Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE

SOCIAL POLITICE

SPECIALIZAREA: ȘTIINȚE POLITICE

DISCIPLINA: TEORIA RELAȚIILOR

INTERNAȚIONALE

STUDENT: PĂDURARIU ALEXANDRU

BIPOLARITATEA ȘI
PERIOADA POST-RĂZBOI
RECE
 Bipolaritatea și perioada post Război Rece.

Cuvinte cheie: securitate, Război Rece, bipolaritate, unipolaritate, tendințe multilaterale, actori
internaționali.

Vorbind de prima sa jumătate violentă, o caracteristică distinctă a celei de-a doua

jumătăți a veacului al XX-lea a fost absența celui de-al Treilea Război Mondial. Însă, a existat
un război rece, o perioadă de ostilitate intensă fără un război real. Au existat lupte, însă la
periferie și nu direct între Statele Unite și Uniunea Sovietică. Acest “Război Rece” a durat patru
decenii, din anul 1947 până în anul 1989.
Un punct interesant a fost atins în perioada 1947 – 1963, când au existat câteva negocieri
serioase între Statele Unite și Uniunea Sovietică. Dacă în “prima parte a războiului” nu s-a
realizat nici măcar o intâlnire de nivel înalt, în cea de a doua parte, cele două tabere, americanii
și sovieticii au avut multe contacte și au negociat permanent tratate de control asupra
armamentelor.
În privința sfârșitul războiului, acesta a venit destul de repede, o dată cu schimbările ce
au avut loc în politica sovietică intervenite după ce Mihail Gorbaciov a luat puterea în anul
1985. Hegemonia sovietică asupra Europei răsăritene s-a prăbușit în 1989, iar Uniunea
Sovietică s-a dezintegrat ea însăși în decembrie 1991.1
Pentru a înțelege cât mai bine sistemul internațional de la acea vreme ar trebui să dăm o
definiție a termenului ce definește acea vreme și anume, bipolaritatea. În jurul acestui concept
au orbitat cele două puteri (SUA și URSS).

1
Joseph S. Nye Jr – Descifrarea conflictelor internaționale pp 106.

1
 În termeni științifici polaritatea se referă la proprietatea unui organism de a forma două
puncte de creștere cu proprietății diferite și care prezintă cel mai mare grad de opoziție posibilă,
dar totodată se condiționează. Termenul utilizat în literatura de specialitate desemnează
structura relațiilor dintre principalii actori din sistem care asigură menținerea unui status quo în
ceea ce privește ordinea mondială.
Astfel, deducem că acest concept se leagă întru totul de putere. Cei doi poli, adică cele
doua mari superputeri S.U.A și U.R.S.S își disputau poziția de arbitru al sistemului
internațional, atât din punct de vedere ideologic (democrație – comunism), militar (NATO –
Tratatul de la Varșovia) și economic (capitalism – socialism) principala antiteză fiind cea între
sistemul capitalist american si economia centralizată a U.R.S.S. Contrar așteptărilor și a
pericolului declanșării unui conflict armat, această situație de rivalitate a asigurat stabilitatea
sistemului.
Pentru aceasta fiecare dintre ele își creează o coaliție de ”state satelit ”și implicit
comunității de securitate, după cum am menționat NATO ( Statele Unite și aliații săi ) sau Pactul
de la Varșovia și C.A.E.R ( eforturile Uniunii Sovietice pentru a crea un bloc politico - militar-
economic rigid ). ” În sfârșit, sistemul bipolar al Războiului Rece a asigurat ceea ce s-ar putea
numi legitimitate structurală. Relativul echilibru dintre cele două supraputeri însemna că
puterea Americii deși vastă, se afla totuși sub un control”
Trecerea de la sistemul bipolar, la ceea ce numim astăzi sistem unipolar, având ca
principala forță globala Statele Unite ale Americii se datorează în principal dezintegrării
Uniunii Sovietice. Ordinea mondială unipolară este asigurată de o singură superputere, acest
sistem poate fi rezumat astfel ”există o singură superputere, nici o putere majoră semnificativă
și multe puteri minore” ea fiind ”unica superputere poate soluționa eficient problemele
internaționale de una singură și nici o combinație de alte state nu are puterea necesară pentru a
prevenii să procedeze astfel”2
Pentru ca această situație să fie înțeleasă ar trebui să vorbim despre primele forme ale
rivalității dintre SUA și URSS. Acestea au început chiar de la sfârșitul celui de Al Doilea
Război Mondial. Războiul Rece constituie cea mai elocventă reprezentare a intereselor
contradictorii a SUA și URSS, deși exista un conflict nedeclarat între cele două mari puteri încă
din perioada de dinainte de Războiul Mondial. În urma înfrângerii Germaniei de către acești
actori, Europa era devastată din punct de vedere economic, și prin urmare au devenit singurele
state care au putut fi denumite mari puteri pe plan global.
Tensiunea dintre cele două puteri s-a amplificat odată cu momentul în care URSS să își
îndrepte atenția asupra țărilor din Europa de Est. În cele din urmă Uniunea Sovietică a reușit în
Polonia, România, Ungaria, Iugoslavia și Albania, să suprime orice opoziție și să creeze o
adevărată ”cortină de fier” așa cum denumea W. Churchill izolarea țărilor europene aflate in
blocul comunist.
Pe de altă parte, în cealaltă tabără s-a inițiat ”doctrina Truman” numită după președintele
Statelor Unite din acea perioadă, cel care a elaborat acest plan de ajutorare a statelor est-
europene. După acest plan, a urmat apoi planul Marshall (1948-1952) a cărui scop a fost de a

2
Robert Kagan ” Despre paradis și putere”

2
restaura echilibrul de putere in Europa prin reconstruirea sistemelor economice și limitarea
șanselor comuniștilor de a se impune și în alte state.
Deși ajutorul americanilor a dus la învingerea alianței comunisto-socialistă în Grecia,
blocul sovietic a cunoscut o consolidare intensă, datorită loviturii de stat din Cehoslovacia din
1948, prin care Partidul Comunist cehoslovac a preluat cu ajutorul sovieticilor controlul deplin
asupra guvernului.

În 1948, la 24 iunie, Stalin inițiază blocada Berlinului una dintre primele crize majore
ale Războiului Rece, împiedicând sosirea în Berlinul de Vest a alimentelor, materiilor prime și
materiale, iar state precum SUA, Franța, și Marea Britanie au început aprovizionarea Berlinului
de Vest, prin ceea ce s-a numit ”podul aerian” .
Un alt moment crucial al confruntării dintre SUA și URSS l-a constituit războiului din
Coreea, fiind cel mai devastator conflict al perioadei. Războiul Coreei a fost un conflict militar
între Republica Coreea (Coreea de sud) și Republica Populară Democrată Coreeană (respectiv
Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost
sprijinită de Republica Populară Chineză cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice. Poziția
antagonică a celor doua superputeri s-a manifestat prin gestionarea lor a conflictului coreean.
O altă criză a Războiului Rece în care balanța de putere est-vest a fost pe punctul de a
se ruina, și care a pus omenirea în fața unei potențiale catastrofe nucleare, a fost criza rachetelor
din Cuba. În anul 1959 Fidel Castro a preluat puterea printr-o lovitură de stat, iar după unele
dispute cu SUA s-a aliat blocului comunist-sovietic.
Kennedy vedea regimul lui Castro ca un inconvenient dar și o amenințare datorită
extinderii influenței sovietice atât de aproape de coasta Americii. După o tentativă eșuată de
asasinare a lui Castro, și invazia nereușită din Golful Porcilor administrația Kennedy concepe
”proiectul cubanez” a cărui desfășurare implica intervenție armată americană și o altă încercare
de asasinare a lui Fidel Castro.
În februarie 1962 Hrușciov a aflat de planurile SUA în privința Cubei și a ordonat
instalarea de rachete nucleare sovietice pe teritoriul acestei țări. Ca răspuns Kennedy a inițiat o
blocadă navală în jurul Cubei pentru a stopa transportul rachetelor ce erau deja prea aproape, și
a dat un ultimatum lui Hrușciov. În schimbul angajamentului Statelor Unite de a nu mai invada
Cuba, Uniunea Sovietică își retrage rachetele.
Conform opiniei lui Robert Kagan din „ Despre paradis și putere”, SUA a avut “o
abordare prea confrontațională, prea militaristă și prea periculoasă” . În unele cazuri această
criză a fost interpretată din punctul de vedere influenței ei asupra politicilor statelor ”impactul
atât de mare al dezvoltării tehnice a armelor și armamentelor nucleare a ajuns aproape a dicta
politicile, în loc ca politicile să decidă tipul și alegerea armelor” 3
Anul 1968 vine cu o mișcare de liberalizare politică, a presei, a circulației luându-se în
considerare și existența unui guvern multipartit. Această perioadă a fost și este cunoscută ca
„Primăvara de la Praga”. În urma acestor reforme Uniunea Sovietică împreună cu mulți dintre
aliații Pactului de la Varșovia, a invadat Cehoslovacia. Pentru acest fapt URSS-ul și-a atras

3
Robert Kagan – “ Despre paradis și putere” 2005.

3
multe critici, atât din partea partidelor comuniste din vestul Europei, dar și din partea unor țări
aflate sub sfera ei de influență, precum România, Iugoslavia, chiar și din partea Chinei.
Ca justificare a acțiunilor sale, Brejnev a inițiat o doctrină ce îi poartă numele, conform
căreia și-a asumat dreptul de a încălca suveranitatea oricărui stat care încearcă să înlocuiască
marxism-leninismul cu capitalismul, argumentând: „Când forțele care sunt ostile socialismului
încearcă să transforme dezvoltarea unor țări socialiste spre capitalism, aceasta lucru devine nu
numai o problemă a țării în cauză, ci o problemă comună a tuturor țărilor socialiste.” Mai târziu,
ca o contradicție la doctrina Brejnev, Mihail Gorbaciov va inițiat doctrina Sinatra, inspirată din
cântecul lui Frank Sinatra „I did it my way”, prin care oferea statelor din interiorul URSS
dreptul de a-și alege calea, dacă se poate spune ca un clișeu „oferă statelor dreptul la
autodeterrminare”.
Anul 1985, anul schimbării pentru URSS deoarece Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar
General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 11 martie . El a devenit primul lider al
partidului născut după victoria revoluției bolșevice.
Fiind conducătorul partidului și conducătorul de facto al țării, Gorbaciov a încercat să
reformeze partidul și economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului
("transparenței"), perestroicăi ("reconstrucției") politici lansate oficial la cel de-al XXVII-lea
Congres al Partidului Comunist din februarie 1986.
Gorbaciov a introdus în cadrul așa-numitului program perestroika reforme economice,
despre care credea că vor ridica nivelul de trai al populației și productivitatea muncii. În acele
vremuri, numeroase dintre reformele sale au fost considerate radicale de către birocrații
conservatori ai partidului. S-a remarcat lupta dintre "noii gânditori" și conservatori, în timpul
căreia ultimii au blocat în mod deliberat procesul schimbării. Un exemplu a fost șirul de
evenimente care a urmat după dezastrul de la Cernobîl.
Plenara CC al PC al URSS din ianuarie 1987 este considerată ca fiind începutul
maturității procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus
alegerile cu mai mulți candidați, numirea a nemembrilor de partid în funcții guvernamentale și
adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie.
Reformele economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult
mai multă independență întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie
cartea Perestroika: nouă gândire pentru țara noastră și pentru lume, în care își prezenta pe larg
ideile de reformă.
Anul 1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul, prin care erau
acordate noi libertăți cetățenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest
fapt a fost o schimbare radicală, în timp ce cenzura guvernamentală fusese până atunci o
caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de
prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea
glasnostului, să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se opuneau activ
reformelor politice și economice.
Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în
martie și aprilie 1989. Pe 15 martie 1990, a fost ales și primul Președinte executiv al URSS în

4
persoana lui Mihail Gorbaciov. Cu 59% din voturile deputaților, Gorbaciov a fost ales, fiind
candidat unic.
Anul 1989 a fost unul al problemelor naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor
comuniste în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii
internaționale nemaiîntâlnite până atunci, (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în
ianuarie, iar discuțiile dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor
interne era prea puțin schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care criticau
ritmul scăzut al reformelor și conservatori, care criticau proporțiile acestora. Gorbaciov încerca
să găsească poziția de mijloc între cele două tabere, nereușind decât să se aleagă cu și mai multe
critici din ambele părți.
Din acest moment, evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel
și s-a îndreptat către o evoluție de nestăpânit a problemelor naționale, ceea ce va duce la
dezintegrarea Uniunii Sovietice.
În timp ce inițiativele gorbacioviste vizau întărirea libertății și democrației în Uniunea
Sovietică și în rândurile aliaților din blocul răsăritean, politica economică a guvernului său a
dus treptat țara către colaps. Mai mult chiar, democratizarea URSS-ului și a aliaților din blocul
răsăritean a dus la definitiva subminare a puterii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și
chiar a poziției lui Gorbaciov.
Relaxarea cenzurii și încercarea de deschidere politică au avut efectul secundar
neașteptat al redeschiderii conflictelor naționale, nerezolvate mult prea multă vreme, dar și a
redeșteptării atitudinilor antiruse în toate republicile unionale. Cererile pentru un mai mare grad
de independență au devenit mult mai puternice, în special în țările baltice – Estonia, Letonia și
Lituania – care fuseseră anexate de URSS în vremea lui Stalin (1940).
Sentimentele naționaliste au început să se manifeste cu tot mai multă putere în Georgia,
Ucraina, Armenia și Azerbaidjan. Gorbaciov dezlănțuise forțe pe care nu le mai putea stăpâni
și care, în cele din urmă, aveau să ducă la dezintegrarea Uniunii Sovietice.4
După aceste evenimente, ordinea în ceea ce privește sistemul internaționale capătă noi
forme, de la un sistem bipolar în care SUA și URSS își concentrau centrele de putere, anul
1991, anul căderii regimului comunist și implicit a URSS aduce SUA în prim plan, ca fiind
singurul pol de putere, dar care va avea alături de ea o combinație de state majore lumea
devenind un sistem unipolar. După cum afirma Samuel Huntington, în cartea sa “ Ciocnirea
civilizațiilor” soluționarea principalelor probleme internaționale necesită acțiunea unei singure
superputeri, însă întotdeauna în combinație cu alte state majore: singura superputere poate bloca
acțiunile coaliției de puteri majore pe chestiuni importante la nivel internațional” .
În cazul sistemului post război rece se distinge clar întâietatea Statelor Unite în
economie, diplomație, tehnologie dar și in domeniul militar. Acest sistem este considerat unul
fragil datorită tendinței de multipolarism al celorlalate mari puteri, căci așa cum afirma R.
Giplin statele hegemonice sunt sortite eșecului deoarece costurile supraviețuirii lor cresc mai
repede decât resursele necesare menținerii lor, lucru care pare a se fi adeverit in cazul fostei
Uniuni Sovietice. Deși există o preferință evidentă a Statelor Unite pentru o ordine unipolară

4
Reader

5
există riscul ca nici una dintre principalele puteri în sistemul internațional să nu fie satisfăcută
cu menținere unei ordini unipolare.5
Dacă s-a crezut că odată cu încheierea Războiului Rece va dispărea tensiunea
permanentă ce a existat între cei doi poli de putere, ei bine noua structură internațională v-a
avea și ea propriile nemulțumiri, urmând ca anii viitori războaile civile să capete proporții
semnificative. Pe fondul destrămării comunismului s-au iscat numeroase crize, prima fiind
războiul din fosta Iugoslavie care consta într-o serie de conflicte ce s-au desfășurat în două etape
succesive între anii 1991 și 2001. În vara anului 1991 Slovenia și Croatia se desprind din fosta
republică socialistă și își proclamă independența.
Violențele au inceput in noiembrie 1991 când, iritați de proclamarea independenței
Croatiei, sârbii au atacat orașul Vukovar unde a avut loc primul moment dintr-o serie de violente
care aveau să urmeze. În martie 1992, un apropiat al președintelui Slobodan Milosevici,
generalul Ratko Mladicic, a ordonat bombardarea orasului Sarajevo. ONU trimite forțe pentru
menținerea păcii.
Însă conflictul care a marcat apogeul crizei si dramei popoarelor din fosta Iugoslavie a
fost cel din Kosovo. Acesta a fost poate și cel mai complex deoarece s-au regăsit aici factorii
de la intoleranță religioasă și etnică la profunde contradicții identitare. Începând din 24 martie
și până în 10 iunie 1999 statele membre ale NATO fac presiuni asupra Republicii Federale a
Iugoslaviei pentru a o determina să se conformeze cererilor lor pentru rezolvarea crizei din
Provincia Kosovo.
Asia Centrală și regiunea transcaucaziană va fi un nou teatru de luptă cu confruntări
sângeroase. Un fapt concret este acela că conflictul din această zonă persista cu mult timp
înainte ca Moscova să se decidă a acorda independența acestor state.Prin această experiență au
trecut două foste republici sovietice și anume Armenia și Azerbadjan. Primăvara anului 1993
reprezintă începutul conflictului, când etncii armeni din provincia Nagorno Karabahau
declanșat o amplă ofensivă reușind să ia în stăpânire aproape 10% din teritoriul azer. În mai
1994 se ajunge la o încetare a focului prin semnarea așa-zisului Protocol de la Bishkek, dar
acest lucru nu a dus la o rezolvare a conflictului care, precum altele din zonă a rămas doar
“inghețat”.6
Alt moment de instabilitate care se regăsește în Asia este conflictul din Abkhazia, o
regiune ce se întinde de la țărmurile Mării Negre până în muntii Caucaz și era cunoscută, în
Occident, pe timpul URSS, sub numele de “Soviet Riviera” pentru plajele sale, climatul și
frumusețea peisajelor montane. După ce Georgia își proclamă independența, 1991, în Abkhazia
ia naștere o mișcare ce se va transforma într-un sângeros război (1992-1993). După mai multe
ciocniri, in septembrie 1993, trupele georgiene au suferit o umilitoare înfrângere în fața “unei
curioase coalitii formate din abkhazi, nord caucazieni (în special ceceni), și trupe neregulate
rusești”
Ideea principală care reiese din prezentarea celor două conflicte este următoarea:
factorul istoric reprezintă elementul comun al acestora. Georgienii consideră că abkhazii s-au
așezat pe teritoriile pe care se găsesc astăzi venind, din nordul Caucaziului, pe timpul stăpânirii

5
Samuel Huntington – Ciocnirea civilizațiilor 1999
6
”Manual de relații internaționale” Andrei Miroiu, Radu Ungureanu

6
otomane. Abkhazii, la rândul lor, consideră că au ca suport al independenței “douăsprezece
secole de istorie”.
Cel care a creat o uniune georgiano-abkhază în anul 1921 pe care apoi a inclus-o în
Federația Republicilor Transcaucaziene, a fost Stalin. De asemenea pentru a putea controla
aceste popoare Stalin a încurajat un proces de “georgenizare” a abkhazilor în perioada 1937-
1953. Acest proces a rămas în conștiința populatiei abkhaze ca factor de alimentare a crizei
interetnice ce a contribuit la purificările etnice care s-au produs de o parte și de alta.
Un alt conflict al perioadei post Război Rece a fost cel din Tadjikistan care la doar câteva
luni după ce și-a obtinut independenta, în septembrie 1991, a fost și el supus unui război civil
pe fondul disputei între fundamentaliștii islamici și adeptii organizării statului pe baze
“seculare”
Astfel țara a fost divizată in două părți, fundamentaliștii islamici United Tajik Oposition
contestând legitimitatea guvernului de la Dusanbe. În ciuda mai multor confruntări nici una
dintre tabere nu a reușit să se impună, iar în anul 1994 ambele acceptă să se aseze la masa
negocirilor. Rezultatul acestor negocieri care au durat trei ani fost Acordul National care s-a
semnat, la Moscova, in 27 iunie 1997. Prin acest acord părtile și-au împărțit procente în ceea
ce privește conducerea țării la nivel central și local.
Însă cel mai violent conflict al perioadei post-război rece se desfășoară pe teritoriul
rusesc,în Cecenia. Amploarea acestui conflict se datorează în special fanaticilor islamici care
au marcat cel de-al doilea război din Cecenia cu atacurile lor teroriste înfiorătoare asupra Rusiei
și care se includ pe sine înșiși în aceeași categorie din care fac parte sinucigașii cu bombe
palestinieni și Al Qaida.
De asemenea, există și foarte multe rapoarte efectuate de ONG-urile consacrate, care
arată atrocitățile comise de forțele ruse în Cecenia și pe care opinia publică internațională nu
trebuie să le ignore. Datorită faptului că unii lideri din Cecenia, și probabil cei mai importanți
dintre ei, nu mai insistă asupra independentei absolute există speranțe pentru soluționarea
conflictului. Un exemplu, îl constituie o propunere făcută recent de Ruslan Hasbulatov, și
anume aceea de a acorda Ceceniei un statut special, garantat la nivel internațional prin care
regiunea să fie demilitarizată, iar frontierele sale externe patrulate de către grănicerii ruși și
ceceni, în comun. 7
Cecenia fiind în acest caz o parte din „spatiul legislativ” rusesc, dar nu regiune rusească.
”Problema critică pentru Rusia și Cecenia este de a închide acest dosar tragic, dat fiind că există
soluții constitutionale pentru o qvasi-independență cecenă, iar comunitatea internațională ar
putea la o anumită etapă să ajute în procesul de implementare.”
De asemenea și continentul african a fost zguduit de numeroase conflicte, mai exact din
1989, mai mult de 60 de conflicte au avut loc. Țări precum: Sudan, Ethiopia, Uganda,
Mozambique, Angola, Liberia, Sierra Leone, Burundi, Rwanda, Republica Democratica Congo
și Congo-Brazzaville au fost scena unor sângeroase conflicte. Se estimează că în anul 2000
aproximativ 20% din totalul populației continentului african aparținând a 14 țari erau in stare
de conflict sau război.

7
www.c-r.org/accord-article/inter-tajik-dialogue-civil-war-towards-civil-society

7
 Dintre acestea cel mai complicat și a fost cel din Etiopia, în care după prăbușirea URSS,
Dictatorul Lt. col. Mengistu Haile Mariam nu mai avea sprijin pentru regimul său,care functiona
neintrerupt din 1977, și a fugit sub presiunea maselor nemulțumite. Guvernul preluat de Frontul
Democratic Revolutionar al Poporului Etiopian în primăvara anului 1991 nu este apreciat de
majoritate, iar o guerilă organizată in Eritreea nu recunoaște noul guvern. Din această cauză se
decide desfășurarea unui plebiscit in Eritreea în urma căruia s-a declarat independența politică
a provinciei.
Cel mai important moment conflictual al erei post Război Rece l-a constitut războiul din
Irak care a avut loc în perioda august 1990 – martie 1991, și a avut ca oponenți, pe de o parte o
coalitie multinațională, SUA și Marea Britanie ca actori principali și de cealaltă parte un
important stat arab – Irakul. Motivul declanșării conflictului l-a constituit invadarea de către
Irak a unui mic stat vecin, Kuweitul deoarece el dispunea nu numai de importante rezerve de
petrol dar și acces la Golful Persic ceea ce însemna un pas înainte pentru irakieni în competiția
pentru supremație inter-arabă.
Încercând să profite de noul context geopolitic datorat destrămării Uniunii Sovietice,
liderul irakian Saddam Hussein viza prin anexarea Kuweitului, chiar căstigarea unui statut de
mare putere mondială. De acemenea era ingrijorat de securitatea Irak-ului, având falsa credință
că toată lumea occidentală vrea sa-i submineze autoritatea, el fiind cel care a încălcat de fapt
suveranitatea altui stat, și anume Kuweitul.
Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite condamna invazia irakiană și
cerea retragerea „imediată și necondiționată” a trupelor irakiene din Kuweit .8
Dimensiunile și numărului mic al populației nu îi permiteau Kuweitului să se opună
Irakului. Dar puterea financiară și bogatele resurse stârneau mari interese astfel încât marile
puteri nu puteau sta deoparte. Pe de altă parte unele state arabe aveau temeri față de puterea
liderului irakian ce le putea amenința propriile regimuri fapt ce le-a determinat să participe la
constituirea coaliției multinaționale.
Mai mult decât atât aceste state nu doreau ca Irakul să-și dubleze rezervele de petrol
prin anexarea Kuweitului riscând, o dictatură a prețului pe piata petrolului.
SUA disloca trupe in Arabia Saudită cu scopul declarat de a proteja câmpurile petroliere
din zonă împotriva unui eventual atac irakian, operațiunea fiind denumită „Scutul Desertului”.
Irakul proclama anexarea Kuweitului pe 8 august, iar răspunsul ONU nu întârzie să apară, o zi
mai târziu, acest act fiind declarat nul.
Sub tutela ONU se constituie Coaliția Multinațională, apoi Consiliul de Securitate care
adoptă rezolutia 678 (29 noiembrie 1990) cu caracter de ultimatum, prin care se solicită Irakului
retragerea definitivă a trupelor din Kuweit până în data de 15 ianuarie 1991.
Această decizie nu a fost respectată având drept consecințe acestei transformarea
„Scutul Desertului” într-o operațiune ofensivă denumită „Furtună în Deșert” prin care forța
multinațională declanșează atacurile pe 16 ianuarie 1991. Atacurile iau forma raidurilor aeriene
care vor continua până la 16 februarie. Au fost atacate aeroporturi, statii radar, linii de apărare
dar și obiective militare din Bagdad sau alte orașe.

8
Joseph S. Nye Jr ” Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie si istorie”

8
 Din păcate, în aceste condiții, nu puteau lipsi și „daunele colaterale” despre care s-a
vorbit prea puțin. Irakienii nu au putut riposta în aceeași măsură ofensiva irakiană fiind foarte
slabă în comparație cu aceste atacuri masive.
Astfel, se poate spune faptul că odată ce au dispărut sferele de influență, o dată ce a
dispărut rivalitatea idelogică, politică,economică dintre SUA și URSS, aceasta a fost înlocuită
de conflicte cu caracter regional, etnic și chiar naționalist. Putem vorbi de o lege a
boomerangului, chiar dacă dispare un anumit de conflict în sistemul internațional, la scurt timpa
pare altul.
În concluzie, putem vorbim de faptul această perioadă, chiar una de tranziție a
tranformat conceptul de securitate, fie că vorbim de securitate națională, internațională sau chiar
securitate de nivel global. Cert este că pe tot parcursul acestei perioade conceptul de securitate
a căpătat mai multe înțelesuri.
Nu se poate vorbi și nu se poate alege care dintre cele două ordini mondiale a fost sau
este mai favorabilă. Pe de o parte vorbim de bipolaritate care a adus schimbări majore în
sistemul internațional, iar pe de altă parte vorbim de unipolaritate cu o tendință multilaterală
din partea celorlalți actori internaționali. Cert este că cea din urmă, a adus o anumită emancipare
națională, chiar dacă s-a plătit un preț destul de mare, prețul războaielor. Totuși, aceste
provocări au dus la o schimbare ireversibilă a mediului internațional.
9

9
1. Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti, 2003;
2. Karl W. Deutsch, Analiza relaţiilor internaţionale, Editura Tehnica-Info, Chişinău, 2006.

Bibliografie:

1) Andrei Miroiu ”Manual de relații internaționale”.

2) Robert Kagan ”Despre paradis și putere”.
3) Samuel P. Huntington ”Ciocnirea civilizațiilor”
4) Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti, 2003;
9
5) Karl W. Deutsch, Analiza relaţiilor internaţionale, Editura Tehnica-Info, Chişinău,
2006.
6) Reader.
7) Joseph S. Nye Jr – Descifrarea conflictelor internaționale.

10