre diferitele persoane aduse în fata sa, ci si sa solutioneze
acele cereri pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantei
fara însa sa se urmareasca stabilirea unui drept potrivnic fata de o alta
persoana. Modalitatile care prezinta aceste particularitati poarta
denumirea de proceduri necontencioase 3.
Potrivit art. 331 C.proc.civ. , procedura necontencioasa se aplica
cererilor pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantei fara
însa sa se urmareasca stabilirea un drept potrivnic fata de o alta
persoana, precum sunt cele privitoare la darea autorizatiilor judecatoresti,
sau la luarea unor masuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare.
Aceasta procedura se aplica, conform art. 339 alin. 1 C.proc.civ., si în
cazurile în care legea da în caderea presedintelui instantei luarea unor
1
Conform art. 54 din L 304/2004 republicata, se judeca în complet unic cauzele date,
potrivit legii, în competenta de prima instanta a judecatoriei, tribunalului si curtii de apel
se judeca în complet format dintr-un judecator, cu exceptia cauzelor privind conflictele de
munca si de asigurari sociale care se judeca în complet de 2 judecatori si 2 asistenti
judiciari.
2
I. Deleanu, Procedura civila, vol. I, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993, p. 249-250.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 31. Sediul materiei este Codul de procedura civila,
art. 331-337.

5
masuri cu caracter necontencios. Daca cererea, prin însusi cuprinsul ei
sau prin obiectiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezinta
un caracter contencios, instanta o va respinge1, partile fiind îndrumate
catre calea de drept comun.

Reguli privind solutionarea cererii

Cererile în cazul procedurii necontencioase se vor înainta tot


instantei si trebuie sa cuprinda, conform art. 333 C.proc.civ., numele si
domiciliul celui ce o face si ale persoanelor pe care acesta cere sa fie
chemate înaintea instantei, precum si aratarea pe scurt a obiectului,
motivarea cererii si semnatura. Ea va fi însotita de înscrisurile pe care se
sprijina.
Privitor la competenta 2, cererile necontencioase care sunt în
legatura cu o lucrare sau o pricina în curs la o instanta sau pe care
aceasta a dezlegat-o, ori daca au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri
sau valori aflate în depozitul unei instante, se vor îndrepta la acea
instanta. Apoi, în art. 334 C.proc.civ. se instituie obligatia instantei, care,
primind cererea, îsi verifica competenta din oficiu iar daca se declara
necompetenta va trimite dosarul instantei în drept sa hotarasca 3.
Solutionarea cererilor în materie necontencioasa se realizeaza
printr-o încheiere 4, care nu are putere de lucru judecat ci are doar
caracter constitutiv, creând o situatie juridica noua 5, conform art. 337
C.proc.civ. Încheierea prin care se încuviinteaza cererea este executorie.
Ea este supusa recursului. Termenul de recurs 6 va curge de la pronuntare,
pentru cei care au fost de fata, si de la comunicare, pentru cei care au
lipsit. Recursul poate fi facut de catre orice persoana interesata, chiar
daca nu a fost citata la dezlegarea cererii. Executarea încheierii poate fi
suspendata de instanta de recurs cu sau fara cautiune. Recursul se
judeca în camera de consiliu.

D. Contractele judiciare

Pe parcursul procesului, a procedurii contencioase, pot exista


7
situatii în care partile sa cada de acord asupra unor aspecte, sub
presiunea faptelor, a dificultatilor probei, a riscurilor judecatii. În acest
1
Art. 335 C.proc.civ.
2
Art. 332 C.proc.civ.
3
Potrivit art. 54 din L 304/2004 republicata, judecata unor astfel de cereri se face în
complet unic.
4
Art. 339 alin.1 si 2 C.proc.civ. – Procedura necontencioasa se aplica si în cazurile în
care legea da în caderea presedintelui instantei luarea unor masuri cu caracter
necontencios. În aceste cazuri, presedintele este tinut sa pronunte încheierea în termen
de cel mult 3 zile de la primirea cererii.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, T.U.B., 1981, p. 107
(citat în continuare Tratat).
6
Deoarece nu se instituie un termen special de recurs, se prezuma ca acesta este cel din
dreptul comun – 15 zile.
7
Exemple sunt: art. 19 C.proc.civ. (prorogarea voluntara a competentei), 50 alin. 3
C.proc.civ. (interventia principala direct în apel), 135 C.proc.civ. (introducerea cererii
reconventionale sau a unei alte persoane în proces facute peste termen).

6
sens, acordul partilor poate viza un aspect procedural ori chiar obiectul
litigiului, situatie în care judecatorul ia act de vointa lor si dispune în
consecinta, materializându-se printr-o hotarâre de expedient 1.
Prin urmare, contractul judiciar ar fi un acord, o conventie a partilor,
în cursul unui proces si înaintea judecatorului 2. Totusi, au fost facute
câteva precizari în literatura de specialitate 3: nu poate fi vorba de contract
judiciar decât în domeniul în care este îngaduit partilor sa tranzactioneze 4;
acordul trebuie constatat de catre judecatorul competent sa judece litigiul
dintre parti sau de judecatorul desemnat de lege pentru aceasta;
judecatorul care constata acordul partilor trebuie sa fie competent sa
judece însusi litigiul dintre ele.

Contractele judiciare legale

Sunt definite ca fiind acele acte judiciare, de natura contractuala,


care nu au eficacitate decât cu concursul formelor judiciare5. Erau
considerate contracte judiciare legale 6:
- adoptia, ca un contract solemn supus aprobarii justitiei, prin care
se creeaza un raport de filiatie fictiva întra doua persoane (adoptat si
adoptant);
- divortul prin consimtamânt mutual care poate fi pronuntat numai
în baza acordului de vointa a ambilor soti daca pâna la data cererii de
divort a trecut cel putin un an si nu exista copii minori rezultati din
casatorie. Acesta era considerat un contract solemn, formele si conditiile
cerute de lege fiind indispensabile.
Din cele doua exemple rezulta cele doua elemente caracteristice
ale procedurii contractului judiciar: elementul conventional si elementul
judiciar.

Contractele judiciare de executare

- poprirea este o forma a executarii care da dreptul creditorului sa


urmareasca sumele sau efectele pe care o terta persoana le datoreaza
debitorului urmarit si consta în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în
mâinile tertului debitor al datornicului urmarit si în obligarea lui de a plati
direct creditorului urmaritor ceea ce datoreaza creditorului sau, adica
debitorului urmarit. Poprirea este o procedura jurisdictionala care se
desfasoara în sedinta de judecata. Acest transfer judiciar este, de fapt, o
cesiune (executionala), o transmisiune de drepturi de creanta la care
conduce o hotarâre de validare, prin vointa legii si pronuntarea

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 37.
2
Ibidem.
3
M. G. Constantinescu, Contractele judiciare, Tipografia ziarului Universul, Bucuresti,
1938, p. 16, 17 si 71.
4
Nu împotriva normelor de ordine publica si a bunelor moravuri.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 38; în cazul lor, interventia judecatorului si a formelor
judiciare sunt elemente cerute ad solemnitatem.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 38.

7
judecatorului si prin adeziunea implicita a partilor. Din aceste considerente
hotarârea de validare este calificata drept contract judiciar1;
- ordonanta de adjudecare este actul pe care instanta îl pronunta
la finalizarea executarii silite imobiliare, procedura jurisdictionala de
executare care se desfasoara în sedinta publica si care are drept efect
transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil urmarit, în urma
vânzarii la licitatie solicitata de catre creditorul urmaritor de la vânzatorul
debitor la cumparatorul adjudecatar, fara a se manifesta acordul de vointa
între acestia, acord de vointa care este înlocuit de hotarârea instantei2.

Contractele judiciare propriu-zise

Aceste categorii de contracte nu au o preexistenta extrajudiciara ci


geneza lor este eminamente judiciara, nascându-se în cursul unui proces 3.
Contractele judiciare propriu-zise se pot clasifica în contracte judiciare
care privesc formele judecatii (prorogarea voluntara de competenta,
renuntarea la exceptiile procedurale, formularea cererii de interventie
principala direct în apel) si contracte judiciare care privesc fondul litigiului
(renuntarea la actiune, hotarârea de expedient).
Contractul judiciar, în general, nu produce efecte decât pentru
partile procesului care si-au manifestat acordul de vointa. Efectele sunt
contractuale, respectiv forta obligatorie, si judiciare, care vizeaza
autoritatea de lucru judecat si forta obligatorie 4.

2. Justitia ca serviciu public

În doctrina româneasca 5 si straina 6 sunt propuse anumite principii


care reglementeaza organizarea justitiei ca serviciu public: justitia
constituie monopol de stat; egalitatea în fata justitiei; gratuitatea justitiei;
jurisdictiile sunt permanente si sedentare; organizarea justitiei pe sistemul
dublului grad de jurisdictie; colegialitatea; unitatea functiei jurisdictionale.

A. Justitia constituie monopol de stat

În baza celui de-al treilea element constitutiv al statului, forta


publica, monopolul înfaptuirii justitiei este detinut de catre stat ceea ce
naste doua consecinte: nici o alta autoritate decât instantele judecatoresti,

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 40.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
M. G. Constantinescu, op. cit., p. 87-88.
5
G. Tocilescu, Curs de procedura civila, partea I, Tipografia Nationala, Iasi,1887,
p. 79-101; E. Herovanu, Principiile, p. 348-368; V. G. Cadere, Tratat de procedura civila,
Tipografiile Române Unite, Bucuresti, 1935, p. 59-70.
6
R. Perrot, op. cit., p. 51-76; I. Vincent, Procédure civile, Dalloz, Paris, 1976, p.136-143.

8
legal instituite, nu poate împarti justitia 1; statul este obligat sa împarta
justitia atunci când este solicitata interventia sa, forta coercitiva a statului 2.

B. Organizarea justitiei pe sistemul dublului grad de jurisdictie

Acest principiu presupune situarea instantelor judecatoresti doua


câte doua, nu pe acelasi nivel, pentru a se asigura controlul ierarhic
superior al hotarârii pronuntate de prima instanta.

C. Egalitatea în fata justitiei

Egalitatea a fost edictata în Proclamatia Drepturilor Omului: „Legea


trebuie sa fie egala pentru toti, fie ca ocroteste, fie ca pedepseste”. Acest
principiu, în România, s-a materializat în art. 16 alin.1 si 2 din Constitutie:
„Cetatenii sunt egali în fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si
fara discriminari. Nimeni nu este mai presus de lege” fiind reluat în art. 7
alin. 1 si 2 din L 304/2004 republicata: „Toate persoanele sunt egale în
fata legii, fara privilegii si fara discriminari. Justitia se realizeaza în mod
egal pentru toti, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba,
religie, sex, orientare sexuala, opinie, apartenenta politica, avere, origine
ori conditie sociala sau de orice alte criterii discriminatorii”.
Principiul egalitatii în fata justitiei semnifica faptul ca toate
persoanele au o vocatie egala de a fi judecate de aceleasi instante
judecatoresti si dupa aceleasi reguli de procedura, fara nici o
discriminare3.

D. Gratuitatea justitiei

Partile nu trebuie sa-i plateasca pe judecatorii care le solutioneaza


cauza si nici pe procurori, grefieri, executori judecatoresti, toti acestia
deservind un serviciu public, sunt functionari ai statului si salarizati ai
acestuia 4.

E. Jurisdictiile sunt permanente si sedentare

Toate instantele judecatoresti sunt permanente, în sensul ca functia


lor se îndeplineste în mod continuu, în succesiunea zilelor, fara alte

1
Singura exceptie, partiala, este aceea a arbitrajului, caz în care: calitatea de judecatori
este conferita unor simpli particulari, arbitri, care nu sunt investiti de stat cu puterea de a
judeca ci în temeiul legii de catre justitiabili; arbitrajul constituie un mod de jurisdictie
particulara, pe baza conventionala (conventia arbitrala); în exercitiul misiunii lor arbitrii se
comporta ca si judecatorii aplicând regulile de drept dar si atributiile suplimentare date de
catre parti; arbitri solutioneaza litigiul printr-o hotarâre arbitrala cu aceleasi efecte ca si
hotarârea judecatoreasca.
2
R. Perrot, op. cit., p. 51-57.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 47.
4
E. Herovanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, I, Iasi, 1926, p. 88-90 (citat în
continuare Tratat). Totusi, procesul civil presupune o serie de cheltuieli: taxe de timbru,
timbru judiciar, onorarii de avocat, onorarii de expert, etc.

9
întreruperi decât cele provocate de zilele nelucratoare stabile sau de
sarbatorile laice sau religioase, declarate nelucratoare 1.
Jurisdictiile sunt sedentare în sensul ca instantele judecatoresti au
localitatea de resedinta stabilita prin lege, unde au un sediu determinat si
cunoscut.

F. Colegialitatea

Modul în care se formeaza completele de judecata este o probleme


vie si controversata atât în practica dar mai ales în doctrina cu argumente
în favoarea ambelor sisteme (unic si colegial).
Argumente în favoarea sistemului unic ar fi 2: responsabilizarea
judecatorului; micsorarea numarului de judecatori, acestia putând fi mai
bine selectati si platiti; o mai buna specializare a judecatorilor; simplitatea
justitiei. Contra acestor argumente s-au propus urmatoarele critici:
judecatorul unic ar fi mai repede supus greselii decât completul colegial,
poate da mai multe solutii gresite si ar fi mai accesibil coruptiei.
În favoarea sistemului colegial s-au sustinut argumentele: s-ar oferi
o garantie a unei justitii mai bune prin prisma colaborarii judecatorilor;
garantia impartialitatii; se ofera sansa formarii judecatorilor tineri; scaderea
coruptiei. Acestui sistem i s-au reprosat costurile mari pe care le-ar
presupune, scaderea celeritatii si ca nu s-ar oferi garantia competentei
profesionale a judecatorilor.
Solutia propusa în literatura de specialitate a fost aceea ca în
procesele simple sa se uzeze sistemul unic iar pentru celelalte cauze sa
se foloseasca sistemul colegial, deci un sistem mixt.

G. Unitatea functiei jurisdictionale

Instantele judecatoresti solutioneaza toate cauzele, litigiile, care au


ca obiect raporturile juridice din societate, Constitutia interzicând în mod
expres doar constituirea de instante extraordinare (art. 126 alin. 5).

Sectiunea 2 – Procesul civil – mijloc de realizare a justitiei

Etimologic, prin „proces” se întelege mers, evolutie, dezvoltare,


desfasurare a unui fenomen, a unui eveniment etc. Conform Dictionarului
explicativ al limbii române, prin „proces” se întelege actiunea în justitie
facuta pentru a solutiona un diferend între doua parti care sunt în litigiu
sau pentru constatarea si sanctionarea calcarii legilor statului; actiune
judecatoreasca.
„Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta
independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotarî fie asupra

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 49. Vacanta judecatoreasca nu reprezinta o încetare a
activitatii instantelor ci trecerea la un program de lucru mai lejer pentru a se permite
efectuarea concediului de odihna.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 50.

10
încalcarii drepturilor sale si obligatiilor cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptate împotriva sa.
Hotarârea trebuie pronuntata în mod public dar accesul în sala de
sedinta poate fi interzis presei si publicului pe întreaga durata a procesului
sau a unei parti a acestuia în interesul moralitatii, al ordinii publice sau a
securitatii nationale într-o societate democratica, atunci când interesele
minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau în
masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci când, în
împrejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere
intereselor justitiei”1.

1. Forma procesului
A. Sesizarea instantei

Procesul trebuie pornit de catre acea persoana care pretinde ca i


s-a încalcat sau nesocotit un drept subiectiv civil ori care nu-si poate
realiza interesul decât pe calea justitiei. Aceasta persoana poarta
denumirea de reclamant iar pe lânga posibilitatea de initia procesul mai
are si alte posibilitati cum ar fi alegerea instantei competente, fixarea
cadrului procesual, sarcina probei2 etc.

B. Dezbaterile

Etapa urmatoare, în cazul procedurii contencioase, dupa sesizarea


instantei, este cea a dezbaterilor deoarece judecatorul nu poate solutiona
pretentia reclamantului numai pe baza cererii formulate de catre acesta ci
trebuie sa cheme în fata sa si pe cealalta parte, pârâtul. Prin faptul ca sunt
chemati în fata judecatorului, celor doua parti li se ofera oportunitatea de
a-si sustine si dovedi pretentiile sau de a se apara.
a) principiul contradictorialitatii îngaduie partilor din procesul civil sa
participe în mod activ la prezentarea, argumentarea si dovedirea
drepturilor lor în cursul desfasurarii judecarii litigiului, având dreptul de a
discuta si combate sustinerile facute de fiecare dintre ele, precum si de
a-si expune punctul de vedere asupra initiativelor instantei în scopul
stabilirii adevarului si al pronuntarii unei hotarâri legale si temeinice3.

1
Art. 6 din Legea nr. 30 din data de 18 mai 1994 publicata în Monitorul Oficial nr. 135 din
data de 31 mai 1994 privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 124. Exceptional instanta poate actiona din oficiu, cu
existenta unei prevederi legale exprese (punerea sub interdictie, încredintarea copiilor
minori în cazul divortului si stabilirea pensiei de întretinere pentru acestia, exercitarea din
oficiu a actiunii civile în procesul penal pentru persoanele fara capacitate de exercitiu sau
cu capacitate de exercitiu restrânsa).
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 125. Principiul contradictorialitatii nu este stipulat
expres în actele normative ci se deduce din numeroase dispozitii legale: art. 85
C.proc.civ. – judecatorul nu poate hotarî asupra unei cereri decât dupa citarea sau
înfatisarea partilor; art. 107 C.proc.civ. – presedintele va amâna judecarea pricinii ori de
câte ori constata ca partea care lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor
prevazute de lege sub pedeapsa nulitatii; art. 128 C. proc.civ. – presedintele va da
cuvântul mai întâi reclamantului si apoi pârâtului, în caz de trebuinta presedintele poate
da cuvântul de mai multe ori.

11
Principiul contradictorialitatii trebuie respectat si în cazul cailor de atac.
Contradictorialitatea opune dar si reuneste partile în proces deoarece nici
una dintre parti nu poate face nimic în instanta decât sub privirile
celeilalte 1. Nerespectarea acestui principiu este sanctionata cu nulitatea
hotarârii.
b) principiul dreptului de aparare reprezinta posibilitatea si dreptul
partilor de a-si angaja un aparator dar si totalitatea garantiilor procesuale
stipulate în favoarea partilor.
c) principiul rolului activ al judecatorului reprezinta pozitia, rolul pe
care îl are judecatorul în cadrul procesului civil, o activitate pe care trebuie
sa o desfasoare în scopul de a-si forma o convingere cu privire la conflictul
dedus judecatii prin aflarea adevarului si ulterior pronuntarea unei hotarâri
legale si temeinice care sa reflecte situatia de fapt2.
d) principiul disponibilitatii presupune dreptul partii de a dispune de
obiectul procesului si de mijloacele procesuale acordate de lege. În
continutul acestui principiu sunt cuprinse urmatoarele drepturi 3:
- dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil,
instanta de judecata neinvestindu-se, de regula, din oficiu cu solutionarea
unor stari conflictuale ci fiind sesizata de catre titularul dreptului încalcat,
contestat sau imposibil de realizat decât cu ajutorul fortei coercitive a
statului;
- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecata sau
ale apararii. Reclamantul este cel care investeste instanta cu rezolvarea
unui litigiu, hotaraste care sunt persoanele chemate în judecata, cadrul
procesual si obiectul, numai acesta fiind în masura de a modifica cererea
de chemare în judecata largind sfera subiectiva a procesului. Prin urmare,
instanta nu poate chema în judecata alte persoane si nici nu poate depasi
sfera obiectului din cererea de chemare în judecata 4;
- dreptul de a renunta la judecata sau la dreptul subiectiv, dreptul de
achiesare si dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzactie. Partile pot
interveni, în temeiul principiului disponibilitatii, în cursul desfasurarii
judecatii pentru schimba, prin acte de dispozitie, cursul obisnuit al
acestuia 5;
- dreptul de a ataca sau nu hotarârea si de a starui sau nu în calea
de atac exercitata. Exercitarea cailor de atac reprezinta drepturi
procesuale stabilite în favoarea partilor nemultumite de hotarârea data de
1
R. Martin, Théorie générale du proces (Droit processuel), E.J.T., Semuren-Auxois,
1983, p. 170. Judecatorul se supune, de asemenea, acestui principiu, orice aspect pe
care l-ar invoca din oficiu trebuie supus discutiilor partilor.
2
Modalitati prin care se realizeaza acest principiu sunt: calificarea cererii de chemare în
judecata gresit intitulata – art. 84 C.proc.civ.; conducerea dezbaterilor; invocarea din
oficiu a încalcarii normelor de ordine publica; punerea de întrebari partilor; ordonarea de
probe din oficiu.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1983, p.125-130 (citat în continuare Teoria generala).
4
Instanta nu este tinuta însa de temeiul juridic al cererii putând pune în discutie a partilor
schimbarea calificarii juridice pe care reclamantul o da cererii sale.
5
Renuntarea la judecata – art. 246 C.proc.civ.; renuntarea la dreptul pretins – art. 247
C.proc.civ.; achiesarea pârâtului la pretentiile reclamantului; stingerea procesului prin
tranzactia partilor. Actele de dispozitie ale partilor nu vor fi permise de catre instanta daca
urmaresc eludarea unor norme imperative.

12
catre instanta prin care se procedeaza la controlul actelor judecatorilor.
Renuntarea la calea de atac se poate face expres, printr-o declaratie, sau
tacit prin simplul fapt al neexercitarii acesteia;
- dreptul de a cere executarea hotarârilor judecatoresti. Partea care
a câstigat procesul poate cere punerea în executare a hotarârii daca
debitorul nu îsi executa de buna voie obligatia1.
e) principiul publicitatii are în vedere faptul ca procesul civil2 se
desfasoara în fasa instantei, în sedinta publica, în prezenta partilor dar si a
oricarei persane straine de litigiu dar care doreste sa asiste la dezbateri 3.
Publicitatea este considerata ca o garantie a corectitudinii si impartialitatii
judecatorului.
Exceptii de la principiul publicitatii sunt prevazute în: art. 121 alin. 2
C.proc.civ. – instanta poate dispune ca dezbaterile sa se faca în sedinta
secreta, daca dezbaterea publica ar putea vatama ordinea sau moralitate
publica sau pe parti, în acest caz partile vor putea fi însotite, în afara de
aparatorii lor, de cel mult doua persoane desemnate de ele; art. 31 alin.1
C.proc.civ. – instanta decide asupra recuzarii, în camera de consiliu, fara
prezenta partilor si ascultând pe judecatorul recuzat. În principiu, nu exista
judecata secreta în ceea ce le priveste pe partile procesului, fiindu-le
asigurate conditiile apararii drepturilor si intereselor lor.
Pronuntarea hotarârii va avea loc, întotdeauna, în sedinta publica,
conform art. 121 alin.3 C.proc.civ.
f) principiul oralitatii este consacrat expres de Codul de procedura
civila deoarece prezinta serioase avantaje 4: asigura publicitatea reala,
contradictorialitatea efectiva a dezbaterilor si exercitarea în conditii optime
a dreptului de aparare, dând posibilitatea partilor de a-si expune si sustine
toate cererile; influenteaza asupra atentiei judecatorilor în examinarea
cauzelor, dând posibilitatea acestora de a interveni, de a solicita elemente
suplimentare, de a recurge la confruntari, facând posibila exercitarea
rolului activ al judecatorului 5.

C. Hotarârea

Hotarârea este actul prin care se finalizeaza procesul, reprezinta


scopul urmarit ce imprima întregului (procesul civil) ratiunea de a fi 6.
Hotarârea este un comandament izvorât din imperium, acea parte din
puterea statala al carei detinator este judecatorul – puterea de executare
silita exprimata în formula executorie – care se îmbina cu forta publica

1
Exista si cazuri în care procurorul poate cere executare sau instanta dispune din oficiu
executarea.
2
Cu exceptia deliberarii.
3
Art. 127 din Constitutie: „Sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute
de lege”. Aceste dispozitii sunt reluate în art. 121 alin. 1 C.proc.civ. si în art. 12 din
L 304/2004 republicata. În vederea asigurarii principiului publicitatii sedintele se tin, de
regula, la sediul instantei în zilele si la orele anume fixate si cunoscute.
4
Al. Velescu, Publicitatea, oralitatea si folosirea limbii materne în procesul civil, R.R.D.,
nr. 3/1971, p. 33.
5
Un sistem exclusiv oral nu este util si posibil, creându-se imposibilitatea controlului
judiciar. De aceea legislatia prevede ca anumite acte procedurale sa fie realizate în scris.
6
R. Martin, op. cit., p. 4.

13
pentru a asigura executarea hotarârii1. Hotarârea este, de fapt, un
rationament care se finalizeaza cu un comandament pentru a se asigura
forta executorie a acestuia. Ordinul judecatorului dat prin hotarâre nu este
unul discretionar si arbitrar ci reprezinta modul de argumentare logica a
solutiei, aplicarea legii la speta respectiva. Evolutia acestui rationament
reprezinta motivarea hotarârii2.

2. Materia procesului

Materia, substanta procesului este obiectul unui atare conflict, o


opozitie de interese, anterioara formularii sale juridice, corespunzând
conceptului de litigiu3. Judecatorul este chemat sa intervina în acest litigiu,
în care se confrunta doua pretentii, venind de la doi subiecti egali, si sa îl
stinga 4.
În cazul dreptului procesual civil exista situatii în care recurgerea la
calea justitiei este obligatorie desi nu exista o stare conflictuala si nici un
conflict 5.

3. Definirea procesului civil

Procesul civil ar fi activitatea desfasurata de catre instanta, parti,


organe de executare si alte persoane sau organe care participa la
înfaptuirea de catre instantele judecatoresti a justitiei în pricinile civile, în
vederea realizarii sau stabilirii drepturilor si intereselor civile deduse
judecatii si executarii silite a hotarârilor judecatoresti sau a altor titluri
executorii, conform procedurii prevazute de lege 6.
Din definitia enuntata rezulta doua faze ale procesului civil:
judecata (cognitio) si executarea silita (executio).
Prima faza este pornita prin cererea de chemare în judecata prin
care se investeste instanta si se sfârseste cu ramânerea irevocabila a
hotarârii pronuntate. Aceasta faza are mai multe etape: prima etapa este
cea scrisa în care partile se încunostinteaza reciproc asupra pretentiilor si
apararilor dar si asupra probelor; urmatoarea etapa este cea a dezbaterilor
în care se da posibilitatea partilor sa-si sustina în mod real si contradictoriu
pretentiile, apararile, analizarea probelor si punerea de concluzii; a treia
etapa este cea a deliberarilor si a pronuntarii hotarârii prin care se da
solutia litigiului 7.
Cea de-a doua faza presupune punerea în executare a hotarârilor
sau a altor titluri executorii susceptibile, de a fi executate cu ajutorul fortei
coercitive a statului.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 141. Aceasta putere deosebeste pe judecator de
arbitru.
2
Ibidem.
3
R. Martin, op. cit., p. 5-7.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 142.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 143. Exemple sunt: procedura necontencioasa,
asigurarea probelor pe cale principala.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 148-149.
7
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 149.

14
Sectiunea 3 – Dreptul procesual civil – ramura distincta a
sistemului de drept
1. Definitia Dreptului procesual civil si caracterele sale

Dreptul procesual civil reprezinta ansamblul normelor juridice care


reglementeaza modul de judecata de catre instantele judecatoresti a
pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot
realiza numai pe calea justitiei, precum si modul de executare silita a
hotarârilor judecatoresti sau a altor titluri executorii1.
În doctrina 2 se retin ca si caractere ale Dreptului procesual civil
urmatoarele:
b) caracterul sanctionator. Dreptul procesual civil, prin asigurarea
rezolvarii litigiilor civile, purtate asupra drepturilor subiective, garanteaza
eficacitatea dispozitiilor de drept material care consacra aceste drepturi;
c) caracterul reglementar. Dreptul procesual civil reprezinta o
ramura în care câmpul deschis al vointei partilor si a judecatorului este
limitat de dispozitiile Constitutiei si a celorlalte acte normative care sunt, în
general, de ordine publica;
d) caracterul formalist. Actele de procedura sunt supuse unor
exigente de forma si unor termene. Procedura este un rit deoarece
consacra anumite formalitati care trebuie îndeplinite în ordine, în formele si
în termenele prevazute de lege 3;
e) caracterul de drept comun. Dreptul procesual civil, reglementat
prin Codul de procedura civila, constituie dreptul comun al procedurii si se
aplica oricarui litigiu care nu are o procedura distincta, speciala (procesul
penal).

2. Izvoarele Dreptului procesual civil

Constituie izvoare ale Dreptului procesual civil: Constitutia, legile


organice si ordinare, decretele, ordonantele ori hotarârile Guvernului care
cuprind dispozitii procedurale civile, tratatele si pactele internationale la
care România este parte, Codul de procedura civila si Codul civil, Codul
comercial, Codul familiei.

Sectiunea 4 – Normele de procedura civila

Normele de procedura civila reglementeaza modul de judecata al


cauzelor civile si punerea în executare a titlurilor executorii.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 158.
2
Eugen Herovanu, Principiile, II, p 5-20.
3
Trebuie evitata o complexitate exagerata ceea ce ar duce la un formalism excesiv,
procesul devenind foarte lung, costisitor si sicanator.

15
1. Clasificarea normelor de procedura civila
A. Normele de organizare judecatoreasca, normele de
competenta si normele de procedura propriu-zisa

Aceasta clasificare rezulta din art. 73 alin. 3 lit. l din Constitutie: prin
lege organica se reglementeaza organizarea si functionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si
a Curtii de Conturi. În art. 125 alin. 2 din Constitutie se prevede:
competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt
prevazute numai prin lege. În continuare în art. 73 alin. 3 lit. t din
Constitutie se precizeaza ca prin lege organica se reglementeaza celelalte
domenii pentru care se prevede aceasta posibilitate.
Normele de organizare judecatoreasca reglementeaza compunerea
si functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public, numirea si
avansarea magistratilor, organizarea si functionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, statutul magistratilor, compunerea completelor de judecata,
incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea magistratilor.
Normele de competenta1 reglementeaza atributiile instantelor
judecatoresti fata de atributiile altor organe cu activitate jurisdictionala,
precum si repartizarea pricinilor civile de competenta instantelor între
instante de grad diferit si între instante de acelasi grad (competenta
materiala si teritoriala).
Normele de procedura propriu-zise reglementeaza modul de
judecata al pricinilor civile si de executare a titlurilor executorii. La
rându-le, aceste norme se subclasifica în: a) norme de procedura
contencioasa; b) norme de procedura necontencioasa; c) norme de
executare silita.

B. Normele generale si normele speciale

Normele generale sunt acelea care se aplica în toate cazurile si în


orice materie daca legea nu prevede în mod expres altfel.
Normele special sunt aplicabile numai într-o anumita materie,
expres stabilita, deroga de la normele generale , sunt de stricta interpretare
si nu pot fi aplicate prin analogie.
În legatura cu normele generale si speciale, în doctrina 2, s-au
edictat câteva reguli. Prima regula dispune în sensul ca norma speciala
se va aplica cu prioritate, ori de câte ori se gaseste în fata unui caz care
se încadreaza în prevederile sale. Cea de-a doua regula stipuleaza ca
daca norma speciala tace, nu reglementeaza anumite raporturi juridice, se
completeaza cu norma generala 3.

1
Norma privind incompatibilitatea este de ordine publica dar nu face parte din categoria
normelor de competenta ci din categoria normelor de organizare judecatoreasca.
2
E. Herovanu, Curs de procedura civila, Bucuresti, 1929-1930, p. 75-76 (citat în
continuare Curs).
3
Legea generala nu se poate completa cu legea speciala.

16
C. Normele imperative si normele dispozitive

Criteriul în functie de care se realizeaza aceasta clasificare este cel


în functie de caracterul conduitei prescrise.
Normele imperative1 impun partilor o actiune sau le obliga la
abtinerea de la o anumita actiune, sub sanctiune, neîngaduindu-se
derogarea.
Normele dispozitive2 îngaduie prin chiar continutul lor ca partile sa-
si exercite dreptul de dispozitie derogând de la dispozitiile pe care le
cuprind.
Cele doua categorii de norme prezinta fiecare caracteristici
specifice3:
a) normele imperative impun o anumita conduita , partile neputând
deroga de la acestea; în cazul normelor dispozitive partile se pot întelege,
expres sau tacit, sa deroge de la dispozitiile legii, în limitele ordinii de
drept;
b) nerespectarea normei imperative atrage sanctiuni mai grave
decât nerespectarea normelor dispozitive;
c) nu se poate acoperi, prin vointa partilor, viciile unui act
procedural savârsit cu încalcarea normei imperative, spre deosebire de
cazul normelor dispozitive în cazul carora acest lucru este posibil;
d) încalcarea unei norme imperative poate fi invocata de catre
oricine este interesat; încalcarea unei norme dispozitive poate fi invocata
numai de catre partea în favoarea careia a fost prescrisa acea dispozitie;
e) invocarea încalcarii normei imperative poate avea loc în orice
stare a pricinii, pe când încalcarea normei dispozitive poate fi invocata
numai într-un anumit termen.

2. Actiunea normelor de procedura civila

Actiunea normelor de procedura civila presupune analiza a trei


aspecte: actiunea în timp, în spatiu si asupra persoanelor.

A. Aplicarea normelor de procedura în timp

Legea se aplica pe durata cuprinsa între intrarea ei în vigoare si


abrogarea sa.
Conform art. 15 alin. 2 din Constitutie: „Legea dispune numai pentru
viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”. Prin
urmare neretroactivitatea a devenit un principiu constitutional, legiuitorul
neputând adopta norme juridice cu încalcarea acestui principiu.
În raport cu acest principiu, actele de procedura vor fi guvernate de
catre normele active, în vigoare, în momentul savârsirii lor, nefiind
necesara modificarea lor în raport cu aparitia unor norme noi, dupa

1
Se subclasifica în onerative (impun subiectului o anumita conduita) si prohibitive (impun
subiectului sa se abtina de la savârsirea unei actiuni).
2
Mai poarta denumirea de supletive sau permisive.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 70-72.

17
efectuarea respectivelor acte. Legile de procedura, în general, nu
retroactiveaza dar nici nu ultraactiveaza ci sunt de imediata aplicare la
toate cauzele , tempus regit actum.

B. Aplicarea normelor de procedura în spatiu

Problema actiunii normelor de procedura în spatiu se pune sub


doua aspecte: sub aspect intern si sub aspect international.
a) Sub aspect intern, conform art. 1 alin. 1 din Constitutie :
„România este un stat national, suveran si independent, unitar si
indivizibil”, normele de drept procesual activeaza în interiorul granitelor
tarii.
b) Sub aspect international se vizeaza anumite probleme dar care
se studiaza la disciplinele Drept international public si Drept international
privat. Se pune totusi problema coroborarii legislatiei europene cu cea
interna astfel încât sa se asigure si aderarea legislativa a României la
Uniunea Europeana.

C. Aplicarea normelor de procedura asupra persoanelor

Potrivit art. 16 din Constitutie, „Cetatenii sunt egali în fata legii si a


autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari. Nimeni nu este mai
presus de lege”, normele procedurale se aplica tuturor cetatenilor statului
fara discriminare, conform trasaturii normei juridice de a fi generala si
impersonala.

18
Teste de evaluare

1. Într-un sens foarte larg, justitia reprezinta:


a. o virtute, un sentiment de echitate;
b. totalitatea instantelo r judecatoresti;
c. ansamblul normelor juridice dintr-un sistem de drept dat;
d. starea ideala a societatii.

2. Paradoxul judecatorului este:


a. faptul ca trebuie sa judece dupa legi incomplete;
b. reprezentat de imposibilitatea judecarii unor cauze pentru ca legea nu
reglementeaza în acel domeniu;
c. faptul ca depinde de celelalte puteri din stat pe care trebuie sa le si
controleze;
d. faptul ca exista pe rolul instantelor un numar mare de dosare.

3. Judecatorii sunt:
a. independenti si se supun numai legii;
b. independenti fata de lege;
c. legati de instanta unde activeaza;
d. supusi controlului ierarhic superior.

4. Independenta presupune o abordare bidimensionala:


a. structural si formala;
b. functionala si personala;
c. simpla si complexa;
d. divizibila si indivizibila;

5. Etimologic, prin act jurisdictional se întelege:


a. hotarârea judecatoreasca;
b. actul prin care judecatorul spune dreptul;
c. decizia de constitutionalitate;
d. încheierea judecatoreasca.

6. În definirea si stabilirea trasaturilor de identificare ale actului


jurisdictional se au în vedere urmatoarele criterii:
a. formal si organic;
b. formal, informal si juridic;
c. functional si relativ;
d. formal, functional si organic.

7. Judecatorul actioneaza, de regula:


a. din oficiu;
b. la solicitarea Presedintelui României;
c. la cerere;
d. la solicitarea expresa a legii.

19
8. Judecatorul se pronunta prin acte:
a. solemne;
b. civile;
c. informale;
d. administrative.

9. Judecatorul se supune:
a. legii;
b. Guvernului;
c. Parlamentului;
d. societatii.

10. Actul judecatorului se bucura de o autoritate particulara:


a. forta publica;
b. autoritatea lucrului supus judecatii;
c. autoritatea lucrului judecat;
d. autoritatea lucrului important.

11. Principiul instantelor succesive reprezinta consacrarea:


a. existentei instantelor judecatoresti;
b. multitudinii instantelor judecatoresti;
c. principiului „nemo censetur ignorare legem”;
d. controlul actului judecatoresc de catre instantele ierarhic superioare.

12. Procedura necontencioasa se aplica cererilor pentru dezlegarea


carora:
a. este nevoie de mijlocirea instantei, urmarindu-se stabilirea unui drept
potrivnic fata de o alta persoana;
b. este nevoie de mijlocirea instantei, fara a se urmari stabilirea unui drept
potrivnic fata de o alta persoana;
c. nu este nevoie de mijlocirea instantei, fara a se urmari stabilirea unui
drept potrivnic fata de o alta persoana;
d. nu este nevoie de mijlocirea instantei, urmarindu-se stabilirea unui drept
potrivnic fata de o alta persoana.

13. Solutionarea cererilor în materie necontencioasa se realizeaza


printr-o:
a. hotarâre, care nu are putere de lucru judecat;
b. hotarâre, care are putere de lucru judecat;
c. încheiere, care are putere de lucru judecat;
d. încheiere, care nu are putere de lucru judecat.

14. Recursul împotriva încheierii prin care se solutioneaza cererile


necontencioase se poate exercita în:
a. 10 zile;
b. 20 de zile;
c. 15 zile;
d. 5 zile.

20
15. Contractul judiciar este:
a. un contract civil al partilor, în cursul procesului si înaintea judecatorului;
b. o clauza penala a partilor, în cursul procesului si înaintea judecatorului;
c. un acord, o conventie a partilor, în cursul procesului si înaintea
judecatorului;
d. un pact compromisoriu al partilor, în cursul procesului si înaintea
judecatorului.

16. Contractele judiciare propriu-zise:


a. nu au o preexistenta extrajudiciara;
b. au o preexistenta extrajudiciara;
c. nu privesc fondul judecatii;
d. nu privesc fondul litigiului.

17. Justitia este împartita de catre:


a. Parlament;
b. Guvern;
c. Presedinte;
d. stat.

18. Hotarârea judecatoreasca se pronunta:


a. în mod public;
b. în secret;
c. în ziua urmatoare solutionarii;
d. de catre grefier.

19. Principiul contradictorialitatii presupune:


a. posibilitatea partilor de a contrazice legea;
b. participarea activa a partilor la proces, discutarea si combaterea
sustinerilor facute de catre fiecare parte, expunerea punctului de
vedere;
c. posibilitatea partii de a se apara, conform legii;
d. participarea activa a judecatorului la proces.

20. Normele de competenta reglementeaza:


a. posibilitatea instantelor de a refuza judecata pricinilor;
b. modul de judecare a pricinilor civile si de executare a titlurilor executorii;
c. atributiile instantelor judecatoresti în raport cu atributiile altor organe cu
activitate jurisdictionala;
d. compunerea si functionarea instantelor judecatoresti.

21
CAPITOLUL II – ACTIUNEA CIVILA
Sectiunea 1 – Notiune si natura juridica. Corelatia dintre
dreptul subiectiv civil, actiune si dreptul la actiune
1. Definirea si natura juridica a actiunii

Dreptul subiect iv civil este definit ca fiind posibilitatea


recunoscuta de legea civila subiectului activ – persoana fizica sau
persoana juridica – în virtutea careia acesta poate, în limitele dreptului si a
moralei, sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita
corespunzatoare – sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva – de la subiectul
pasiv si sa ceara concursul fortei coercitive a statului, în caz de nevoie1.
În cazul în care dreptul este încalcat sau contestat, titularul sau are
posibilitatea de a recurge la forta de constrângere a statului, la acea
activitate special reglementata a organelor de stat competente – organele
de jurisdictie – desfasurata în vederea realizarii scopului pentru care
drepturile încalcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor, adica
la procesul civil2.
Dreptul subiectiv nesocotit nu îsi gaseste protectia, în caz de
încalcare, în cadrul dreptului material, ci este nevoie de a se recurge la
normele dreptului procesual, mijlocul practic fiind actiunea civila 3.
Actiunea este dreptul, pentru autorul unei pretentii, de a fi ascultat
asupra fondului acesteia, astfel ca judecatorul sa spuna daca este sau nu
fondata. Pentru adversar, actiunea este dreptul de a discuta temeinicia
acestei pretentii4. Totusi, câteva sublinieri s-au facut în doctrina 5:
- actiunea nu poate fi conceputa decât în legatura cu protectia
drepturilor subiective civile, precum si a unor interese proteguite de lege
pentru care calea justitiei este obligatorie;
- actiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate
de legea procesuala pentru protectia dreptului subiectiv civil sau a altor
interese ce nu se pot realiza decât pe calea justitiei;
- actiunea este uniforma, una si aceeasi, adica cuprinde aceleasi
mijloace procesuale, indiferent de dreptul ce se valorifica. În cazul în care,
însa, actiunea se exercita, ea este influentata de dreptul subiectiv,
dobândind din natura si caracteristicile acestuia;

1
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa
de editura si presa Sansa, Bucuresti, 1993, p. 74.
2
D. Radu, Actiunea în procesul civil, Ed. Junimea, Iasi, 1974, p. 20; I. Stoenescu,
S. Zilberstein, Teoria generala, p. 22.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 248.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 249.
5
E. Herovanu, Principiile, p. 119,122, 123, Tratat, p. 340; I. Stoenescu,
S. Zilberstein, Teoria generala, p. 233, 229, 230, 236; D. Radu, op. cit., p. 24, 59;

22
- în momentul în care titularul dreptului subiectiv civil sau cel ce îsi
valorifica un interes, ori alte persoane sau organe carora legea le
recunoaste legitimare procesuala activa, apeleaza la actiune, ea se
individualizeaza, devine proces.
Notiunile de drept subiectiv si actiune civila desi se afla într-o
strânsa legatura, sunt independente, apartinând unor ramuri de drept
distincte: dreptul civil si dreptul procesual civil1. Între dreptul subiectiv si
actiunea civila exista deosebiri în legatura cu conditiile de existenta,
exercitiul si obiectul lor 2.
În practica, notiunea de actiune civila este des folosita ca fiind
sinonima cu cererea de chemare în judecata, desi cele doua notiuni sunt
distincte, cu functii diferite.

2. Definirea si natura juridica a dreptului la actiune

Dreptul la actiune constituie o parte integranta a dreptului subiectiv,


o garantie a realizarii sale, acea putere intrinseca si specifica dreptului
subiectiv, în virtutea caruia titularul poate face apel, când dreptul este
încalcat, la constrângerea de stat3. Unul dintre elementele dreptului
subiectiv civil4 îl constituie posibilitatea de a recurge, la nevoie, la forta de
constrângere a statului. În acest caz, constrângerea este reglementata
sub forma legii procesuale civile, prin actiunea civila.
Dreptul subiectiv civil cuprinde, asadar, dreptul subiectului activ de
a avea o anumita conduita în limitele determinate de lege, dreptul
subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv sa aiba o conduita
corespunzatoare si dreptul subiectului activ de a recurge la actiune 5.
Dreptul la actiune cuprinde, la rându-i, o serie de drepturi pe care titularul
le exercita partial sau în totalitate dupa cum recurge la toate sau numai la
o parte din mijloacele procesuale ale actiunii civile.
Anumite precizari legate de continutul dreptului la actiune se fac în
doctrina 6:
a) stabilind ca dreptul la actiune cuprinde dreptul de a sesiza
instanta, de a administra probe, de a exercita caile de atac, de a solicita
executarea silita etc., nu se schimba natura juridica a formelor procedurale
care alcatuiesc actiunea7; aceste mijloace procesuale ramân distincte de
dreptul subiectiv civil;
b) includerea dreptului de a cere executarea silita în dreptul la
actiune nu este o contradictie, desi cele doua modalitati sunt prevazute

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 250.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 236.
3
J. Mateias, P. Cosmovici, Prescriptia extinctiva, Ed. St., Bucuresti, 1962, p. 21.
4
Deci, unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la actiune; odata ce
pretinde ca este titularul unui drept subiectiv civil el are si dreptul de a recurge la actiune,
urmând ca existenta sau inexistenta lui sa fie stabilita de catre judecator - Viorel Mihai
Ciobanu, Tratat I, p. 252.
5
E. Herovanu, Tratat, p. 338-339; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a
drepturilor reale, T.U.B., 1988, p. 32.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 253-256.
7
Sesizarea instantei, administrarea probelor, exercitarea cailor de atac, executarea silita
etc.

23
distinct în legislatie; dreptul la actiune ar fi incomplet, ineficient, daca nu ar
cuprinde si dreptul, posibilitatea celui ce a câstigat de a pune în executare
hotarârea instantei;
c) interventia prescriptiei extinctive afecteaza numai dreptul de a
obtine condamnarea pârâtului si dreptul de a obtine executarea silita 1.
Prescriptia opereaza de drept dar trebuie constatata de catre instanta;
d) dreptul la actiune se naste în momentul în care dreptul subiectiv
este încalcat, nesocotit, dar pentru a se pune în miscare formele
procedurale care alcatuiesc continutul actiunii este necesara si vointa
titularului dreptului, ori a altor persoane sau organe carora legea le
recunoaste legitimitatea procesuala activa de a actiona, deci la interesul
de a actiona trebuie sa se adauge si vointa de a actiona 2.

Sectiunea 2 – Elementele actiunii civile

Actiunea civila reprezinta un ansamblu de mijloace procesuale


prin care se urmareste protectia dreptului subiectiv sau a unor interese
ocrotite de lege si pentru realizarea carora calea justitiei este obligatorie3.
Actiunea are unele elemente proprii, care în literatura4 au fost
identificate ca fiind partile, obiectul si cauza.

1. Partile

Deoarece actiunea este legata de dreptul subiectiv ea nu poate fi


conceputa fara existenta a cel putin unei persoane care sa fie interesata în
protectia acestui drept, acea persoana care se pretinde titularul dreptului
subiectiv. În momentul încalcarii, nesocotirii dreptului se naste interesul
titularului de a apela la prerogativa sa de a recurge la forta coercitiva a
statului, dreptul la actiune 5. În momentul exercitarii actiunii este nevoie de
cel putin doua persoane: una care pretinde si alta care se opune, contesta
aceasta pretentie 6.

1
Ramân neatinse dreptul de a sesiza instanta, dreptul de a exercita caile de atac etc. Cel
ce se pretinde titularul dreptului prescris va putea sesiza instanta, va putea solicita probe
pentru a dovedi întreruperea sau suspendarea cursului termenului prescriptiei extinctive,
va putea exercita caile de atac împotriva hotarârii prin care cererea a fost respinsa ca
prescrisa.
2
Al. Bacaci, Exceptiile de procedura în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983,
p. 108. Pentru exercitiul actiunii va fi necesar sa fie îndeplinite în afara de interes, si
celelalte conditii: dreptul subiectiv pretins a fi încalcat sa fie actual, capacitatea
procesuala si calitatea procesuala.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 260.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 236-240; D. Radu, op. cit., p.107-127.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 261.
6
E. Herovanu, Principiile, p.140-142. Denumirea generica a acestor persoane este cea
de parti, dar în cadrul diferitelor mijloacelor procesuale ele poarta denumiri specifice:
reclamant si pârât, apelant si intimat, recurent si intimat, contestator si intimat, revizuent
si intimat, creditor si debitor.

24
Doua precizari se impun în doctrina 1:
a) prin parti se va face referire la persoanele între care s-a legat
raportul juridic dedus judecatii si nu se vor avea în vedere reprezenta ntii
legali sau conventionali ai partilor;
b) partilor legate prin actiune li se pot adauga si terte persoane 2.

2. Obiectul actiunii civile

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv actiunea are întotdeauna


ca obiect protectia acestui drept3. Actiunea are ca obiect si protectia unor
interese pentru realizarea carora calea justitiei este obligatorie. În
momentul recurgerii la actiune, ea se individualizeaza, devine proces, iar
obiect al procesului îl constituie ceea ce partile supun judecatii, aducerea
în discutie a unei probleme de fapt si a unei probleme de drept pe care
judecatorii sunt chemati sa o solutioneze prin hotarâre judecatoreasca 4.
Obiectul actiunii civile se concretizeaza însa în raport de mijlocul
procesual folosit5.
Obiectul actiunii trebuie sa fie licit, posibil si determinat.

3. Cauza actiunii civile

Prin cauza actiunii civile trebuie înteles scopul catre care se


îndreapta vointa celui ce reclama sau se apara, scopul care exprima si
caracterizeaza vointa juridica a acestuia de a afirma pretentia sa în justitie,
scop explicat cu împrejurarile si motivele speciale care au determinat
partea sa actioneze 6.
Cauza actiunii (causa petendi) nu este acelasi lucru cu cauza
raportului juridic sau a obligatiunii puse în discutie (causa debendi),
aceasta din urma constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce
formuleaza pretentia 7. Cauza dreptului (causa debendi) constituie cauza
cererii de chemare în judecata, iar nu a actiunii civile în totalitatea ei8.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 261-262.
2
Care intra în proces din initiativa lor sau a partilor initiale si devin parti în proces.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 235; D. Radu, op. cit., p. 123-124.
4
E. Herovanu, Principiile, p. 202-204.
5
În cazul cererii de chemare în judecata prin obiect se întelege pretentia concreta a
reclamantului; exceptiile procesuale, o forma de manifestare a actiunii, au ca obiect
invocarea încalcarii unor norme de organizare judecatoreasca, de competenta sau de
procedura propriu-zise (exceptii de procedura) sau a unor lipsuri referitoare la exercitiul
actiunii (exceptii de fond) – S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizari privind institutia
exceptiilor în dreptul procesual civil, S.C.J. nr. 1/1983, p. 45-47 – masurile asiguratorii au
ca obiect indisponibilizarea si conservarea unor bunuri pentru a se evita distrugerea sau
înstrainarea lor sau diminuarea activului patrimonial al debitorului; caile de atac au ca
obiect desfiintarea hotarârilor judecatoresti care se ataca; executarea silita are ca obiect
valorificarea bunurilor debitorului pentru satisfacerea creantei creditorului sau obligatia de
a face sau a nu face înscrisa într-un titlu executoriu si pe care debitorul este tinut sa o
execute în natura (executarea silita directa) - Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 262.
6
E. Herovanu, Principiile, p. 195-196.
7
Ibidem, p. 200-201.
8
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 263.

25
Prima cauza este îndeplinita deoarece este greu de conceput ca o
persoana sa se adreseze justitiei fara un scop, sa porneasca o actiune
complet lipsita de cauza 1. Ceea ce poate sa lipseasca este dreptul
subiectiv si deci cauza dreptului (causa debendi), situatie în care lipseste
si dreptul la actiune, dreptul de a obtine condamnarea pârâtului 2.
Cauza actiunii trebuie sa existe, sa fie reala, licita si morala, sa fie
în concordanta cu legea si cu regulile de convietuire sociala.

Sectiunea 3 – Conditiile de exercitare ale actiunii civile

Exercitiul actiunii civile este liber, în sensul ca nimeni nu poate fi


tras la raspundere pentru faptul ca a invocat pretentii nejustificate, iar pe
de alta parte pentru ca exercitiul ei nu este supus unor garantii sau
autorizari prealabile 3.
Actiunea este si facultativa în sensul ca nimeni nu poate fi
constrâns sa o execute contra vointei sale 4. Odata ce vointa de a actiona
exista, trebuie îndeplinite si anumite conditii de exercitiu: drept, interes,
capacitate procesuala, calitate procesuala 5.

1. Afirmarea unui drept

Prima conditie de exercitiu a actiunii este aceea de a se afirma


existenta unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat6. Verificarea în
fapt a existentei dreptului pretins se face pe calea actiunii, când prin
hotarârea pronuntata se clarifica incertitudinea provocata prin afirmatiile
contradictorii ale partilor din litigiu7.
Vorbindu-se despre interes se retine ca o conditie a lui este sa fie
legitim, juridic, adica sa fie legat de pretentia formulata, de dreptul civil
afirmat, ori de situatia juridica legala pentru a carei realizare calea justitiei
este obligatorie, conditie care se verifica dupa dezbaterea fondului
pretentiei8.

A. Conditiile ce trebuie îndeplinite de dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a putea fi exercitat, trebuie sa


îndeplineasca anumite conditii9:
a) sa fie ocrotit si recunoscut de lege, sa nu intre în continutul unui
raport juridic ilegal care ar contraveni ordinii publice si bunelor moravuri;
b) sa fie exercitat în limitele sale externe si interne;

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 264.
2
E. Herovanu, Principiile, p. 197.
3
E. Herovanu, Principiile, p. 143-144; D. Radu, op. cit., p. 151-153.
4
R. Perrot, Droit judiciaire privé, I, Les Cours de Droit, Paris, 1976, p. 42; G. Boroi, Drept
procesual civil, Note de curs, I, Ed. Romfeld, Bucuresti, 1993, p. 115-116.
5
G. Tocilescu, op. cit., II, p. 21-30.
6
Actiunea poate avea ca obiect protejarea unui interes legitim ce nu se poate realiza
decât pe calea justitiei.
7
E. Herovanu, Principiile, p. 143.
8
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 267.
9
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 295-296; Gh. Beleiu, op. cit., p. 80-81.

26
c) sa fie exercitat cu buna credinta;
d) sa fie actual, sa nu fie supus unui termen sau unei conditii
suspensive 1.

B. Sanctiunea care intervine în cazul lipsei dreptului

În cazul în care se constata ca reclamantul nu justifica un drept


subiectiv , cererea acestuia va fi respinsa. La fel se va proceda si în cazul
în care nu sunt îndeplinite cerintele ce trebuie îndeplinite de dreptul
subiectiv.

2. Interesul

Pentru exercitiul actiunii nu este de ajuns sa afirmi existenta unui


drept actual, ci este nevoie sa justifici si interesul, folosul practic pe care o
parte îl urmareste prin punerea în miscare a procedurii judiciare2.
Este firesc ca procedura judiciara sa nu fie pusa în miscare daca nu
aduce partii nici un avantaj legal, ci urmareste numai sicanarea partii
adverse încarcând inutil rolul instantelor 3. Este o conditie care
descurajeaza amantii dreptului, procesomanii deoarece rolul instantelor nu
este acela de a da consultatii pur teoretice sau de a delibera asupra unor
probleme academice 4.
Interesul poate fi material, când se urmareste obtinerea unui folos
patrimonial, sau moral, când se urmareste obtinerea unei satisfactii
sufletesti 5. Conditia interesului nu este ceruta numai la punerea în miscare
a actiunii prin introducerea cererii de chemare în judecata, ci ea trebuie
îndeplinita în legatura cu toate formele procedurale care alcatuiesc
continutul actiunii6, altfel ar fi lipsita de interes.

A. Cerintele interesului

Interesul trebuie sa îndeplineasca anumite cerinte 7:


a) sa fie legitim, sa nu vina în conflict cu legea. Interesul trebuie sa
fie si juridic pentru a se sublinia ca un interes pur economic sau pur
teoretic nu poate justifica exercitiul actiunii civile;
b) sa fie personal, folosul practic sa vizeze pe cel care recurge la
forma procedurala, iar nu pe adversarul sau. Aceasta cerinta exista si

1
Nu este cazul actiunilor în constatare a dreptului în starea în care se gaseste. Drepturile
afectate de modalitati nu sunt lipsite complet de protectia legii, creditorul putând introduce
actiuni preventive (masuri de asigurare ori conservare, asigurarea dovezilor).
2
E. Herovanu, Principiile, p. 151-152; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala,
p. 297.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 270.
4
R. Perrot, op. cit., p. 464.
5
D. Radu, op. cit., p. 166. A nu se confunda interesul moral cu prejudiciul moral si nici cu
reparatia materiala a daunelor morale – I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala,
p. 297.
6
E. Herovanu, Principiile, p. 153-154.
7
G. Boroi, op. cit., I, p. 118-119; I. Deleanu, op. cit., I, p. 144. Viorel Mihai Ciobanu,
Tratat I, p. 271-272.

27
atunci când forma procedurala nu este promovata de catre titularul
dreptului, ci de alte persoane sau organe carora legea le recunoaste
legitimitate procesuala activa, deoarece folosul practic se produce asupra
titularului dreptului 1;
c) sa fie nascut si actual, în sensul ca daca cel interesat nu ar
recurge la actiune în momentul respectiv s-ar expune prin aceasta la un
prejudiciu. Daca dreptul pretins este actual si interesul este nascut si
actual; exista posibilitatea în care dreptul sa nu fie actual si totusi interesul
de a actiona sa existe, sa fie actual2.

B. Sanctiunea care intervine în cazul lipsei interesului

În cazul în care instanta constata ca actiunea este lipsita de interes


sau ca nu îndeplineste conditiile acestuia o va respinge prin intermediul
unei exceptii de fond peremptorii (dirimante) 3.

3. Capacitatea procesuala

Capacitatea civila este acea parte a capacitatii juridice a persoanei


care consta în capacitatea de a avea si a-si exercita drepturile civile si de
a avea si de a-si asuma obligatii civile, prin încheiere de acte juridice,
cuprinzând în structura sa doua elemente: capacitatea de folosinta si
capacitatea de exercitiu 4.
Capacitatea procesuala este aplicarea pe plan procesual a
capacitatii civile 5.

A. Capacitatea procesuala de folosinta

Capacitatea procesuala de folosinta este acea parte a capacitatii


procesuale care consta în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si
obligatii pe plan procesual6.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinta începe de la
nasterea lor si înceteaza la moartea acestora 7, indiferent de sex, rasa,
nationalitate, religie, grad de cultura, origine si nici o persoana nu poate fi
lipsita în totalitate de aceasta capacitate 8.
În cazul persoanelor juridice se diferentiaza dobândirea capacitatii
de folosinta dupa cum acestea sunt supuse sau nu înregistrarii. Astfel
persoanele juridice care sunt supuse înregistrarii dobândesc capacitate de

1
Aceste organe urmaresc, de regula, protejarea unui interes general.
2
Actiunile preventive – art.110 C.proc.civ., asigurarea probelor – art. 235 C.proc.civ.
3
Priveste exercitarea dreptului la actiune (de fond) si efectul ei este respingerea
(peremptorie).
4
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, T.U.B., 1982, p. 41 si op. cit., 1993, p.254.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 281.
6
Art. 41 C.proc.civ.: „Orice persoana care are folosinta drepturilor civile poate sa fie parte
în proces. Asociatiile sau societatile care nu au personalitate juridica pot sta în judecata
ca pârâte, daca au organe proprii de conducere.”
7
Art. 7 alin. 1 din D. nr. 31/1954.
8
Capacitatea de folosinta poate fi restrânsa, în cazurile si conditiile expres prevazute de
lege.

28
folosinta de la data înregistrarii lor1, iar celelalte persoane juridice
dobândesc capacitate de folosinta de la data actului de dispozitie care le
înfiinteaza, de la data recunoasterii ori a autorizarii înfiintarii lor sau de la
data îndeplinirii oricarei alte cerinte prevazuta de lege2. Încetarea
capacitatii de folosinta a persoanei juridice are loc la data încetarii fiintarii
persoanei juridice însasi care se poate realiza prin: comasare, divizare,
lichidare.
Persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei prevazut de lege, actul constitutiv sau statut,
capacitatea ei de folosinta fiind specializata 3.

B. Capacitatea procesuala de exercitiu

Capacitatea procesuala de exercitiu este acea parte a capacitatii


procesuale care consta în aptitudinea unei persoane, care are folosinta
unui drept, de a valorifica singura acest drept în justitie, exercitând
personal drepturile procesuale si îndeplinind tot astfel obligatiile
procesuale4.
Capacitatea de exercitiu este consecinta capacitatii de folosinta,
astfel încât cine nu are capacitate de folosinta nu are nici capacitate de
exercitiu5.
1. în cazul persoanelor fizice capacitatea de exercitiu deplina
începe de la data când persoana devine majora, împlineste 18 ani 6. Exista
situatii în care persoanele pot fi lipsite de capacitatea de exercitiu sau li se
poate restrânge aceasta capacitate, în cazurile si conditiile prevazute de
lege.
În aceste conditii, conform art. 42 C.proc.civ., persoanele care nu
au exercitiul drepturilor lor nu pot sta în judecata decât daca sunt
reprezentate, asistate sau autorizate în chipul aratat în legile sau statutele
care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.
a) reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de
capacitatea de exercitiu: minorii sub 14 ani si persoanele puse sub
interdictie 7. Acestia nu stau personal în proces ci prin reprezentantii lor
legali 8.

1
Se poate face o discutie despre capacitatea de folosinta anticipata prin care societatea
comerciala poate încheia raporturi juridice în vederea legalei constituiri.
2
Art. 33 si 28 din D. nr. 31/1954.
3
Art. 34 din D. nr. 31/1954.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 275.
5
Se poate ca o persoana sa aiba capacitate de folosinta dar sa nu aiba capacitate de
exercitiu,în virtutea relatiei de la întreg la parte care exista între aceste doua componente.
6
Art. 8 alin. 1 si 2 din D. nr. 31/1954. Coroborând dispozitiile art. 8 alin. 3 din
D nr. 31/1954 cu art. 4 din C. fam. rezulta ca minora de 16 sau 15 ani, cu dispensa,
dobândeste prin casatorie capacitate de exercitiu deplina. Aceasta capacitate înceteaza
definitiv sau temporar, dupa caz, în situatiile: încetarea capacitatii de folosinta, punerea
sub interdictie judecatoreasca, anularii casatoriei înainte ca femeia sa împlineasca 18 ani
– Gh. Beleiu,op. cit., 1993, p. 180.
7
Art. 11 din D. nr. 31/1954.
8
Parintii sau tutorele pentru minor si tutorele si curatorul provizoriu pentru interzisul
judecatoresc. Numirea curatorului este obligatorie si atunci când exista conflict de
interese între reprezentant si reprezentat.

29
b) asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de
exercitiu restrânsa – minorii cu vârsta între 14si 18 ani1. Acestia vor fi citati
si vor sta personal în proces, asistati de parinti, în lipsa acestora de tutore,
semnând alaturi de minori cererile adresate instantei si fiind citati în acest
scop la judecarea cauzei2.
c) autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui
lipsit de capacitate de exercitiu sau ocrotitorul sau legal ce asista pe
minorul cu capacitate de exercitiu restrânsa face acte de dispozitie3, în
aceasta situatie fiind nevoie de autorizarea speciala a organului
competent, de regula autoritatea tutelara.
2. în cazul persoanelor juridice capacitatea de exercitiu se
dobândeste, în temeiul legii, de la data înfiintarii lor si sfârseste odata cu
încetarea persoanelor juridice4. Persoana juridica este titulara capacitatii
de exercitiu, însa punerea în valoare a acestei capacitati se realizeaza prin
organele sale direct sau indirect, prin alte subiecte de drept împuternicite
de acest organe.

C. Sanctiunea lipsei capacitatii procesuale

Actele de procedura facute de o persoana fizica sau juridica fara


capacitatea de folosinta sunt lovite de nulitatea absoluta. Sanctiunea lipsei
capacitatii procesuale de exercitiu este nulitatea relativa 5.

4. Calitatea procesuala

Atunci când este vorba de un proces, în afara de capacitate, trebuie


justificata si îndreptatirea de a figura în acel proces ca reclamant sau ca
pârât, partile trebuie sa aiba calitate procesuala 6.
Calitatea procesuala presupune existenta unei identitati între
persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului în raportul
juridic dedus judecatii (calitate procesuala activa) si, pe de alta parte,
între persoana pârâtului si cel obligat în acelasi raport juridic (calitate
procesuala pasiva) 7.
Calitatea ceruta pentru a putea exercita actiunea în justitie trebuie
sa corespunda cu calitatea de titular al dreptului ce se discuta, apartine
subiectului activ al dreptului subiectiv civil8, dupa cum calitatea procesuala
pasiva o are subiectul pasiv al dreptului 9.

1
Art. 9 din D. nr. 31/1954, art. 105 si 124 C. fam.
2
Daca minorul împlineste în cursul procesului 14 ani reprezentarea se transforma în
asistare.
3
Precum renuntarea la judecata sau la dreptul subiectiv, renuntarea sau retragerea unei
cai de atac, achiesarea, tranzactia.
4
La fel ca si capacitatea de folosinta, capacitatea de exercitiu este guvernata de
principiul specializarii nefiind posibila depasirea sferei scopului în vederea caruia au fost
înfiintate.
5
Pot fi acoperite, instanta putând acorda un termen în vederea acoperirii lor.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 279.
7
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 287.
8
E. Herovanu, Principiile, p. 169.
9
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 281.

30
A. Justificarea calitatii procesuale

Reclamantul, fiind cel care porneste actiunea, va trebui sa justifice


atât calitatea procesuala activa cât si calitatea procesuala pasiva a
pârâtului 1.
Verificarea calitatilor2 trebuie sa se faca atât în privinta cererilor prin
care se solicita realizarea unui drept, cât atunci când se solicita
constatarea existentei sau inexistentei unui drept, verificarea putându-se
realiza fie dupa sesizarea, înaintea sau în cadrul dezbaterilor asupra
dreptului daca pentru stabilirea calitatii procesuale trebuie administrate
aceleasi probe3.
Lipsa calitatii procesuale nu trebuie confundata cu netemeinicia
actiunii deoarece, în cazul actiunii introduse de o persoana fara calitate
procesuala activa, dreptul exista dar actiunea nu a fost introdusa de
titularul ei, în vreme ce, în cazul unei actiuni nefondate , instanta constata
chiar inexistenta dreptului reclamat4.

B. Transmisiunea calitatii procesuale

Drepturile sau obligatiile ce intra în continutul raportului juridic


dedus judecatii pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz
si o transmisiune a calitatii procesuale active sau pasive. Transmisiunea
poate fi legala sau conventionala.
În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legala se realizeaza pe
calea succesiunii, mostenitorii care accepta succesiunea preiau pozitia
procesuala a autorilor lor, afara de cazul în care legea interzice expres
acest lucru fiind vorba de drepturi nemijlocit legate de persoana , sau
prevede o alta solutie în cazul decesului uneia dintre parti 5.
În cazul persoanelor juridice transmisiunea legala are loc pe calea
reorganizarii persoanei juridice care este parte în proces, astfel încât
persoana nou creata (fuziune), persoana absorbanta (absorbtie) sau
persoanele juridice care preiau fractiunile patrimoniului divizat (divizare
totala sau partiala) dobândesc calitatea pe care o avea persoana supusa
reorganizarii.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 282. Potrivit art. 112 pct. 3 si 4 C.proc.civ., reclamantul
trebuie sa precizeze obiectul cererii si valoarea lui, dupa aprecierea sa si atunci când
acest lucru este posibil; mai trebuie aratate motivele de fapt si de drept pe care se
întemeiaza cererea. Prin aceste elemente reclamantul justifica îndreptatirea sa de a
introduce o cerere împotriva pârâtului, deci calitatea procesuala activa si pasiva.
2
Uneori acest lucru este usor de realizat deoarece legea stabileste cine are calitate
procesuala: divortul, stabilirea filiatiei din afara casatoriei, tagada paternitatii.
3
Actiunile prin care se valorifica drepturi reale.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 287; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala,
p. 290-291.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 287; exista si cazuri în care se prevede ca actiunea nu
poate fi exercitata de catre mostenitori, dar daca a fost exercitata de catre defunct,
succesorii o pot continua: stabilirea filiatiei fata de mama, tagada paternitatii, stabilirea
paternitatii din afara casatoriei.

31
Transmiterea conventionala intervine în baza unei întelegeri între
una dintre parti si un tert1.
Din punct de vedere al întinderii transmisiunii calitatii procesuale,
transmisiunea poate fi universala, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Transmisiunea universala presupune transmiterea întregului patrimoniu
(toate drepturile si obligatiile procesuale) iar prin transmisiunea cu titlu
universal se cedeaza doar o fractiune de patrimoniu cu drepturile si
obligatiile procesuale corespunzatoare. Transmisiunea cu titlu particular
are loc atunci când drepturile si obligatiile transmise privesc numai
anumite bunuri determinate si ea se în tâlneste, de regula, în cazul
transmisiunii conventionale 2.
Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeste calitatea
procesuala preia procesul în starea în care se gaseste în acel moment,
actele procesuale savârsite de catre antecesorul sau fiindu-i opozabile 3.

C. Sanctiunea lipsei calitatii procesuale

Lipsa calitatii procesuale poate fi invocata pe cale de exceptie, în


afara de partea interesata, de procuror si de instanta din oficiu, în orice
stare a procesului, iar în caz de admitere atrage respingerea actiunii (atât
pentru lipsa calitatii procesuale active cât si pentru lipsa calitatii
procesuale pasive).

Sectiunea 4 – Clasificarea actiunilor civile

Actiunea cuprinde totalitatea ,mijloacelor procesuale organizate de


legea procesuala pentru protectia dreptului subiectiv civil sau a unor
interese ce nu se pot realiza decât pe calea justitiei. Actiunea este
uniforma, una si aceeasi, cuprinde aceleasi mijloace procesuale indiferent
de dreptul ce se valorifica 4.

1. Clasificarea actiunilor în functie de scopul material urmarit


de reclamant

În functie de acest criteriu, actiunile se împart în actiuni în


realizarea dreptului, actiuni în constatarea existentei sau inexistentei unui
drept si actiuni în constituire de drepturi.

A. Actiunile în realizarea dreptului

Denumite si actiuni în adjudecare, în condamnare sau în executare,


sunt acele actiuni prin care reclamantul, care se pretinde titularul unui
drept subiectiv, solicita instantei sa-l oblige pe pârât la respectarea

1
Cesiunea de creanta, preluarea datoriei, vânzarea sau donarea bunului litigios.
Retractul litigios este interzis de catre art. 45 C. com. în ceea ce priveste obligatiile
comerciale.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 288.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 292-293.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 290.

32
dreptului, iar daca acest lucru nu mai este posibil, la despagubiri pentru
prejudiciul suferit1. Instanta, daca în urma dezbaterilor, constata existenta
dreptului, condamna pe pârât, hotarârea putând fi dusa la îndeplinire, în
caz de nevoie, pe calea executarii silite 2.

B. Actiunile în constatare

Numite si actiuni în recunoastere a dreptului sau în confirmare,


actiunile în constatare sunt acele cereri prin care reclamantul solicita
instantei sa constate numai existenta unui drept al sau sau inexistenta
unui drept al pârâtului împotriva sa3. Aceste actiuni nu pot fi folosite, însa,
pentru constatarea existentei sau inexistentei unei situatii de fapt, ele nu
pot constitui titluri executorii si nu pot fi duse la îndeplinire prin executarea
silita 4.
În literatura de specialitate 5 si în jurisprudenta, actiunile în
constatare se subclasifica în actiuni pozitive – prin care se cere
constatarea existentei unui drept al reclamantului – si actiuni negative –
care au ca scop constatarea inexistentei unui drept al pârâtului fata de
reclamant.
Actiunile în constatare mai sunt clasificate în actiuni declaratorii,
actiuni interogatorii si actiuni provocatorii.
Actiunile declaratorii sunt acelea prin care se cere instantei sa
constate existenta sau inexistenta unui raport juridic6.
Actiunile interogatorii sunt acelea prin care titularul dreptului, în mod
preventiv, cheama în judecata o persoana care ar putea eventual sa-i
conteste dreptul, pentru a raspunde si a se lua act daca recunoaste sau
nu dreptul 7.
Actiunile provocatorii sunt acelea prin care titularul unui drept
cheama în judecata pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi
cauzeaza o tulburare serioasa în exercitiul dreptului sau8. Aceasta
persoana este chemata în judecata pentru a-si valorifica prete ntiile, pentru

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 241-242.
2
Hotarârile pronuntate în cazul acestor actiuni constituie titluri executorii.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 292. Potrivit art. 111 C.proc.civ. partea care are interes
poate sa faca cerere pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept. Cererea
nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului. De aici rezulta ca actiunile
în constatare au un caracter subsidiar, neputând fi folosite atât vreme cât se poate
solicita realizarea dreptului, legiuitorul dând prioritate realizarii dreptului pentru a elimina
definitiv starea conflictuala dintre parti.
4
Daca s-au acordat cheltuieli de judecata pentru aceste cereri, se poate solicita
executarea silita pentru acestea, în termenul de prescriptie.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 242, 246-249; E. Herovanu, Principiile,
p. 160-162.
6
Sunt astfel de actiuni: constatarea vointei reale a partilor, interpretarea unei clauze
îndoielnice dintr-un contract de catre instanta, stabilirea caracterului licit sau ilicit a
conditiei puse de testator - I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 248;
I. Deleanu, op. cit., I, p. 134.
7
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 248.
8
E. Herovanu, Principiile, p. 161-162.

33
a-si dovedi dreptul sub sanctiunea de a nu-l mai putea invoca daca nu si-l
demonstreaza 1.

C. Actiunile în constituire de drepturi

Aceste actiuni, numite si în transformare, sunt acelea prin care


reclamantul solicita aplicarea legii la anumite fapte si date pe care le
invoca, pentru a deduce consecintele ce se impun în vederea crearii unor
situatii juridice noi2. Hotarârile pronuntate produc efecte numai pentru viitor
(ex nunc), cu unele exceptii când acestea pot produce efecte si retroactiv3.

2. Clasificarea actiunilor în functie de natura dreptului ce se


valorifica prin actiune

Conform acestui criteriu, actiunile se clasifica în actiuni personale,


reale si mixte 4.
a) Actiunile personale sunt acele cereri prin care se valorifica un
drept personal, de creanta, care se naste dintr-un act juridic, lege, fapt
cauzator de prejudicii etc. Numarul actiunilor personale este nelimitat
deoarece si numarul drepturilor de creanta este nelimitat5.
Actiunile personale sunt mobiliare atunci când dreptul personal
valorificat are ca obiect un bun mobil prin natura sa (corporal), prin
determinarea legii (drept de creanta, obligatie de a face sau de a nu face)
si prin anticipatie (recoltele ce urmeaza a fi culese).
Actiunile personale sunt imobiliare atunci când dreptul personal
valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa (terenuri sau cladiri),
prin destinatie (animalele afectate lucrarii pamântului) si prin obiectul la
care se aplica (uzufructul lucrurilor imobile).
b) Actiunile reale sunt acele cereri prin care se valorifica un drept
real6.
Actiunile reale sunt mobiliare atunci când dreptul real valorificat prin
actiune are ca obiect un bun mobil.
Actiunile reale sunt imobiliare atunci când dreptul real valorificat
prin actiune are ca obiect un bun imobil. Acestea se subclasifica în petitorii
si posesorii dupa cum urmaresc apararea dreptului de proprietate sau a
altui drept real imobiliar, respectiv posesia bunului imobil.
c) Actiunile mixte sunt acele cereri prin care se valorifica atât un
drept de creanta cât si un drept real, în acelasi timp, în cazul în care
drepturile invocate au aceeasi cauza generatoare sau se afla într-un

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 248-249.
2
E. Herovanu, Principiile, p. 262. Sunt acele actiuni care tind la schimbarea sau
desfiintarea unor raporturi juridice vechi si crearea unor raporturi juridice noi între parti –
D. Radu, op. cit., p. 136.
3
Exemple ar fi: desfiintarea casatoriei, stabilirea filiatiei din afara casatoriei, tagada
paternitatii, declararea mortii.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 249-252; D. Radu, op. cit., p. 140-149.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 298-300.
6
Numarul actiunilor reale este limitat datorita numarului redus de drepturi reale –
actiunea în revendicare, actiunea confesorie, actiunea negatorie).

34
raport de conexiune 1. În doctrina 2 se distinge între doua categorii de
actiuni mixte: actiuni ce urmaresc executarea unui act juridic care a creat
sau transferat un drept real asupra unui imobil dând nastere unor obligatii
personale si actiuni în anularea sau rezolutiunea unui act juridic prin care
se transmite sau se constituie un drept real imobiliar.
Clasificarea actiunilor în raport de natura dreptului ce se valorifica
prin actiune prezinta interes sub raportul calitatii procesuale, al
competentei teritoriale si al prescriptiei dupa cum urmeaza 3.
În ceea ce priveste calitatea procesuala, în cazul actiunilor
personale, titularul dreptului se îndreapta împotriva subiectului pasiv din
raportul obligational4.
Referitor la competenta teritoriala, în cazul actiunilor personale se
aplica, în principiu, dispozitiile art. 5 C.proc.civ. (instanta de domiciliul a
pârâtului). Aceeasi regula este aplicabila si în cazul actiunilor reale, cu
exceptia actiunilor reale imobiliare, caz în care competenta se stabileste
conform art. 13 C.proc.civ. (instanta din circumscriptia imobilului). În cazul
actiunilor mixte competenta este alternativa (instanta de la domiciliul
pârâtului sau instanta din circumscriptia imobilului). Competenta este, de
asemenea, alternativa în cazul actiunilor personale imobiliare5.
În ceea ce priveste prescriptia dreptului de a obtine condamnarea
pârâtului, actiunile personale sunt prescriptibile în 3 ani iar actiunile reale
sun imprescriptibile sau prescriptibile în 30 de ani sau în alte termene.

3. Clasificarea actiunilor în functie de calea procedurala aleasa


de parte pentru apararea dreptului ei

Conform acestui principiu actiunile se împart în principale, accesorii


si incidentale 6.

1
E. Herovanu, Principiile, p. 247.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 251.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 252; E. Herovanu, Principiile, p. 242;
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 301-302.
4
Nu s-ar putea chema în judecata tertul care detine bunul ce constituie obiectul obligatiei
deoarece tertul nu este personal obligatul celui ce reclama. În cazul actiunilor reale,
deoarece reclamantul urmareste dreptul asupra bunului sau chiar bunul, actiunea se va
exercita împotriva detinatorului bunului, oricare ar fi acesta în temeiul dreptul de urmarire,
situatie similara si cu cea a actiunilor mixte.
5
Art. 10 pct. 1 si 2 C.proc.civ.
6
Art. 17 C.proc.civ. Este necesar sa existe o actiune civila pusa în miscare. Raportat la
aceasta actiune principala se pot formula cereri accesorii sau incidentale. I. Stoenescu,
S. Zilberstein, Teoria generala, p. 241.

35
Teste de evaluare

1. În cazul încalcarii dreptului subiectiv civil, titularul poate:


a. renunta la drept;
b. recurge la forta coercitiva a statului;
c. solicita executarea silita;
d. constitui alt drept.

2. Dreptul subiectiv civil îsi gaseste protectia în:


a. dreptul material civil;
b. dreptul procesual civil;
c. dreptul scris civil;
d. dreptul obiectiv civil.

3. Actiunea civila nu poate fi conceputa decât în legatura cu:


a. protectia drepturilor subiective;
b. protectia drepturilor obiective;
c. protectia drepturilor pozitive;
d. protectia drepturilor penale.

4. Interventia prescriptiei extinctive afecteaza:


a. existenta dreptului subiectiv civil;
b. dreptul de a apela la instantele judecatoresti;
c. executarea voluntara a obligatiei;
d. dreptul de a obti ne executarea silita.

5. Dreptul la actiune se naste:


a. în momentul nasterii dreptului subiectiv civil;
b. în momentul modificarii dreptului subiectiv civil;
c. în momentul încalcarii dreptului subiectiv civil;
d. în momentul stingerii dreptului subiectiv civil.

6. Actiunea civila nu poate fi conceputa fara existenta:


a. dreptului subiectiv civil;
b. normelor juridice supletive;
c. cel putin a unei persoane;
d. normelor juridice permisive.

7. Obiectul actiunii civile îl reprezinta:


a. protectia dreptului subiectiv încalcat;
b. protectia dreptului obiectiv încalcat;
c. protectia dreptului pozitiv încalcat;
d. protectia dreptului civil încalcat.

36
8. Obiectul actiunii civile trebuie sa fie:
a. licit;
b. ilicit;
c. civil;
d. personal.

9. Obiectul actiunii civile trebuie sa fie:


a. nedeterminat;
b. determinat;
c. lizibil;
d. concret.

10. „Cauza petendi” reprezinta:


a. cauza actiunii;
b. cauza raportului juridic;
c. cauza petitionara;
d. cauza solicitata.

11. Cauza actiunii trebuie sa fie:


a. imorala;
b. sociala;
c. concreta;
d. morala.

12. Conditie a exercitarii actiunii civile este:


a. solicitarea despagubirii;
b. exceptia de neexecutare;
c. afirmarea unui drept;
d. solicitarea platii.

13. Conditie a exercitarii actiunii civile este:


a. interesul;
b. dezinteresul;
c. publicitatea;
d. consimtamântul.

14. Conditie a exercitarii actiunii civile este:


a. capacitatea de exercitiu;
b. capacitatea de folosinta;
c. capacitatea procesuala;
d. conditia suspensiva.

15. Reprezentarea intervine în cazul:


a. minorilor între 14 si 16 ani;
b. minorilor între 16 si 18 ani;
c. minorilor sub 14 ani;
d. minorilor între 14 si 18 ani.

37
16. Asistarea intervine în cazul:
a. minorilor între 14 si 16 ani;
b. minorilor între 16 si 18 ani;
c. minorilor sub 14 ani;
d. minorilor între 14 si 18 ani.

17. Calitatea procesuala presupune existenta unei identitati între:


a. reclamant si pârât;
b. reclamant si tert;
c. reclamant si titularul obligatiei si raportul juridic;
d. reclamant si titularul dreptului subiectiv.

18. Calitatea procesuala presupune existenta unei identitati între:


a. reclamant si pârât;
b. pârât si tert;
c. pârât si titularul dreptului subiectiv;
d. pârât si titularul obligatiei din raportul juridic.

19. Reclamantul trebuie sa justifice:


a. calitatea procesuala activa si calitatea procesuala pasiva;
b. calitatea procesuala activa;
c. calitatea procesuala pasiva;
d. nici un raspuns nu este corect.

20. Actiunile declaratorii sunt acelea prin care se cere instantei sa


constate existenta:
a. unui drept subiectiv;
b. unui raport juridic civil;
c. unei obligatii;
d. unei stari conflictuale.

38
CAPITOLUL III – PARTICIPANTII LA PROCESUL
CIVIL
Sectiunea 1 – Consideratii preliminare

Procesul civil este, asa cum s-a aratat, o activitate care se


desfasoara în timp, de obicei în mod neîntrerupt, începând cu cererea prin
care instanta este sesizata si sfârsind cu punerea în executare a hotarârii
pe care instanta o pronunta în cauza 1.
Potrivit definitiei date, procesul civil reprezinta ansamblul
activitatilor desfasurate de catre instanta de judecata, de parti, de
organele de executare si alte persoane sau organe care participa la
înfaptuirea de catre instantele judecatoresti a justitiei în pricinile civile, în
vederea realizarii sau stabilirii drepturilor si intereselor civile deduse
judecatii si executarii silite a hotarârilor judecatoresti sau a altor titluri
executorii, conform procedurii prevazute de lege 2.
Toate aceste persoane si organe poarta denumirea de participanti
la procesul civil iar activitatea lor consta într-o serie de acte de procedura
pe care le întocmesc pe baza raporturilor juridice procesuale care se
stabilesc între ei.
Distingem în cadrul categoriei participantilor organe si persoane
care influenteaza existenta si desfasurarea procesului civil fiind denumiti
subiecti ai procesului civil3: instanta judecatoreasca, partile, organul de
executare si procurorul.
În afara acestora, în cazul procesului civil, participa si alte organe
sau persoane considerate simpli participanti, activitatile realizate de
acestia fiind destinate sa contribuie la justa solutionare a cauzei: martorii,
expertii, interpretii, avocatii, etc.
Legea stabileste participantilor la procesul civil rolul si atributiile
specifice si reglementeaza , pentru toti si pentru fiecare în parte, drepturile
si obligatiile procesuale fara de care procesul civil nu s-ar putea desfasura.

Sectiunea 2 – Instanta judecatoreasca


1. Notiunea de instanta

Notiunea de instanta are mai multe întelesuri 4.

1
V. Daghie, I Apostu, E. Gurita, Elemente de procedura civila si administrativa, Ed.
National, 1999, p. 77.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 148.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 304.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 304-305.

39
În primul rând, prin instanta se întelege organul împuternicit de lege
sa rezolve un litigiu ivit între parti. În acest înteles, notiunea de instanta
include toate organele de jurisdictie înfiintate prin lege.
Într-un înteles mai restrâns, prin notiunea de instanta se întelege
numai instantele judecatoresti. În acest sens potrivit art. 126 alin. 1 din
Constitutie, justitia se realizeaza prin Înalta Curte de Casatie si Justitie si
prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara
prevede ca justitia se realizeaza prin urmatoarele instante judecatoresti:
Înalta Curte de Casatie si Justitie, curti de apel, tribunale, tribunale
specializate, instante militare si judecatorii.
Într-un înteles si mai limitat prin instanta se întelege un anumit grad
de jurisdictie - judecatorie, tribunal, curte de apel – adica organul în fata
caruia se afla, în una din etapele sale, un proces oarecare sau despre
care ar putea fi vorba ca ar avea competenta sa solutioneze un anumit
litigiu.
Un alt înteles al notiunii de instanta este acela de judecator sau
complet de judecata.
Întelesurile notiunii de instanta sunt întregite de chiar normele de
procedura civila aplicabile în materie. De exemplu, art. 1 C.proc.civ.
stabileste competenta judecatoriei ca instanta de judecata în raport cu
celelalte instante; art. 5 C.proc.civ. stabileste competenta teritoriala de
drept comun a instantei de la domiciliul pârâtului; art. 22 C.proc.civ.
prevede procedura de solutionare a conflictelor de competenta dintre doua
instante sau dintre instantele judecatoresti si alte organe cu activitate
jurisdictionala; art. 31 C.proc.civ. prevede ca „instanta decide asupra
recuzarii ”, etc.

2. Rolul si pozitia instantei în procesul civil

Potrivit principiului organizarii justitiei ca serviciu public, instantele


judecatoresti sunt create pentru a asigura înfaptuirea justitiei
bucurându-se în acest scop de o plenitudine de competenta. Judecatorii
nu pot refuza sa judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclara sau
incompleta.
De asemenea, potrivit art. 3 C. civ. „judecatorul care va refuza de a
judeca sub cuvântul ca legea nu prevede sau este întunecata sau
neîndestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate”.
S-a aratat ca activitatea instantei de judecata cuprinde doua functii
procesuale si anume cercetarea cauzei si solutionarea ei. Prima functie
asigura stabilirea situatiei de fapt cu ajutorul mijloacelor de proba
administrate în proces iar a doua functie contribuie la aplicarea textului de
lege corespunzator situatiei de fapt ce a fost astfel stabilita.
Nu trebuie omis a se mentiona ca în activitatea sa instanta
judecatoreasca trebuie sa se supuna principiilor fundamentale ale
procesului civil, dintre care principiul legalita tii presupune ca în activitatea
de solutionare a cauzelor civile judecatorii trebuie sa urmareasca
respectarea tuturor dispozitiilor legale, începând de la cele de drept
substantial care au incidenta asupra raportului juridic litigios, continuând

40
cu cele referitoare la organizarea, constituirea, compunerea si atributiile
instantei, precum si cele referitoare la formele de procedura 1.
În procesul civil activitatea judecatorului se concretizeaza prin
actele de procedura înfaptuite de acesta: rezolutii, înc heieri de sedinta,
procese verbale, hotarâri judecatoresti, etc.
În ceea ce priveste compunerea instantei art. 54 din Legea nr.
304/2004 prevede ca, cauzele date, potrivit legii, în competenta de prima
instanta a judecatoriei, tribunalului si curtii de apel se judeca în complet
format dintr-un judecator, cu exceptia cauzelor privind conflictele de
munca si de asigurari sociale.
Apelurile se judeca în complet format din 2 judecatori, iar
recursurile, în complet format din 3 judecatori, cu exceptia cazurilor în care
legea prevede altfel.
În cazul completului format din 2 judecatori, daca acestia nu ajung
la un acord asupra hotarârii ce urmeaza a se pronunta, procesul se judeca
din nou în complet de divergenta, în conditiile legii.
Completul de divergenta se constituie prin includerea, în completul
de judecata, a presedintelui sau a vicepresedintelui instantei, a
presedintelui de sectie ori a judecatorului din planificarea de permanenta.
Potrivit art. 55 alin. 1 din lege, completul pentru solutionarea în
prima instanta a cauzelor privind conflictele de munca si asigurari sociale
se constituie din 2 judecatori si 2 asistenti judiciari.
Asistentii judiciari participa la deliberari cu vot consultativ si
semneaza hotarârile pronuntate. Opinia acestora se consemneaza în
hotarâre, iar opinia separata se motiveaza.
În cazul în care judecatorii care intra în compunerea completului de
judecata nu ajung la un acord asupra hotarârii ce urmeaza a se pronunta,
procesul se judeca din nou în complet de divergenta.
O importanta deosebita se acorda respectarii principiului repartizarii
aleatorii a cauzelor pe complete de judecata, în sistem informatizat.
Cauzele repartizate unui complet de judecata nu pot fi trecute altui
complet decât în conditiile prevazute de lege.
În felul acesta se asigura respectarea principiului continuitatii care
presupune ca judecarea cauzei sa se faca de la început si pâna la sfârsit
de aceiasi judecatori, într-o singura sedinta, care sa se încheie cu
deliberarea si pronuntarea hotarârii2.
Totusi continuitatea este limitata la cerinta pronuntarii hotarârii de
aceeasi judecatori care au luat parte la dezbaterea fondului pricinii,
încalcarea unei asemenea cerinte atragând, potrivit art. 304 pct. 2
C.proc.civ., casarea hotarârii judecatoresti.
Normele de procedura care reglementeaza compunerea instantei,
sunt norme de organizare judecatoreasca cu valoare imperativa, a caror
nesocotire afecteaza legalitatea actelor de procedura astfel întocmite si
poate fi invocata pe cale de exceptie de oricare dintre parti, procuror sau
instanta din oficiu.

1
I. Les, Tratat de drept procesual civil, Ed. a II-a, Ed. All Back, 2002, p. 35 (citat în
continuare Tratat).
2
G. Boroi, op. cit., I, p. 154.

41
3. Constituirea instantei

Pe de alta parte, daca prin compunerea instantei se întelege


formarea acesteia cu numarul de judecatori prevazut de lege, prin
constituirea instantei se are în vedere alcatuirea ei cu toate organele si
persoanele prevazute de lege (judecatori, grefier, procuror, etc.) 1.
Grefierii care participa la sedintele de judecata sunt obligati sa
efectueze toate consemnarile despre desfasurarea acesteia si sa
îndeplineasca orice alte însarcinari din dispozitia si sub controlul
presedintelui de judecata.
În cadrul Înaltei Curte de Casatie si Justitie functioneaza magistrati-
asistenti, stabiliti prin statul de functii, care participa la sedintele de
judecata, redacteaza încheierile, participa cu vot consultativ la deliberari,
redacteaza hotarâri conform repartizarii facute de presedinte pentru toti
membrii completului de judecata si aduc la îndeplinire orice alte sarcini
încredintate de presedintele instantei, de vicepresedinte sau de
presedintele sectiei.
Situatia în care pricina a fost judecata de un numar mai mic sau mai
mare de judecatori decât cel prevazut de lege ori instanta nu a fost
constituita cu procuror desi participarea acestuia la judecata era
obligatorie ne aflam în fata gresitei compuneri sau constituiri a instantei.

4. Incidente procedurale privind compunerea si constituirea


instantei

Pentru a preveni orice manifestare de natura sa afecteze caracterul


impartial al judecatii, legea a instituit si o serie de cazuri privind
incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea.
Asemenea incidente procedurale îi poate viza fie pe judecatori
pentru a nu fi interesati în cauza pe care o judeca, sa nu fie pusi în situatia
de a se pronunta de doua ori asupra cauzei sau de a-si controla propria
hotarâre, fie pe procurori, pe magistratii asistenti sau pe grefieri.
Si în cazul asistentilor judiciari potrivit, art. 111 alin. 2 din Legea nr.
304/2004, se aplica dispozitiile legale privind obligatiile, interdictiile si
incompatibilitatile judecatorilor si procurorilor.

A. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea (art. 24 C.proc.civ.) este situatia în care un


judecator nu poate face parte din completul de judecata în cauzele
prevazute de lege:
a) judecatorul care a pronuntat o hotarâre într-o pricina nu poate lua
parte la judecata aceleiasi pricini în apel sau în recurs.
Cazul expus priveste ipoteza în care judecatorul care a pronuntat
hotarârea sa nu o controleze tot el cu ocazia judecatii în caile de atac,
daca între timp a fost promovat la o instanta superioara, întrucât nu ar
exista garantia ca se realizeaza un control obiectiv. În practica judiciara

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 310.

42
s-a aratat ca, pentru a deveni incompatibil, judecatorul trebuie sa fi
pronuntat o hotarâre prin care se dezleaga o problema litigioasa, de
natura sa dezinvestasca instanta. Asadar, nu devine incompatibil
judecatorul care a pronuntat în cursul procesului doar o încheiere
preparatorie, prin care nu s-a rezolvat o situatie juridica1.
b) judecatorul care a pronuntat o hotarâre într-o pricina nu poate lua
parte la judecata aceleiasi pricini în caz de rejudecare dupa casare.
Si acest caz se refera la asigurarea unor conditii optime în vederea
rejudecarii unei pricini efect al casarii evitând situatia în care judecatorul
care a pronuntat hotarârea casata sa o mentina si dupa rejudecare, numai
din dorinta de a demonstra ca el a avut dreptate 2.
În practica judiciara s-a aratat ca, daca unul dintre judecatori a
participat la pronuntarea unei decizii prin care s-a admis recursul si s-a
casat cu trimiterea cauzei spre rejudecare, acesta nu este incompatibil de
a mai participa în completul ce urmeaza a solutiona recursul declarat
împotriva hotarârii pronuntate cu ocazia rejudecarii fondului dupa prima
casare3.
c) de asemenea, nu poate lua parte la judecata cel care a fost
martor, expert sau arbitru în aceiasi pricina.
Cazurile de incompatibilitate sunt de stricta interpretare fiind
reglementate de norme de organizare judecatoreasca, imperative.
În practica judiciara s-a considerat ca nici o dispozitie legala nu
interzice judecatorului sa participe la solutionarea cailor extraordinare de
atac precum si a contestatiei la executare, în cazul în care se învedereaza
situatii noi ce nu au fost si nu puteau fi avute în vedere cu prilejul judecarii
procesului în fond 4.
Încalcarea normelor de procedura privind incompatibilitatea
judecatorilor se invoca pe calea exceptiei de oricare dintre parti, de
procuror sau instanta din oficiu. În cazul constatarii existentei
incompatibilitatii dupa pronuntarea hotarârii instantei de fond incidentul
procedural poate fi invocat de partea interesata sau de procuror în apel iar
în recurs prin intermediul motivului de recurs prevazut de art. 304 pct.1
C.proc.civ.
De precizat ca situatiile de incompatibilitate prezentate nu sunt
incidente în cazul procurorilor, magistratilor asistenti si grefierilor potrivit
art. 36 C.proc.civ.

B. Abtinerea si recuzarea

Abtinerea (art. 25-26 C.proc.civ.) si recuzarea (art. 27-36


C.proc.civ.) vizeaza incidente procedurale ce intervin în cazurile în care
se presupune ca judecatorul nu ar fi obiectiv.
Cazurile de abtinere sunt aceleasi ca si cele de recuzare iar
procedura de solutionare este comuna. Difera însa caracterul normelor

1
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 627/1975, Repertoriu II, p. 366.
2
L. Fatu, Incompatibilitatea judecatorilor în cazul casarii cu trimitere, R.R.D. nr. 1/1968,
p. 70-72.
3
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2363/1993, Buletinul jurisprudentei 1993, p. 137.
4
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 937/1978, Repertoriu III, p. 291.

43
care le reglementeaza în sensul ca abtinerea este reglementata de norme
imperative („Judecatorul… este dator sa înstiinteze pe seful lui si sa se
abtina de la judecarea pricinii.” – art. 25) iar recuzarea este reglementata
de norme dispozitive („Judecatorul poate fi recuzat…” – art. 27).
Legea prevede urmatoarele cazuri de recuzare (abtinere):
a) când el, sotul sau, ascendentii ori descendentii lor au vreun
interes în judecarea pricinii sau când este sot, ruda sau afin, pâna la al
patrulea grad inclusiv, cu vreuna din parti;
b) când el este sot, ruda sau afin în linie directa ori în linie
colaterala, pâna la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul
unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori sora sotului uneia din
aceste persoane;
c) când sotul în viata si nedespartit este ruda sau afin a uneia din
parti pâna la al patrulea grad inclusiv,sau daca, fiind încetat din viata ori
despartit, au ramas copii;
d) daca el, sotul sau rudele lor pâna la al patrulea grad inclusiv au o
pricina asemanatoare cu aceea care se judeca sau daca au o judecata la
instanta unde una din parti este judecator;
e) daca între aceleasi persoane si una din parti a fost o judecata
penala în timp de 5 ani înaintea recuzarii;
f) daca este tutore sau curator al uneia dintre parti;
g) daca si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca;
h) daca a primit de la una din parti daruri sau fagaduieli de daruri ori
altfel de îndatoriri;
i) daca este vrajmasie între el, sotul sau una din rudele sale pâna
la al patrulea grad inclusiv si una din parti, sotii sau rudele acestora pâna
la gradul al treilea inclusiv.
De asemenea, procurorii, magistratii asistenti si grefierii se supun
regulilor privind recuzarea (abtinerea) pentru motivele aratate mai sus, cu
exceptia cazului în care si-au spus parerea cu privire la pricina care se
judeca.
Cazurile de recuzare (abtinere) sunt limitative si nu pot fi extinse
prin vointa judecatorilor ori la cererea partilor, ceea ce înseamna ca simpla
afirmatie a judecatorului ca se abtine sau cererea de recuzare formulata
pentru alte motive decât cele prevazute expres de lege nu justifica
admiterea lor.
Abtinerea se propune de catre judecator iar recuzarea se face
verbal sau în scris pentru fiecare judecator în parte si înainte de începerea
oricarei dezbateri.
În cazul în care motivele de recuzare s-au ivit dupa începerea
dezbaterilor, partea va trebui sa propuna recuzarea de îndata ce acestea
îi sunt cunoscute. Judecatorul împotriva caruia este propusa recuzarea
poate declara ca se abtine.
Nu se pot recuza judecatorii, rude sau afini ai acelora care stau în
judecata ca tutore, curator sau director al unei institutii publice sau
societati comerciale, când acestia nu au interes personal în judecarea
pricinii.

44
De asemenea, nu se pot recuza toti judecatorii unei instante sau ai
unei sectii a acesteia dupa cum, pentru aceleasi motive de recuzare, nu se
poate formula o cerere împotriva aceluiasi judecator.
Cererea de abtinere sau de recuzare se judeca de catre instanta
respectiva în alcatuirea careia nu poate sa intre cel ce se abtine sau cel
recuzat. În cazul când datorita abtinerii ori recuzarii nu se poate alcatui
completul de judecata, cererea se judeca de catre instanta ierarhic
superioara.
Cererile de recuzare a instantei ierarhic superioare formulate la
instanta care solutioneaza litigiul sunt, potrivit legii, inadmisibile.
Judecarea cererilor se face în camera de consiliu, fara prezenta
partilor si ascultând pe judecatorul recuzat. Nu este admis interogatoriul ca
mijloc de dovada a motivelor de recuzare. În cursul judecarii cererilor nu
se va face nici un act de procedura.
Instanta se pronunta printr-o încheiere care se citeste în sedinta
publica iar în caz de admitere, judecatorul se va retrage de la judecarea
pricinii aratându-se în ce masura actele îndeplinite de acesta urmeaza sa
fie pastrate.
În cazul când din pricina recuzarii nu se poate alcatui completul de
judecata, cu ocazia admiterii unei asemenea cereri, instanta superioara
va dispune trimiterea pricinii la o instanta de acelasi grad. Daca cererea
este respinsa pricina se înapoiaza spre judecare instantei inferioare.
Încheierile prin care s-a încuviintat sau respins abtinerea ca si cele
prin care s-a încuviintat recuzarea nu sunt supuse nici unei cai de atac iar
încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o data cu
fondul. Când instanta superioara de fond constata ca recuzarea a fost pe
nedrept respinsa, reface toate actele si dovezile administrate la prima
instanta.

Sectiunea 3 – Partile
1. Notiunea de parti. Coparticiparea procesuala. Drepturile si
obligatiile procesuale ale partilor

Unul dintre elementele esentiale în cadrul actiunii civile îl reprezinta


partile, acestea fiind direct interesate în asigurarea protectiei dreptului
subiectiv încalcat sau contestat, prin intermediul fortei de constrângere a
statului.
Stabilirea sferei si continutului noti unii de parte în procesul civil
prezinta un interes teoretic si practic deosebit pentru determinarea
drepturilor si obligatiilor procesuale ce îi revin în raport cu ceilalti
participanti procesuali.
Aceasta deoarece, în mod firesc, unele drepturi si obligatii sunt
prevazute de lege numai pentru parti. Totodata, hotarârea judecatoreasca
va produce efecte numai fata de persoanele ce au participat la activitatea
judiciara în calitate de parti.
Conceptul de parte prezinta importanta si în solutionarea unor
exceptii de procedura cum sunt: exceptia lipsei de calitate procesuala,
exceptia de litispendenta, exceptia puterii de lucru judecat.

45
Or, solutionarea unor asemenea exceptii implica cunoasterea
exacta a continutului notiunii de parte 1.
Astfel, în cadrul procedurii contencioase întâlnim în mod necesar
cel putin doua parti: o persoana care pretinde ce i-a fost contestat sau
încalcat dreptul sau subiectiv ori interesul ocrotit de lege, si o alta
persoana fata de care se urmareste, prin intermediul justitiei,
recunoasterea si realizarea dreptului ori a interesului legitim invocat.
Specific unei asemenea proceduri este contrarietatea intereselor
persoanelor implicate în litigiu, caracterul contradictoriu al judecatii fiind
determinat, în genere, de pozitiile procesuale diferite ale persoanelor
angajate în proces.
Astfel, potrivit art. 109 alin. 1 C.proc.civ., oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane trebuie sa faca o cerere înaintea instantei
competente.
Denumirea generica a unor asemenea persoane este aceea de
parti, însa pe parcursul desfasurarii procesului civil ele poarta denumiri
specifice: reclamant si pârât în cadrul judecatii în prima instanta, apelant si
intimat în apel, recurent si intimat în recurs, contestator si intimat în
contestatia în anulare, revizuient si intimat în revizuire, creditor si debitor
în faza de executare silita.
Calitatea de parti în procesul civil a acestor persoane presupune
totodata îndeplinirea conditiilor necesare pentru exercitiul actiunii civile si
anume: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuala si calitatea
procesuala.
De regula, în procesul civil întâlnim un singur reclamant si un singur
pârât însa, potrivit legii, mai multe persoane pot fi împreuna reclamante
sau pârâte daca obiectul pricinii îl constituie un drept sau o obligatie
comuna ori daca drepturile si obligatiile lor au aceeasi cauza.
Vorbim într-o asemenea situatie despre o coparticipare procesuala
(litisconsortiu) care poate fi 2:
a) subiectiv si obiectiv, dupa cum se refera la existenta unei
pluralitati de parti cu interese identice sau la reunirea într-un singur proces
a mai multor cereri, între aceleasi parti sau chiar împreuna cu alte parti,
daca între aceste cereri exista o strânsa legatura;
b) facultativa si necesara (obligatorie) în raport de rolul vointei
partilor în formarea coparticiparii (de exemplu, în scopul iesirii din
indiviziune potrivit art. 797 C. civil).
Potrivit art. 48 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedura, apararile si
concluziile unuia dintre reclamanti sau pârâti nu pot folosi nici pagubi
celorlalti.
Aceasta înseamna ca în cazul coparticiparii procesuale facultative
se aplica principiul independentei procesuale.
Cu toate acestea, daca prin natura raportului juridic sau în temeiul
unor dispozitii a legii, efectele hotarârii se întind asupra tuturor
reclamantilor sau pârâtilor, actele de procedura îndeplinite numai de unii
dintre ei sau termenele încuviintate numai unora dintre ei pentru
1
I. Les, Principii si institutii de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 111 (citat
în continuare Principiile).
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 318-319.

46
îndeplinirea actelor de procedura folosesc si celorlalti. Se au asadar în
vedere, numai actele sau termenele de procedura ce folosesc tuturor
coparticipantilor fiindu-le utile deopotriva.
În cazul îndeplinirii unor acte de procedura potrivnice se va tine
seama de actele cele mai favorabile. Reclamantii sau pârâtii care nu s-au
înfatisat sau nu au îndeplinit un act de procedura în termen vor continua
totusi sa fie citati (art. 48 alin. 2 C.proc.civ.).
De exemplu, în cazul obligatiilor solidare sau indivizibile, efectele
exercitarii caii de atac a recursului de catre unul dintre coparticipanti la
proces la va folosi si celorlalti, în sensul ca efectele admiterii recursului se
vor extinde si la partile care nu au declarat recurs sau al caror recurs a
fost respins fara a fi fost solutionat în fond.
De asemenea, în caz de coparticipare procesuala, „cererea de
perimare sau actul de procedura întrerupator de perimare al unuia
foloseste si celorlalti” (art. 251 alin. 1 C.proc.civ.).
Calitatea partilor de participanti la procesul civil atrage exercitarea
unor drepturi procesuale cât si asumarea de obligatii procesuale.
Continuturile unor asemenea drepturi si obligatii având caracter
procesual le regasim reflectate în principiile fundamentale ale procesului
civil ca apartinând deopotriva ambelor parti, deci atât reclamantului cât si
pârâtului, sau doar uneia dintre parti, reclamantului sau pârâtului.
Amintim aici despre: dreptul de a adresa cereri instantei, dreptul de
a participa la judecata pricinii, dreptul la aparare, dreptul de a recuza,
dreptul de a efectua acte de dispozitie, etc., precum si despre obligatia de
a exercita drepturile procesuale cu buna credinta, obligatia partii care a
pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecata, obligatia de a
îndeplini actele de procedura în conditiile, în ordinea si la termenele
stabilite de lege sau de instanta etc.
Exercitarea în alte conditii a drepturilor procesuale situeaza partile
în sfera abuzului de drept procesual iar aprecierea exercitarii abuzive a
unor asemenea drepturi este atributul instantei de judecata.
Sanctiunile ce pot interveni într-o atare situatie sunt diverse si pot
consta în respingerea cererii sau admiterea sa doar în parte, anularea
actului de procedura astfel întocmit si a celui subsecvent, aplicarea
amenzii judiciare, obligarea la plata de despagubiri, etc.

2. Participarea tertilor la procesul civil

În cadrul procesului civil, în afara partilor între care s-a stabilit initial
raportul juridic procesual, mai pot interveni si alte persoane ce dobândesc,
de asemenea, calitatea de parti.
Asemenea persoane , denumite terte persoane, pot intra în proces
din initiativa partilor initiale (interventie fortata) sau din propria lor initiativa
(interventie voluntara).
Cazurile în care poate avea loc participarea tertilor în procesul civil
în curs sunt urmatoarele: interventia voluntara si interventia fortata.

47
A. Interventia voluntara

Interventia voluntara (art. 49-56 C.proc.civ.) poate fi:


a) interventie principala atunci când cel care intervine invoca un
drept al sau;
b) interventia accesorie atunci când cel care intervine o face în
interesul uneia dintre partile din proces, în apararea dreptului acesteia.
Cererea de interventie principala, în interes propriu, se face sub
forma unei cereri de chemare în judecata fiind îndreptata împotriva
ambelor parti initiale (reclamant si pârât) întrucât tertul urmareste în
contradictoriu cu acestea realizarea sau conservarea unui drept ce-i
apartine. Cererea se poate face numai în fata primei instante si înainte de
închiderea dezbaterilor iar, cu învoirea partilor, si în instanta de apel.
Cererea de interventie accesorie, în interesul uneia din parti, se
poate face oricând în cursul procesului chiar înaintea instantei de recurs.
Ambele cereri de interventie au natura unor cereri incidentale în
proces iar competenta de solutionare apartine instantei sesizata cu
cererea principala.
Instanta este obligata sa se pronunte mai întâi, dupa ascultarea
partilor si a celui care intervine, asupra încuviintarii în principiu a cererii de
interventie printr-o încheiere interlocutorie ce nu se poate ataca decât
odata cu fondul.
În cazul constatarii admisibilitatii în principiu a cererii de interventie,
instanta va dispune comunicarea acesteia partilor initiale si, în cazurile în
care întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care va trebui
depusa.
Intervenientul va lua procedura în starea în care se afla la
momentul admiterii cererii sale iar actele de procedura viitoare se vor
îndeplini si fata de el.
Intervenientul principal are o pozitie independenta în proces fata de
celelalte parti în timp ce intervenientul accesoriu poate îndeplini doar acele
acte de procedura ce profita partii în favoarea careia a intervenit ( art. 54
C.proc.civ.).
De regula cererea de interventie se judeca odata cu cererea
principala si numai în cazul în care judecarea cererii principale ar fi
întârziata prin interventia în interes propriu instanta poate dispune
disjungerea pentru a fi judecata separat.

B. Interventia fortata
Chemarea în judecata a altor persoane

Chemarea în judecata a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.)


poate avea loc numai în cazul când tertul ar pretinde aceleasi drepturi ca
si reclamantul. De exemplu, pârâtul chemat în judecata de unul dintre
creditorii sai poate solicita chemarea în judecata si a celorlalti creditori
pentru ca în ipoteza în care se va stabili ca datoreaza suma pretinsa prin
actiune principala sa-si execute obligatia fata de toti creditorii 1.

1
I. Les, Principiile, p. 104.

48
Cererea de chemare în judecata a altor persoane care pretind
aceleasi drepturi ca si reclamantul poate fi facuta de reclamant pâna la
închiderea dezbaterilor înaintea primei instante si de catre pârât odata cu
întâmpinarea iar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie cel mai
târziu la prima zi de înfatisare.
Nerespectarea acestor termene atrage judecarea separata a cererii
afara de cazul în care partile consimt sa se judece împreuna (art. 135
C.proc.civ.).
Desi legea nu prevede în mod expres, cererea de chemare în
judecata a altor persoane trebuie sa întruneasca conditiile de forma
corespunzatoare unei cereri de chemare în judecata, se motiveaza si se
comunica atât celui chemat cât si partii potrivnice. Tertului i se comunica
alaturat cererii copii de pe cererea de chemare în judecata, întâmpinare si
de pe înscrisurile de la dosar.
Cel chemat în judecata dobândeste în proces calitatea de
intervenient în interes propriu iar hotarârea îi va fi opozabila. În principiu,
din momentul introducerii sale în proces tertul dobândeste independenta
procesuala, pozitie care-i confera posibilitatea de a renunta la actiune sau
la dreptul pretins.
Renuntarea partii principale la cererea de introducere a tertului în
proces devine astfel ineficienta tocmai datorita pozitiei independente
dobândita de catre acesta din urma. Aceasta solutie se întemeiaza si pe
caracterul preventiv al institutiei cercetate. Pe de alta parte, valorificarea
unui drept propriu de catre terti nu poate depinde exclusiv de vointa partii
care a solicitat introducerea sa în cauza 1.
Când pârâtul chemat în judecata pentru o datorie baneasca
recunoaste datoria si declara ca voieste sa o execute fata de cel care îsi
va stabili judecatoreste dreptul el va fi scos din judecata daca depune
suma datorata. În acest caz judecata va urma numai între reclamant si cel
chemat în judecata (art. 59 C.proc.civ.).

Chemarea în garantie

Chemarea în garantie (art. 60-63 C.proc.civ.) reprezinta acea


forma de participare a tertilor la activitatea judiciara care confera uneia
dintre parti posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor
persoane ce ar avea obligatia de garantie sau de despagubire în ipoteza
în care partea respectiva ar pierde procesul 2.
Cererea de chemare în garantie este admisibila nu numai în cazul
drepturilor garantate legal sau conventional, ci si ori de câte ori partea
care ar cadea în pretentii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o
cerere în despagubiri (de exemplu, în cazul raspunderii comitentului
pentru fapta prepusului sau) 3.
Cererea de chemare în garantie se face în conditiile de forma
prevazute pentru cererea de chemare în judecata. Cererea facuta de pârât

1
I. Les, Principiile, p. 106.
2
I. Les, Principiile, p. 107.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 333.

49
se depune odata cu întâmpinarea iar daca întâmpinarea nu este
obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfatisare.
Cererea facuta de reclamant se depune pâna la închiderea
dezbaterilor, înaintea primei instante.
Sanctiunea nedepunerii în termen a cererii de chemare în garantie
este judecarea sa separata daca partile nu consimt sa se judece
împreuna.
Cererea de chemare în garantie se comunica tertului si, daca
întâmpinarea este obligatorie, instanta va stabili termenul în care aceasta
urmeaza sa fie depusa.
Cererea de chemare în garantie se judeca odata cu cererea
principala. Când judecarea cererii principale ar fi întârziata de cererea de
chemare în garantie instanta poate dispune disjungerea ei pentru a fi
judecate deosebit (art. 63 C.proc.civ.).
De precizat ca solutionarea cererii de chemare în garantie depinde
de solutia data de instanta de judecata cererii principale, influentând
totodata modul de solutionare în caile de atac cât si judecata în fond dupa
casare.

Aratarea titularului dreptului

Aratarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.) poate fi


facuta numai de catre pârâtul care detinând un lucru pentru altul sau care
exercitând în numele altuia un drept asupra unui lucru este chemat în
judecata de catre o persoana care p retinde un drept real asupra lucrului.
Cererea trebuie motivata si se depune de pârât odata cu
întâmpinarea iar, daca aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima
zi de înfatisare. Cererea se comunica persoanei aratata ca titular al
dreptului împreuna cu citatia si copiile de pe cererea de chemare în
judecata si înscrisurile de la dosar.
Daca cel aratat ca titular al dreptului recunoaste sustinerile pârâtului
si reclamantul consimte el va lua locul pârâtului care va fi scos din
judecata. Daca reclamantul nu consimte ca locul pârâtului sa fie luat de
tert, în literatura de specialitate s-a dat solutia ca tertul sa ramâna în
proces în calitate de intervenient sau ca judecata sa continue fara sa se
modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecata,
iar daca se stabileste în urma dezbaterilor ca titularul dreptului de
proprietate este tertul indicat sa se respinga cererea ca fiind gresit
îndreptata, deci ca fiind introdusa împotriva unei persoane lipsite de
calitate procesuala pasiva 1.
Daca tertul desi citat nu se înfatiseaza ori tagaduieste aratarile
pârâtului el va dobândi calitate de intervenient în interes propriu iar
hotarârea îi va fi opozabila.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 336-337.

50
3. Reprezentarea judiciara conventionala a partilor în procesul
civil

Potrivit art. 64 alin. 1 C.proc.civ. partile pot sa exercite drepturile


procedurale personal sau prin mandatar.
Este astfel reglementata posibilitatea recunoscuta prin lege partilor
de a sta în procesul civil fie personal fie printr-un reprezentant
conventional.
Sunt însa unele cazuri în care dreptul de a fi reprezentat în justitie
este restrâns în sensul ca partea este obligata sa se prezinte personal în
instanta. De exemplu, în cazul divortului în fata instantelor de fond partile
se vor înfatisa în persoana, cu exceptiile prevazute de art. 614 C.proc.civ.,
etc.
Pot avea calitatea de mandatari pentru parti fie avocatul fie o alta
persoana. Daca mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat,
mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu exceptia
consilierului juridic care, potrivit legii, reprezinta partea.
Potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si
exercitarea profesiei de avocat, avocatul are dreptul sa asiste si sa
reprezinte persoanele fizice si juridice în fata instante lor autoritatii
judecatoresti si a altor organe de jurisdictie, a organelor de urmarire
penala, a autoritatilor si institutiilor publice, precum si în fata altor
persoane fizice sau juridice, care au obligatia sa permita si sa asigure
avocatului desfasurarea nestingherita a activitatii sale, în conditiile legii.
Avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii chiar fara
mandat, poate face orice acte în vederea pastrarii drepturilor supuse unui
termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate, de
asemenea, sa exercite orice cale de atac împotriva hotarârii date iar toate
actele de procedura se vor îndeplini numai fata de partea însasi.
De mentionat ca, potrivit legii, asistarea de catre avocat nu este
ceruta doctorilor sau licentiatilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile
sotului sau rudelor pâna la gradul al patrulea inclusiv.
De asemenea, asistarea de catre avocat nu este ceruta la
judecatorie când partea este reprezentata prin sot sau ruda pâna la al
patrulea grad inclusiv.
Când dreptul de reprezentare izvoraste din lege sau dintr-o
dispozitie judecatoreasca, asistarea reprezentantului de catre un avocat
nu este obligatorie.
Procura pentru exercitiul dreptului de chemare în judecata trebuie
facuta printr-un înscris sub semnatura legalizata; în cazul când procura
este data unui avocat semnatura va fi certificata potrivit legii avocatilor.
Dreptul de reprezentare mai poate fi dat prin declaratie verbala
facuta în instanta si trecuta în încheierea de sedinta.
Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecatii dar poate
fi restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumita instanta.
Legea mai prevede necesitatea existentei unei procuri speciale în
vederea efectuarii unor acte de dispozitie precum recunoasterile privitoare
la drepturile în judecata, renuntarile ori propunerile de tranzactie.

51
Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu
înceteaza prin moartea celui care -l a dat si nici daca acesta a devenit
incapabil, ci dainuie pâna la retragerea lui de catre mostenitori sau de
catre reprezentantul legal al incapabilului.
Retragerea mandatului cât si renuntarea la mandat nu pot fi opuse
celorlalte parti din proces decât de la comunicare, afara de cazul când au
fost facute în instanta si în prezenta partilor.
De asemenea, mandatarul care renunta la împuternicire este tinut
sa înstiinteze atât pe cel care i-a dat mandatul cât si instanta, cu cel putin
15 zile înainte de termenul de înfatisare sau de îndeplinirea termenelor
cailor de atac.
În cazul în care reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale
instanta poate da un termen pentru îndeplinirea unor asemenea lipsuri si
numai daca astfel nu se împlinesc va anula cererea.
Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant poate fi invocata în
orice stare a pricinii iar titularul dreptului poate ratifica actele facute de
persoana ce nu avea calitatea de reprezentant 1.

Sectiunea 4 – Procurorul

Calitatea de parte în proces a procurorului a facut obiectul analizei


literaturii de specialitate conturându-se cu aceasta ocazie mai multe opinii.
S-a cristalizat ideea potrivit careia procurorul, pastrând calitatea de organ
al statului, vegheaza la respectarea legii în activitatea de judecata si
pentru a-si îndeplini aceasta calitate are pozitia de parte în procesul civil2.
Considerarea procurorului drept parte în procesul civil nu trebuie
facuta fara a se evidentia însa statutul sau diferit de al partilor principale.
Chiar daca nu figureaza în raportul de drept substantial dedus judecatii
procurorul intervi ne în activitatea judiciara pentru a apara interesele
generale ale societatii precum si drepturile si libertatile cetatenilor, si în
cazul sau fiind prevazute drepturi si obligatii având caracter procesual.
Potrivit art. 62 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciara procurorii îsi exercita functiile în conformitate cu legea, respecta
si protejeaza demnitatea umana si apara drepturile persoanei.
Printre atributiile ce revin procurorilor identificam în materia
procesului civil pe cele referitoare la: exercitarea actiunii civile în cazurile
prevazute de lege, participarea în conditiile legii la sedintele de judecata si
rolul activ pe care îl are în aflarea adevarului, exercitarea cailor de atac
împotriva hotarârilor judecatoresti în conditiile prevazute de lege, apararea
drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdictie, ale disparutilor si ale altor persoane în conditiile legii,
exercitarea altor atributii prevazute de lege.
Potrivit art. 45 C.proc.civ., Ministerul Public poate porni actiune
civila ori de câte ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale
disparutilor, precum si în alte cazuri prevazute de lege.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 348.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 349.

52
În cazul în care procurorul a pornit actiunea, titularul dreptului la
care se refera actiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de
dispozitiile prevazute în art. 246, 247 si 271-273, iar în cazul în care
procurorul si-ar retrage cererea va putea cere continuarea judecatii.
Textul limiteaza asadar exercitiul dreptului la actiune al procurorului
la situatiile expres determinate de lege cu luarea în considerare si a
pozitiei procesuale a titularului dreptului invocat.
În ceea ce priveste participarea la judecata, procurorul poate pune
concluzii în orice proces civil, în orice faza a acestuia, daca apreciaza ca
este necesar pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor
cetatenilor.
În anumite cazuri prevazute de lege, participarea si punerea
concluziilor de catre procuror sunt obligatorii. De exemplu, în materia
punerii sub interdictie si a ridicarii interdictiei (art. 33, 35 din Decretul nr.
32/1954), a declararii disparitiei si a mortii (art. 38, 42 din Decretul nr.
32/1954), a înc uviintarii adoptiei (art. 63 din Legea nr. 273/2004), a
contenciosului administrativ (art.1 din Legea nr. 554/2004), etc.
În cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este
obligatorie nerespectarea unei asemenea dispozitii atrage nulita tea
hotarârii pronuntate de catre instanta.
Procurorul poate, în conditiile legii, sa exercite caile de atac
împotriva oricaror hotarâri iar în cazurile în care porneste actiunea civila
poate sa ceara punerea în executare a hotarârilor pronuntate în favoarea
persoanelor a caror drepturi si interese au fost aparate.
Solutia a fost considerata fireasca întrucât nu i se pot acorda
procurorului mai multe drepturi în materia executarii silite decât cele
recunoscute în legatura cu exercitiul însusi al actiunii civile 1.
Actele procesuale de dispozitie reglementate de art. 246, 247 si
271-273 sau de alte dispozitii legale, facute în orice proces de
reprezentantii persoanelor prevazute la art. 45 alin. 1, nu vor împiedica
judecata daca instanta apreciaza ca ele nu sunt în interesul altor persoane
( art. 45 ind. 1 C.proc.civ.).

1
I. Les, Principiile, p. 137.

53
Teste de evaluare

1. Constituie subiecti ai procesului civil:


a. judecatori, procurorii, grefierii si magistratii asistenti;
b. instanta judecatoreasca, partile, procurorul, organul de executare;
c. reprezentantii partilor din proces;
d. martorii, expertii, interpretii, avocatii.

2. Normele care prevad compunerea instantei au caracter:


a. facultativ;
b. imperativ;
c. dispozitiv;
d. supletiv.

3. Daca unii dintre reclamanti sau dintre pârâti nu s-au înfatisat sau nu au
îndeplinit un act de procedura în termen:
a. judecata va înceta cu privire la ei;
b. judecata va continua cu privire la ei;
c. acestia vor fi scosi din cauza;
d. acestora li se va aplica sanctiunea perimarii.

4. Cererea de interventie volunta ra în proces poate fi facuta:


a. numai de catre tertul interesat;
b. numai de catre reclamant;
c. numai de catre pârât;
d. de instanta, din oficiu.

5. Cererea de interventie accesorie se poate face:


a. numai în fata primei instante;
b. pâna la prima zi de înfatisare;
c. pâna la închiderea dezbaterilor;
d. în fata primei instante, în apel si chiar înaintea instantei de recurs.

6. Chemarea în judecata a altor persoane se face cu privire la o persoana


care ar putea invoca aceleasi drepturi ca si:
a. reclamantul;
b. pârâtul;
c. avocatul;
d. reclamantul sau pârâtul, dupa caz.

7. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garantie:


a. atrage judecarea separata a cererii;
b. atrage aplicarea sanctiunii amenzii judiciare;
c. atrage respingerea ca tardiva a cererii;
d. atrage judecarea separata a cererii, daca partile nu consimt sa se
judece împreuna.

54
8. Actele procesuale de dispozitie (renuntarea, achiesarea, tranzactia) pot
fi îndeplinite de mandatar:
a. daca are procura generala;
b. daca are procura speciala în acest sens;
c. daca are calitatea de parte în proces;
d. daca cealalta parte în proces nu se opune.

9. Incompatibilitatea îi priveste:
a. pe procurori;
b. pe grefieri;
c. pe magistratii – asistenti;
d. pe judecatori.

10. Este reglementata de norme imperative:


a. abtinerea;
b. recuzarea;
c. reprezentarea partilor în proces;
d. atât abtinerea cât si recuzarea.

11. Nu se admit ca mijloc de proba pentru dovedirea motivelor de


recuzare:
a. proba cu înscrisuri;
b. proba cu martori;
c. interogatoriul;
d. prezumtiile.

12. Încuviintarea în principiu a interventiei se face:


a. numai cu privire la interventia principala;
b. numai cu privire la interventia accesorie;
c. cu privire atât la interventia principala cât si la interventia accesorie;
d. numai cu privire la interventia fortata.

13. Cererea de interventie voluntara se judeca:


a. de instanta sesizata cu cererea principala;
b. de instanta competenta dupa materie;
c. de instanta de la domiciliul intervenientului;
d. de instanta de la domiciliul reprezentantului partii.

14. Cererea de aratare a titularului dreptului:


a. se poate face numai de instanta, din oficiu;
b. se poate face numai de pârât;
c. se poate face numai de reclamant;
d. nu poate fi facuta în cazul cererilor prin care se valorifica un drept real.

55
15. Mandatul dat pentru reprezentarea în proces înceteaza:
a. prin moartea celui care l-a dat;
b. daca cel care l-a dat a devenit incapabil;
c. prin retragerea lui de catre mostenitorii mandantului sau de
reprezentantii mandantului incapabil;
d. numai cu încuviintarea în principiu a instantei.

16. Instanta decide asupra cererii de recuzare:


a. în sedinta publica;
b. numai cu prezenta partilor;
c. cu ascultarea judecatorului recuzat;
d. cu participarea avocatului partii care a formulat cererea.

17. Procurorul, în cazul în care si-a spus parerea cu privire la pricina care
se judeca:
a. nu mai poate participa la judecarea acelei pricini;
b. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini;
c. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini numai cu
consimtamântul partilor;
d. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini numai cu
încuviintarea instantei.

18. Exista incompatibilitate în urmatoarele cazuri:


a. când judecatorul este sot cu una din parti;
b. când judecatorul este ruda sau afin pâna la gradul al patrulea inclusiv
cu vreuna din parti;
c. când judecatorul este tutore sau curator al uneia din parti;
d. când judecatorul care a pronuntat o hotarâre într-o pricina ia parte la
judecarea aceleiasi pricini în apel sau recurs.

19. Încheierea prin care s-a respins recuzarea:


a. poate fi atacata doar o data cu fondul;
b. poate fi atacata separat în termen de 15 zile;
c. poate fi atacata fara îndeplinirea unui termen sau unei conditii;
d. nu este supusa nici unei cai de atac.

20. Asistarea reprezentantului în proces de catre avocat nu este


obligatorie:
a. daca mandantul dispune expres acest lucru;
b. daca partea adversa consimte la acest lucru;
c. daca dreptul de reprezentare izvoraste din lege sau dintr-o dispozitie
judecatoreasca;
d. daca avocatul refuza sa-l asiste pe reprezentant.

56
CAPITOLUL IV – COMPETENTA
Sectiunea 1 – Notiune. Clasificare

„Competenta” poate fi exprimata în cel putin doua sensuri


conjuncte : a) obiectiv, competenta este spatiul activitatii functionale a unui
organ de stat, „zona activitatii lui normale” 1; b) subiectiv, ea semnifica
„aptitudinea sau puterea de care dispune organul în îndeplinirea misiunii la
care e destinat”2, „aptitudinea de a îndeplini o actiune determinata” 3 sau,
pe scurt, puterea de a face ceva.
Raportând termenul „competenta” la autoritatile judecatoresti, la
autoritatile de jurisdictie, acesta semnifica determinarea si cuprinderea
prerogativelor jurisdictionale ale acestor autoritati, termenul generic de
„competenta” dobândind astfel o semnificatie specifica – „competenta
jurisdictionala” 4. El semnifica deci ceea ce poate sa faca, potrivit functiei
ei, continutului si cuprinderii acesteia, determinate prin lege, o instanta
judecatoreasca (aptitudinea recunoscuta de lege unei instante
judecatoresti de a judeca un anumit litigiu5).
Cazurile si conditiile în care o instanta judecatoreasca are
îndreptatirea legala de a solutiona o anumita cauza civila se determina
prin intermediul regulilor de competenta. Legislatia noastra foloseste
criterii diferite pentru determinarea competentei instantelor judecatoresti.
Pe de alta parte, trebuie sa precizam ca nu toate litigiile civile sunt de
competenta instantelor judecatoresti. Exista litigii care se solutioneaza de
alte autoritati statale sau de alte organe decât instantele judecatoresti.
Asadar, prima problema ce se poate ivi în legatura cu sesizarea unui
organ de justitie este aceea de a determina daca litigiul respectiv intra sau
nu în sfera de activitate a autoritatii judecatoresti sau dimpotriva a altor
autoritati statale. O atare delimitare se poate realiza prin intermediul
regulilor de competenta generala.
Dupa ce se stabileste ca o anumita cauza civila intra în sfera de
activitate a autoritatii judecatoresti este necesar sa precizam care anume
dintre diferitele instante are caderea de a solutiona cauza respectiva.
Delimitarea activitatii instantelor judecatoresti, între ele, se realizeaza prin
intermediul regulilor competentei jurisdictionale. În cadrul competentei
jurisdictionale distingem competenta materiala6 si competenta teritoriala,

1
E. Herovanu, Principiile, p. 479.
2
Idem.
3
A. Fettweis s.a. Précis de droit judiciaire, t.II, Bruxelles, 1971, p. 1.
4
H.Solus, R. Perrot, Droit judiciaire privé, t.II, Sirey, Paris, 1973, nr.1, p. 5.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 136-137. A se vedea si S. Satta, C.
Punzi, Diritto processuale civile, CEDAM, Padova, 1993, p. 28; J. van Compernolle, Droit
judiciaire, p. 5.
6
În literatura noastra de specialitate este traditionala denumirea de competenta
materiala. A se vedea în sensul folosirii si a conceptului de competenta de atributiune, I.

57
dupa cum ne raportam la instante judecatoresti de grad diferit sau la
instante de acelasi grad. Competenta materiala poate fi examinata, la
rândul ei, sub doua aspecte: competenta materiala functionala care se
stabileste dupa felul atributiilor jurisdictionale ce revin fiecarei categorii de
instante 1 si competenta materiala procesuala, care se stabileste în raport
de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecatii2. Competenta
teritoriala se poate înfatisa – si ea – sub mai multe forme: competenta
teritoriala de drept comun, competenta teritoriala alternativa (facultativa) si
competenta teritoriala exclusiva (exceptionala), dupa cum cererea se
introduce la instanta de drept comun din punct de vedere teritorial (art.5
C.proc.civ. precizeaza ca „cererea se face la instanta domiciliului
pârâtului”), reclamantul are alegerea între mai multe instante deopotriva
competente sa solutione ze acel litigiu (de exemplu, potrivit art. 9
C.proc.civ., în cazul coparticiparii procesuale pasive, cererea poate fi
facuta la instanta competenta pentru oricare dintre debitorii principali) sau
cererea trebuie introdusa numai la o anumita instanta (de exemplu,
cererile referitoare la actiunile reale imobiliare se fac „numai la instanta în
circumscriptia careia se afla nemiscatoarele” – art. 13 alin. 1 C.proc.civ.;
cererile în materie succesorala si având un anume obiect se fac la instanta
celui din urma domiciliu al lui „de cuius” – art. 14, alin. 1 C.proc.civ.).
O ultima clasificare este aceea în competenta absoluta si
competenta relativa.
a. Competenta absoluta este considerata acea forma de
competenta care este reglementata de norme imperative si este de ordine
publica. Combinând art. 19 C.proc.civ. cu art. 159 C.proc.civ. ar rezulta ca
suntem în prezenta unei competente absolute atunci când este vorba de
competenta generala, de competenta materiala si de competenta
teritoriala exclusiva. Într-adevar, în sensul art. 19 C.proc.civ., partile pot
conveni asupra „competentei teritoriale”, afara de cazurile prevazute de
art. 13-16 C.proc.civ., adica: cererile privitoare la bunuri imobile – art. 13;
în materie de mostenire – art. 14; cererile în materie de societate – art. 15;
cererile în materia reorganizarii judiciare si a falimentului, care sunt de
competenta „exclusiva a tribunalului în circumscriptia caruia se afla sediul
principal al debitorului – art. 16.
b. Competenta relativa este considerata acea forma de competenta
care este reglementata de norme dispozitive si este de interes privat. Din
acelasi art. 19 C.proc.civ. rezulta ca are un caracter relativ numai
competenta teritoriala în pricini privitoare la bunuri, exceptând cazurile
prevazute de art. 13-16 C.proc.civ.

Les, op. cit., p. 144; I. Deleanu, op. cit., p. 312-313, denumirea capitolului I din Titlul al III-
lea al Codului francez de procedura civila.
1
De exemplu, potrivit art. 1 alin. 1 pct.1 C.proc.civ., judecatoriile judeca, în prima
instanta, toate procesele si cererile, în afara de cele date prin lege în competenta altor
instante.
2
De exemplu, potrivit art. 2 alin. 1, pct.1 C.proc.civ., tribunalele judeca, în prima instanta,
cererile privind încuviintarea adoptiilor, procesele si cererile în materie de expropriere;
procesele si cererile în materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 1 miliard
lei.

58
Sectiunea 2 – Competenta generala a instantelor
judecatoresti

1. Precizari privind competenta generala a instantelor


judecatoresti

Conform art. 126 alin. 1 din Constitutie „justitia se realizeaza prin


Înalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti
stabilite de lege” 1. Textul constitutional nu se refera, însa, numai la
instantele judecatoresti, ci si la alte organe care, în conditiile legii,
desfasoara si o activitate jurisdictionala.
Instantele judeca toate procesele privind raporturile juridice civile,
comerciale, de munca, de familie, administrative, penale, precum si orice
alte cauze pentru care legea nu stabileste o alta competenta; de
asemenea, pe lânga instantele judecatoresti, mai au competenta si alte
organe jurisdictionale. Aceste organe rezolva uneori toate litigiile care apar
într-un anumit domeniu, alteori numai litigiile anume prevazute de lege. Pe
de alta parte, se prevede uneori competenta instantelor judecatoresti de a
controla hotarârile pronuntate de aceste organe.
În aceste conditii, pentru a stabili competenta generala a instantelor
judecatoresti, este necesar sa fie identificate punctele de contact care
exista între activitatea instantelor judecatoresti si cea a altor organe de
jurisdictie sau cu activitate jurisdictionala 2. Examinam în continuare cele
mai semnificative, posibile puncte de contact.

2. Competenta în materia controlului de constitutionalitate

Potrivit dispozitiilor art. 146 din Constitutie, Curtea Constitutionala


exercita controlul de constitutionalitate, control care vizeaza:
• legile înainte de promulgare;
• tratatele si acordurile internationale;
• regulamentele Parlamentului;
• exceptiile de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele;
• conflictele juridice de natura constitutionala dintre autoritatile
publice, etc.
Observatii:
1) exceptia de neconstitutionalitate nu poate fi invocata decât în
fata instantelor judecatoresti, astfel cum sunt definite de art. 126 alin. 1 din
Constitutie, Legea nr. 304/2004 si Legea nr. 56/1993, deci nu si în fata
altor organe cu atributii jurisdictionale.
2) ordonantele pot fi atacate pe calea exceptiei de
neconstitutionalitate numai pâna în momentul în care se adopta legea de
aprobare sau de respingere de catre Parlament.

1
Art.1, alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara prevede de asemenea
ca „puterea judecatoreasca se exercita de Înalta Curte de Casatie si Justitie si de
celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 372.

59
3) rezolvarea exceptiilor de neconstitutionalitate a legilor si a
ordonantelor, se raporteaza la art. 154 alin. 1 din Constitutie („legile si
toate celelalte acte normative ramân în vigoare în masura în care ele nu
contravin prezentei Constitutii”).
În ceea ce priveste competenta de a controla constitutionalitatea
actelor cu caracter normativ de o forta juridica inferioara legilor si
ordonantelor (hotarârile Guvernului, ordinele ministrilor, etc.), aceasta
revine instantelor judecatoresti, în temeiul plenitudinii lor de competenta,
fie pe calea contenciosului administrativ, fie pe cale incidentala, cu ocazia
judecarii unui litigiu în care partea interesata, instanta din oficiu sau
procurorul (când participa la judecata), invoca exceptia de nelegalitate a
unui act administrativ, cu sau fara caracter normativ, de care se
prevaleaza una din parti; daca se constata ca exceptia de nelegalitate
este întemeiata, instanta nu va tine cont de acel act, dar nu va constata
anularea acestuia1.
Daca în cursul judecatii se invoca exceptia de neconstitutionalitate
a unei legi sau ordonante, de care depinde solutionarea cauzei, instanta
sau organul arbitral2 vor sesiza Curtea Constitutionala printr-o încheiere
care va cuprinde punctul de vedere al partilor si opinia organului judiciar
asupra exceptiei, fiind însotita de dovezile propuse de parti. Daca exceptia
a fost invocata din oficiu de organul judiciar, încheierea trebuie motivata si
va cuprinde sustinerile partilor si dovezile necesare. Pâna la solutionarea
exceptiei de neconstitutionalitate, judecarea cauzei se suspenda (caz de
suspendare legala obligatorie a judecatii).
Când exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibila 3, instanta o
va respinge printr-o încheiere motivata, fara a mai sesiza Curtea
Constitutionala (art. 23 din Legea nr. 47/1992).

3. Competenta în materie electorala

În materie electorala competenta se împarte între instantele


judecatoresti si alte organe de jurisdictie ori cu activitate jurisdictionala.
Instantelor judecatoresti le revin urmatoarele atributii:
a) în alegerile locale, potrivit Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autoritatilor administratiei publice locale si Legii nr. 215/2001 a
administratiei publice locale:
• împotriva solutiei date de primar asupra întâmpinarii împotriva
omisiunilor, înscrierilor gresite sau oricaror erori din liste, se poate face
contestatie în termen de 24 de ore de la comunicare. Contestatia se
solutioneaza în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, de catre
judecatorie în a carei raza teritoriala se afla localitatea (art. 16 alin. 5 din
Legea nr. 67/2004);

1
Gabriela Raducan, Drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 52.
2
Se observa ca, dupa revizuirea Constitutiei prin Legea nr. 429/2003, exceptia de
neconstitutionalitate poate fi ridicata nu numai în fata instantelor judecatoresti, astfel cum
sunt definite în art. 126 din Constitutie si în Legea de organizare judiciara, ci si în fata
organelor de arbitraj comercial.
3
Exemplu: constitutionalitatea prevederii legale respective a fost stabilita potrivit art. 145
alin. 1 din Constitutie sau printr-o decizie anterioara a Curtii Constituti onale.

60
• în judetele în care se organizeaza alegeri partiale într-o singura
circumscriptie electorala, solutionarea sesizarilor prevazute la art. 33 alin.
1 lit. h este de competenta judecatoriei în a carei raza teritoriala se afla
circumscriptia electorala, aceasta urmând a se pronunta în termen de cel
mult 3 zile de la înregistrarea sesizarilor si contestatiilor. Hotarârea este
definitiva si irevocabila. Prevederile alin. 1 si 3 se aplica în mod
corespunzator si în cazul municipiului Bucuresti (art. 31 alin. 3 si 4 din
Legea nr. 67/2004);
• judecatoria sau, dupa caz, tribunalul în carui raza teritoriala se
afla circumscriptia electorala rezolva contestatiile privind admiterea sau
respingerea candidaturilor (art. 48 din Legea nr. 67/2004);
• judecatoria în carei raza te ritoriala se afla comuna sau orasul
valideaza alegerea primarului, cu exceptia primarului general al
municipiului Bucuresti, a carui validare o face presedintele Tribunalului
Bucuresti (art. 63 si 93 din Legea nr. 215/2001);
• hotarârea de validare sau invalidare a mandatelor consilierilor
locali si judeteni poate fi atacata la instanta de contencios administrativ
(art. 32, 33 si 103 alin.1 din Legea nr. 215/2001);
b) în alegerile parlamentare, potrivit Legii nr. 373/2004 pentru
alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului:
• tribunalul în a carui raza teritoriala se afla circumscriptia
electorala solutioneaza, în cel mult doua zile de la data primirii,
contestatiile privind înregistrarea sau depunerea candidaturilor (art. 47
alin. 3);
• curtea de apel trebuie sa solutioneze, în cel mult doua zile de la
înregistrare, recursul împotriva hotarârii date de tribunal asupra
contestatiei (art. 47 alin. 4).;
• Înalta Curte de Casatie si Justitie solutioneaza contestatiile
împotriva hotarârii Biroului Electoral Central de admitere sau de
respingere a protocolului de constituire a aliantei electorale (art.6 alin. 4 si
5); contestatiile privitoare la modul de formare si componenta Biroului
Electoral Central (art. 41 alin. 2); contestatiile privind înregistrarea
semnelor electorale (art. 50 alin. 6).

4. Competenta în materia contenciosului administrativ

Doctrina, precum si unele prevederi legale disting:


• contenciosul administrativ exercitat de instante potrivit procedurii
de drept comun;
• contenciosul administrativ exercitat de insta nte în temeiul legii
speciale de contencios;
• contenciosul administrativ exercitat de jurisdictii speciale
administrative.
În sistemul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit
art. 1, „orice persoana care se considera vatamata într-un drept al sau ori
într-un interes legitim, de catre o autoritate publica, printr-un act
administrativ sau prin nesolutionarea în termenul legal a unei cereri, se
poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru
anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim

61
si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Interesul legitim poate fi atât
privat cât si public”.
De asemenea, are deschisa calea la actiune în fata instantei de
contencios administrativ si persoana care a fost vatamata într-un drept al
sau ori într-un interes legitim prin intermediul unui act administrativ cu
caracter individual, ce fusese adresat altui subiect de drept.
Persoana care se considera vatamata în drepturile sau în interesele
sale legitime, prin ordonante/dispozitii din ordonante ale Guvernului
neconstitutionale, poate sesiza instanta de contencios administrativ, în
conditiile prezentei legi (art. 1 alin. 7).
Legitimarea procesuala activa este recunoscuta si:
a. Avocatului Poporului, în urma controlului realizat (conform legii
sale organice) în temeiul sesizarii unei persoane fizice, atunci când
apreciaza ca ilegalitatea actului/excesul de putere al autoritatii
administrative nu poate fi înlaturata decât pe calea justitiei; în aceasta
ipoteza, Avocatul Poporului poate sesiza instanta competenta de
contencios administrativ de la domiciliul petentului, caz în care petitionarul
dobândeste – de drept – calitatea de reclamant, si va fi citat în proces în
aceasta calitate;
b. Ministerului Public, daca apreciaza ca nerespectarea drepturilor,
libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor se datoreaza existentei
unor acte administrative unilaterale individuale ale autoritatilor publice
emise prin exces de putere; în aceasta ipoteza, Ministerul Public
sesizeaza instanta de contencios administrativ de la domiciliul persoanei
fizice/de la sediul persoanei juridice vatamate, caz în care petitionarul
dobândeste – de drept – calitatea de reclamant, si va fi citat în proces în
aceasta calitate; de asemenea, atunci când Ministerul Public apreciaza ca
prin excesul de putere materializat în emiterea unui act administrativ
normativ, se vatama un interes public, va sesiza instanta de contencios
administrativ competenta, de la sediul autoritatii publice emitente;
c. chiar si autoritatea publica emitenta a unui act administrativ
nelegal poate solicita instantei constatarea nulitatii acestuia, în cazul în
care actul n-ar mai putea fi revocat, deoarece a intrat în circuitul civil,
producând efecte juridice: daca se admite actiunea, la cerere, instanta se
va pronunta si asupra legalitatii actelor civile încheiate în baza actului
administrativ nelegal, ca si asupra efectelor civile produse de acesta;
d. actiunile în contencios administrativ pot fi introduse si de prefect,
de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, ca si de orice alta persoana
de drept public vatamata într-un drept ori atunci când este vatamat un
interes legitim.

A. Exceptia de nelegalitate

Conform art. 4 din lege, instanta poate cerceta oricând, în cadrul


unui proces, pe cale de exceptie, la cererea partii sau din oficiu, legalitatea
unui act administrativ unilateral (exceptie de fond, absoluta); daca instanta
constata ca de actul administrativ depinde solutionarea litigiului pe fond,
va suspenda cauza si va sesiza prin încheiere motivata instanta de
contencios administrativ competenta; aceasta din urma instanta se

62
pronunta (în procedura de urgenta), în sedinta publica, cu citarea partilor,
hotarârea pronuntata fiind supusa recursului, în 48 de ore de la pronuntare
sau de la comunicare; recursul se judeca în 3 zile de la înregistrare, cu
citarea partilor prin publicitate; daca instanta de contencios administrativ a
constatat nelegalitatea actului, instanta în fata careia s-a invocat exceptia
de nelegalitate va judeca cauza, ignorând actul a carui nelegalitate s-a
constatat.

B. Competenta materiala si teritoriala

Competenta materiala de prima instanta si competenta teritoriala a


instantei de contencios administrativ, sunt reglementate în urmatorii
termeni:
a) litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si
impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, de pâna la 5
miliarde lei, se solutioneaza, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale,
iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritatile
publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii,
datorii vamale si accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se
solutioneaza în fond, de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale
curtilor de apel daca prin lege speciala nu se prevede altfel (art. 10 alin.1);
b) reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau
celei de la domiciliul pârâtului; daca reclamantul a optat pentru instanta de
la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca exceptia necompetentei
teritoriale (art. 10 alin. 3).
Pentru sesizarea instantei trebuie sa se tina cont de urmatoarele
aspecte 1:
1. actul atacat este un act administrativ sau sa fie vorba de refuzul
de a solutiona în termen legal o cerere privitoare la un drept ori un interes
legitim;
2. actul atacat sa emane de la o autoritate publica;
3. actul sa produca o vatamare unei peroane fizice sau juridice într-
un drept recunoscut de lege ori într-un interes legitim;
4. sa se fi îndeplinit procedura prealabila prevazuta de lege prin
care sa se solicite autoritatii publice emitente sau organului ierarhic
superior, dupa caz, reexaminarea unui act administrativ unilateral, în
sensul revocarii acestuia.
În cazul actiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului,
Ministerul Public, Agentia Nationala a Functionarilor Publici sau al celor
care privesc cererile celor vatamati prin ordonante sau dispozitii din
ordonante, precum si în cazul prevazut la art. 4 alin. 2 nu este obligatorie
procedura prealabila (art. 7 alin. 5);
5. actul sa nu se încadreze în exceptiile prevazute de art. 5 din lege
respectiv, actele administrative ale autoritatilor publice care privesc
raporturile acestora cu Parlamentul si actele de comandament cu caracter
militar.
1
M. Tabârca, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005,
p. 229-230.

63
De asemenea nu pot fi atacate pe calea contenciosului
administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea
carora se prevede, prin lege organica, o alta procedura.
Actele administrative emise pentru aplicarea regimului starii de
razboi, al starii de asediu sau al celei de urgenta, cele care privesc
apararea si securitatea nationala ori cele emise pentru restabilirea ordinii
publice, precum si pentru înlaturarea consecintelor calamitatilor naturale,
epidemiilor si epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere;
6. reclamantul va anexa la actiune copia actului administrativ pe
care îl atacata sau, dupa caz, raspunsul autoritatii publice prin care i se
comunica refuzul rezolvarii cererii sale. În situatia în care reclamantul nu a
primit nici un raspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii,
certificata prin numarul si data înregistrarii la autoritatea publica, precum si
orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile (art. 12).

5. Competenta în alte materii

a) în materia litigiilor de munca, competenta apartine, de regula,


instantelor judecatoresti 1.
Exista totusi si alte competente, ca de exemplu: Consiliul Superior
al Magistraturii pentru judecatori, comisia de disciplina a Ministerului
Public pentru procurori si comisia disciplinara pentru magistratii asistenti
de la Înalta Curte de Casatie si Justitie (Legea nr. 304/2004 si Legea nr.
56/1993); Comisia de disciplina a baroului pentru abaterile savârsite de
avocatii din baroul respectiv (Legea nr. 51/1995 cu modificarile si
completarile ulterioare) etc.
b) în materia rezolvarii unor diferende privind exercitarea drepturilor
si îndatoririlor parintesti competenta apartine, dupa caz, fie autoritatii
tutelare, fie instantelor judecatoresti. Astfel:
• neîntelegerile dintre parinti cu privire la locuinta copilului lor
minor vor fi solutionare de instanta de judecata (art. 100 alin. 2 si 4
C. fam.) 2;
• în cazul existentei unor neîntelegeri între parinti cu privire la
exercitarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor parintesti, instanta
judecatoreasca, dupa ascultarea ambilor parinti, hotaraste potrivit
interesului superior al copilului (art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004
privind protectia si promovarea drepturilor copilului);
• copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate sa ceara autoritatii
tutelare sa decida asupra schimbarii locuintei daca aceasta este necesar
pentru desavârsirea învataturii ori pregatirii profesionale (art. 102 C.
fam.) 3. Pe de alta parte, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere
încuviintarea instantei judecatoresti de a-si schimba felul învataturii si al
pregatirii profesionale (art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind
protectia si promovarea drepturilor copilului);

1
I. T. Stefanescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003.
2
Trib. jud. Bacau, dec. civ. nr.25/1973, R.R.D. nr. 6/1974, p. 71.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 399. În sensul ca si în acest caz ar fi competenta
instanta, vezi Trib. jud. Alba, dec. civ. nr. 733/1977, R.R.D. nr. 4/1978, p. 64; M.
N. Costin, Filiatia si ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980,p. 218.

64
• cererea unui parinte de a avea legaturi personale cu copilul
minor, formulata în timpul casatoriei, când sotii sunt despartiti în fapt si nu
exista o hotarâre judecatoreasca de stabilire a locuintei minorului la unul
dintre parinti, este de competenta autoritatii tutelare 1 (art. 99 C. fam., text
ce îsi gaseste aplicare ori de câte ori legea nu prevede expres altfel);
aceeasi cerere introdusa dupa ce a intervenit o hotarâre judecatoreasca
de stabilire a locuintei minorului la unul dintre parinti sau în cadrul
procesului de divort ori dupa desfacerea casatoriei este de competenta
instantelor judecatoresti (solutia se impune întrucât masura privitoare la
dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu copilul minor are o
natura accesorie, subsidiara masurii încredintarii copilului prin hotarâre
judecatoreasca) 2;
• cererile privitoare la pensia de întretinere sunt de competenta
instantei judecatoresti (art. 42 alin. 1 si 3, art. 107 alin. 3 C. fam.);
• încredintarea minorului unuia dintre parinti, ca si reîncredintarea
acestuia se dispun de catre instantele judecatoresti.
În doctrina 3 s-a aratat ca în toate cazurile în care competenta ar
apartine autoritatii tutelare, ar trebui sa se admita ca decizia pronuntata de
aceasta este supusa controlului judecatoresc, exercitat prin intermediul
procedurii contenciosului administrativ.
c) în materia actelor de stare civila competenta poate sa apartina
serviciilor publice comunitare de evidenta a persoanelor, comandantului
navei sau aeronavei, reprezentantilor diplomatici sau consulari ai
României ori instantelor judecatoresti.
Potrivit Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila,
instantele judecatoresti au competenta în urmatoarele situatii:
• în cazul în care organele cu atributii de stare civila refuza
efectuarea unei înregistrari de stare civila, persoana nemultumita se poate
adresa judecatoriei în raza careia domiciliaza (art.10);
• daca declaratia de nastere a fost facuta dupa mai mult de un an
de la data nasterii, actul de nastere poate fi întocmit numai pe baza unei
hotarâri judecatoresti irevocabile pronuntata de judecatoria în a carei raza
teritoriala domiciliaza persoana interesata ori se afla sediul institutiei de
ocrotire (art. 21 alin. 1 si 2);
• anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civila se pot face numai în temeiul unei hotarâri judecatoresti
irevocabile pronuntata de judecatoria în a carei raza teritoriala este
domiciliul sau, dupa caz, sediul persoanei interesate, al autoritatii
administratiei publice locale, al consiliului judetean sau al parchetului,

1
I. Turcu, Nota critica la dec. civ. nr. 789/1969 a Trib. jud. Cluj, R.R.D. nr.3/1970,
p. 130-133; I. Filipescu, Sinteza de practica judiciara privind dreptul parintelui de a avea
legaturi personale cu copilul, R.R.D. nr. 6/1984, p. 42. În sensul ca este competenta tot
instanta judecatoreasca chiar daca nu a intervenit în timpul casatoriei o hotarâre de
încredintare, vezi C. Crisu, Ordonanta presedintiala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1976,
p. 106-107.
2
Trig. reg. Galati, dec. civ. nr. 1079/1963 cu nota I. Lupu, J. N. nr. 5/1965, p. 135-137,
Plen. Trib. Supr., dec. de îndr. nr.20/1964, în „Îndreptar interdisciplinar, p. 270-271.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila, ed.
a II-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 114.

65
toate aceste persoane sau organe având legitimare procesuala activa (art.
57 alin. 2).
d) competenta cu privire la nume
Cererea de schimbare pe cale administrativa a numelui sau
prenumelui se solutioneaza prin dispozitie de catre presedintele consiliului
judetean sau, dupa caz, de primarul general al municipiului Bucuresti.
Dispozitia de respingere a cererii de schimbare a numelui sau
prenumelui, poate fi contestata de catre solicitant în conditiile legii
contenciosului administrativ, reclamatia prealabila sesizarii instantei
adresându-se Inspectoratului National pentru Evidenta Persoanelor, iar
dispozitia de admitere a schimbarii numelui sau prenumelui poate fi
atacata de orice persoana careia i-a fost vatamat prin aceasta un drept
sau un interes legitim, la instanta de contencios administrativ (art. 13, 18 si
21 din Ordonanta Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea si
schimbarea pe cale administrativa a numelui persoanelor fizice) 1.
Modificarea numelui de familie se dispune de catre instantele
judecatoresti în cazul divortului (art. 40 C. fam.), al adoptiei (art. 53 din
Legea nr. 273/2004), al stabilirii filiatiei copilului din afara casatoriei fata de
cel de-al doilea parinte (art. 64 alin. 2 C. fam.), al declararii nulitatii
casatoriei, al admiterii actiunii de tagada a paternitatii, al admiterii cererii
de contestare sau declarare a nulitatii recunoasterii de filiatie.
e) în materie succesorala, competenta apartine instantei
judecatoresti sau notarului public, în functie de caracterul contencios sau
necontencios al cererii2.
Astfel, daca între mostenitori nu exista neîntelegeri, procedura
succesorala se desfasoara în fata notarului public. De îndata ce
neîntelegerile apar, notarul public va suspenda procedura necontencioasa
din fata sa, si va îndruma partile sa se adreseze instantei judecatoresti
(art. 78 din Lege nr. 36/1995) 3. În cazul în care de la început exista
neîntelegeri se poate sesiza direct instanta fara a fi deci nevoie ca notarul
public sa constate existenta acestora 4.
Daca mostenitorii si-au împartit bunurile prin buna învoiala, în
încheierea finala a procedurii succesorale notariale se va arata modul de
împarteala si bunurile succesorale atribuite fiecaruia. În cazul în care

1
Potrivit art. 29 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ori de câte ori într-
o lege speciala anterioara prezentei legi se face trimitere la legea contenciosului
administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanta de contencios administrativ, trimiterea se
va socoti facuta la dispozitiile corespunzatoare din aceasta lege.
2
În general, notarul public are numai atributii necontencioase. A se vedea pentru
reglementarea anterioara, D. Rizeanu, Delimitarea competentei notariatului de stat de
aceea a instantelor judecatoresti în materie succesorala, R.R.D. nr. 8/1971, p. 65-67.
3
Este posibil ca instanta sa fie sesizata, chiar pe calea unei actiuni în constatare, numai
cu privire la aspectele asupra carora mostenitorii nu se înteleg, iar dupa rezolvarea
acestora sa se întoarca la notarul public pentru finalizarea procedurii necontencioase –
Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 1804/1960, C. D. 1960, p. 355 si dec. nr. 472/1964, C. D.
1964, p. 127; A. Ruffu, nota critica la dec. civ. nr. 2989/1967 a Trib. reg. Oltenia, R.R.D.
nr. 9/1968, p. 159.
4
Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 884/1958, C. D. 1958, p. 214-217.

66
mostenitorii nu s-au înteles sau calea partajului judiciar este obligatorie1,
trebuie sa se adreseze instantei.
Cu acordul tuturor mostenitorilor, notarul public poate relua
procedura notariala în vederea completarii încheierii finale cu bunurile
omise din masa succesorala, eliberând un certificat de mostenitor
suplimentar.
Nimic nu-i împiedica pe mostenitorii între care nu exista
neîntelegeri, sa se adreseze instantei, iar nu notarului public, întrucât
procedura notariala nu este obligatorie înainte de sesizarea instantei.
Sunt însa o serie de cereri care pot fi solutionate numai de catre
instante: cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii;
cererea de anulare a declaratiei de acceptare sau de renuntare la
succesiune pentru vicii de consimtamânt; cererea de rectificare a actelor
de stare civila folosite ca dovezi în stabilirea legaturii de rudenie.
Anularea certificatului de mostenitor se poate dispune numai de
catre instanta judecatoreasca. În cazul în care certificatul de mostenitor a
fost anulat, notarul public va elibera un nou certificat, conform hotarârii
judecatoresti.
f) competenta în materia protectiei copilului.
Potrivit legii nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor
copilului, masurile de protectie speciala a copilului – plasamentul,
plasamentul în regim de urgenta si supravegherea specializata se iau
dupa caz, de catre comisia pentru protectia copilului de directorul directiei
generale de asistenta sociala si protectia copilului din unitatea
administrativ-teritoriala în care se afla copilul gasit sau cel abandonat de
catre mama în unitati sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, sau de
instanta judecatoreasca.
Parintii, precum si copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul
sa atace în instanta masurile de protectie speciala instituite în temeiul legii
(art. 57).
De asemenea, instanta poate sa dispuna modificarea sau încetarea
masurii de protectie speciala, în cazul în care împrejurarile avute în vedere
la stabilirea masurii s-au schimbat (art. 68)

Sectiunea 3 – Competenta jurisdictionala a


instantelor judecatoresti

În cadrul competentei jurisdictionale se distinge între competenta


materiala si competenta teritoriala.

1. Competenta materiala

Competenta materiala presupune repartizarea pricinilor între


instante de grad diferit.

1 4
Fata de dispozitiile art. 747 C. civ. si art. 673 alin. 2 C.proc.civ., partajul judiciar este
obligatoriu daca nu sunt prezenti toti coproprietarii sau printre cei interesati se afla si
minori sau interzisi si nu exista încuviintarea prealabila a autoritatii tutelare precum si a
ocrotitorului legal.

67
Dupa ce persoana interesata a stabilit ca litigiul sau este de
competenta instantelor judecatoresti, iar nu a organelor din afara acestui
sistem, trebuie sa determine daca pricina este de competenta judecatoriei,
a tribunalului, a tribunalului specializat, a curtii de apel sau, atunci când
este vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile prevazute
de lege, daca este de competenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie 1.
Normele de competenta materiala sunt stabilite:
• sub aspect functional (dupa felul atributiilor jurisdictionale) –
determina si precizeaza functia si rolul atribuite fiecareia dintre categoriile
instantelor judecatoresti;
• sub aspect procesual (dupa obiectul, valoarea sau natura cererii)
– determina categoria de pricini ce pot fi solutionate, efectiv, de o anumita
categorie de instante judecatoresti.
Competenta materiala este reglementata de norme de ordine
publica, deci are caracter absolut, astfel încât partile nu pot conveni sa
deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instantei2.

A. Competenta materiala a judecatoriei

Potrivit art. 1 C.proc.civ., judecatoriile judeca:


a) în prima instanta, toate procesele si cererile, în afara de cele
date prin lege în competenta altor instante.
Prin urmare, judecatoria este instanta de drept comun în ceea ce
priveste judecata în prima instanta, deci, ori de câte ori nu se prevede
competenta unei alte instante de a rezolva în prima instanta o anumita
cerere, aceasta va fi solutionata de judecatorie.
S-a spus 3 ca art. 1 pct. 1 C.proc.civ. stabileste nu numai
competenta materiala a judecatoriei, ci chiar competenta sa generala,
deoarece exclude din atributiile sale solutionarea proceselor si cererilor
date prin lege „în competenta altor instante”. În acest caz, prin „alte
instante” trebuie sa se înteleaga nu numai instantele judecatoresti
prevazute de legea de organizare judiciara, ci si alte organe cu activitate
jurisdictionala, precum Curtea de Arbitraj Comercial International de pe
lânga Camera de Comert si Industrie a României, Comisia de reexaminare
din cadrul Oficiului de Stat pentru Inventii si Marci, Consiliul Superior al
Magistraturii.
b) plângerile împotriva hotarârilor autoritatilor administratiei publice
cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate, în
cazurile prevazute de lege.
Textul vizeaza controlul judecatoresc 4 exercitat de judecatorii
privind legalitatea si temeinicia hotarârilor pronuntate de alte organe cu
1
M. Tabârca, op. cit., p. 235.
2
A se vedea si C.S.J., s. civ., dec. nr. 458/1994, în Revista Dreptul, nr. 12/1994, p. 55.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 402.
4
Spre deosebire de controlul judecatoresc,al carui obiect îl formeaza hotarârile organelor
de jurisdictie ori cu activitate jurisdictionala, controlul judiciar are ca obiect hotarârile
judecatoresti. Pentru dezvoltari, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 323, I. Les,
Tratat, p. 530, I. Deleanu, op. cit., p. 122, precum si Viorel Mihai Ciobanu, Consideratii
generale cu privire la caile de atac devolutive în legislatia procesual civila, Analele
Universitatii Bucuresti, 1977, p. 84.

68
activitate jurisdictionala, atunci când posibilitatea acestui control e
prevazuta expres de lege.
c) în orice alte materii date prin lege în competenta lor
Se încadreaza în aceasta categorie, cu titlu de exemplu:
• cererea de recuzare a judecatorilor de la judecatorie (art. 30 alin.
1 C.proc.civ.) ca si cererea de abtinere formulata de un judecator de la
judecatorie;
• cererea privind îndreptarea, lamurirea ori completarea propriilor
hotarâri (art. 281, 2811 si 2812 C.proc.civ.);
• cererea de asigurare a dovezilor pe calea principala (art. 236
C.proc.civ.);
• contestatia în anulare împotriva unei hotarâri pronuntate de
judecatorie (art. 319 alin. 1 C.proc.civ.);
• revizuirea împotriva unei hotarâri pronuntate de judecatorie (art.
323 alin. 1 C.proc.civ.);
• cererea de încuviintare a executari silite (art. 373 alin. 1
C.proc.civ.);
• învestirea cu formula executorie a hotarârii arbitrale, precum si
solutionarea altor cereri în materie arbitrala;
• cererea prin care se declanseaza procedura somatiei de plata în
materie civila sau comerciala, atunci când judecarea fondului cauzei în
prima instanta este de competenta judecatoriei, precum si cererea în
anularea ordonantei ce contine somatia de plata, daca pentru litigiul în
fond, în procedura de drept comun, competenta de prima instanta apartine
judecatoriei (art. 2 alin. 1 si art. 8 alin. 2 din Ordonanta Guvernului nr.
5/2001 privind procedura somatiei de plata) etc.

B. Competenta materiala a tribunalului

Conform art. 2 C.proc.civ., tribunalul judeca în prima instanta, în


apel, în recurs precum si în orice alte materii date prin lege în competenta
sa.
În ceea ce priveste judecata în prima instanta, tribunalul este
instanta de exceptie, pentru ca judeca numai litigiile date în mod expres în
competenta sa.
Astfel, tribunalele judeca în prima instanta:
1. procesele si cererile în materie comerciala al caror obiect are o
valoare de peste 1 miliard de lei, precum si procesele si cererile în aceasta
materie al caror obiect este neevaluabil în bani (art. 2 pct. 1 lit. a)
C.proc.civ.).
În privinta proceselor si cererilor în materie comerciala evaluabile în
bani, competenta materiala de prima instanta se împarte între judecatorie
care judeca procesele si cererile cu o valoare de pâna la 1 miliard de lei

69
inclusiv, si tribunal1. În schimb, tribunalul are o competenta de prima
instanta exclusiva asupra proceselor si cererilor al caror obiect nu este
evaluabil în bani.
Legat de competenta de prima instanta a tribunalului în materie
comerciala trebuie avute în vedere si dispozitiile art. 8 alin. 1 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comertului, potrivit carora controlul legalitatii
operatiunilor efectuate de Oficiul registrului comertului se face de catre
unul dintre judecatorii tribunalului, delegat anual de presedintele acestui
tribunal.
De asemenea, potrivit art. 6 din Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, toate procedurile
prevazute de aceasta lege, cu exceptia recursului prevazut la art. 8 sunt
de competenta exclusiva a tribunalului în jurisdictia caruia se afla sediul
debitorului, care figureaza în registrul comertului, si sunt exercitate de un
judecator-sindic desemnat de catre presedintele tribunalului.
Tribunalele de drept comun vor mai judeca în prima instanta
procesele si cererile în materie comerciala numai pâna la înfiintarea
tribunalelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciara).
2. procesele si cererile în materie civila al caror obiect are o valoare
de peste 5 miliarde, cu exceptia cererilor de împarteala judiciara, a
cererilor în materia succesorala, a cererilor neevaluabile în bani si a
cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun,
petitorii sau, dupa caz, posesorii, formulate de tertii vatamati în drepturile
lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar (art. 2 pct. 1 lit.b)
C.proc.civ.).
Din coroborarea art. 2 pct.1 lit. b) cu art. 1 pct. 1 C.proc.civ., rezulta
ca, în materie civila, actiunile al caror obiect are o valoare de pâna la 5
miliarde lei (inclusiv) ca si cele neevaluabile pecuniar sunt de competenta
judecatoriei, exceptând cazul când vreo norma speciala, ar stabili expres
competenta în favoarea altei instante. De asemenea, indiferent de
valoarea obiectului litigiului, sunt de competenta judecatoriei si cererile de
împarteala judiciara, cererile în materie succesorala, cererile neevaluabile
în bani si cererile privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept
comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii, formulate de tertii vatamati în
drepturile lor prin aplicarea legilor fondului funciar.
3. conflictele de munca 2, cu exceptia celor date prin lege în
competenta altor instante (art. 2 pct. 1 lit. c) C.proc.civ.).

1
Dupa adoptarea O.U.G. nr. 58/2003, judecatoriile au redobândit dreptul de a solutiona
si litigii de natura comerciala. Competenta tribunalelor în materie comerciala s-a extins
însa prin preluarea tuturor litigiilor patrimoniale a caror valoare depaseste suma de 1
miliard de lei, inclusiv a celor cu o valoare de peste 10 miliarde de lei, litigii care pâna la
adoptarea ordonantei mai sus mentionat a au fost date în competenta de prima instanta a
curtilor de apel (vezi pentru detalii I. Les, Codul de procedura civila. Comentariu pe
articole, Editia a II-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 23).
2
Pentru dezvoltari, a se vedea Al. Ticlea, Competenta instantelor judecatoresti de a
solutiona conflictele de drepturi, Revista româna de dreptul muncii nr. 1/2002, p. 69-77;
„Impozitul pe salarii retinut în temeiul unui contract de munca genereaza un conflict de
1
munca, de competenta tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ.”. – C.S.J., sec.
de cont. adm., dec. nr. 20/2002, Pandectele române nr.6/2003, p. 84.

70
Spre deosebire de litigiile în materie civila si comerciala, în materia
conflictelor de munca tribunalul are plenitudinea de competenta de prima
instanta, pentru ca numai daca legea prevede altfel, nu are aptitudinea
judecarii unui astfel de litigiu1.
Tribunalele de drept comun mai sunt competente în aceasta
materie numai pâna la înfiintarea instantelor specializate (art. 37 alin. 3 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara).
4. procesele si cererile în materie de contencios administrativ2, în
afara de cele date în competenta curtilor de apel (art.2 pct.1 lit. d)
C.proc.civ.).
Din modul în care este redactat textul de lege ar rezulta ca, în
materia contenciosului administrativ, tribunalele sunt instantele de drept
comun, în ceea ce priveste judecata în prima instanta, legiuitorul
mentionând litigiile care nu intra în competenta lor.
Tribunalele de drept comun vor mai judeca în aceasta materie
numai pâna la înfiintarea instantelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciara).
Dupa modificarea art. 139 din Constitutia României, Curtea de
Conturi nu mai desfasoara activitate jurisdictionala. Prin Ordonanta de
urgenta a Guvernului nr. 117/2003 privind preluarea activitatii
jurisdictionale si a personalului instantelor Curtii de Conturi de catre
instantele judecatoresti, aprobata prin Legea nr. 49/2004, s-a decis ca
pâna la constituirea instantelor judecatoresti specializate, litigiile rezultate
din activitatea Curtii de conturi se solutioneaza de instantele judecatoresti
ordinare. Potrivit art. 2 alin. 1 lit. a) din ordonanta, dosarele aflate pe rolul
colegiilor jurisdictionale de pe lânga camerele de conturi se preiau de
tribunale, urmând sa fie solutionate de sectiile sau, dupa caz, de
completele de contencios administrativ.
5. procesele si cererile în materie de creatie intelectuala si de
proprietate industriala (art.2 pct.1 lit. e) C.proc.civ.).
Acest text de lege are o redactare pleonastica, deoarece în
categoria drepturilor de creatie intelectuala se includ atât drepturile de
autor si drepturile conexe acestora, cât si drepturile de proprietate
industriala 3.
Asadar, toate cererile întemeiate pe dispozitiile Legii nr. 8/1996
privind dreptul de autor si drepturile conexe vor fi solutionate în prima

1
Pentru litigiile decurgând din contractul individual de munca încheiat de un angajat cu
un angajator care îsi are domiciliul sau sediul pe teritoriul României ori într-un stat
membru al Uniunii Europene, a se vedea art. 17-20 din Legea nr. 187/2003 privind
competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea în România a hotarârilor în
materie civila si comerciala pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene.
2
„Instanta de contencios administrativ este competenta a examina legalitatea unui act
administrativ si dupa intrarea actului în circuitul civil”. – C.S.J., sec. de cont. adm., dec.
nr. 334/2002, Pandectele române nr.6/2003, p. 85.
„Sunt supuse controlului instantei de contencios administrativ doar actele administrative,
iar principala caracteristica a acestor acte este aceea ca ele emana de la autoritati
publice”. – C.S.J., sec. de cont. adm., dec. nr. 461/1996, Dreptul nr. 5/1997, p. 104.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 125.

71
instanta de catre tribunale 1.
Precizam ca, prin punctele 12 – 13 din titlul XVI al Legii nr.
247/2005, prevederile art. 33 alin. 2 si ale art. 34 alin. 2 din Legea nr.
304/2004 au fost abrogate. În sensul acelor prevederi, Curtea de Apel
Bucuresti si Tribunalul Bucuresti functionau si ca instante specializate
pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuala.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 187/2003 privind competenta de
jurisdictie, recunoasterea si executarea în România a hotarârilor în materie
civila si comerciala pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene,
actiunile privind înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, marcilor,
desenelor si modelelor, precum si a altor drepturi analoge care necesita
depunerea sau înregistrarea, nascute dintr-un raport de drept international
privat în materie civila si comerciala, sunt de competenta instantelor
statului pe al carui teritoriu a fost solicitata ori a avut loc depunerea sau
înregistrarea ori unde se considera, potrivit legislatiei în vigoare, ca a avut
loc aceasta.
6. procesele si cererile în materie de expropriere (art. 2 pct.1 lit.f)
C.proc.civ.) 2
Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauza de utilitate publica, tribunalul în raza caruia este situat imobilul
propus pentru expropriere este competent sa solutioneze (în prima
instanta) cererile de expropriere cu care a fost sesizat de expropriator în
cazul în care nu s-a facut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere
sau daca aceasta cale de atac a fost respinsa în conditiile stabilite de art.
18-20 din aceeasi lege. În prima ipoteza (când nu s-a facut întâmpinare
împotriva propunerii de expropriere), tribunalul poate fi sesizat pentru a se
pronunta, dupa caz, asupra exproprierii si despagubirii, numai asupra
despagubirii, în privinta unei exproprieri partiale ori totale, cât priveste
nerespectarea dreptului de prioritate al expropriatului la eventuala
închiriere a imobilul expropriat, asupra cererii de retrocedare a imobilului
sau de dobândire a acestuia, precum si asupra oricaror altor cereri care
deriva din expropriere. În schimb, în cea de-a doua ipoteza (când calea de
atac a fost respinsa), va trebui sa se tina cont de puterea de lucru judecat
a hotarârii judecatoresti pronuntate în cadrul contenciosului administrativ3.

1
Însa, actiunea prin care mostenitorul autorului unei opere literare solicita obligarea
celorlalti mostenitori la plata unei sume de bani provenita din vânzarea volumelor
publicate nu constituie o cerere în materie de creatie intelectuala, spre a atrage
competenta de prima instanta a tribunalului în temeiul art. 2 pct.2 lit. d) C.proc.civ., ci o
actiune în pretentii care atrage competenta instantei dupa valoare - Trib. Bucuresti, sec.
a – IV – a civ., dec. nr. 420/1997, în culegerea de practica judiciara 1993-1997, p. 347.
2
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, în „Monitorul
Oficial al României”, nr. 139 din 2 iunie 1994. A se vedea, de asemenea: L. Giurgiu,
Consideratii în legatura cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de
utilitate publica, în Dreptul nr. 2/1995, , p. 17-23; F. L. Baias, B. Dumitrache, Discutii pe
marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, în
Dreptul nr. 4/1995, p. 18-27; V. Stoica, exproprierea pentru cauza de utilitate publica, în
Dreptul nr. 5/2004, p. 28 si urm.; Idem, Drept civil. Drepturile reale principala, 1,
Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 353 si urm.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 125-126.

72
7. cererile pentru încuviintarea 1, nulitatea sau desfacerea adoptiei
(art. 2 pct.1 lit. g) C.proc.civ.)
Potrivit art. 61 alin. 3 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic
al adoptiei, cererile prevazute de aceasta lege sunt de competenta
tribunalului în a carui raza teritoriala se afla domiciliul adoptatului. Cauzele
pentru judecarea carora nu se poate determina instanta competenta se
judeca de Tribunalul Bucuresti.
Tribunalele de drept comun vor judeca cererile mentionate doar
pâna la înfiintarea tribunalelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciara).
8. cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
savârsite în procesele penale (art. 2 pct.1 lit. h) C.proc.civ.) 2
Statul – precizeaza art. 52 alin. 3 din Constitutie, sub titlul unui
drept fundamental – raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare. Din acest text de lege se pot trage urmatoarele concluzii:
este vorba de repararea atât a prejudiciilor materiale, cât si a celor morale;
eroarea judiciara poate fi savârsita de orice „organ judiciar”, nu doar de
instanta; instanta poate savârsi o eroare judiciara atât în procesele penale,
cât si în cele civile 3.
Articolul 96 din Legea nr. 303/2004 prevede conditiile acestei forme
de raspundere patrimoniala. Raspunderea statului este stabilita în
conditiile legii si nu înlatura raspunderea judecatorilor si a procurorilor care
si-au exercitat functia cu rea-credinta (subiectiv, cu intentie) sau grava
neglijenta („culpa lata”).
Dreptul persoanei vatamate la repararea prejudiciilor materiale
cauzate prin erorile judiciare savârsite în alte procese decât cele penale
nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil,
printr-o hotarâre definitiva, raspunderea penala sau disciplinara, dupa caz,
a judecatorului sau a procurorului pentru o fapta savârsita în cursul
judecarii procesului si daca aceasta fapta este de natura sa determine o
eroare judiciara.
Nu este îndreptatita la repararea pagubei persoana care în cursul
procesului, a contribuit în orice mod la savârsirea erorii judiciare de catre
judecator sau procuror.
Pentru repararea prejudiciului, persoana vatamata se poate
îndrepta cu actiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul
Finantelor Publice.

1
„Prevederile art. 2 C.proc.civ. potrivit cu care tribunalele judeca în prima instanta
cererile pentru încuviintarea adoptiilor nu lasa loc la nici o interpretare, nici restrictiva, nici
extinctiva atâta vreme cât, în termeni categorici, s-a referit la cererile pentru încuviintarea
adoptiilor, fara nici o deosebire”. – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2279/1996, Dreptul nr.6/1997,
p. 105.
2
„În cazul în care se cere actualizarea unei creante ce fusese stabilita prin hotarâre
judecatoreasca, în cadrul unei actiuni întemeiata pe dispozitiile art. 504 C.proc.civ., nu
mai sunt aplicabile dispozitiile art. 2 pct. 1 lit. i) C.proc.civ., ci competenta se stabileste
dupa valoare, potrivit dispozitiilor cuprinse în art. 1 si art. 2 pct.1 lit. a) C.proc.civ.” –
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 610/2000, B.J./1990 – 2003, p. 846.
3
Acelasi art. 52 alin. 3 din Constitutie prevede însa ca raspunderea statului nu înlatura
raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava
neglijenta.

73
Dupa ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotarârii
irevocabile date în conditiile prezentate, statul se poate îndrepta cu o
actiune în despagubiri împotriva judecatorului sau procurorului care, cu
rea-credinta sau grava neglijenta, a savârsit eroarea judiciara cauzatoare
de prejudicii. Termenul de prescriptie a dreptului la actiune în toate
cazurile este de un an.
9. cererile pentru recunoasterea 1, precum si cele pentru
încuviintarea executarii silite a hotarârilor date în tari straine (art. 2 pct. 1
lit. i) C.proc.civ).
Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept international privat, termenul de „hotarâri straine” se
refera la actele de jurisdictie ale instantelor judecatoresti, notariatelor sau
oricaror autoritati competente dintr-un stat.
Textul din Cod are în vedere ipoteza în care cererea de
recunoastere a unei hotarâri straine este facuta pe cale principala. Solutia
se impune întrucât, dupa ce în alin. 1 al art. 170 din Legea nr. 105/1992 se
prevede ca cererea de recunoastere se rezolva pe cale principala de
tribunalul în circumscriptia caruia îsi are domiciliul sau sediul cel care
refuza recunoasterea hotarârii straine, în alin. 2 se prevede ca cererea de
recunoastere poate fi rezolvata si pe cale incidentala, de catre instanta
sesizata cu un proces având un alt obiect, în cadrul caruia se ridica
exceptia puterii lucrului judecat, întemeiata pe hotarârea straina.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 187/2003 privind competenta de
jurisdictie, recunoasterea si executarea în România a hotarârilor în materie
civila si comerciala pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene,
actiunile privitoare la executarea hotarârilor sunt de competenta instantelor
din statul pe al carui teritoriu a fost sau urmeaza sa fie executata
hotarârea.
Se observa ca în cazurile prevazute de art. 2 pct.1 lit. a) si lit. b)
C.proc.civ., delimitarea competentei de prima instanta între tribunal si
judecatorie se face dupa criteriul valorii obiectului litigiului 2
În legatura cu acest criteriu de determinare a competentei materiale
au fost învederate mai multe aspecte 3:
a. valoarea obiectului litigiului este stabilita de reclamant prin
cererea de chemare în judecata, potrivit art. 112 pct. 3 C.proc.civ. Instanta
sau pârâtul pot contesta evaluarea facuta de reclamant, situatie în care se
vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii4 ;

1
Pentru recunoasterea hotarârilor pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene, a
se vedea art. 35-40 din Legea nr. 187/2003 privind competenta de jurisdictie,
recunoasterea si executarea în România a hotarârilor în materie civila si comerciala
pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene.
2
„La stabilirea competentei materiale dupa valoare, în cadrul procesual al actiunilor în
nulitatea unui contract de vânzare-cumparare, trebuie avut în vedere pretul stipulat în
contract, deoarece, cât timp nu este contestat, pretul constituie singurul element de
apreciere obiectiva, neavând relevanta alte estimari straine contractului” – C.S.J., sec.
civ., dec. nr.1593/2002, Curierul Judiciar nr. 6/2003, p. 82.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 134-137.
4
Pentru un punct de vedere nuantat în privinta posibilitatii de a se contesta evaluarea
facuta de reclamant, Ibidem, p. 134.

74
b. momentul care intereseaza în stabilirea valorii obiectului litigiului,
pentru determinarea competentei materiale, este acela al înregistrarii
cererii de chemare în judecata. Astfel, potrivit art. 18 ind. 1 C.proc.civ.,
instanta investita potrivit dispozitiilor referitoare la competenta dupa
valoarea obiectului cererii ramâne competenta sa judece chiar daca,
ulterior, intervin modificari în ceea ce priveste cuantumul valorii aceluiasi
obiect. Textul trebuie înteles în sensul ca instanta sesizata initial ramâne
învestita cu judecarea pricinii daca, în functie de valoarea obiectului a fost
competenta la data sesizarii. Astfel, daca reclamantul îsi reduce valoarea
pretentiilor întrucât dupa sesizarea instantei pârâtul si-a executat în parte
obligatia, tribunalul nu-si va declina competenta la judecatorie, pentru ca
la data sesizarii era competent. Daca însa reclamantul îsi restrânge sau îsi
majoreaza pretentiile sub/peste valoarea înscrisa în art. 2 pct. 1 lit. b)
pentru ca valoarea initiala a fost stabilita în urma unor erori de calcul,
atunci pricina trebuie declinata în favoarea instantei competente;
c. daca s-a formulat o actiune cu mai multe capete de cerere
principale, pentru a se stabili valoarea litigiului se cumuleaza sumele
invocate prin fiecare cerere. Solutia se impune deoarece toate cererile
fiind principale, nici una nu poate sa atraga o anumita competenta.
În schimb, daca se formuleaza si cereri accesorii sau incidentale,
valoarea acestora, indiferent de cuantum, nu va influenta competenta 1.
Solutia se impune întrucât potrivit art. 17 C.proc.civ., cererile accesorii si
incidentale sunt în caderea instantei competente sa judece cererea
principala. Aceasta prevedere legala este înscrisa de legiuitor în titlul
„Dispozitii speciale” si deci, deroga de la regulile stabilite prin textele
anterioare;
d. daca mai multi reclamanti formuleaza o singura cerere prin care
se cheama în judecata acelasi pârât, dar în baza unor raporturi juridice
distincte, stabilirea instantei competente nu se face în functie de valoarea
cumulata a pretentiilor, ci în functie de valoarea fiecarei pretentii în parte 2.
Aceeasi ar urma sa fie solutia si atunci când reclamantul cheama în
judecata mai multi pârâti printr-o singura cerere.
În ambele cazuri însa, daca între cei care formeaza litisconsortiul
exista raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenta se va stabili
în functie de valoarea totala pretinsa prin cererea de chemare în judecata;
e. daca sunt conexate mai multe cereri, pentru ca acestea îsi
pastreaza individualitatea, competenta nu se determina prin cumularea
valoarii cererilor. Va ramâne competenta instanta la care s-au reunit
pricinile 3.
Potrivit art. 2 pct. 2 C.proc.civ., ca instante de apel, tribunalele
judeca apelurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii în
prima instanta.

1
Daca se solicita dobânzi pentru viitor, pentru perioada de dupa introducerea cererii de
chemare în judecata, ele nu se cumuleaza cu valoarea capatului principal, astfel încât sa
influenteze competenta. De altfel, cuantumul acestora depinde de durata procesului ceea
ce face imposibila calcularea la momentul sesizarii instantei.
2
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3499/2000, Pandectele române nr. 3/2001, p. 20.
3
E. Herovanu, Principiile, p. 499; Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1161/1971, R.R.D.
nr. 4/1972, p. 161.

75
La rândul sau, art. 282 alin. 1 C.proc.civ. prevede ca hotarârile date
în prima instanta de judecatorie sunt supuse apelului la tribunal.
Prin urmare, în ce priveste judecata în apel, tribunalul este instanta
de drept comun pentru apelurile exercitate împotriva hotarârilor pronuntate
în prima instanta de judecatorie1.
Conform art. 2 pct. 3 C.proc.civ., ca instante de recurs, tribunalele
judeca recursurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii,
care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Astfel, daca sunt pronuntate de judecatorie, tribunalul va judeca
recursul exercitat împotriva încheierii de suspendare a judecatii; încheierii
de renuntare la judecata; hotarârii prin care s-a respins cererea ca efect al
renuntarii la dreptul subiectiv; hotarârii de expedient; încheierii date pe
cale principala în materie de asigurare de dovezi; încheierii asupra
sechestrului asigurator, popririi asiguratorii si sechestrului judiciar;
încheierii date asupra cererii de îndreptare sau lamurire a hotarârii, daca
hotarârea în legatura cu care s-a facut cererea nu este susceptibila de
apel; hotarârii date asupra cererii de completare a hotarârii care nu este
susceptibila de apel; încheierii de învestire cu formula executorie a
cambiei, cecului sau biletului la ordin etc.
Potrivit art. 2 pct. 4 C.proc.civ. , tribunalele mai judeca în orice alte
materii date prin lege în competenta lor. Este vorba despre o dispozitie de
trimitere la alte prevederi legale, fie din Codul de procedura civila, fie din
alte acte normative.
Astfel, cu titlu de exemplu, tribunalul judeca:
a. conflictele de competenta dintre doua judecatorii din raza sa
teritoriala sau dintre o judecatorie din raza sa si un tribunal arbitral (art. 22
alin. 1 si 4 si art. 3434 alin. 4 C.proc.civ.);
b. cererea de recuzare, atunci când la o judecatorie din raza sa de
activitate, din pricina recuzarii nu se poate alcatui completul de judecata
(art. 30 alin. 2 C.proc.civ.);
c. stramutarea de la o judecatorie la alta din raza sa teritoriala, pe
motiv de rudenie sau afinitate (art. 39 alin. 1 C.proc.civ.);
d. îndreptarea erorilor materiale, lamurirea sau completarea
propriilor hotarâri (art. 281 – 2812 C.proc.civ.);
e. contestatia în anulare si revizuirea îndreptate împotriva propriilor
hotarâri (art. 319 alin. 1 si 323 alin. 1 C.proc.civ.);
f. cererea prin care unitatea solicita instantei sa dispuna încetarea
grevei ca fiind nelegala (art. 58 din Legea nr. 168/1999 privind
solutionarea conflictelor de munca);
g. procesele având ca obiect angajarea raspunderii civile pentru
repararea daunelor rezultate din activitatile de utilizare a energiei nucleare
(art. 3 lit. h) din Legea nr. 703/2001 privind raspunderea civila pentru
daune nucleare);

1
Nu sunt susceptibile de apel hotarârile pronuntate de judecatorii în „ultima instanta” si
hotarârile pronuntate „în prima si ultima instanta”. Asemenea hotarâri pot fi identificate fie
considerând ca legea le declara fara drept de apel (de exemplu: în caz de renuntare la
însusi dreptul dedus judecatii – art. 247 alin. 4 C.proc.civ., în caz de învoiala a partilor –
art. 273 C.proc.civ.), fie constatând ca legea deschide direct împotriva lor calea de atac a
recursului (de exemplu, în cazul perimarii – art. 252 alin. 2 C.proc.civ.).

76
h. aplica apostila prevazuta la art. 3 alin. 1 din Conventia cu privire
la suprimarea cerintei supralegalizarii actelor oficiale straine, pentru actele
oficiale prevazute la art. 1 lit. a), c) si d) (art. 2 din Ordonanta Guvernului
nr. 66/1999 pentru aderarea României la Conventia cu privire la
suprimarea cerintei supralegalizarii actelor oficiale straine, adoptata la
Haga la 5 octombrie 1961).

C. Competenta materiala a tribunalelor specializate

Conform art. 36 alin. 3 din Legea de organizare judiciara nr.


304/2004, în cadrul tribunalelor functioneaza sectii sau, dupa caz,
complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori
si de familie1, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind
conflicte de munca si asigurari sociale, precum si, în raport de natura si
numarul cauzelor, sectii maritime si fluviale 2 sau pentru alte materii3.
Art. 37 alin. 1 din lege dispune ca în domeniile prevazute de art. 36
alin. 3 se pot înfiinta tribunale specializate.
Datele la care vor începe sa functioneze tribunalele specializate si
localitatile în care îsi vor desfasura activitatea, se stabilesc, în mod
esalonat, prin ordin al ministrului justitiei, cu avizul conform al Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 142 alin. 1).
Tribunalele specializate preiau cauzele de competenta tribunalului
în domeniile în care se înfiinteaza (art. 37 alin. 3).

D. Competenta materiala a curtii de apel

Conform art. 3 C.proc.civ., curtea de apel judeca în prima instanta,


în apel, în recurs precum si în alte materii date prin lege în competenta sa.
Curtile de apel judeca în prima instanta procesele si cererile în
materie de contencios administrativ privind actele autoritatilor si institutiilor
centrale. Prevederile art. 3 pct. 1 C.proc.civ. trebuie întregite cu cele ale
art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit carora, daca prin lege
speciala nu se prevede altfel, curtea de apel solutioneaza si litigiile privind
actele administrative emise sau încheiate de autoritatile publice locale si
judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii

1
Cât priveste competenta teritoriala în conditiile art. 124 din Legea nr. 272/2004 privind
protectia si promovarea drepturilor copilului, cauzele prevazute de aceasta lege privind
stabilirea masurilor de protectie sociala sunt de competenta tribunalului de la domiciliul
copilului. Daca domiciliul copilului nu este cunoscut, competenta revine tribunalului în a
carui circumscriptie teritoriala a fost gasit copilul; potrivit art. 61 alin. 3 din Legea
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, cererile prevazute de aceasta lege sunt de
competenta tribunalului în a carui raza teritoriala se afla domiciliul adoptatului. Cauzele
pentru judecarea carora nu se poate determina instanta competenta se judeca de
Tribunalul Bucuresti.
2
Tribunalele Constanta si Galati au o competenta speciala în materie maritima si fluviala.
3
Exista o competenta speciala exclusiva a Tribunalului Bucuresti, prevazuta de unele
norme speciale în anumite materii (de exemplu, cererea de adoptie, când competenta
teritoriala nu se poate determina; cererile privind înregistrarea partidelor/aliantelor
politice, etc.).

77
vamale si accesorii ale acestora, daca au o valoare mai mare de 5
miliarde lei 1.
Prin art. 2 alin. 1 lit.b) din Ordona nta de urgenta a Guvernului
nr. 117/2003 privind preluarea activitatii jurisdictionale si a personalului
instantelor Curtii de Conturi de catre instantele judecatoresti, aprobata prin
Legea nr. 49/2004, s-a dispus ca dosarele aflate pe rolul Colegiului
jurisdictional al Curtii de Conturi sa fie preluate de Curtea de Apel
Bucuresti – Sectia contencios administrativ.
În conditiile art. 3 pct. 2 C.proc.civ., ca instanta de apel, curtea de
apel judeca apelurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate de
tribunale în prima instanta.
Aceasta solutie este consacrata si de art. 282 alin. 1 C.proc.civ.,
potrivit caruia hotarârile date în prima instanta de tribunal sunt supuse
apelului la curtea de apel.
Ca instanta de recurs, curtea de apel judeca „recursurile declarate
împotriva hotarârilor pronuntate de tribunale în apel sau împotriva
hotarârilor pronuntate în prima instanta de tribunale, care, potrivit legii, nu
sunt supuse apelului, precum si în orice alte cazuri expres prevazute de
lege” – art.3 pct.3 C.proc.civ.
În temeiul acestui text, curtea de apel este instanta de recurs de
drept comun în ceea ce priveste recursurile exercitate împotriva:
1. hotarârilor pronuntate de tribunale în apel;
2. hotarârilor pronuntate în prima instanta de tribunale, fara drept
de apel;
3. în orice alte cazuri prevazute de lege 2.
În sfârsit, potrivit art. 3 pct. 4 C.proc.civ. curtile de apel mai judeca
în orice alte materii date prin lege în competenta lor.
Astfel, curtea de apel judeca:
a. conflictele de competenta între doua tribunale sau între un
tribunal si o judecatorie din raza sa teritoriala 3, ori între doua judecatorii
care nu sunt în circumscriptia aceluiasi tribunal dar sunt în raza aceleasi
1
În acest gen de litigii criteriul valorii obiectului va determina repartizarea pricinilor între
tribunal si curtea de apel.
2
„Alte cazuri” în care curtea de apel judeca recursuri sunt si urmatoarele:
- curtea de apel va fi instanta de recurs pentru hotarârile date de judecatorul sindic în
baza art. 11 din lege (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii
judiciare si a falimentului);
- împotriva hotarârii tribunalului se poate face recurs la curtea de apel competenta
(art.131 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de munca si boli
profesionale);
- hotarârea prin care tribunalul se pronunta asupra plângerii formulate de persoana care
se considera vatamata în drepturile sale prevazute de legea privind liberul acces la
informatiile de interes public este supusa recursului la curtea de apel (art. 22 alin. 3 din
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public);
- recursul împotriva hotarârii date de tribunal în contestatia privind admiterea sau
respingerea candidaturilor (art. 48 alin. 6 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autoritatilor administratiei publice locale).
3
Pentru competenta solutionarii cererii de înregistrare a asociatiei utilizatorilor de apa
pentru irigatii, stabilita în urma solutionarii unui conflict de competenta între judecatorie si
tribunal, a se vedea: A. Nicolae, nota la sent. nr. 9/2002 a C. A. Bucuresti, sec. a III-a
civila si la sent. nr. 10/2002 a C. A. Bucuresti, sec. a IV-a civila, Pandectele române
nr. 6/2002, p. 119.

78
curti de apel, precum si conflictele de competenta între un tribunal din raza
curtii de apel si un organ de jurisdictie sau un tribunal arbitral (art. 22 si
3434 alin. final C.proc.civ.);
b. cererea de recuzare de la un tribunal din raza a de activitate
atunci când, din cauza recuzarii, nu se poate alcatui completul de judecata
(art. 30 alin. 2 C.proc.civ.);
c. stramutarea pricinilor, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un
tribunal la altul din circumscriptia sa teritoriala (art. 39 alin. 1 C.proc.civ.);
d. îndreptarea erorilor materiale, lamurirea si completarea propriilor
hotarâri (art. 281-2812 C.proc.civ.);
e. contestatia în anulare si revizuirea introduse împotriva propriilor
hotarâri (art. 319 alin. 1 si 323 alin. 1 C.proc.civ.).
Exista si norme care stabilesc o competenta materiala speciala în
favoarea Curtii de Apel Bucuresti (de exemplu, contestatia împotriva
hotarârii pronuntate de Tribunalul Bucuresti cu privire la cererea de
înregistrare a unui partid politic sau la cererea prin care Ministerul Public
solicita încetarea activitatii partidului si radierea acestuia din Registrul
partidelor politice).

E. Competenta materiala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie

Conform art. 4 C.proc.civ., Înalta Curte de Casatie si Justitie judeca:


a. recursurile declarate împotriva hotarârilor curtilor de apel si a
altor hotarâri, în cazurile prevazute de lege;
b. recursurile în interesul legii;
c. în orice alte materii date prin lege în competenta sa.
Rezulta ca instanta suprema nu are competenta de judecata în
prima instanta si în apel.
Potrivit art. 4 pct. 1 C.proc.civ. , Înalta Curte de Casatie si Justitie
judeca:
- recursurile împotriva încheierilor si hotarârilor pronuntate de
curtile de apel în prima instanta 1;
- recursurile împotriva hotarârilor date de curtile de apel în apel;
- recursurile prevazute prin legi speciale.
Înalta Curte de Casatie si Justitie asigura interpretarea si aplicarea
unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentei
sale (art. 126 alin. 3 din Constitutie).
În aplicarea textului constitutional, Înalta Curte de Casatie si Justitie
judeca recursurile în interesul legii (art. 4 pct. 2 C.proc.civ.) 2.
Pe baza unor norme speciale, la care trimit dispozitiile înscrise în
art. 4 pct. 4 C.proc.civ., instanta suprema este competenta sa mai
solutioneze:
- conflictele de competenta între doua curti de apel, precum si
între doua tribunale sau un tribunal si o judecatorie ori doua judecatorii,

1
Conform art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, recursul
împotriva sentintelor pronuntate de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor
de apel se judeca de Sectia de contencios administrativ si fiscal a Înalte Curti de Casatie
si Justitie, daca prin lege speciala nu se prevede altfel.
2
Recursul în interesul legii este reglementat de art. 329 C.proc.civ.

79
care nu se afla în circumscriptia aceleiasi curti de apel; conflictele de
competenta între o curte de apel si un tribunal sau o judecatorie, precum
si conflictele de competenta între o curte de apel si un organ cu activitate
jurisdictionala (art. 22 C.proc.civ.);
- delegarea instantei (art. 23 C.proc.civ.);
- cererea de recuzare atunci când, din pricina recuzarii, la o curte
de apel nu se poate alcatui completul de judecata (art. 30 alin. 2
C.proc.civ.);
- stramutarea pe motiv de rudenie sau afinitate, de la o curte de
apel la alta, precum si cererile de stramutare pe motiv de banuiala legitima
sau de siguranta publica (art. 39 C.proc.civ.);
- îndreptarea erorilor materiale, lamurirea si completarea propriilor
hotarâri sau încheieri (art. 281 – 2812 C.proc.civ.):
- contestatia la titlu, contestatia în anulare si revizuirea împotriva
propriilor hotarâri (art. 400 alin. 2, 319 alin. 1 si 323 alin. 1 C.proc.civ.);
- contestatiile privind modul de formare si componenta Biroului
Electoral Central (art. 41 alin. 2 din Legea nr. 373/2004 si art. 35 alin. 2 din
Legea nr. 67/2004).
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.
117/2003 privind preluarea activitatii jurisdictionale si a personalului
instantelor Curtii de Conturi de catre instantele judecatoresti, aprobata prin
Legea nr. 49/2004, dosarele aflate pe rolul Sectiei jurisdictionale a Curtii
de Conturi si al completului în compunerea prevazuta de art. 56 din Legea
nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi, se preiau
de Înalta Curte de Casatie si Justitie.

2. Competenta teritoriala

Exceptând Înalta Curte de Casatie si Justitie, instanta unica, toate


celelalte instante judecatoresti au o competenta limitata la o anumita raza
teritoriala, indicata de lege.
Competenta teritoriala este de trei feluri:
a) competenta teritoriala de drept comun – actiunea se introduce la
instanta de drept comun din punct de vedere teritorial, însa partile pot
conveni sa se judece la o alta instanta;
b) competenta teritoriala alternativa (facultativa) – când reclamantul
are alegerea între doua sau mai multe instante deopotriva competente,
potrivit art. 12 C.proc.civ.;
c) competenta teritoriala exclusiva (exceptionala) – actiunea trebuie
introdusa la o anumita instanta, neexistând posibilitatea partilor de a stabili
o alta instanta.
Normele de competenta teritoriala sunt norme juridice de ordine
privata daca este vorba de pricini privitoare la bunuri, cu exceptia cazurilor
prevazute de art. 13-16 C.proc.civ., însa sunt norme juridice de ordine
publica în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la
bunuri, precum si în cazurile prevazute de art. 13-16 C.proc.civ. 1.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 138.

80
A. Competenta teritoriala de drept comun

Este reglementata pentru persoanele fizice de art. 5 C.proc.civ.


care prevede „Cererea se face la instanta domiciliului pârâtului”. Daca
pârâtul are domiciliul în strainatate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea
se face la instanta resedintei sale din tara, iar daca nu are nici resedinta
cunoscuta, la instanta domiciliului sau resedintei reclamantului 1.
Daca se afirma ca domiciliul pârâtului nu este cunoscut,
reclamantul trebuie sa faca dovada ca desi a facut toate demersurile
necesare nu a putut sa afla domiciliul pârâtului. Re zulta ca reclamantul
este acela care trebuie sa se deplaseze la instanta domiciliului pârâtului
(„actor sequitur forum rei”) si nu pârâtul la instanta de la domiciliul
reclamantului, aceasta pentru ca opereaza o prezumtie de nevinovatie a
pârâtului asemana toare celei din dreptul penal, adica, în cazul actiunilor
personale se considera ca pârâtul nu datoreaza nimic reclamantului atât
timp cât procesul nu s-a judecat. În cazul actiunilor reale,(cu exceptia celor
imobiliare) considerându-se ca aparentele trebuie sa fie prezumate pâna
la proba contrarie, ca fiind conforme cu realitatea, se presupune ca cel
care are un bun sau îl are la dispozitia sa, este proprietarul acelui bun2.
În cazul persoanelor juridice, regula de la art. 5 C.proc.civ. este
preluata în art. 7 alin. 1 care prevede ca cererea împotriva unei persoane
juridice de drept privat se face la instanta sediului ei principal. În cazul
unor asociatii sau societati fara personalitate juridica, art. 7 alin. 3
C.proc.civ. stabileste ca cererea se face la instanta domiciliului persoanei
careia, potrivit întelegerii dintre asociati i s-a încredintat presedintia sau
directia asociatiei sau societatii, iar în lipsa unei asemenea persoane, la
instanta domiciliului oricaruia dintre asociati. În acest din urma caz,
reclamantul va putea cere instantei numirea unui curator, care sa
reprezinte interesele asociatilor.
În literatura de specialitate si în practica judiciara, s-a statuat ca prin
domiciliul în sensul art. 5 C.proc.civ., sa se înteleaga acela stabilit de
persoana respectiva în fapt, în localitatea în care locuieste efectiv si îsi
desfasoara activitatea profesionala chiar daca nu sunt îndeplinite conditiile
cerute de lege pentru a fi considerat ca atare 3.
Pentru a stabili competenta teritoriala, prezinta interes domiciliul pe
care pârâtul îl avea în momentul sesizarii instantei, schimbarea ulterioara
a domiciliului neinfluentând competenta 4.

B. Competenta teritoriala alternativa (facultativa)

1
Pentru determinarea competentei în dreptul international privat a se vedea I. Filipescu,
Drept international privat, Ed. Proarcadia, Bucuresti, 1993 si Legea nr. 105/1992 privind
raporturile de drept international privat.
2
Florea Magureanu, Drept procesual civil, Editia a VI-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002,
p. 170-171; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 166.
3
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 230/1977, C. D. 1977, p. 172; Gr. Porumb, S.
Beligradeanu, Consideratii teoretice si practice în legatura cu notiunea de domiciliu,
R.R.D. nr. 6/1982, p. 51-57.
4
Trib. Supr., sec. civ., dec. 701/1974, C. D. pe anul 1974, p. 256-257.

81
Exista astfel cum am aratat, cazuri în care în afara de instanta de la
domiciliul (sediul) pârâtului mai sunt competente si alte instante. Astfel:
• potrivit art. 6 C.proc.civ., daca pârâtul, în afara de domiciliul sau,
are în chip statornic o îndeletnicire profesionala ori una sau mai multe
asezari agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face si la
instanta locului acelor asezari sau îndeletniciri, pentru obligatiile
patrimoniale nascute sau care urmeaza sa se execute în acel loc;
• potrivit art. 7 alin. 2 C.proc.civ., în cazul în care o persoana
juridica de drept privat are o reprezentanta, cererea împotriva acesteia se
poate face si la instanta locului unde se gaseste reprezentanta, pentru
obligatiile ce urmeaza a fi executate în acel loc sau care izvorasc din acte
încheiate prin reprezentant sau din fapte savârsite de acesta;
• conform art. 8 alin. 1 C.proc.civ., cererile îndreptate împotriva
statului, directiilor generale, regiilor publice, caselor autonome si
administratiilor comerciale se pot face la instantele din capitala tarii sau la
cele din resedinta judetului unde îsi are domiciliul reclamantul; iar potrivit
alin. 2 al art. 8 C.proc.civ., când mai multe judecatorii din circumscriptia
aceluiasi tribunal sunt deopotriva competente, cererile în care figureaza
persoanele aratate în alin. 1 se introduc la judecatoria din localitatea de
resedinta al judetului, iar în capitala, la Judecatoria Sectorului4;
• potrivit art. 9 C.proc.civ., când actiunea este formulata împotriva
mai multor pârâti, aceasta poate fi introdusa la oricare dintre instantele de
domiciliu ale pârâtilor; când printre pârâti exista si debitori obligati
accesoriu, actiunea se va introduce la instanta competenta pentru oricare
dintre debitorii principali;
• dispozitiile art. 10 C.proc.civ. 1 statueaza ca, pe lânga instanta
domiciliului pârâtului, mai sunt competente si urmatoarele instante:
a. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezolutiunea sau
rezilierea unui contract, instanta locului prevazut în contract pentru
executarea, fie chiar în parte, a obligatiunii;
b. în cererile ce izvorasc dintr-un raport de locatiune a unui imobil,
în actiunile în justificare sau în prestatie tabulara, instanta locului unde se
afla imobilul;
c. în cererile ce izvorasc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin,
instanta locului de plata;
d. în cererile privitoare la obligatii comerciale, instanta locului unde
obligatia a luat nastere sau aceea a locului platii;
e. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanta locului
de plecare sau de sosire;
f. în cererile facute de ascendenti sau descendenti pentru pensie
de întretinere, instanta domiciliului reclamantului 2;
g. în cererile ce izvorasc dintr-o fapta ilicita, instanta în
circumscriptia careia s-a savârsit acea fapta.

1
Art.10 pct. 6 se considera abrogat implicit, prin prisma principiului constitutional al
egalitatii sexelor (art. 4 alin. 2).
2
Se aplica în cazul în care se solicita acordarea pensiei de întretinere sau majorarea
acesteia, dar nu si atunci când debitorul obligatiei de întretinere cere reducerea sau
sistarea pensiei.

82
• conform art. 11 C.proc.civ., în materie de asigurare, cererea
privitoare la despagubiri se va putea face si la instanta în circumscriptia
careia se afla fie domiciliul asiguratului, fie bunurile asigurate, fie locul
unde s-a produs accidentul, exceptie facând materia asigurarilor maritime
si fluviale.
Competenta teritoriala este alternativa si în ipoteza asa-numitei
alegeri de domiciliu (mai exact, alegerea instantei), prin conventia partilor,
facuta înainte de sesizarea instantei, daca alegerea s-a facut în favoarea
partii care, ulterior, va declansa procesul civil, deci în favoarea viitorului
reclamant. Într-o astfel de situatie, reclamantul poate sa sesizeze fie
instanta aleasa prin conventie, fie instanta competenta teritorial potrivit
regulilor de drept comun. Daca însa, alegerea instantei a fost facuta în
interesul ambelor parti sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în
judecata, deci în interesul pârâtului, nu mai poate fi vorba de o
competenta teritoriala alternativa, ci reclamantul este tinut sa actioneze la
instanta aleasa prin conventie,
În toate cazurile de competenta teritoriala alternativa, alegerea între
mai multe instante deopotriva competente revine reclamantului (art. 12
C.proc.civ.). Dupa ce a facut aceasta alegere, reclamantul nu mai poate
reveni asupra ei, deoarece instanta pe care a sesizat-o este competenta
sa solutioneze pricina, iar pârâtul nu ar putea cere declinarea competentei
si nici instanta nu ar putea sa o dispuna din oficiu1.

C. Competenta teritoriala exclusiva (exceptionala)

Conform art. 159 pct. 3 C.proc.civ., necompetenta teritoriala este de


ordine publica daca partile nu o pot înlatura, iar art. 19 C.proc.civ. dispune
ca partile pot conveni, prin înscris sau prin declaratie verbala în fata
instantei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instante
decât acelea care, potrivit legii, au competenta teritoriala, afara de cazurile
prevazute de art. 13-16 C.proc.civ.
Din interpretarea „per a contrario” a art. 19 C.proc.civ., rezulta ca,
atunci când competenta teritoriala apartine unei anumite instante, fara
posibilitatea pentru parti de a stabili o alta instanta, aceasta este
exclusiva. Astfel:
• conform art. 13 C.proc.civ., actiunile privitoare la bunuri imobile
se fac exclusiv la instanta în raza careia se afla situate imobilele; când
imobilul este situat în circumscriptiile mai multor instante, actiunea se va
face la instanta domiciliului sau resedintei pârâtului, daca acestea se afla
în vreuna din circumscriptiile în care este situat imobilul, iar în caz contrar
la oricare din aceste instante;

1
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1688/1971, în Repertoriu 1969-1975, p. 355; dec. nr.
1304/1979, în C. D., 1979, p. 239; C.S.J., s.com., dec. nr. 608/1994, în B. J. 1994,
p. 291; dec. nr. 593/1995 si dec. nr. 52/1995, în B. J. 1995, p. 386 si p. 392; dec.
nr. 755/1997, în B. J. 1997, p. 483; C. A. Bacau, dec. civ. nr. 402/1997, în Jurisprudenta
1997, p. 28; C. A. Ploiesti, sec. com. si de cont. adm., dec. nr. 132/1998, în Culegere de
practica judiciara 1998, p. 287.

83
• art. 14 C.proc.civ. stabileste ca în materie de mostenire, cererile
sunt de competenta instantei celui din urma domiciliu al defunctului 1:
a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor
testamentare (de exemplu cererile pentru anularea unui testament,
cererile pentru constatarea validitatii unui testament sau cererile pentru
executarea dispozitiilor testamentare);
b) cererile privitoare la mostenire si cele privitoare la pretentiile pe
care mostenitorii le-ar avea unul împotriva altuia (de exemplu, petitia de
ereditate, cererea pentru anularea certificatului de mostenitor, cererea
pentru reducerea liberalitatilor, cererea pentru raportul donatiilor, cererea
de partaj);
c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva
vreunuia din mostenitori ori împotriva executorului testamentar (de
exemplu, cererea pentru predarea legatelor particulare, cererile prin care
creditorii ridica pretentii împotriva succesiunii)2.
• art. 15 C.proc.civ. prevede ca cererile în materie de societate,
pâna la sfârsitul lichidarii în fapt sunt de competenta instantei locului unde
societatea îsi are sediul principal3.
Sfârsitul lichidarii în fapt are loc în momentul în care este împartit
întregul activ al societatii. Litigiile ivite în timpul lichidarii sunt de
competenta instantei prevazute de art. 15 C.proc.civ. fiind fara relevanta,
sub acest aspect, faptul ca s-a pronuntat hotarârea de lichidare.
• potrivit art. 16 C.proc.civ., cererile în materia reorganizarii
judiciare si a falimentului sunt de competenta exclusiva a tribunalului în
circumscriptia caruia se afla sediul principal al debitorului 4.
Art. 16 C.proc.civ. se aplica atunci când litigiul este privitor la
comercianti, societati agricole sau grupuri de interes economic, aflati în
insolventa (art. 1 din Legea nr. 64/1995).
• în pricinile care nu privesc bunuri, competenta teritoriala este
exclusiva, caracterul de ordine publica sau de ordine privata al normelor
de competenta teritoriala rezultând din coroborarea art. 159 pct. 3
C.proc.civ. cu art. 19 C.proc.civ. Astfel, cu titlu de exemplu: în materie de
divort, art. 607 C.proc.civ. stabileste competenta în favoarea judecatoriei
în circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor, însa
numai atunci când cel putin unul dintre soti mai locuieste în circumscriptia
acestei instante; daca sotii nu au avut domiciliu comun sau nici unul din ei
nu mai locuieste în circumscriptia instantei ultimului domiciliu comun,

1
Prin ultimul domiciliu al defunctului, urmeaza sa întelegem ultima locuinta efectiva a
acestuia, iar nu neaparat domiciliul înscris în actul de identitate.
2
Dispozitia art. 14 pct. 3 îsi gaseste aplicare însa numai daca creditorul succesiunii
cheama în judecata pe mostenitori, nu si atunci când acestia din urma cheama în
judecata pe un creditor al succesiunii, situatie în care se aplica dreptul comun.
3
Potrivit art. 63 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale „cererile si caile de
atac prevazute de prezenta lege, de competenta instantelor judecatoresti, se
solutioneaza de tribunalul locului unde societatea îti are sediul principal, în afara de cazul
în care legea dispune altfel”.
4
Textul reglementeaza atât competenta materiala a instantei (tribunalul), cât si
competenta teritoriala în acest gen de litigii. Pentru instanta competenta în situatia în care
cererea este introdusa de administratorul sau lichidatorul judiciar împotriva unor terti, a se
vedea Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 152

84
competenta apartine instantei domiciliului pârâtului, iar când pârâtul nu are
domiciliul în tara este competenta judecatoria de la domiciliul
reclamantului 1.
În cazul unor litigii, care nu se refera la bunuri, când legea nu
prevede expres instanta competenta din punct de vedere teritorial, se va
aplica regula de drept comun înscrisa în art. 5 C.proc.civ., deci
competenta va apartine instantei de la domiciliul pârâtului, dar va fi o
competenta teritoriala exclusiva.

Sectiunea 4 – Prorogarea competentei


Sunt cazuri în care competenta unei instantei primeste o adevarata
extindere în sensul ca instanta competenta sa solutioneze cererea cu care
a fost sesizata de catre reclamant devine competenta sa rezolve si cereri
care, în mod obisnuit, nu intra în competenta sa.
Prorogarea competentei poate interveni în temeiul legii
(prorogarea legala), al unei hotarâri judecatoresti (prorogare
judecatoreasca) sau în temeiul conventiei partilor (prorogare
conventionala sau voluntara).

A. Prorogarea legala

Prorogarea legala a competentei intervine în cazurile expres


prevazute de lege: art. 9, art. 17 si art. 164 C.proc.civ. Astfel:
1. Potrivit art. 9 C.proc.civ., instanta sesizata de reclamant devine
competenta sa solutioneze litigiul si în raport cu pârâtii care domiciliaza în
circumscriptiile altor instante;
2. Conform art. 17 C.proc.civ., cererile accesorii si incidentale sunt
în caderea instantei competente sa judece cererea principala.
Textul are în vedere urmatoarele situatii:
a. cazul în care reclamantul, prin aceeasi actiune, valorifica mai
multe drepturi, formulând mai multe capete de cerere, care – daca ar fi
formulate separat – ar putea atrage diverse competente;
b. cazul în care, în cursul unui proces, se formuleaza cereri cu
caracter incidental privind luarea de masuri asiguratorii2, asigurarea
dovezilor sau luarea unor masuri provizorii3, va fi competenta sa le
solutioneze tot instanta sesizata cu actiunea principala.
Daca cererile incidentale sunt de competenta instantelor
judecatoresti, prorogarea poate sa opereze, chiar daca s-ar nesocoti
norme de competenta materiala sau teritoriala exclusiva, întrucât art. 17
C.proc.civ. este înscris în titlul „Dispozitii speciale” ceea ce înseamna ca
legiuitorul a avut intentia de a deroga de la normele anterioare de
competenta materiala si teritoriala 4.

1
Instanta de la domiciliul reclamantului este competenta si în cazul în care domiciliul
pârâtului este necunoscut.
2
Sunt masuri asiguratorii: sechestrul asigurator, sechestrul judiciar si poprirea
asiguratorie.
3
De exemplu, cererea de încredintare a minorului pe timpul procesului de divort.
4
Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea I. Deleanu, op. cit., I, p. 504.

85
Însa, daca cererile incidentale ar fi de competenta unor organe de
jurisdictie din afara sistemului instantelor judecatoresti, prorogarea nu
poate avea loc, cu încalcarea normelor de competenta generala, pentru ca
nu exista un temei legal pentru aceasta. Pentru a evita riscul pronuntarii
unor hotarâri contradictorii, pâna la solutionarea cererii incidentale de
catre organul de jurisdictie competent, instanta va putea suspenda
judecata în conditiile art. 244 pct. 1 C.proc.civ.
c. instanta sesizata cu actiunea principala este competenta sa
solutioneze si cererea reconventionala, precum si cererile de interventie
voluntara sau fortata;
d. daca judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii
principale, legea prevede în anumite cazuri posibilitatea disjungerii, caz în
care, instanta care a devenit competenta prin efectul prorogarii în baza art.
17 C.proc.civ. îsi va pastra competenta de a solutiona cererea incidentala
si ulterior disjungerii1.
3. Potrivit art. 164 C.proc.civ., conexitatea constituie, de asemenea,
un caz de prorogare legala de competenta. Asadar, partile vor putea cere
întrunirea mai multor pricini ce se afla înaintea aceleiasi instante sau
instante deosebite, de acelasi grad, în care sunt aceleasi parti sau chiar
împreuna cu alte parti si ale caror obiect si cauza au între ele o strânsa
legatura. Întrunirea poate fi facuta de judecator chiar daca partile nu au
cerut-o. Dosarul va fi trimis instantei mai întâi investite, afara numai daca
amândoua partile cer trimiterea lui la una din celelalte instante. Când una
din pricini este de competenta unei instante si partile nu o pot înlatura,
întrunirea se face la acea instanta.
Nu se confunda conexitatea (art. 164 C.proc.civ.) cu litispendenta
(art. 163 C.proc.civ.). La litispendenta exista tripla identitate de elemente
(aceleasi parti, obiect si cauza) iar la conexitate numai o legatura între
elemente, cel mult partile putând sa fie comune. În concluzia, în cazul
litispendentei ambele instante fiind competente sa judece, nu are loc o
prelungire de competenta si nu suntem în cazul prorogarii de competenta 2.

B. Prorogarea judecatoreasca

Prorogarea judecatoreasca de competenta intervine în temeiul unei


hotarâri judecatoresti.
a) în cazul delegarii instantei (art. 23 C.proc.civ.);
1
„Daca cererea de partaj de bunuri comune este disjunsa de cererea principala de divort,
cererea accesorie ramâne sa fie solutionata de aceeasi instanta care solutioneaza
cererea principala de divort” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3238/1999, B.J./1999, p. 109;
„Cererea de partaj are caracter accesoriu si revine, potrivit art. 17 C.proc.civ., în caderea
instantei competente sa judece cererea principala de desfacere a casatoriei, în speta
judecatoriei. Prorogarea de competenta în favoarea judecatoriei, referitoare la cererea de
partaj de bunuri comune a operat de la data sesizarii instantei – data cererii de chemare
în judecata – si opereaza pe tot parcursul solutionarii cauzei. Împrejurarea ca instanta
învestita sa judece actiunea principala si cererea accesorie dispune ulterior judecata
deosebita a cererii accesorii nu produce efecte juridice asupra competentei materiale a
acesteia” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3111/2000, Pandectele române nr. 2/2001, p. 142.
2
A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1957, p.
127, I,.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generala, p. 192-193; Viorel Mihai Ciobanu,
Tratat I, p. 181; Florea Magureanu, op. cit., p. 184.

86
b) în cazul recuzarii tuturor judecatorilor unei instante ori atunci
când din cauza recuzarii nu se poate alcatui completul de judecata (art. 33
C.proc.civ.);
c) în caz de stramutare a pricinilor (art. 40 alin. 3 C.proc.civ.);
d) în caz de admitere a recursului si casare cu trimitere spre
rejudecare la o alta instanta decât cea care a judecat fondul, dar egala în
grad (art. 312 alin. 5 C.proc.civ.);
e) administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie (art. 169 alin.
ultim C.proc.civ.), însa prorogarea competentei este partiala, în sensul ca
vizeaza numai administrarea probei respective, iar nu si solutionarea
fondului 1.
În toate aceste situatii, cauza va fi solutionata nu de instanta
competenta în mod obisnuit, ci de catre o instanta egala în grad, stabilita
prin hotarâre judecatoreasca, iar calea de atac împotriva hotarârii
pronuntate de aceasta instanta va fi solutionata de instanta superioara
acesteia si nu de insta nta superioara celei care în mod obisnuit ar fi trebuit
sa rezolve cererea.

C. Prorogarea conventionala

Prorogarea conventionala a competentei intervine în temeiul unei


întelegeri a partilor, în acele cazuri în care legea permite partilor sa deroge
de la regulile de competenta pe care le stabileste, deci în cazul
competentei teritoriale reglementate de norme de ordine privata.
Prorogarea conventionala a competentei poate rezulta din
inserarea în contractul încheiat de parti a unei clauze atributive de
competenta sau dintr-o conventie separata prin care partile convin ca, în
caz de litigiu, pricina sa fie judecata de o alta instanta decât cea care este
în mod normal competenta. Conventia se poate face si verbal, însa numai
în fata instantei alese, care va lua act de întelegerea partilor în încheierea
de sedinta.
Conventia trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
a. partile sa aiba capacitate procesuala de exercitiu, iar
consimtamântul lor sa fie liber si neviciat;
b. conventia partilor sa fie expresa;
c. în conventie sa se determine exact instanta aleasa;
d. instanta aleasa de parti sa nu fie necompetenta absolut.
Uneori, legea se opune conventiei partilor asupra competentei
anterior nasterii dreptului la actiune (de exemplu, în materie de asigurare,
potrivit art. 11 alin. 2 C.proc.civ.).
O forma de manifestare a conventiei partilor privind prorogarea
competentei o constituie asa-numita alegere de domiciliu, când partile
stabilesc competenta în favoarea instantei de la domiciliul ales. Daca
aceasta alegere s-a facut în favoarea partii care va fi chemata în judecata
(pârâtului) sau a ambelor parti, reclamantul urmeaza sa sesizeze instanta
de la domiciliul ales. Daca alegerea s-a facut în favoarea celui ce va
introduce cererea de chemare în judecata (reclamantului), acesta are

1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 158.

87
optiunea de a sesiza fie instanta de la domiciliul ales, fie instanta
competenta potrivit legii.
În situatia în care partile au stabilit competenta în favoarea altei
instante decât cea care, în mod normal, este competenta, potrivit legii, sa
solutioneze pricina si totusi reclamantul sesizeaza aceasta din urma
instanta, pârâtul va putea cere declinarea competentei, însa numai pâna
la prima zi de înfatisare, deoarece competenta are un caracter relativ1.
Sectiunea 5 – Incidente procedurale cu privire
la instanta sesizata

Este posibil, ca desi instanta sesizata sa fie competenta, sa nu


existe la aceasta instanta cerintele necesare pentru judecata ori pentru
pronuntarea hotarârii în conditii de deplina obiectivitate. De aceea
legiuitorul a prevazut posibilitatea stabilirii unei alte instante care sa
judece, prin institutiile delegarii instantei si stramutarii pricinilor. Pe de alta
parte, este posibil ca instanta sesizata sa nu fie competenta sau, în orice
caz, sa fie contestata.

1. Delegarea instantei

Potrivit art. 23 C.proc.civ. în situatia în care datorita unor împrejurari


exceptionale, instanta competenta este împiedicata un timp mai
îndelungat sa functioneze, Înalta Curte de Casatie si Justitie, la cererea
partii interesate, va desemna o alta instanta de acelasi grad care sa
judece pricina.
Textul a fost introdus în Codul de procedura civila odata cu
modificarile aduse acestuia în anul 1948. Se au în vedere situatii în care
din motive cu totul exceptionale: razboi, cutremure, inundatii, catastrofe,
instanta competenta sa solutioneze pricina nu poate sa functioneze o
perioada mai îndelungata.

2. Stramutarea principiilor

Potrivit art. 37 C.proc.civ., când una din parti are doua rude sau
afini pâna la gradul al patrulea inclusiv printre magistratii sau asistentii
judiciari ai instantei, cealalta parte poate cere stramutarea pricinii la o alta
instanta de acelasi grad. Stramutarea poate fi ceruta si pentru motive de
banuiala legitima sau de siguranta publica2.
Stramutarea apare ca o forma de prorogare judecatoreasca a
competentei, întrucât prelungirea competentei instantei la care s-a
stramutat litigiul constituie efectul direct al hotarârii judecatoresti prin care
s-a admis cererea de stramutare.
Din prevederile legii rezulta ca stramutarea pricinii de la o instanta
la alta poate fi ceruta pentru urmatoarele motive:

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 438.
2
A se vedea:Viorel Mihai Ciobanu, Unele probleme referitoare la hotarârea de stramutare
a pricinilor civile, A.U.B., 1983, p. 67-68.

88
a) când una din partile aflate în proces are doua rude sau afini pâna
la gradul al patrulea inclusiv, printre magistratii instantei (daca partea avea
o singura ruda sau afin se putea cere recuzarea si procesul continua sa se
judece la instanta competenta);
b) atunci când desfasurarea procesului la instanta competenta ar
pune în pericol siguranta publica;
c) când exista banuiala legitima ca procesul, judecându-se la
instanta competenta în mod normal, nu s-ar realiza o judecata obiectiva.
Banuiala este legitima ori de câte ori se poate presupune ca nepartinirea
judecatorilor ar putea fi stirbita datorita: împrejurarilor pricinii, calitatii
partilor, vrajmasiei partilor ori vrajmasiei locale si este de presupus ca
judecatorii pot fi partinitori cu partea care cere stramutarea etc.1
Cererea de stramutare pentru rudenie si afinitate, ca si pentru
banuiala legitima, poate fi facuta de partea interesata, iar pentru motiv de
siguranta publica, numai de procurorul de la parchetul de pe lânga Înalta
Curte de Casatie si Justitie.
Stramutarea pe motiv de rudenie trebuie ceruta înainte de
începerea oricaror dezbateri, iar pentru celelalte motive, se poate cere în
orice stare de judecata a pricinii.
Instanta competenta sa solutioneze cererea de stramutare este
instanta ierarhic superioara când stramutarea se cere pe motiv de rudenie
si afinitate si Înalta Curte de Casatie si Justitie când motivele invocate sunt
banuiala legitima sau siguranta publica.
Procedura de solutionare este identica, indiferent de motivul de
stramutare. Cererea se judeca în camera de consiliu, cu citarea partilor,
fiind aplicabile dispozitiilor art. 85 C.proc.civ. Presedintele instantei poate
solicita dosarul pricinii, putând dispune (fara citarea partilor) suspendarea
judecarii cauzei si comunicând masura instantei de la care se solicita
stramutarea.
Potrivit art. 40 alin. 4 C.proc.civ. 2, hotarârea asupra stramutarii se
da fara motivare si nu este supusa nici unei cai de atac, nici ordinara, nici
extraordinara 3.
Daca se admite cererea de stramutare, litigiul este deferit spre
solutionare altei instante de grad egal cu cea de la care acesta s-a
stramutat4, caz în care, prin hotarârea de stramutare se va indica si în ce
masura actele îndeplinite de instanta anterior stramutarii urmeaza a fi

1
Florea Magureanu, op. cit., p. 177
2
Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 92/11.09.1996, publicata în M. Of.
nr. 297/20.11.1996, a respins exceptia de neconstitutionalitate a art. 40 alin. 4 C.proc.civ.
3
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 1482/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 126.
4
„Întrucât stramutarea poate fi dispusa numai la o instanta de acelasi grad cu instanta de
la care s-a cerut stramutarea, înseamna ca prorogarea se refera numai la competenta
teritoriala, indiferent daca aceasta are un caracter relativ sau absolut, nu însa si la
competenta materiala” – C. A. Ploiesti, dec. nr. 2336/1996, B.J./1993-1997, p. 608.
Pentru determinarea instantei competente sa judece recursul, în cazul în care dupa ce s-
a declarat recurs împotriva încheierii de suspendare a judecatii, a fost stramutata
judecarea fondului, a se vedea M. I. Rusu, Câteva probleme ivite în practica judiciara cu
privire la institutia stramutarii cauzelor în materie civila, Pandectele române nr. 1/2004, p.
237-241.

89
mentinute; când lipsesc aceste mentiuni, se vor reface toate actele de
procedura îndeplinite de instanta de la care litigiul s-a stramutat.
Când hotarârea a fost casata cu trimite spre rejudecare de catre o
instanta de control judiciar învestita prin stramutare, cauza se va trimite
spre rejudecare altei instante din raza teritoriala a instantei care a
pronuntat casarea, iar nu instantei a carei hotarâre s-a casat.
Daca se admite cererea de stramutare, instanta de la care se
stramuta litigiul va fi înstiintata imediat; când aceasta instanta a îndeplinit
acte de procedura sau a judecat între timp cauza, actele de procedura
savârsite ulterior stramutarii, ca si hotarârea pronuntata sunt desfiintate de
drept, prin efectul admiterii cererii de stramutare.

3. Exceptia de necompetenta

Necompetenta este situatia în care o instanta judecatoreasca este


sesizata cu o pricina civila pe care nu o poate solutiona întrucât nu are
competenta sa o judece.
Mijlocul procedural de invocare a necompetentei instantei la care
litigiul se afla pe rol, în curs de judecata, este exceptia de necompetenta.
Exceptia de necompetenta se invoca în mod diferit, dupa cum
norma de competenta ce se considera ca ar fi fost încalcata este absoluta
(competenta generala, materiala, sau teritoriala exclusiva) sau relativa
(competenta teritoriala, în celelalte cazuri decât cea exclusiva) 1.
Exceptia de necompetenta absoluta poate fi invocata de oricare
dintre parti, procuror sau instanta din oficiu, în orice faza a judecatii.
Partile nu pot conveni sa deroge de la regulile competentei
absolute, asadar, viciile necompetentei absolute nu pot fi acoperite prin
vointa expresa sau tacita a partilor 2.
Daca necompetenta absoluta nu a fost ridicata în fata primei
instante poate fi invocata direct în apel ori în recurs, prin cererea de apel
sau recurs, ori, cel mai târziu la prima zi de înfatisare sub sanctiunea
decaderii3.
Exceptia de necompetenta relativa poate fi invocata numai de catre
pârât în fata primei instante, pâna la prima zi de înfatisare. Mai mult,
exceptia de necompetenta relativa trebuie invocata înainte altor exceptii,
înainte de a se intra în dezbaterea fondului, sub sanctiunea decaderii din
dreptul de a mai putea invoca aceasta exceptie 4. Se întelege ca pârâtul nu
va putea ridica exceptia, pentru prima data în fata instantei de apel sau de
recurs 5.

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 43-44; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,
p. 442-443.
2
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 188/1955; C. D. vol. II, 1955, p. 108; dec. nr. 1797/1957,
L. P. nr. 7/1958, p. 84.
3
Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 743/1967, R.R.D. nr. 9/1967, p. 167; Trib. Supr., sec. civ.,
dec. nr. 1376/1976, în R.R.D. nr. 1/1977, p. 63 si dec. nr. 1671/1977, R.R.D. nr. 4/1978,
p. 62.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 202-203; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,
p. 443.
5
Trib. reg. Bucuresti, sec. a III-a civ., dec. nr. 242/1957, în L. P. nr.10/1958, p. 110.

90
Având în vedere caracterul dispozitiv al normelor ce reglementeaza
aceasta competenta, partile pot conveni expres sau tacit sa deroge de la
dispozitiile legii prorogând competenta instantei.
Procedura de judecata a exceptiei este aceeasi, indiferent daca se
invoca necompetenta absoluta sau relativa.
Solutii:
1. daca se respinge exceptia de necompetenta, instanta pronunta o
încheiere interlocutorie, care poate fi atacata cu apel/recurs numai odata
cu fondul;
2. daca se admite exceptia,instanta pronunta o hotarâre de
declinare a competentei, stabilind astfel instanta/organul cu activitate
jurisdictionala competent(a);
3. când competenta ar apartine unui organ al statului fara acti vitate
jurisdictionala, instanta pronunta o hotarâre prin care respinge actiunea ca
inadmisibila.
Când se constata ca litigiul este de competenta unui organ de
jurisdictie dintr-un alt stat, instanta va respinge cererea ca nefiind de
competenta instantelor române, potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992 1.
Hotarârea de declinare a competentei produce doua efecte:
a. dezînvesteste instanta sesizata prin introducerea cererii de
chemare în judecata;
b. învesteste instanta în favoarea careia s-a pronuntat declinarea
de competenta.
Învestirea instantei se face la data ramânerii irevocabile a hotarârii
si nu de la data pronuntarii ei2. Potrivit art. 158 C.proc.civ., hotarârea
poate fi atacata cu recurs în termen de 5 zile de la pronuntare. Dosarul se
trimite la instanta competenta, imediat ce hotarârea a ramas definitiva sau
irevocabila. Exceptie face situatia în care calea de atac împotriva hotarârii
de declinare a competentei este exercitata chiar de partea care a cerut
declinarea competentei, caz în care, fiind vorba de un abuz de drept,
urmarindu-se tergiversarea judecatii, dosarul se trimite de îndata instantei
care a fost stabilita ca fiind competenta.
Hotarârea de declinare a competentei are putere de lucru judecat
numai în ceea ce priveste instanta care se dezînvesteste. Instanta careia i
se trimite dosarul are dreptul sa-si verifice competenta si daca se
considera necompetenta, poate la rândul ei sa-si decline competenta,
ivindu-se astfel un conflict de competenta.
Potrivit art. 105 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedura întocmite de
un judecator necompetent sunt lovite de nulitate absoluta, cu exceptia
probelor care ramân câstigate cauzei si care nu vor fi refacute de instanta
competenta decât pentru motive temeinice (art. 160 C.proc.civ.).

1
Potrivit art. 29 din Legea nr. 187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea
si executarea în România a hotarârilor în materie civila si comerciala pronuntate între
statele membre ale Uniunii Europene, „în cazul în care pârâtul domiciliaza pe teritoriul
unui stat membru este chemat în judecata în fata unei instante române care nu este
competenta, potrivit prezentei legi, iar pârâtul nu se înfatiseaza în instanta, instanta
româna îsi declara din oficiu lipsa de competenta solutia fiind aceeasi, respectiv, se va
respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor române.
2
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1070/1972, C.D. 1972, p. 258-259.

91
4. Conflictele de competenta

Exista conflict de competenta în situatia în care doua sau mai multe


instante judecatoresti ori alte organe cu activitate jurisdictionala se
considera deopotriva competente sa solutioneze un litigiu sau se
considera toate necompetente si îsi declina reciproc competenta 1. În
primul caz conflictul se numeste pozitiv, iar în cel de al doilea negativ, însa
în ambele situatii se impune solutionarea conflictului fie pentru a se evita
pronuntarea unor hotarâri contradictorii (în cazul conflictului pozitiv), fie
pentru ca interesul reclamantului de a obtine o hotarâre trebuie satisfacut
(în cazul conflictului negativ).
Pentru a exista conflict pozitiv trebuie ca cel putin doua instante sa
se fi declarat competente, iar în cazul conflictului negativ trebuie
îndeplinite urmatoarele conditii:
a. sa existe doua sau mai multe instante sesizate cu aceiasi pricina
(aceleasi parti, acelasi obiect si aceeasi cauza);
b. instantele sa se fi declarat necompetente prin hotarâri ramase
irevocabile;
c. cel putin una dintre instante sa fie competenta sa solutioneze
cererea care a generat conflictul;
d. declinarile între instantele sesizate sa fie reciproce.
Conflictele de competenta dintre instantele judecatoresti, pozitive
sau negative, se rezolva pe calea regulatorului de competenta de catre
instanta superioara comuna instantelor aflate în conflict (art. 22
C.proc.civ.) 2:
a. conflictul ivit între doua judecatorii de circumscriptia aceluiasi
tribunal se judeca de acel tribunal (alin. 1);
b. daca cele doua judecatorii nu tin de acelasi tribuna l sau daca
conflictul s-a nascut între o judecatorie si un tribunal, sau între doua
tribunale, competenta este curtea de apel respectiva (alin. 2);
c. daca cele doua instante în conflict nu se gasesc în circumscriptia
aceleiasi curti de apel, precum si conflictul între doua curti de apel, se
judeca de Înalta Curte de Casatie si Justitie (alin. 3).
Eventualul conflict de competenta ivit între Înalta Curte de Casatie
si Justitie si o alta instanta se rezolva de catre instanta suprema,însa
hotarârea Înaltei Curti de Casatie si Justitie constituie, simultan, atât
declinator de competenta, cât si regulator de competenta 3.
1
Conflictele de competenta nu pot sa apara între sectiile sau completele de judecata ale
aceleiasi instante, împartirea pe sectii si complete fiind doar o chestiune de administrare
a instantei.
2
În cazul conflictelor pozitive se poate recurge, înainte de a se solicita pronuntarea unui
regulator, si la exceptia de necompetenta, daca se pretinde totusi ca una dintre instante
este necompetenta sau la exceptia de litispendenta când ambele cereri de afla în fata
instantelor de fond. Numai daca exceptia de necompetenta sau cea de litispendenta se
resping conflictul devine actual si se va folosi procedura regulatorului de competenta –
vezi pentru amanunte I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 208-210.
3
„În sistemul procedurii civile, sesizarea instantei în drept sa hotarasca asupra
conflictului de competenta constituie un atribut exclusiv al instantei înaintea careia s-a ivit
conflictul. Rezulta, deci, ca nici una dintre partile din proces nu poate cere instantei
competente sa se dea regulator de competenta, întrucât o asemenea cererea nu se
încadreaza în prevederile legale” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 204/1996, B.J./1996, p. 94.

92
Conform art. 21 C.proc.civ., instanta înaintea careia s-a ivit
conflictul de competenta va suspenda din oficiu orice alta procedura si va
înainta dosarul instantei în drept sa hotarasca asupra conflictului;
suspendarea judecarii pricinii se dispune printr-o încheiere. Instanta
competenta sa judece conflictul va hotarî în camera de consiliu, fara
citarea partilor si daca va constata ca exista conflict de competenta, va
stabili instanta competenta si va trimite dosarul acestei instante. Hotarârea
poarta denumirea de regulator de competenta. Regulatorul poate fi atacat
cu un recurs în termen de 5 zile de la comunicare cu exceptia celei
pronuntate de Înalta Curte de Casatie si Justitie, care este irevocabila.
Judecata recursului se face fara citarea partilor (art. 22 alin. 5 C.proc.civ.).
Hotarârea ramasa irevocabila se bucura de putere de lucru judecat.
Dupa aceasta data, dosarul se trimite instantei care a fost stabilita ca fiind
competenta, instanta respectiva fiind obligata, daca nu au aparut temeiuri
noi, neverificate de instanta care a pronuntat hotarârea, sa judece cauza,
nemaiputând sa-si verifice competenta 1.
Potrivit art. 22 alin. 2 C.proc.civ. exista conflict de competenta si în
cazul în care el se iveste între instantele judecatoresti si alte organe cu
activitate jurisdictionala. În acest caz, conflictul se rezolva de instanta
judecatoreasca ierarhic superioara instantei în conflict dupa aceeasi
procedura 2.

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 214.
2
De asemenea, conflictul de competenta dintre o instanta judecatoreasca si un tribunal
arbitral se rezolva de instanta judecatoreasca ierarhic superioara celei aflate în conflict.

93
Test de autoevaluare

1. Instantele judecatoresti au plenitudine de competenta, deci ele judeca:


a. toate procesele si cererile , fara nici o exceptie;
b. toate procesele si cererile, cu exceptia celor date prin lege în
competenta Curtii Constitutionale si a Curtii de Conturi;
c. toate procesele si cererile, cu exceptia celor date prin lege în
competenta altor organe;
b. toate procesele, cu exceptia celor date prin lege în competenta altor
organe.

2. Litigiile comerciale nepatrimoniale sunt de competenta:


a. judecatoriei;
b. tribunalului;
c. Înaltei Curti de Casatie si Justitiei;
d. curtii de apel.

3. Cererile pentru recunoasterea, precum si cele pentru încuviintarea


executarii silite a hotarârilor date în tari straine, sunt de competenta:
a. judecatoriei;
b. tribunalului;
c. Curtii Europene a Drepturilor Omului;
d. Înaltei Curti de Casatie si Justitiei.

4. Cererile îndreptate împotriva unei asociatii sau societati fara


personalitate juridica, se introduce:
a. la instanta sediului ei principal;
b. la instanta domiciliului persoanei careia, potrivit întelegerii dintre
asociati i s-au încredintat presedintia sau directia asociatiei sau
societatii;
c. la instanta domiciliului reclamantului, în lipsa existentei persoanei
prevazute la lit. b;
d. la instanta domiciliului reclamantului.

5. Procesele si cererile în materie de expropriere sunt de competenta:


a. judecatoriei;
b. tribunalului;
c. Înaltei Curti de Casatie si Justitiei;
d. comisiei jurisdictionale de la registrul comertului.

6. Stramutare pentru motiv de rudenie sau afinitate se poate cere:


a. de partea care are o ruda sau afini de cel mult gradul al patrulea printre
magistratii instantei;
b. de una dintre parti, daca cealalta parte are printre magistratii instantei o
ruda sau afin pâna la cel mult gradul al patrulea;
c. de una dintre parti, daca cealalta parte are printre magistratii instantei
doua rude sau afini pâna la cel mult gradul al patrulea;
d. de partea care a re o ruda sau afini de cel mult gradul al doilea printre
magistratii instantei.

94
7. Cererea de stramutare pentru motive de rudenie sau afinitate se
depune la:
a. instanta ierarhic superioara;
b. Înalta Curte de Casatie si Justitie;
c. instanta pe rolul careia se afla dosarul;
d. Înalta Curte de Casatie si Justitie sau instanta ierarhic superioara.

8. Hotarârea asupra cererii de stramutare:


a. se da numai motivat;
b. nu este supusa nici unei cai de atac, ordinara sau extraordinara;
c. dispune obligatoriu ca toate actele efectuate înainte de admiterea
cererii de stramutare sa fie refacute;
d. poate fi atacata numai cu recurs.

9. Conflictul de competenta se judeca:


a. în sedinta publica;
b. în camera de consiliu;
c. cu citarea partilor;
d. în sedinta publica sau în camera de consiliu.

10. Hotarârea ce constituie regulator de competenta:


a. poate fi atacata numai odata cu fondul;
b. nu poate fi atacata cu nici o cale de atac;
c. poate fi atacata cu recurs în 5 zile de la pronuntare;
d. poate fi atacata cu recurs în 5 zile de la comunicare.

11. Tribunalul:
a. solutioneaza caile extraordinare de atac de retractare îndreptate
împotriva hotarârilor judecatoriei din raza sa teritoriala;
b. solutioneaza cererile de stramutare de la o judecatorie la alta din raza
sa teritoriala, pe orice motiv;
c. rezolva conflictul de competenta dintre o judecatorie din raza sa si un
organ cu activitate jurisdictionala sau un tribunal arbitral;
d. rezolva conflictul de competenta dintre doua curti de apel.

12. Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se introduce:


a. la instanta sediului ei principal;
b. la instanta domiciliului persoanei careia i s-a încredintat administrat;
c. la instanta domiciliului reclamantului;
d. numai la instanta locului unde ea are reprezentanta, pentru obligatiile
ce urmeaza a fi executate în acel lor sau care izvorasc din acte
încheiate prin reprezentant sau din fapte savârsite de acesta.

95
13. Conflictul de competenta între o instanta judecatoreasca si un organ
cu activitate jurisdictionala se solutioneaza de:
a. acea instanta judecatoreasca;
b. Înalta Curte de Casatie si Justitie;
c. instanta judecatoreasca ierarhic superioara instantei în conflict;
d. judecatorie.

14. Exista conflict pozitiv de competenta:


a. când doua sau mai multe instante judecatoresti se declara deopotriva
competente sa judece aceiasi pricina;
b. când doua sau mai multe instante, prin hotarâri irevocabile s-au
declarat necompetente de a judeca aceiasi pricina;
c. când doua pricini având aceleasi parti, obiect si cauza se afla pe rolul a
doua instante de acelasi grad, deopotriva de competente;
d. în caz de stramutare a pricinilor.

15. În caz de admitere a cererii de stramutare pricina se trimite spre


judecata:
a. instantei superioare celei de la care s-a stramutat;
b. Înaltei Curti de Casatie si Justitie;
c. unei alte instante cu competenta materiala diferita fata de instanta de la
care s-a stramutat;
d. unei alte instante de acelasi grad.

16. În cazul în care instanta constata ca cererea de chemare în judecata


este de competenta unui organ al statului fara activitate jurisdictionala:
a. instanta va declina competenta;
b. instanta va respinge cererea ca inadmisibila;
c. instanta va respinge cererea ca neîntemeiata;
d. instanta va respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor
judecatoresti române.

17. Tribunalul are competenta materiala sa judece:


a. cererea în materie comerciala al carei obiect este evaluabil si are o
valoare de 100.000.000 lei;
b. cererea în materie comerciala al carei obiect are o valoare de 1 miliard
lei;
c. cererea în materie civila al carei obiect are o valoare de 1 miliard lei;
d. conflictele de munca, cu exceptia celor date prin lege în competenta
altor instante.

18. Cererile în materia reorganizarii judiciare si a falimentului:


a. sunt de competenta curtii de apel în circumscriptia careia îsi are sediul
principal debitorul;
b. sunt de competenta exclusiva a tribunalului în circumscriptia caruia îsi
are sediul principal debitorul;
c. sunt de competenta tribunalului sau curtii de apel, dupa caz, în
circumscriptia careia îsi are sediul principal debitorul;
d. sunt de competenta judecatoriei.

96
19. Când pârâtul, în afara de domiciliul sau, are în chip statornic o
îndeletnicire profesionala, cererea se poate face si la instanta locului
acelei îndeletniciri:
a. orice obligatii;
b. toate obligatiile patrimoniale;
c. obligatii patrimoniale care sunt nascute în acel loc;
d. toate obligatiile personale.

20. Cererea de partaj a bunurilor comune, între care se afla si un imobil,


formulata în cadrul procesului de divort este de competenta instantei:
a. de la domiciliul pârâtului;
b. din raza careia se afla bunul imobil;
c. de la domiciliul reclamantului;
d. de divort.

97
Capitolul V – Actele de procedura si termenele
procedurale
Sectiunea 1 – Actele de procedura
1. Notiune. Clasificare

Problematica organizarii si desfasurarii procesului civil este de


interes general si de aceea legiuitorul nu a lasat la latitudinea partilor,
judecatorului sau organelor auxiliare aspectele care privesc continutul si
modul de îndeplinire ale actelor de procedura, reglementându-le în mod
amanuntit.
Codul de procedura civila nu da o definitie actului de procedura
însa, în procedura civila prin act de procedura se întelege atât operatiunea
juridica, cât si actul scris care o constata, act scris considerat el însusi o
operatiune juridica1.
Actul de procedura civila a fost definit ca fiind orice manifestare
de vointa facuta în cursul si în cadrul procesului civil, de catre instanta de
judecata, parti sau alti participanti la activitatea judiciara, în vederea
producerii unor efecte juridice determinate 2.
Actele de procedura pot fi clasificate pe baza mai multor criterii.
Astfel, în functie de modul de efectuare, actele de procedura se
clasifica în:
• acte scrise (cererea de chemare în judecata, întâmpinarea,
cererea reconventionala, încheierile, hotarârile etc.);
• acte orale (depozitiile martorilor, raspunsurile la interogatoriu
etc.). De retinut ca actele de procedura orale se consemneaza în scris.
În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la
care emana, actele de procedura se împart în:
• acte ale partilor (cererea de chemare în judecata, întâmpinarea,
cererea de exercitare a unei cai de atac, cererea de punere în executare a
unei hotarâri etc.);
• acte ale instantei (încheierile, hotarârea judecatoreasca etc.);
• acte ale organelor auxiliare justitiei (actele organelor de
executare, procesele-verbale de luare a masurilor asiguratorii, dovezile
privind comunicarea actelor de procedura etc.);
• acte ale altor participanti la proces (depozitiile martorilor,
întocmirea si depunerea raportului de expertiza etc.).

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 455.
2
I. Les, Tratat, p. 245.

98
În functie de continutul lor, distingem:
• acte de procedura care contin o manifestare de vointa (cererea
de chemare în judecata, întâmpinarea, cererea de exercitare a unei cai de
atac etc.);
• acte de procedura care constata o operatiune procedurala
(citatia, procesul-verbal de sechestru, somatia etc.).
În functie de natura lor sau de locul de îndeplinire, actele de
procedura sunt:
• judiciare, daca se îndeplinesc în fata instantei (pronuntarea
hotarârii, interogatoriul etc.);
• extrajudiciare, daca se îndeplinesc în cadrul procesului, dar nu în
fata instantei de judecata (expertiza etc.).

2. Conditii privind îndeplinirea actelor de procedura

Orice act de procedura pentru a fi valabil trebuie sa întruneasca


urmatoarele conditii:
a. sa îmbrace forma scrisa
Aceasta conditie este necesara pentru dovedirea existentei actului
de procedura, pentru conservarea acestuia, pentru realizarea controlului
judiciar si, de asemenea, pentru a stabili clar vointa partilor.
b. din cuprinsului actului scris care îl constata sa rezulte ca au fost
respectate cerintele impuse de lege
În cazul actelor de procedura orale, verificarea respectarii
prescriptiilor legale se face cu ajutorul actelor de procedura scrise ce au
fost întocmite pentru consemnarea actelor orale.
c. sa fie întocmit în limba româna
Daca una din parti nu cunoaste limba româna, ea are dreptul de a
lua cunostinta de actele si lucrarile dosarului, de a vorbi în instanta si de a
pune concluzii prin interpret (art. 128 din Constitutie, art. 14 din Legea
nr. 304/2004).

Sectiunea 2 – Termenele procedurale


1. Notiune. Clasificare

Legea reglementeaza modul de îndeplinire a actelor de procedura


si continutul lor dar stabileste si anumite intervale de timp în care acestea
trebuie întocmite.
Termenul procedural este definit ca fiind intervalul de timp înauntrul
caruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedura sau, dimpotriva, este
oprita îndeplinirea altor acte de procedura 1.
Termenele procedurale pot fi clasificate dupa mai multe criterii,
dintre care retinem:
a. în functie de caracterul lor, termenele pot fi:
- imperative (peremptorii), sunt acelea înauntru carora trebuie
îndeplinit un act de procedura (de exemplu, termenul prevazut de art. 301

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 458.

99
C.proc.civ. pentru declararea recursului, care este de 15 zile de la
comunicarea hotarârii, daca legea nu dispune altfel);
- prohibitive (dilatorii), sunt acelea înauntru carora legea interzice
efectuarea vreunui act de procedura (de exemplu, termenul de 15 zile
prevazut de art. 500 alin. 1 C.proc.civ.);
b. dupa modul în care sunt stabilite, termenele pot fi:
- legale, sunt acelea pe care legea le stabileste în mod expres (de
exemplu, art. 22 alin. 5, art. 89 alin. 1, art. 170 alin. 1 C.proc.civ. etc.).
Aceste termene sunt în principiu fixe si nu pot fi prelungite sau scurtate de
judecator ori de parti. În mod exceptional legea îngaduie fie prelungirea
termenului (de exemplu, art. 303 alin. 5 C.proc.civ. în ce priveste
posibilitatea presedintelui instantei de a prelungi termenul de recurs cu 5
zile), fie scurtarea acestuia (de ex. art. 89 alin. 1 C.proc.civ. permite
instantei sa scurteze termenul de 5 zile pentru înmânarea citatiei în
pricinile urgente);
- judecatoresti, sunt acelea pe care le fixeaza instanta în cursul
solutionarii procesului precum: termenele de înfatisare a partilor, a
martorilor, pentru efectuarea unei cercetari la fata locului etc.
- conventionale, sunt acelea pe care partile le pot fixa în cursul
judecatii (de exemplu, termenul arbitrajului care, potrivit art. 341 alin. 2
C.proc.civ., se fixeaza de catre parti).
c. dupa sanctiunea nerespectarii lor, termenele procedurale se
clasifica în:
- absolute, sunt acele termene care, în caz de nerespectare,
afecteaza eficacitatea sau valabilitatea actelor de procedura (de exemplu
termenul de exercitare a cailor de atac, termenul lasat debitorului pentru a-
si executa de buna voie obligatia, termenul de perimare etc.);
- relative, sunt acele termene care, în caz de nerespectare nu
afecteaza validitatea actelor de procedura, ci atrag doar sanctiuni
disciplinare sau pecuniare pentru cei care se fac vinovati de
nerespectarea termenului (de exemplu, termenul de 7 zile fixat pentru
pronuntare, termenul de 5 zile în care trebuie sa se pronunte completul de
divergenta etc.);
d. dupa durata lor, termenele pot fi: pe ore, zile, saptamâni, luni si
ani ( art. 101 C.proc.civ.). Aceasta clasificare prezinta interes în ceea ce
priveste modul de calcul al termenelor procedurale.
Exista situatii când legea arata un moment pâna la care se poate
face actul de procedura. Amintim, în acest sens, art. 50 alin. 2 C.proc.civ.,
potrivit caruia cererea de interventie în interes propriu se poate face numai
în fata primei instante si înainte de închiderea dezbaterilor. De asemenea,
potrivit prevederilor art. 383, 579 C.proc.civ. actul trebuie facut, „de
îndata”, „de urgenta” etc.

2. Modul de calcul al termenelor procedurale

Modul de calcul al termenelor procedurale este stabilit în mod


expres prin dispozitiile art. 101 C. proc civila, facându-se distinctie între
termenele stabilite pe zile, ore, saptamâni, luni si ani.

100
Potrivit legii, termenele pe zile se calculeaza pe „zile libere”
neintrând la socoteala ziua când termenul a început sa curga si nici ziua
când acesta s-a sfârsit.
S-a considerat ca legiuitorul a adoptat sistemul cel mai avantajos
pentru partea în favoarea careia a fost instituit termenul, respectiv acela al
termenului exclusiv. Aceasta înseamna ca nu se ia în calculul termenului
de procedura nici ziua când el a început sa curga – dies a quo - si nici ziua
când acesta se sfârseste – dies ad quem 1.
În cazul termenelor statornicite pe ore acestea încep sa curga de la
miezul noptii zilei urmatoare.
Un atare mod de calcul presupune ca în calculul termenului sa nu
se ia în considerare perioada de timp scursa în ziua îndeplinirii actului de
procedura. În acest fel, partile au la dispozitie un termen mai lung cu
câteva ore decât acela expres determinat de lege.
Termenele statornicite pe ani, luni sau saptamâni se sfârsesc în
ziua anului, lunii sau saptamânii corespunzatoare zilei de plecare.
Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii se sfârseste într-
o luna care nu are o asemenea zi se va socoti împlinit în ziua cea din
urma a lunii.
Legea mai prevede ca termenul, care se sfârseste într-o zi de
sarbatoare legala sau când serviciul este suspendat, se va prelungi pâna
la sfârsitul zilei de lucru urmatoare. Rezulta deci ca zilele de sarbatoare
din cuprinsul termenului intra nu în calcul.
S-a considerat ca asemenea prevederi constituie dispozitii de
favoare pentru parti oferindu-le posibilitatea de a folosi în mod efectiv
întreaga durata a termenului fixat de lege. Asemenea dispozitii
procedurale se regasesc în marea majoritate a legislatiilor procesuale 2.
De o importanta deosebita pentru calculul termenelor procedurale
sunt punctul de plecare si punctul de împlinire al acestora.
În legatura cu punctul de plecare, dispozitiile art. 102 alin. 1
C.proc.civ. stabilesc ca termenele încep sa curga de la data comunicarii
actelor de procedura, daca legea nu dispune altfel.
Comunicarea cererilor si a tuturor actelor de procedura se face,
potrivit legii, din oficiu de instanta de judecata prin agentii procedurali ai
acesteia sau prin orice alt salariat al sau, precum si prin agenti ori salariati
ai altor institutii, în ale caror circumscriptii se afla cel caruia i se comunica
actul. În cazul în care o asemenea modalitate de comunicare nu este
posibila, aceasta se va face prin posta, cu scrisoare recomandata cu
dovada de primire sau prin alte mijloace ce asigura transmiterea textului
actului si confirmarea primirii acestuia.
Legea mai prevede si situatiile în care se aplica principiul
echipolentei în ceea ce priveste stabilirea punctului de plecare al
termenelor procedurale:
a) termenele încep sa curga si împotriva partii care a cerut
comunicarea, de la data când a cerut-o (art. 102 alin. 2 C.proc.civ.);
b) termenul de apel curge chiar daca comunicarea hotarârii a fost
facuta o data cu somatia de executare (art. 284 alin. 2 C.proc.civ.);
1
I. Les, Tratat, p. 275.
2
I. Les, Tratat, p. 276.

101
c) daca o parte face apel înainte de comunicarea hotarârii, acesta
se socoteste comunicata la data depunerii cererii de apel (art. 284 alin. 3
C.proc.civ.).
Prima situatie a fost interpretata în sensul ca se are în vedere
ipoteza în care partea cere sa se comunice actul de procedura partii
adverse care nu cunoaste actul de procedura si doreste sa-i afle
continutul, întrucât daca l-ar fi cunoscut cererea nu ar avea nici un sens si
nici o eficienta 1.
Celelalte doua situatii se aplica în mod corespunzator si în ceea ce
priveste curgerea termenului de recurs, potrivit art. 301 C.proc.civ..
Prin derogare de la regula înscrisa în art. 102 alin.1 C.proc.civ.,
exista situatii în care termenele procedurale încep sa curga de la alte
momente decât comunicarea cum ar fi: pronuntarea (art. 158 alin. 3, art.
253 alin. 2, art. 281 alin. 1, art. 582 alin. 1 C.proc.civ. ), încuviintarea probei
(art. 170 alin. 1, art. 186 alin. 2 C.proc.civ. ), afisarea unor acte ( art. 504
alin. 2 C. proc civ. ).
Punctul de împlinire al termenului procedural este acela în care
efectul acestuia s-a realizat, încetând posibilitatea de a mai efectua actul
în vederea caruia termenul a fost acordat (în cazul termenelor imperative),
sau, dimpotriva, nascându-se dreptul de a îndeplini anumite acte de
procedura (în cazul termenelor prohibitive)2.
Actele de procedura trimise prin posta instantelor judecatoresti se
socotesc îndeplinite în termen daca au fost predate recomandat la oficiul
postal înainte de împlinirea lui (art. 104 C.proc.civ.).
Dispozitia citata s-a considerat ca fiind de o utilitate practica cu totul
deosebita, întrucât ofera partilor posibilitatea de a evita sanctiunea
decaderii prin îndeplinirea actului chiar în ultima zi a termenului si, mai cu
seama, atunci când ele se afla într-o localitate îndepartata de sediul
instantei 3.
De regula, termenele procedurale curg în mod continuu si fara
posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate.
Cu toate acestea, legea instituie dreptul partilor de a fi repuse în
termenul de exercitare a caii de atac ori, de îndeplinire a actului de
procedura atunci când fac dovada împiedicarii îndeplinirii acestora printr-o
împrejurare mai presus de vointa lor.
Mai sunt prevazute si alte cazuri speciale de întrerupere a cursului
termenelor procedurale (ca în cazul întreruperii termenului de exercitare a
apelului prin moartea partii - art. 285 C.proc.civ. - sau prin moartea
mandatarului - art. 286 C.proc.civ.; în cazul întreruperii termenului de
perimare - art. 249 C.proc.civ.) sau de suspendare a cursului termenului
procedural (ca în cazul suspendarii perimarii - art. 250 C.proc.civ.).
În caz de întrerupere va începe sa curga un nou termen, fara a fi
luat în considerare timpul scurs înainte de întrerupere. În caz de
suspendare cursul termenului va continua de la punctul la care s-a oprit,
incluzându-se si timpul scurs înaintea suspendarii termenului.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 462.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 463.
3
I. Les, Tratat, p. 273.

102
Sectiunea 3 – Sanctiunile pentru nerespectarea conditiilor
referitoare la actele de procedura si termenele procedurale

Sanctiunile procedurale au, în toate situatiile, un rol deosebit de


important întrucât ele sunt destinate sa contribuie la o optima administrare
a justitiei. Fara existenta unor sanctiuni procedurale activitatea judiciara,
bazata pe confruntarea unor interese contradictorii, nu s-ar putea realiza
în conditii proprii unui stat de drept. Consacrarea drepturilor si obligatiilor
procesuale ar ramâne pur formala, în lipsa unor sanctiuni care sa intervina
pentru a impune o conduita adecvata participantilor la activitatea
judiciara 1.
În procesul civil distingem sanctiuni precum:
• nulitatea actelor de procedura;
• obligatia de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu
încalcarea prescriptiilor legii;
• decaderea din termenul prevazut pentru îndeplinirea actului;
• obligatia de a despagubi pe partea vatamata prin încalcarea
formelor procedurale;
• perimarea cererii prin care a fost învestita instanta;
• prescriptia dreptului de a obtine executarea silita;
• sanctiuni pecuniare;
• sanctiuni disciplinare.
În afara celor de mai sus exista si alte institutii care evoca
caracterul specific de sanctiune procedurala, cum ar fi: socotirea ca
neavenit a apelului sau recursului facut de cel care intervine în interesul
uneia dintre parti, daca partea pentru care a intervenit nu a facut ea însasi
apel sau recurs (art. 56 C.proc.civ. ); refuzul fara motive temeinice al unei
parti de a raspunde la interogatoriu sau, daca nu se înfatiseaza, situatie
care îndreptateste instanta de a socoti asemenea împrejurari ca pe o
marturisire deplina sau numai ca un început de dovada în folosul partii
potrivnice (art. 225 C.proc.civ.); neluarea în seama a adaugirilor,
stersaturilor sau schimbarilor în cuprinsul hotarârii daca nu sunt semnate
de judecator (art. 265 C.proc.civ. ); respingerea cererii de divort ca
nesustinuta atunci când, în prima instanta, reclamantul lipseste nejustificat
si se înfatiseaza numai pârâtul (art. 616 C.proc.civ. ) etc.

1. Nulitatea actelor de procedura

Nulitatea este acea sanctiune procedurala ce intervine în cazul


actului de procedura care nu îndeplineste conditiile prevazute de lege
pentru validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de efectele lui firesti 2.

1
I. Les, Tratat, p. 278.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 465. Autorul realizeaza si o critica asupra opiniilor
vizând efectele nulitatii asupra actelor de procedura la care neregularitatea nu ar avea
nici o influenta asupra valorii lor si a actelor considerate inexistente, datorita lipsei unor
elemente esentiale necesare existentei lor.

103
Nulitatile se clasifica dupa urmatoarele criterii:
a) dupa cum sunt sau nu sunt anume prevazute de lege,
nulitatile pot fi exprese (de exemplu, în art. 43 alin 2, art. 88 alin. 2, art. 95
alin. 4, art. 100 alin. 3 C.proc.civ.) sau virtuale (de exemplu, art. 105 alin. 2
teza finala C.proc.civ.);
b) dupa cum privesc forma exterioara sau intrinseca a actului
de procedura, nulitatile pot fi extrinseci, vizând încalcarea unor conditii
externe ale actului de procedura (de exemplu, competenta, gresita
compunere a instantei etc.) sau intrinseci vizând nerespectarea conditiilor
proprii actului de procedura 1;
c) dupa cum nulitatea intervine pentru nerespectarea conditiilor
proprii unui act de procedura sau datorita dependentei acelui act de
un alt act de procedura, nulitatile pot fi proprii sau derivate . Aceasta
clasificare prezinta interes din punctul de vedere al efectelor nulitatii;
d) dupa caracterul normelor încalcate, nulitatile pot fi absolute
(daca, la întocmirea actului de procedura, au fost încalcate norme
imperative) sau relative (daca, la întocmirea actului de procedura, au fost
încalcate norme dispozitive);
e) dupa întinderea efectelor distructive, nulitatile pot fi totale
(sanctiunea vizeaza întregul act de procedura) sau partiale (când o parte a
actului de procedura ramâne neafectata).
Art. 105 C.proc.civ. prevede urmatoarele cazuri de nulitate a actelor
de procedura:
„Actele de procedura îndeplinite de un judecator necompetent sunt
nule.
Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un
functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a
pricinuit o vatamare ce nu se poate înlatura decât prin anularea lor. În
cazul nulitatilor prevazute anume de lege, vatamarea se presupune pâna
la dovada contrarie.”
Primul alineat al acestui articol stabileste un caz de nulitate
neconditionata de existenta unei vatamari. S-a considerat ca, un
asemenea caz de nulitate, priveste instanta necompetenta deoarece
competenta este aptitudinea recunoscuta de lege unei instante
judecatoresti de a judeca o anumita pricina. Sunt avute în vedere atât
normele de competenta generala cât si normele de competenta
jurisdictionala sub cele doua forme: materiala si teritoriala.
Sub acest aspect, dispozitiile art. 160 C.proc.civ. prevad, cu
caracter derogatoriu, ca, în cazul declararii necompetentei, dovezile
administrate în instanta necompetenta ramân câstigate judecatii si instanta
competenta nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Deci, notiunea de competenta nu se raporteaza la completul de
judecata, la judecator, ci la instanta de judecata deoarece numai aceasta
poate fi competenta sau nu si nu judecatorul care functioneaza la acea
instanta 2.
Potrivit celui de-al doilea alineat al articolului prezentat, nulitatea
intervine daca sunt întrunite cumulativ mai multe conditii: sa existe un act
1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 469.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 470-471.

104
de procedura îndeplinit cu neobservarea formelor legale sau de un
functionar necompetent, actul astfel îndeplinit sa fi produs partii o
vatamare si vatamarea sa nu poata fi înlaturata decât prin anularea actului
de procedura.
În literatura de specialitate s-a precizat ca vatamarea cauzata de
abaterea de la norma legala nu se confunda cu interesul, ambele fiind
conditii indispensabile dar nu suficiente pentru invocarea nulitatii, fiind
necesar si ca vatamarea sa nu poata fi înlaturata decât prin anularea
actului respectiv1.
Vatamarea poate îmbraca forma prejudiciului material însa are o
sfera mai larga precum: amânarea procesului, împiedicarea partii de a-si
pregati apararea etc.
Constatarea existentei vatamarii este lasata la aprecierea instantei,
pe baza împrejurarilor cauzei si a finalitatii produse prin nerespectarea
formei procedurale, ori poate cere partii care o invoca sa faca dovada unei
asemenea vatamari.
Potrivit art. 108 alin. 4 C.proc.civ. , nimeni nu poate invoca
neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt.
În cazul nulitatilor anume prevazute de lege vatamarea se prezuma
iar cealalta parte trebuie sa dovedeasca inexistenta vatamarii pentru ca
astfel nulitatea sa nu mai poata interveni.
Legea mai prevede si conditia ca vatamarea sa nu poata fi
înlaturata decât prin anularea actului. Aceasta înseamna ca partile sunt
datoare, ori de câte ori este posibil, sa staruie pentru înlaturarea nulitatii
prin alte mijloace procesuale pe care le au la îndemâna, dupa cum
judecatorul poate sa dispuna îndreptarea neregularitatilor savârsite cu
privire la actele de procedura, prin refacerea sau completarea lor.
S-a aratat ca, în situatia în care instanta dispune refacerea în
întregime a actului de procedura, nu suntem în prezenta înlaturarii
vatamarii, ci trebuie sa se dispuna mai întâi anularea actului iar apoi
efectuarea aceluiasi act cu respectarea formelor prevazute de lege2.
În literatura juridica au fost identificate si alte cazuri de nulitate în
afara celor prevazute de art. 105 C.proc.civ. , mentionându-se: netimbrarea
sau insuficienta timbrare a cererilor (art. 20 din Legea nr. 146/1997),
gresita compunere sau constituire a completului de judecata (art. 304
pct. 1 C.proc.civ.), nerespectarea termenelor prohibitive (art. 434
C.proc.civ.), lipsa capacitatii procesuale a partii.
În ceea ce priveste mijloacele de invocare a nulitatii actelor de
procedura, acestea difera în functie de momentul invocarii nulitatii, precum
si de caracterul normelor încalcate.
Este de precizat ca invocarea nulitatii actelor de procedura se
impune întrucât nulitatea se cere sa fie declarata de instantele de
judecata, în caz contrar actele de procedura ramân valabile si îsi produc
efectele firesti urmare a epuizarii cailor care puteau conduce la anularea
lor.
Daca procesul civil este în curs de desfasurare, pe toata durata sa
– în prima instanta, în caile de atac sau cu ocazia executarii silite –
1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 472.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 474.

105
încalcarea formelor procedurale, intrinseci sau extrinseci, se invoca pe
calea exceptiei (de nulitate, de necompetenta, privind nelegala citare a
partilor în proces etc.).
Nulitatea absoluta a actelor de procedura, intervenind urmare a
îndeplinirii acestora cu încalcarea unor norme imperative, poate fi invocata
de parte interesata, de instanta din oficiu si chiar de procuror în orice stare
a pricinii.
Nulitatea relativa a actelor de procedura, ce intervine urmare a
nesocotirii unor norme dispozitive, poate fi invocata numai de partea
protejata prin dispozitia legala încalcata si într-un anume termen, la prima
zi de înfatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si înainte de a
pune concluzii pe fond.
Instanta se pronunta asupra exceptiei, dupa caz, prin încheiere sau
prin hotarâre (sentinta, decizie). Daca exceptia se respinge se pronunta o
încheiere interlocutorie care poate fi atacata numai odata cu fondul. Daca
exceptia se admite se pronunta o încheiere, în cazul în care instanta
ramâne în continuare investita, ori o hotarâre, regimul juridic al acestora
fiind cel de drept comun daca legea nu prevede în mod expres altfel.
Declararea de catre instanta a nulitatii unui act de procedura are ca
efect scoaterea acestuia din cauza ca fiind lipsit de efectele pe care i le da
legea. Mai exact, nulitatea va afecta atât operatiunea juridica lipsind-o de
efecte, cât si actul sau actele încheiate, când este cazul, pentru
constatarea acelei operatiuni (de exemplu, nulitatea comunicarii citatiei -
operatiune juridica - va atrage si nulitatea dovezii de primire sau a
procesului verbal încheiat de agentul procedural) 1.
Nulitatea unui act de procedura nu atrage nulitatea actelor
precedente sau care l-au urmat, daca acestea sunt independente de actul
nul.
Articolul 106 alin. 1 C.proc.civ. prevede ca, anularea unui act de
procedura atrage si nulitatea actelor urmatoare în masura în care aceste
nu pot avea o existenta de sine statatoare (de exemplu, anularea citatiei
atrage si nulitatea hotarârii pronuntate desi partea nu a fost legal citata).
S-a exprimat opinia potrivit careia desi textul de lege enuntat
prevede sanctiunea nulitatii asupra actelor urmatoare actului declarat nul,
acesta se refera la iradierea nulitatii si asupra actelor anterioare sau
concomitente unui asemenea act 2.
În principiu, actele nule pot fi refacute în fata aceleiasi instante (de
exemplu, refacerea expertizei, amânarea cauzei si citarea în mod legal a
partii în proces etc.).
Daca nulitatea se constata de o instanta superioara aceasta va
anula actele de procedura iar, în ceea ce priveste refacerea lor, solutia
depinde de felul casarii, daca este cu retinere sau cu trimitere.
S-a mentionat3 ca nulitatea lipseste actul de efecte doar în ceea ce
priveste functia sa procedurala. Daca însa actul cuprinde manifestari de
vointa, declaratii sau constatari de fapt, ele îsi vor produce efectele (de
exemplu, o cerere de chemare în judecata lovita de nulitate poate fi
1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 478.
2
I. Les, Tratat, p. 297.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 478.

106
folosita ca o marturisire extrajudiciara ori poate servi ca un început de
proba scrisa, actul autentic nul pentru vicii de forma pastreaza putere
probatorie de înscris sub semnatura privata daca este semnat de parti
etc).

2. Decaderea

Decaderea a fost definita, în mod concis, ca fiind o sanctiune care


determina stingerea unui drept procedural ce nu a fost exercitat în
termenul prevazut de lege1.
O atare definitie evoca doua din trasaturile definitorii ale decaderii:
stingerea unui drept procedural si neexercitarea dreptului înauntrul
termenului procedural fixat de lege.
Potrivit art. 103 alin. 1 C.proc.civ., neexercitarea oricarei cai de atac
si neîndeplinirea oricarui alt act de procedura în termenul legal atrage
decaderea, afara de cazul când legea dispune altfel sau când partea
dovedeste ca a fost împiedicata printr-o împrejurare mai presus de vointa
ei.
Exista si alte norme juridice care prevad în mod expres sanctiunea
decaderii (art. 138 alin. 3, art. 170 alin. 3, art. 186 alin. 2, art. 287 alin. 2,
art. 610 C.proc.civ.) sau prin folosirea unor expresii echivalente (art. 136
C.proc.civ.).
Sanctiunea decaderii poate interveni, asadar, nu numai atunci când
legea stabileste un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru
îndeplinirea unui anumit act de procedura iar partea a lasat sa expire acel
termen fara a beneficia de el, ci si atunci când se prevede ca exercitarea
unui drept trebuie sa se faca într-un anumit moment procesual (la prima zi
de înfatisare, înainte de începerea oricarei dezbateri etc.) ori într-o
anumita ordine în efectuarea actelor de procedura pe care partea nu a
respectat-o (nulitatea relativa a actului de procedura se acopera daca nu a
fost invocata de partea interesata la prima zi de înfatisare ce a urmat dupa
neregularitate si înainte de a pune concluzii în fond)2.
Decaderea îsi produce efectele numai daca a fost constatata de
catre instanta. Mijlocul procedural de invocare a decaderii este exceptia,
daca procesul este în curs. Daca a intervenit o hotarâre de fond,
decaderea poate fi invocata, în anumite conditii, si prin intermediul cailor
de atac.
Daca decaderea nu a fost pronuntata de instanta, actul de
procedura facut peste termen ramâne valabil si îsi produce efectele firesti,
iar, daca toate caile de atac care permiteau sa se constate sanctiunea nu
mai pot fi folosite, sanctiunea devine definitiv inoperanta.
S-a afirmat ca încalcarea oricarei norme procedurale, fie ea
imperativa, fie dispozitiva, poate fi sanctionata numai prin interventia
justitiei, din acest punct de vedere toate decaderile fiind, întocmai ca si
nulitatile, judiciare3.

1
I. Les, Tratat, p. 299.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 481.
3
I. Les, Tratat, p. 307.

107
Decaderea mai poate fi înlaturata daca exista o dispozitie expresa a
legii în acest sens ( art. 186 alin. 4 C.proc.civ. ), daca priveste pe una din
partile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel putin
una din parti a efectuat actul de procedura în termen (art. 48 alin. 2
C.proc.civ.) sau daca partea care putea invoca decaderea renunta la
acest drept. În aceasta din urma situatie, trebuie îndeplinite mai multe
conditii: termenul sa fie reglementat de norme dispozitive, partea sa aiba
capacitate deplina de exercitiu, renuntarea sa intervina numai dupa ce
termenul a expirat, renuntarea sa fie strict personala si expresa.
Daca termenul este prevazut de o norma imperativa decaderea
poate fi invocata de catre oricare din parti, de instanta din oficiu sau de
procuror, în orice stadiu al procesului, daca legea nu limiteaza în mod
expres momentul pâna la care se poate invoca (de exemplu, potrivit art.
310 C.proc.civ. , daca nu se dovedeste la prima zi de înfatisare ca recursul
a fost depus peste termen sau daca aceasta dovada nu reiese din dosar,
el se va socoti facut în termen).
Daca norma ce prevede termenul are caracter dispozitiv,
decaderea poate fi invocata numai de partea interesata si numai la primul
termen de judecata care are loc dupa cunoasterea motivului decaderii, în
caz contrar partea fiind ea însasi decazuta din dreptul de a o mai invoca
mai târziu1.
Decaderea se opune celui împotriva caruia a curs termenul legal
imperativ. Cu toate acestea, potrivit art. 103 C.proc.civ. decaderea nu
opereaza în cazul în care partea nu dovedeste ca a fost împiedicata sa
actioneze în termen printr-o împrejurare mai presus de vointa ei. În acest
caz, actul de procedura se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicarii; în acelasi termen vor fi aratate si motivele împiedicarii.
Rezulta asadar, în conditiile aratate, posibilitatea repunerii în
termen a partii, o asemenea cerere fiind de competenta instantei învestita
cu solutionarea actului de procedura respectiv sau a caii de atac.
În cazul în care s-a cerut repunerea în termen cu privire la un act de
procedura care trebuie îndeplinit înainte de pronuntarea hotarârii, si în
cazul în care priveste exercitarea unei cai de atac iar repunerea în termen
a fost admisa, instanta se pronunta printr-o încheiere interlocutorie care nu
poate fi atacata decât o data cu hotarârea de fond.
Daca cererea de repunere în termenul de exercitare a unei cai de
atac a fost respinsa instanta va pronunta o hotarâre prin care va respinge
atât cererea de repunere în termen cât si calea de atac (ca tardiva).

3. Sanctiuni pecuniare

De regula, atunci când una din parti îsi exercita în mod abuziv
drepturile procedurale este pasibila de a primi o pedeapsa pecuniara
(amenda civila) a carei limite si conditiile de impunere sunt stabilita de
prevederile legale în vigoare2.
Asemenea sanctiuni pot primi si alti participanti la procesul civil.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p.482.
2
V. Daghie, I. Apostu, E. Gurita, op. cit., p. 87.

108
Potrivit art. 108 ind. 1 C.proc.civ., instanta poate sanctiona
urmatoarele fapte savârsite în legatura cu procesul, astfel:
1. cu amenda judiciara de la 500.000 lei la 7.000.000 lei:
a) introducerea, cu rea-credinta, a unor cereri vadit netemeinice;
b) formularea, cu rea-credinta, a unei cereri de recuzare sau de
stramutare;
c) obtinerea, cu rea-credinta, a citarii prin publicitate a oricarei parti;
d) obtinerea, cu rea-credinta, de catre reclamantul caruia i s-a
respins cererea, a unor masuri asiguratorii prin care pârâtul a fost pagubit;
e) contestarea, cu rea-credinta, a scrierii sau semnaturii unui
înscris;
2. cu amenda judiciara de la 300.000 lei la 5.000.000 lei:
a) neprezentarea martorului e l gal citat sau refuzul acestuia de a
depune marturie când este prezent în instanta, în afara de cazul în care
acesta este minor;
b) neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care
asista partea, ori nerespectarea de catre acestia a îndatoririlor stabilita de
lege sau de catre instanta, daca în acest mod s-a cauzat amânarea
judecarii procesului;
c) refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrarii în
termenul fixat, ori refuzul de a da lamuririle cerute;
d) neluarea de catre conducatorul unitatii în cadrul careia urmeaza
a se efectua o expertiza a masurilor necesare pentru efectuarea acesteia
sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum si împiedicarea de
catre orice persoana a efectuarii expertizei în conditiile legii;
e) neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de catre cel care îl
detine, la termenul fixat în acest scop de catre instanta;
f) refuzul sau omisiunea unei autoritati ori a altei persoane de a
comunica la cererea instantei, la termenul fixat în acest scop, datele care
rezulta din actele si evidentele ei;
g) cauzarea amânarii judecarii sau executarii silite de catre cel
însarcinat cu îndeplinirea actelor de procedura;
h) împiedicarea în orice mod a exercitarii, în legatura cu procesul, a
atributiilor ce revin judecatorilor, expertilor desemnati de instanta în
conditiile legii, agentilor procedurali precum si altor salariati ai instantei;
i) nerespectarea de catre executorul judecatoresc a obligatiei de a
depune la dosarul instantei actele de executare, potrivit dispozitiilor
art. 373 ind. 1 alin. 3.
Amenda nu se va aplica persoanelor la care se refera punctul 2 al
alineatului (1), daca motive temeinice le -au împiedicat sa aduca la
îndeplinire obligatiile ce le revin.
Potrivit art. 108 ind. 2 C.proc.civ. , nerespectarea de catre oricare
dintre parti sau de catre alte persoane a masurilor luate de catre instanta
pentru asigurarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata se
sanctioneaza cu amenda de la 300.000 lei la 2.000.000 lei.
Nerespectarea de catre orice persoana a dispozitiilor privind
desfasurarea normala a executarii silite se sanctioneaza, de catre
presedintele instantei de judecata, la cererea executorului cu amenda de
la 500.000 lei la 5.000.000 lei.

109
O data cu aplicarea sanctiunii se va stabili în ce consta abaterea
savârsita.
Legea mai prevede ca, cel care, cu intentie sau din culpa a pricinuit
amânarea judecarii sau a executarii silite prin una din faptele prevazute în
art. 108 ind. 1 sau 108 ind. 2 C.proc.civ., la cererea partii interesate, va
putea fi obligat de catre instanta de judecata ori, dupa caz, de catre
presedintele instantei de executare, la plata unei despagubiri pentru
paguba cauzata prin amânare (art. 108 ind. 3 C.proc.civ. ).
Amenda si despagubirea se stabilesc prin încheiere executorie,
care se comunica celui obligat, daca masura a fost luata în lipsa acestuia.
Împotriva încheierii cel obligat va putea face cerere de reexaminare
în termen de 15 zile de la data la care a fost luata masura sau de la data
comunicarii încheierii, dupa caz, prin care sa solicite, motivat, sa se revina
asupra amenzii ori despagubirii sau sa se dispuna reducerea acestora.
Cererea de reexaminare se solutioneaza prin încheiere irevocabila,
data în camera de consiliu, de catre instanta de judecata ori de
presedintele instantei de executare care a aplicat amenda sau
despagubirea.

3. Sanctiuni disciplinare

Exista situatii în care neobservarea unei dispozitii a legii procesuale


nu afecteaza valabilitatea actelor de procedura deoarece partilor nu li se
poate imputa nimic1.
Dar judecatorul sau personalul apartinând organelor autoritatii
judecatoresti poate fi sanctionat disciplinar pentru nerespectarea formelor
procedurale prevazute, de regula, de termene relative. Intra în aceasta
categorie dispozitiile: art. 257 alin. 1 C.proc.civ. (depasirea termenului de
5 zile în care ar trebui sa se pronunte completul de divergenta), art. 260
C.proc.civ. (nerespectarea termenului de 7 zile în care se poate amâna
pronuntarea), art. 264 C.proc.civ. (depasirea termenului de cel mult 3 zile
în care se motiveaza hotarârea).
Materia raspunderii disciplinare a judecatorilor este reglementata de
prevederile art. 98-101 din capitolul II al Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecatorilor si procurorilor, iar pentru personalul auxiliar de specialitate
raspunderea disciplinara este prevazuta de art. 148-151 din capitolul IV,
Sect. III a Hotarârii C.S.M. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului
de ordine interioara al instantelor judecatoresti.
Legea mai prevede dreptul persoanei vatamate la repararea
prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare savârsite în alte
procese decât cele penale ce nu se va putea exercita decât în cazul în
care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotarâre definitiva, raspunderea
penala sau disciplinara, dupa caz, a judecatorului sau procurorului pentru
o fapta savârsita cu rea-credinta sau grava neglijenta în cursul judecatii
procesului si daca aceasta fapta este de natura sa determine o eroare
judiciara (art. 96 din Legea nr. 303/2004).

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 490.

110
Test de autoevaluare

1. Termenul pe zile în procesul civil:


a. se calculeaza pe zile libere, actul de procedura putând fi efectuat în tot
cursul zilei;
b. se calculeaza pe zile pline, actul de procedura fiind considerat facut în
termen daca se trimite în acest termen prin posta, recomandat;
c. se calculeaza pe zile libere, actul procedural putând fi depus însa
numai în orele în care serviciile instantei functioneaza;
d. se calculeaza cu luarea în considerare atât a zilei când a început sa
curga cât si a zilei în care se sfârseste.

2. Nulitatea absoluta a actelor de procedura intervine:


a. în cazul încalcarii unor norme imperative;
b. în cazul încalcarii unor norme dispozitive;
c. în cazul încalcarii unor norme imperative sau dispozitive, dupa caz;
d. conditionat de existenta unei vatamari.

3. În cazul nulitatilor exprese:


a. cel ce invoca nulitatea trebuie sa dovedeasca producerea unei
vatamari;
b. cel ce invoca nulitatea nu trebuie sa dovedeasca producerea unei
vatamari;
c. anularea actului intervine numai daca astfel vatamarea poate fi
înlaturata;
d. sunt încalcate norme cu caracter dispozitiv.

4. Nulitatea unui act de procedura:


a. atrage nulitatea actelor subsecvente în mod neconditionat;
b. atrage nulitatea actelor subsecvente independente de actul declarat
nul;
c. atrage nulitatea actelor subsecvente dependente de actul declarat nul;
d. nu are nici o influenta asupra actelor de procedura îndeplinite pe baza
acestuia.

5. Nulitatea relativa a unui act de procedura:


a. poate fi invocata de oricare dintre partile din proces;
b. poate fi invocata doar de partea protejata careia i-a produs o va tamare;
c. poate fi invocata în orice stare a pricinii;
d. conduce în mod automat la anularea actului respectiv.

6. Nulitatea prevazuta de art. 105 alin. 1 C.proc.civ. :


a. este o nulitate absoluta neconditionata de existenta unei vatamari;
b. este o nulitate relativa conditionata de existenta unei vatamari;
c. vizeaza alcatuirea gresita a completului de judecata;
d. nu vizeaza încalcarea normelor de competenta generala, materiala si
teritoriala.

111
7. Decaderea intervine numai în caz de nerespectare a:
a. termenelor legale prohibitive ;
b. termenelor judecatoresti;
c. termenelor relative;
d. termenelor legale imperative.

8. Sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii neconditionate:


a. actele de procedura îndeplinite de un functionar necompetent;
b. actele de procedura îndeplinite de un judecator necompetent;
c. actele de procedura îndeplinite cu neobservarea formelor legale;
d. actele de procedura, daca acestea au produs partii o vatamare.

9. Actele de procedura trimise prin posta sunt considerate îndeplinite în


termen daca:
a. au fost predate recomandat la oficiul postal dupa împlinirea termenului;
b. au fost predate la oficiul postal înainte de împlinirea termenului;
c. au fost primite la registratura instantei în afara orelor de serviciu a
acesteia;
d. registratura instantei a refuzat primirea actelor de procedura respective.

10. Daca partea dovedeste ca a fost împiedicata în îndeplinirea actului de


procedura în termenul legal printr-o împrejurare mai presus de vointa ei:
a. decaderea nu mai opereaza daca instanta competenta se pronunta în
acest sens;
b. decaderea opereaza indiferent de pozitia instantei competenta;
c. termenul de decadere este considerat suspendat;
d. termenul de decadere se considera împlinit.

11. Prin act de procedura se întelege:


a. operatiunea juridica pe care o constata actul de procedura respectiv;
b. actul scris constatator;
c. atât operatiunea juridica cât si actul scris care o constata;
d. o conditie de exercitiu a actiunii civile.

12. Dupa locul de îndeplinire, actele de procedura se clasifica în:


a. acte ale partilor, ale instantei sau ale altor participanti la procesul civil;
b. acte scrise sau acte orale;
c. acte judiciare sau acte extrajudiciare;
d. acte care contin o manifestare de vointa sau acte care constata o
operatiune procedurala.

13. Dupa caracterul lor, termenele procedurale se clasifica în:


a. termene legale sau judecatoresti;
b. termene conventionale;
c. termene absolute sau relative;
d. termene imperative sau prohibitive.

112
14. Termenele procedurale pe ore se calculeaza:
a. pe ore libere, neintrând la socoteala ora când a început sa curga si nici
ora când termenele s-au sfârsit;
b. de la miezul noptii zilei urmatoare;
c. în ziua îndeplinirii actelor de procedura;
d. corespunzator orei de plecare.

15. Termenul de procedura care se sfârseste într-o zi de sarbatoare legala


sau când serviciul este suspendat:
a. se considera împlinit în ziua respectiva;
b. se prelungeste pâna la sfârsitul zilei de lucru urmatoare;
c. se considera împlinit în ultima zi lucratoare anterioara zilei respective;
d. zilele de sarbatoare din cuprinsul termenului procedural nu intra în
calcul.

16. Punctul de împlinire al termenului procedural este acela :


a. în care efectul termenului s-a realizat ;
b. care curge de la comunicarea actului de procedura;
c. care curge de la pronuntare;
d. curge în mod continuu, fara posibilitatea de a fi întrerupt sau suspendat.

17. Dupa caracterul normelor încalcare, nulitatile pot fi :


a. proprii sau derivate ;
b. extrinseci sau intrinseci ;
c. totale sau partiale ;
d. absolute sau relative.

18. Nulitatea unui act de procedura :


a. îsi produce efectele neconditionat ;
b. trebuie declarata de instanta de judecata ;
c. trebuie declarata de partile din proces ;
d. atrage, în mod automat, nulitatea actelor urmatoare acestuia.

19. Decaderea îsi produce efectele :


a. numai în cazul încalcarii termenelor legale prohibitive ;
b. numai daca a fost constatata de instanta de judecata ;
c. numai daca partile din proces cer expres acest lucru ;
d. în toate cazurile, cu participarea procurorului.

20. Sanctiunile pecuniare pot fi aplicate :


a. doar partilor din proces ;
b. doar altor participanti la procesul civil;
c. atât partilor cât si altor participanti la procesul civil;
d. instantei de judecata, pentru rea credinta sau grava neglijenta.

113
A. Conditiile ce trebuie îndeplinite de dreptul subiectiv civil..….26
B. Sanctiunea ce intervine în cazul lipsei dreptului……………..27
2. Interesul…………………………………………………………………….27
A. Cerintele interesului……………………………………………..27
B. Sanctiunea ce intervine în cazul lipsei interesului……………28
3. Capacitatea procesuala…………………………………………………..28
A. Capacitatea procesuala de folosinta………………………….28
B. Capacitatea procesuala de exercitiu………………………….29
C. Sanctiunea lipsei capacitatii procesuale……………………..30
4. Calitatea procesuala………………………………………………………30
A. Justificarea calitatii procesuale………………………………...31
B. Transmisiunea calitatii procesuale…………………………….31
C. Sanctiunea lipsei capacitatii procesuale………………………32
Sectiunea 4 – Clasificarea actiunilor civile…………………………………………..32
1. Clasificarea actiunilor în functie de scopul material urmarit
de reclamant……………………………………………………………….32
A. Actiunile în realizarea dreptului………………………………...33
B. Actiunile în constatare…………………………………………..33
C. Actiunile în constituire de drepturi……………………………..34
2. Clasificarea actiunilor în functie de natura dreptului ce se
valorifica prin actiune……………………………………………………...34
3. Clasificarea actiunilor în functie de calea procedurala aleasa
de parte pentru apararea dreptului ei……………………………………35
Teste de evaluare………………………………………………………………………………36

Capitolul III – Participantii la procesul civil……………………………………………………39


Sectiunea 1 – Consideratii preliminare………………………………………………39
Sectiunea 2 – Instanta judecatoreasca……………………………………………...39
1. Notiunea de instanta………………………………………………………39
2. Rolul si pozitia instantei în procesul civil………………………………..40
3. Constituirea instantei……………………………………………………...42
4. Incidente procedurale privind compunerea si constituirea instantei....42
A. Incompatibilitatea………………………………………………..42
B. Abtinerea si recuzarea………………………………………….43
Sectiunea 3 – Partile…………………………………………………………………..45
1. Notiunea de parti. Coparticiparea procesuala. Drepturile
si obligatiile procesuale ale partilor……………………………………...45
2. Participarea partilor la procesul civil…………………………………….47
A. Interventia voluntara…………………………………………….48
B. Interventia fortata………………………………………………..48
Chemarea în judecata a altor persoane……………………….48
Chemarea în garantie…………………………………………...49
Aratarea titularului dreptului…………………………………….50
3. Reprezentarea judiciara conventionala a partilor
în procesul civil…………………………………………………………….51
Sectiunea 4 – Procurorul……………………………………………………………...52
Teste de evaluare………………………………………………………………………………54

Capitolul IV – Competenta……………………………………………………………………...57
Sectiunea 1 – Notiune. Clasificare…………………………………………………...57
Sectiunea 2 – Competenta generala a instantelor judecatoresti………………….59
1. Precizari privind competenta generala a instantelor judecatoresti…..59
2. Competenta în materia controlului de constitutionalitate……………..59
3. Competenta în materie electorala……………………………………….60
4. Competenta în materia contenciosului administrativ………………….61
A. Exceptia de nelegalitate………………………………………..62
B. Competenta materiala si teritoriala…………………………….63
5. Competenta în alte materii……………………………………………….64
Sectiunea 3 – Competenta jurisdictionala a instantelor judecatoresti……………67

116
1. Competenta materiala…………………………………………………….67
A. Competenta materiala a judecatoriei………………………….68
B. Competenta materiala a tribunalului…………………………..69
C. Competenta materiala a tribunalelor specializate……………77
D. Competenta materiala a curtii de apel………………………..77
E. Competenta materiala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie…79
2. Competenta teritoriala…………………………………………………….80
A. Competenta teritoriala de drept comun……………………….80
B. Competenta teritoriala alternativa (facultativa)……………….81
C. Competenta teritoriala exclusiva (exceptionala)……………..83
Sectiunea 4 – Prorogarea competentei……………………………………………...85
1. Prorogarea legala………………………………………………………….85
2. Prorogarea judecatoreasca………………………………………………86
3. Prorogarea conventionala………………………………………………..87
Sectiunea 5 – Incidente procedurale cu privire la instanta sesizata……………..88
1. Delegarea instantei……………………………………………………….88
2. Stramutarea pricinilor…………………………………………………….88
3. Exceptia de necompetenta………………………………………………90
4. Conflictele de competenta……………………………………………….91
Teste de evaluare……………………………………………………………………………..94

Capitolul V – Actele de procedura si termenele procedurale……………………………….98


Sectiunea 1 – Actele de procedura…………………………………………………..98
1. Notiune. Clasificare………………………………………………………..98
2. Conditii privind îndeplinirea actelor de procedura……………………..99
Sectiunea 2 – Termenele procedurale………………………………………………99
1. Notiune. Clasificare……………………………………………………….99
2. Modul de calcul al termenelor procedurale……………………………100
Sectiunea 3 – Sanctiunile pentru nerespectarea conditiilor referitoare la
actele de procedura si termenele procedurale………………….103
1. Nulitatea actelor de procedura…………………………………………103
2. Decaderea………………………………………………………………..107
3. Sanctiunile pecuniare……………………………………………………108
4. Sanctiunile disciplinare………………………………………………….110
Teste de evaluare……………………………………………………………………………..111
Raspunsurile testelor de evaluare…………………………………………………………113

117