INTRODUCERE

Când vorbim despre Uniunea Europeană, în mod automat facem trimitere la Jean
Monnet, inspiratorul Planului Schuman care afirma „Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o
construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete creând mai întâi o solidaritate de
fapt.„1
Realizarea solidarității preconizate de Monnet se realizează prin implementarea unor
politici economice comune cum ar fi înstituirea pieței înterne.
Politica Agricolă Comună (PAC) este una dîntre primele politici comunitare, alături de
transporturi, creată cu obiectivul așigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii.
Aceasta este privită ca una dîntre cele mai importante politici nu numai dîn cauza
bugetului acordat de Uniune pentru fînantare dar și dîn cauza numărului mare de persoane
afectate precum și a teritoriului implicat.
Creatorul PAC a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-presedintele Comisiei si
responsabilul pentru agricultura, ideea sa intrând în vigoare în 1962 și începând să funcționeze
efectiv în 1964, când s-au făcut primii pași spre uniformizarea prețurilor.
Momentul cheie al Politicii Agricole l-a reprezentat ratificarea Tratatului de la Roma,
prîn care au fost defînite obiectivele generale ale politicii agricole commune, și anume:
- creșterea productivității agricole prîn promovarea progresului tehnic și prîn așigurarea
dezvoltării naționale a producției agricole și utilizarea optima a factorilor de producție, în mod
special munca;
- asigurarea unui standarad satisfăcător de viață comunității agricole, în particular prin
creșterea câștigurilor individuale a persoanelor angajate în agricultura;
- stabilizarea cursului și a piețelor;
- așigurarea abundenței ofertelor;
- așigurarea ca ofertele ajung la cumpărători la prețuri rezonabile.
Sistemul garantarii prețurilor a fost adoptat cu scopul de a :
- favoriza pe o anumita perioada dezvoltarea unor produse anume;
- garanta veniturile producătorilor;
- menține costul vieții în limite rezonabile. 2
Țările membre, de asemenea, si-au dorit ca, prin PAC, să atinga obiectivele definite de
comunitate, însă, atingerea acestor obiective este condiționată de luarea în considerare a
caracterului particular al activității agricole, decurgând din structura socială a agriculturii și
diferențele dintre regiunile agricole.
Pentru realizarea obiectivelor PAC, miniștrii agriculturii din cele șase state semnatare ale
Tratatului de la Roma, reuniți la Stresa (Italia), au stabilit trei principii:

1
Martîn Holland,Întegrarea europeană și ideile lui Jean Monnet. Federalism versus înterguvernamentalism, Edit
Polis, p.11.
2
Art. 38-4 dîn Tratatul de la Roma
 a) unicitatea pieței;
Unicitatea pieței presupune libera circulatie a produselor agricole între țările UE, prin
eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative sau a altor masuri de politică comercială cu
efect similar.
Din aplicarea acestui principiu, rezultă unicitatea prețurilor pentru produsele agricole în
toata Comunitatea, ca urmare a mecanismelor pieței. CE a decis realizarea unei gestiuni
centralizate si stabilirea unor preturi unice comunitare, prin decizii politice.
b) preferinta comunitara;
Preferința comunitară presupune favorizarea consumului produselor originare din UE,
prin impunerea de prețuri mai mari la produsele din import, față de producția internă.
Prețurile interne erau mai mari decat cele mondiale, astfel încât se impunea o protecție a
produselor interne, față de concurența mondială. Această protecție a fost asigurată prin măsuri
vamale, menite sa ridice preturile produselor de import la nivelul celor interne și prin unificarea
prețurilor interne, pentru anumite produse.
Principiul preferintei comunitare s-a realizat prin sistemul de prelevări variabile și de
restituiri. Prelevarea este o taxa vamala variabila, ce ridica pretul de import la nivelul pretului
intern si actioneaza ca restituire la export, în cazul în care raportul de preturi este invers. Este
asigurata, astfel, o protecție absolută a pieței interne, care este complet izolată.
În practică, însă, principiul preferintei comunitare a suferit frecvente derogari, fie din
inițiativa proprie a Comunității, fie sub presiunea partenerilor externi. Prelevarile s-au aplicat
unui numar redus de produse, însă strategice.
În timp, prelevările au fost înlocuite cu taxele vamale, și acestea diminuate cu 36%, pana
în 2000.
Protectia propusa de Comunitate in domeniul agriculturii a venit deseori in contradictie
cu politica comerciala a acesteia, astfel încât nu s-a putut realiza, decat un echilibru fragil al
pieței interne agricole.
c) solidaritatea financiara.
Solidaritatea financiara a constat, in sfera politicii agricole, in gestionarea si suportarea in
comun a cheltuielilor aferente. Asadar, masurile comune din domeniul politicii agricole sunt
finantate dintr-un buget comun.
 PRINCIPALELE REFORME ALE POLITICII AGRICOLE COMUNE
În primă fază putem afirma că Politica agricola comuna a reușit să-și atînga scopurile
prîncipale.
Cu alte cuvinte, a încurajat atat producția, a stabilizat piețele, a așigurat oferta și a
protejat fermierii de fluctuațiile pieței mondiale, însă, odata cu succesul au aparut și efecte
secundare negative, ca și unele probleme: fermierii produceau mai mult decat era necesar, creand
astfel un surplus, ceea ce a dus la cresterea exponentială a cheltuielilor.
Spre deosebire de politicile de instituire a Piaței Comune, conturate după principiul
liberei concurențe, pe care și PAC trebuie să-l aplice, acest sector a generat însă politici
intervenționiste, mai ales fiindcă domeniul agricol este divers, diferențele dintre state și zone
necesitând măsuri specifice, acesta fiind unul dintre motivele pentru care au fost întreprinse o
serie de reforme.
Prima tentativa de reforma a avut loc în 1968, cand Comisia Europeana a publicat
“Memorandumul pentru reforma politicii agricole commune” (planul Mansholt).
Planul avea în vedere reducera numarului de persoane angajate în agricultura și
promovarea formarii unor suprafete agricole de productie mai mari și mai eficiente.
În 1972 au fost întroduse masuri structurale avand drept scop modernizarea agriculturii
europene. Cu toate aceste masuri, problemele înca contînuau sa existe deoarece exista un
dezechilibru între cerere și oferta, creandu-se un surplus de produse.
În 1985, Comisia a facut o propunere de reforma fundamentala, exprimata prîn publicarea
“Cartii verzi privînd perspectivele politicii agricole commune”. Prîn aceasta se urmarea
echilibrarea cererii cu oferta, întroducera unor noi moduri de reducere a productiei în sectoarele
problema și, în general, analizarea unor solutii alternative pentru viitorul PAC.
În 1988, Consiliul European a adoptat un pachet de masuri de reforma, înclusiv
“Oriențările privînd cheltuielile în domeniul agriculturii”, ceea ce a limitat procentul cheltuielilor
pentru aplicarea PAC din bugetul total al comunității.
În perioada 1989-1992 s-a decis înghețarea a 20% din terenuri pe o perioadă de 5 ani
pentru a stimuli reducerea producției anumitor produse.
Începând cu 1992, se înregistrează o serie de plafoane la anumite produse, și anume:
a) Reducerea prețului graului cu 30% în viitorii trei ani și a prețului carnii de vita cu
15%;
b) Întroducerea unor plati compensatorii de venituri directe, dar nu îndiferente fata de
productie: fermierii pot obtîne platile numai daca cresc produsele eligibile (grau, legumînoase,
semînte de oleagînoase și porumb).
c) Întroducerea unei scheme obligatorii de renuntare: toti fermierii care detîn, peste o
anumita suprafata, trebuie sa renunte la 15% dîn terenul arabil spre a putea fi eligibil pentru
platile de transfer.
În 1997, Comisia Europeana a propus solutii pentru reforma politicii agricole comune
prin “Agenda 2000”.
 Consiliul European de la Berlin dîn 1999 a adoptat Agenda 2000, hotărând o reformă
parțială a politicii agricole comune, care a asimilat în cadrul PAC și aspecte referitoare la mediu,
la dezvoltarea rurala și unele aspecte economice. În mod special, reforma a urmarit:
-întarirea concurentei produselor agricole pe piața înterna și mondiala;
-promovarea unui standard satisfacator de viata pentru comunitatile rurale;
-crearea de locuri de munca și de noi surse de venit pentru fermieri în alte sectoare decat
cel agricol;
-dezvoltarea unei noi politici privînd dezvoltarea rurala, ce a devenit al doile sector ca
importanta a politicii agricole commune;
-întegrarea în PAC a problemelor structurale și de mediu, carora sa li se acorde mai multa
atentie;
-imbunatatirea calitatii și șigurantei produselor alimentare;
-șimplificarea legislatiei dîn domeniul agriculturii și descentralizarea modului de aplicare
a acesteia, pentru a face ca regulamentele sa fie mai clare, mai transparente și mai usor
accesibile.

FUNCȚIONAREA ȘI ORGANIZAREA POLITICII AGRICOLE COMUNE

Institutiile implicate in elaborarea si gestionarea masurilor de politica agricola comuna
sunt:
- Consiliul UE pentru Agricultura si Pescuit – reprezentând puterea legislativa;
- Parlamentul European – cu rol consultativ;
- Comisia Europeana – reprezentând organul principal cu rol în indeplinirea a două
atribuții majore: initiativa legislativa si implementarea PAC.
- Autoritatea Europeana pentru Securitatea Alimentelor – organizatie independenta,
creata in ianuarie 2002, cu rol consultativ pe langa Comisie, in ale carei atributii intra securitatea
alimentelor.
Comunitatea a ales ca mecanism de integrare agricola organizarea pietelor la nivel
comunitar. Organizatiile comune de piata (OCP) reprezinta un sistem complex de reguli si
mecanisme, care reglementeaza productia, comertul si prelucrarea produselor agricole.
Acest sistem a cuprins treptat 91% din productia agricola (numai 9% ramanand piata
libera). Fac, astfel, parte dintr-o organizatie comuna de piata produse precum: cereale; carne de
porc; oua si carne de pasare; fructe si legume proaspete si procesate; banane; vin; lapte si
produse lactate; carne de vita si vitel; orez; uleiuri si grasimi; zahar; flori si plante decorative;
furaje uscate, tutun, in si canepa, hamei, seminte; carne de oaie; carne de capra.
Pentru implementarea masurilor comune de reglementare a pietelor, Comunitatea are la
dispozitie urmatoarele instrumente: preturile, interventia pe piata, ajutoarele financiare, cotele de
productie și protectia vamala comuna.
 a) Preturile

Mecanismul general de functionare a pietelor produselor agricole in UE este bazat pe un

sistem complex de reglementare a preturilor de comercializare a produselor. Anual se stabilesc
de catre Consiliu trei niveluri de pret pentru produsele de sub incidenta PAC: pretul indicativ,
pretul de interventie si pretul prag.
1. Pretul indicativ – este pretul la care Consiliul recomanda comercializarea produselor
agricole pe Piata Interna. Nivelul sau este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard
„rezonabil” al veniturilor producatorilor agricoli. Initial, aceste preturi au fost stabilite la niveluri
foarte ridicate, in special pentru cereale. Ulterior reformelor din 1992 si 1999, desi acestea au
fost diminuate, totusi raman, in medie, mai ridicate decat preturile internationale.
2. Pretul de interventie – este pretul minim garantat care poate fi obtinut pentru productia
comercializata pe Piata Interna. Atunci cand preturile unor produse (in special, cereale, produse
lactate, carne de vita, de porc, zahar, orez) ating nivelul minim (oferta fiind mai mare fata de
cerere), comunitatea intervine prin achizitia si stocarea produsului respectiv, nepermitand
scaderea pretului de piata sub pretul de interventie si asigurand fermierilor garantia unor venituri
minime. Initial, nivelul pretului de interventie era mult superior celui de pe piata mondiala.
Intrucat s-a ajuns la situatii de supraproductie si productie de stoc, pretul de interventie a fost
adus, prin reformele din 1992 si 1999, spre nivelul de pe piata mondiala, concomitent cu
acordarea catre fermieri a platilor compensatorii.
In cazul cerealelor si orezului, nivelul pretului de interventie creste in fiecare luna, pentru
a-i determina pe fermieri sa comercializeze productia treptat, in transe mici, astfel incat este
evitata plasarea intregii productii deodata pe piata si sunt acoperite, de asemenea, cheltuielile
determinate de stocarea productiei.
3. Pretul prag – este pretul sub care importurile de produse agricole nu pot patrunde in
UE. Preturile la consumator al produselor importate trebuie sa fie mai mare decat preturile
produselor interne. Nivelul pretului prag se obtine prin aplicarea taxelor vamale la nivelul
pretului mondial. Initial, prelevarile vamale erau variabile, insa, din 1995 (in cadrul rundei
Uruguay) acestea au fost transformate in taxe vamale.

b) Interventia pe piata (stocarea)

Atunci cand preturile de piata ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de
cele stabilite prin sistemul preturilor de interventie, agentii autorizate cumpara si stocheaza
aceste produse pentru a restabili nivelul pretului. Si producatorii privati sunt incurajati sa
stocheze, fiindu-le acordat sprijin financiar in acest sens. Produsele stocate sunt, fie revandute
cand se restabileste echilibrul pe piata, fie exportate la preturi derizorii pe pietele internationale,
fie distruse, daca s-au alterat.
 Interventia a fost aplicata, mai ales la cereale, produse lactate, zahar, ulei de masline,
seminte oleaginoase.
Intrucat aceasta masura a generat insemnate cheltuieli bugetare si tensiuni comerciale in
plan extern, rolul ei a fost diminuat la limita.

c. Ajutoarele financiare
Ajutoarele financiare sunt circumscrise: platilor directe si altor ajutoare financiare,
precum si refinantarilor la export.
1. Plati directe
Platile directe sunt formate din: ajutoarele pentru productie si platile compensatorii.
1.1. Ajutoarele pentru productie (subventiile) se aplica produselor al caror consum ar fi
descurajat in situatia unui pret prea mare. Aceste subventii indeplinesc un dublu rol:
- pretul pentru consumatori este mentinut la un nivel rezonabil;
- veniturile producatorilor raman ridicate.
Se acorda astfel de ajutoare pentru produse precum: ulei de masline, seminte oleaginoase,
carne de oaie, tutun.
Tot din categoria subventiilor fac parte si platile care au ca scop influentarea unor
anumite comportamente ale producatorilor (spre exemplu primele pentru calitate la grau dur,
primele pentru vacile care alapteaza, primele pentru sacrificare), precum si platile pentru
procesare (ajutoare pentru uscarea cerealelor sau semintelor, ajutoare pentru procesarea fructelor
sau legumelor).
1.2. Platile compensatorii au fost introduse in 1992, odata cu reformele MacSharry,
pentru a compensa pierderile suferite de fermieri in urma scaderii preturilor de interventie inspre
preturile de pe piata mondiala. Platile compensatorii se acorda fie sub forma unei sume anuale
fixe la hectar, fie pe cap de animal. Platile la hectar se acorda pe baza evidentei statistice a
productiei, specifica fiecarei regiuni, obtinuta in perioada de referinta 1986-1991.
Pentru a beneficia de plati compensatorii, fermierii trebuie sa indeplineasca urmatoarele
conditii:
a) respectarea unor standarde de mediu si ocupare, stabilite de fiecare stat membru in
parte; in caz contrar statele membre pot reduce cuantumul ajutoarelor directe;
b) inghetarea terenurilor, stabilita la minim 10% din suprafata terenurilor cu destinatia
culturi arabile pentru perioada 2000-2072, in scopul prevenirii supraproductiei si protejarii
mediului.
Se acorda plati directe pentru culturi precum: culturi arabile, ulei de masline,
leguminoase cu seminte, in, canepa, viermi de matase, banane, stafide, tutun, seminte, hamei,
orez, carne de vita si vitel, lapte si produse lactate, carne de oaie si capra.
Fata de subventia prin pret, sistemul platilor directe prezinta urmatoarele avantaje:
- creste gradul de transparenta, intrucat se cunoaste procentul cu care este subventionata
agricultura;
 - avantajeaza producatorii agricoli si nu engrosistii, procesatorii, agentiile de
interventie/stocare, exportatorii. Acestia sunt intermediari intre producatori si consumatori si sunt
veritabilii beneficiari ai subventiilor prin pret;
- sunt mult diminuate stimulentele de supraproductie;
- fermierii mici beneficiaza, in mod proportional cu cei mari, de subventiile agricole.
2. Alte ajutoare financiare
Producatorii agricoli mai pot primi diverse alte ajutoare financiare, fie din bugetul
comun, fie din bugetul propriu al statelor membre, daca intrunesc conditiile stabilite de
Comunitate. Se acorda astfel de ajutoare suplimentare, spre exemplu, in cazuri precum:
- calamitati naturale, care determina scaderea veniturilor din productia si comercializarea
unui produs;
- pentru inghetarea voluntara a terenurilor sau pentru conferirea altei destinatii;
- pentru comercializarea produselor lactate;
- pentru implementarea de catre asociatiile de producatori/comercianti a anumitor masuri
de crestere a calitatii produselor;
- statele membre pot acorda ajutoare fermelor mici, care nu beneficiaza in proportie egala
cu cele mari de sprijin comunitar, etc.
3. Restitutiile (refinantarile la buget)
Datorita nivelului mai ridicat al preturilor produselor agricole pe Piata Interna, fata de
piata mondiala, producatorilor le lipseste motivatia financiara de a exporta. De aceea, UE
incurajeaza exporturile de produse agricole prin acordarea, catre exportatori, a unor sume
reprezentand diferenta dintre pretul indicativ si pretul mai mic, care se obtine pe piata
internationala. UE actioneaza astfel, mai ales in cazul produselor a caror productie inregistreaza
surplusuri, precum: cereale, produse lactate, carne de vita, carne de porc, carne de pasare, oua,
unele fructe si legume, ulei de masline, orez, vin, zahar.
d) Cotele de productie
Cu cat productia obtinuta este mai mare, cu atat sunt mai mari costurile pentru finantarea
PAC. De aceea, in anii 80, au fost introduse cotele de productie. Acestea reprezinta cantitatile
maxime admise pentru productia anumitor produse (lapte, legume, fructe, zahar, cartofi cu
destinatia de amidon, banane, furaje uscate, in si canepa pentru fibre, ulei de masline, tutun).
Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar, iar apoi se negociaza si se repartizeaza pe tari, si in
continuare pe ferme, la nivel national. Pentru productia in surplus fata de cota, fie fermierii sunt
penalizati, fie pretul de interventie pentru anul urmator scade.
e) Protectia vamala
Pentru realizarea importului produselor agricole in UE, trebuie intrunite doua conditii:
a) obtinerea unei licente de import – conditionata de constituirea unui depozit pana in
momentul in care importatorul dovedeste ca produsele sale respecta normele sanitare si
fitosanitare, precum si cerintele de calitate europene;
b) plata taxelor vamale – care au luat locul prelevarilor variabile la import, in urma
negocierilor din cadrul OMC – Runda Uruguay.
 In UE functioneaza un sistem unic de impunere la import pentru toate produsele agricole.
Astfel, produsele agricole, care intra in spatiul comunitar, sunt supuse nivelului de impunere
vamala, din tariful vamal comunitar. Exista, insa si o serie de produse agricole cu privire la care
se aplica contingente tarifare.
Cele cinci instrumente prezentate se aplica produselor agricole, diferentiat, in functie de
caracteristicile cererii si ofertei ,specifice fiecaruia dintre acestea.

CONCLUZII

Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este şi printre
cele mai importante. Importanţa ei deosebită în cadrul construcţiei comunitare este reflectată
prin câteva trăsături distincte: Este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare
măsură chiar decât Piaţa Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie
de circa 10% pe cele naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost
înlocuite, pentru marea majoritate a producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare
a pieţelor şi comercializare a produselor Este o politică mare consumatoare de resurse
financiare. Politica agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente
financiare, circa jumătate din bugetul comun1 Manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la
presiunile de lobbying, considerente altele decât cele economice prevalând adesea în luarea
deciziei de politică agricolă. Trei sunt raţiunile mjore care justifică de ce factorii politici sunt
foarte sensibil la lobby-ul exercitat de producătorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este
cel care furnizează una din resursele indispensabile existenţei umane, şi anume hrana. Pe de
altă parte, agricultura este un sector tradiţional, cu rădăcini adânci în istorie, şi simbolistici -
sub forma tradiţiilor, cutumelor, legendelor - ce reprezintă izvoare fundamentale în conturarea
identităţilor naţionale. În sfârşit, organizaţiile producătorilor agricoli au căpătat o influenţă
foarte puternică în timpul războiului, pe care ulterior şi-au păstrat-o, iar pe parcursul
dezvoltării PAC, şi-au consolidat-o. Concepţia însăşi a PAC, de protejare a veniturilor
producătorilor agricoli, a avut o contribuţie însemnată la consolidarea poziţiei acestor
organizaţii.

4.2. Politica structurala agricola

 Dezvoltarea rurala a devenit un pilon al PAC, dupa elaborarea de catre Comisie a
documentului strategic Agenda 2000.
Obiectivele[2] politicii de dezvoltare rurala sunt:
- ameliorarea exploatatiilor agricole;
- garantarea sigurantei si calitatii produselor agricole;
- asigurarea unor niveluri stabile si echitabile ale veniturilor fermierilor;
- protectia mediului;
- dezvoltarea de activitati complementare si alternative generatoare de locuri de munca,
pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole si a intari substanta economica si
sociala a zonelor rurale;
- imbunatatirea conditiilor de munca si viata in zonele rurale si promovarea sanselor
egale.
Principiile care guverneaza politica de dezvoltare rurala sunt urmatoarele:
principiul multifunctionalitatii agriculturii, in sensul unei interpretari mai largi,
acordate activitatilor agricole, in plus fata de rolul traditional de furnizor de produse agricole;
principiul abordarii multisectoriale si integrate a economiei rurale, in sensul
diversificarii activitatilor, crearii de surse suplimentare de venit si ocupare si prezervarii
patrimoniului rural;
principiul flexibilitatii financiare in sprijinirea dezvoltarii rurale, in sensul
descentralizarii deciziei, subsidiaritatii si implicarii partenerilor locali;
principiul transparentei in elaborarea programelor de dezvoltare rurala, bazat pe
simplificarea legislatiei.
Masurile de politica de dezvoltare rurala sunt:
a) masuri insotitoare, fiind reprezentate de:
- pensionarea anticipata – fermierii si lucratorii agricoli, in varsta de peste 55 de ani, care
se retrag din activitatile agricole cu caracter comercial, inainte de varsta pensionarii, beneficiaza
de sprijin financiar diferit, in functie de vechimea in munca si de contributia la asigurarile
sociale. Un fermier poate primi pana la 150 000 de Euro, in transe anuale de cel mult 15 000 de
Euro pana la varsta de 75 de ani, iar un lucrator agricol poate primi pana la 35 000 de Euro, de
asemenea in transe anuale, de cel mult 3 5000 de Euro, pana la varsta pensionarii.
- agricultura ecologica – se acorda sprijin financiar pentru promovarea metodelor de
productie agricola care au in vedere protejarea mediului inconjurator si conservarea
patrimoniului rural. Acest ajutor se acorda fermierilor care cel putin 5 ani au practicat metode
agro-ecologice.
- exploatarea zonelor defavorizate – se acorda sprijin financiar pentru fermierii din
zonele defavorizate (precum cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a
asigura continuitatea exploatarii terenurilor, un standard de viata echitabil pentru fermieri,
conservarea peisajului ambiant si protejarea mediului.
b) masuri de modernizare si diversificare a exploatatiilor agricole:
- investitii:
 in exploatatiile agricole (precum echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea
productiei, diversificarea acesteia, imbunatatirea calitatii produselor, inclusiv prin standarde de
igiena si sanatate, protejarea mediului sau imbunatatirea conditiilor de viata ale animalelor.
in ameliorarea procesului de prelucrare si comercializare a produselor agricole, in
scopul cresterii competitivitatii si valorii adaugate a productiei agricole.
Sprijinul acordat de Comunitate are un cuantum cuprins intre 40-50% din valoarea
investitiei.
- instalarea fermierilor tineri – se acorda sprijin financiar (constand intr-o prima de pana
la 25 000 de Euro sau in subventionarea dobanzii unui imprumut bancar) pentru infiintarea de
ferme, de catre persoane in varsta de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o ferma agricola
anterior;
- activitati de formare profesionala, in special in domeniile calitatii produselor si
protejarii mediului;
- conservarea si protejarea padurilor – se acorda sprijin financiar persoanelor fizice,
asociatiilor sau autoritatilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier;
- sprijin pentru alte activitati, precum: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor in
domeniul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului si activitatile
mestesugaresti, etc.
5. Finantarea masurilor de politica agricola comuna
Masurile de politica agricola comuna sunt finantate din bugetul comunitar prin
intermediul Fondului European de Orientare si Garantare Agricola – FEOGA, constituit
in 1962. Acest fond este lipsit de o structura administrativa proprie si actioneaza la nivelul
statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme nationale. Gestiunea comuna, insa,
este asigurata de Comisie.
Constituirea FEOGA reprezinta concretizarea principiului solidaritatii financiare, stabilit
la Stresa, care presupune finantarea comuna a masurilor de politica agricola. Astfel, unele tari
subventioneaza in parte agricultura altor tari, existand atat castigatori (Franta, Spania, Grecia,
Irlanda, Danemarca, Portugalia), cat si perdanti (Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia,
Suedia, Belgia, Austria, Luxemburg, Finlanda) ai PAC, fapt ce a generat tensiuni intre statele
membre.
Fondul este structurat pe doua sectiuni:
sectiunea garantare, destinata acoperirii cheltuielilor privind pietele agricole si
politica preturilor, finanteaza:

- functionarea organizatiilor comun de piata;

- masurile de dezvoltare rurala,
- masuri veterinare;
- masuri generale de informare si evaluare.
 sectiunea orientare, pentru sustinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor
de politica sociala si sprijinul dezvoltarii zonelor rurale, finanteaza:
- investitii in exploatatiile agricole si in activitati de prelucrare/comercializare a
produselor agricole;
- intinerirea populatiei agricole;
- activitati de formare profesionala;
- stimularea dezvoltarii activitatilor neagricole;
- programul Leader+[3]
Cea mai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizata pentru actiunile de garantare.
FEOGA - orientare constituie unul dintre cele patru fonduri structurale, care finanteaza
restructurarea economica si sociala a zonelor mai putin dezvoltate ale Europei. Sunt, asadar,
fonduri structurale:
- FEOGA – orientare;
- Fondul European de Dezvoltare Regionala;
- Fondul Social European;
- Instrumentul Financiar pentru Orientare in domeniul Pescuitului.
Fondurile alocate FEOGA – orientare sunt consumate pe baza de programe de dezvoltare
multianuala, prezentate de statele membre, la inceputul fiecarui exercitiu financiar. Fondurile
neconsumate la sfarsitul unui an financiar nu se reporteaza, iar in cazul in care capacitatea de
absorbtie a acestora este sub 75%, fondurile pentru anul urmator sunt diminuate cu o treime din
sumele neconsumate.
Spre deosebire de masurile de piata, masurile de dezvoltare rurala necesita cofinantare
din partea statelor membre.

BIBLIOGRAFIE:

1.POLITICILE COMUNE ALE UNIUNII EUROPENE – CADRU CONSTITUTIONAL

- MARÎN VOICU, EDITURA “LUMÎNA LEX” 2005
2.AGRICULTURA – CENTRUL DE RESURSE JURIDICE , BUCURESTI 2004