Asistenta Sociala PT Varsta A Treia 2013

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA
CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU
FRECVENŢĂ REDUSĂ
Specializarea : Asistenţă Socială

C.F.C.I.D
Conf.dr. Denizia Gal
ASISTENŢA SOCIALĂ
PENTRU VÂRSTA A TREIA
ANUL III
Cluj-Napoca
2013
Denizia Gal
Asistenţa socială pentru
vârsta a treia
2013
Cuprins
I Informaţii generale
II. Suportul de curs propriu-zis
Introducere
Serviciile furnizoare de informaţii

Oferirea informaţiilor
Oferirea ajutorului
Menţinerea contactului
Accesul la servicii
Misiunea ageţiei
Relaţia de ajutor
Procesul de evaluare
Intervenţia în criză
Cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi
Evaluarea funcţională
De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională
Argumente pentru o evaluare funcţională
Evaluarea funcţională comprehensivă
Managementul de caz
Managementul de caz ca strategie de intervenţie

Paşi în managementul de caz
Rolurile în managementul de caz
Statutul profesional al managerului de caz
Bibliografie
I. Informaţii generale
Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs:
Nume: [Denizia Gal]
Birou: [Facultatea de Sociologie și Asistență [Asistența socială pentru vârsta a treia]

sociala, et. 3, birou 304]
[AAR 0310]
Telefon: [0264 424 674]
[Anul III, Semestrul I]
Fax: [0264 424 674]
[Tipul cursului] (obligatoriu.)
E-mail: [deniziag@yahoo.com]
Consultaţii: [vineri 15-16]
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Parcurgerea cu succes a prezentului curs nu este condiționată. Sunt însă recomandete
cunoștințele dobandite anterior în cadrul cursurilor: ”Dezvoltare umană și mediu social”,
”Gerontologie socială”, ”Psihologia vârstelor”, precum și în cadrul cursurilor de metode
specifice asistenței sociale.
Descrierea cursului
Cursul oferă, în partea sa introductivă, informaţii privind principiile agreate internaţional,
prercum şi cadrele legislative naţionale referitoare la asisterea persoanelor vârstnice.
Temele abordate în continuare, se referă la specificul serviciilor destinate vârstnicilor.
Modelele de evaluare, implementare şi mamagement prezentate, evidenţiază necesitatea
raportării serviciilor la standarde de funcţionalitate care să reflecte adecvat nevoile
persoanelor vârstnice. Cursul oferă şi repere metodologice pentru lucrul cu persoanele
vârstnice.
OBIECTIVE
Dobândirea unui set de valori, cunoştinte, deprinderi, în vederea lucrului cu persoanele

vârstnice.
Conştientizarea importanţei şi specificului lucrului cu persoanele vârstnice utilizând
metodele specifice asistenţei sociale.
Însuşirea cunoştinţelor necesare pentru iniţierea şi furnizarea de servicii destinate
vârstnicilor.
Organizarea temelor în cadrul cursului

Introducere:principii internaţionale pentru asistarea persoanelor de vârsta a III-a;
prevederi legale pentru protecţia şi asistenţa persoanelor vârstnice. Serviciile furnizoare
de informaţii: identificarea şi localizarea populaţiei ţintă, contactarea şi informarea
vârstnicilor. Accesul la servicii: misiune şi accesibiliate; relaţia de ajutor; evaluarea
iniţială; intervenţia în criză; cunoaşterea şi utilizarea resurselor. Evaluarea funcţională:
argumente; e.f. comprehensivă: socială, economică, mentală, fizică, a activităţilor, a
mediului. Managementul de caz: planificarea; reţele formale şi informale de suport
social; monitorizarea serviciilor; roluri în managementul de caz; statutul profesionistului.
Cuvinte cheie: Servicii furnizoare de informaţii, accesibilitatea serviciilor, evaluare
iniţială, evaluare funcţională,- comprehensivă, managementul de caz, monitorizarea
serviciilor.
Prezentarea continuturilor tematice

Introducere
Obiectiv: familiarizarea cu problematica vârstei a treia, cu principiile şi cadrele
legislative ale protecţiei şi asistenţei sociale în România.
Cuvinte cheie: îmbătrânirea populației, principii și valori, îngrijirile la domiciliu,

încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă în cămine, îngrijiri în centre de zi,
apartamente protejate, locuinţe sociale.
Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt principiile care
guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi furnizate persoanelor
vârstnice în România.
Bibliografie și resurse web
CONSILIUL NAŢIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE, (2012 ), ,,Aspecte ce privesc asistenţa
socială ca modalitate de respectare a egalităţii de şanse şi apărarea
drepturilor persoanelor vârstnice”,

Delperee, Nicole, (1995) Protecţia drepturilor şi libertăţilor Institutul Român Bucureş
, persoanelor vârstnice, pentru ti
Drepturile
Omului,
Demetrescu, Radu, (1994) Drepturile omului la vârsta a treia Institutul român Bucureş
pentru ti
drepturile
omului
http://www.cnpv.ro/pdf/analize2012/asistenta_sociala_egalitate_sanse.pdf
http://www.mmuncii.ro/j3/index.php/ro/protectie-sociala/2012-anul-european-al-imbatranirii-
active-si-al-solidaritatii-intre-generatii-aeia-2012
http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin%20informativ_Servicii
%20sociale_nr_1.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/disability_and_old_ag
e/c11310_ro.htm
Obiective: Conştientizarea specificului muncii cu persoanele vârstnice. Înţelegerea

necesităţii implementării serviciilor furnizoare de informaţii în cazul lucrului cu persoane
vârstnice.
Cuvinte cheie: furnizare de informaţii, identificarea, localizarea, contactarea populaţiei

ţintă, monitorizarea furnizării serviciilor.
Cursanţii vor şti: că în vederea furnizării de informaţii persoanelor vârsnice este

necesar să parcurgă următorii paşi: să identifice şi localizeze populaţia ţintă, să o
contatcteze, să se asigure că persoanele îndreptăţite au acces la servicii, să menţină
contactul cu persoanele care doresc să primească serviciile propuse.
Harbert, Anita S., (1990) Human services for older adults: University of
Habert, Ginsberg, , concepts and skills, South Carolina
Leon H., Press
http://www.nonguvernamental.org/comunitate/seniorinet-imbunatateste-viata-varstnicilor/
%20sociale_nr_1.pdf
ACCESUL LA SERVICII
Obiectiv: înţelegerea importanţei clarificărilor ce ţin de misiunea agenţiei şi de criteriile

de eligibilitate în vederea facilitării accesului la servicii.
Cuvinte cheie: misiunea ageţiei, relaţia de ajutor, procesul de evaluare, intervenţia în

criză, cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.
Cursanţii vor şti: ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa socială,

admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client şi
profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele
clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de
maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii.
Bălaşa, Ana, (2003), Protecţia socială a persoanelor vârstnice în România”, în Rev.

Calitatea Vieţii, XIV, nr. 1, pp. 1-14.
Nelson , Gary M., (1995) Adult Services-Social work practice NASW Press
Eller, Ann C., Streets, , and administration,
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
%20sociale_nr_1.pdf
http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-servicii-
sociale
Obiective: înţelegerea împortanţei evaluării funcţionale pentru natura şi calitatea

procesului de intervenţie; însuşirea noţiunilor fundamentale pentru dobândirea
competenţelor în procesul evaluării.
Cuvinte cheie: evaluare funcţională comprehensivă: mediul, sănătatea fizică şi mentală,

situaţia economică, capacitatea de autoîngrijire, capacitatea de a desfăşura anumite
activităţi
Cursanţii vor şti: să realizeze o evaluare funcţională.
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
http://yesgenius.net/stiinta/cum-functioneaza-mintea-omului-la-50-60-de-ani/
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-
GUVERN/HG886-2000.pdf
MANAGEMENTUL DE CAZ
Obiectiv: cunoaşterea şi utilizarea managementului de caz ca strategie de intervenţie.

Cuvinte cheie: cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar
putea fi remediate, cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau dezvoltate,
cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.
Cursanţii vor şti: să întocmenască un plan de management de caz
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/MANAGEMENTUL-DE-CAZ-IN-
ASISTEN359.php
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

 Participarea la activitaţile de seminar (în cadrul orelor de contact) şi
întocmirea fișelor de lectură, corespunzătoare acestora.
 Studiul bibliografiei recomandate, (aditional, poate fi studiată şi bibliografie

suplimentară, conform opţiunilor studenţilor), şi întocmirea unui referat.
Tema referatului este opţională, dar, trebuie să corespundă tematicii cursului.
Referatul va fi de minimum 10 pagini ( format A4, font 12 TNR, la 1,5 rânduri )
şi, va fi întocmit conform standardelor ştiinţifice.
 Realizarea unui intrviu cu o persoana vârstnică.
 Referatul şi fișele de lectură vor fi înmânate titularului cursului în timpul sesiunii

de examene.
Bibliografie indicată pentru referate şi lucrări

Notă: O listă bibliografică mai cuprinzătoare este atasată la sfărșitul suportului de curs
Bogdan, Constantin (1997) Geriatrie, Editura Bucureşti

, medicală,
Crăciun, Abraham P., (2000) Legislaţia în asistenţa socială, Editura Bucureşti

, Naţional
Delperee, Nicole, (1995) Protecţia drepturilor şi libertăţilor I. R.D.O. Bucureşti

, persoanelor vârstnice,
Gal, Denizia, (2003) Asistenţa socială a persoanelor Editura Cluj-Napoca

, vârstnice-aspecte metodologice Todesco
Gal, Denizia, (2012) Îngrijirea vârstnicului, studii și Editura CCȘ Cluj-Napoca
modele de bune practici
(ccord.)
Ghidrai, Otilia, (2001) Geriatrie, Editura Dacia Cluj-Napoca

,
Goldiş, Vasile, (1994) Asistenţa instituţională a bătrânilor Editura ALL, Bucureşti

, în România,
Materiale şi instrumente necesare pentru curs

 Calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
 acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii Babeş-Bolyai)
 acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere
Politica de evaluare şi notare

examen scris (70% din nota finală ), Fișe de lectură, referat (30% din nota finală)
Elemente de deontologie academică
Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare.
Vezi standardele APA pentru redactarea bibliografiilor: http://psihologie.esential.ro/APA

%20bibl.html.
În lucrul cu persoanele vârstnice se vor respecta principiile confidentialității, intimității,

autonomiei, dreptului la liberă exprimare.
Studenţi cu dizabilităţi
Studenții cu dizabilități pot lua lgătura cu titularul disciplinei pentru facilitarea acesului la
diferite resurse în vederea îndeplinirii cerințelor cursului.
Strategii de studiu recomandate

Parcurgrea și adnotarea suportului de curs; problematizarea, formularea întrebărilor
pentru oele de contct; fișe de lectură din bibliografia obligatorie, participare la activitațI
tuoriale.
II. Suportul de curs propriu-zis
Introducere
Obiectiv: familiarizarea cu problematica vârstei a treia, cu principiile şi cadrele

legislative ale protecţiei şi asistenţei sociale în România.
Cuvinte cheie: îmbătrânirea populației, principii și valori, îngrijirile la domiciliu,

încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă în cămine, îngrijiri în centre
de zi, apartamente protejate, locuinţe sociale.
Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt principiile
care guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi furnizate
persoanelor vârstnice în România.
Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi libertăţilor acestora, a

făcut obiectul preocupărilor diverselor organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din
1948 când, celei de-a treia Sesiuni a Adunării Generale O.N.U i-a fost propus un proiect
de declaraţie privind persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-a aflat
pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U. pentru probleme sociale şi pentru drepturile omului
şi în paralel, la studierea acesteia s-au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte instituţii specializate, în vederea
realizării unui raport complex care să conţină principiile directoare ale politicilor sociale
naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.
În 1973, Organizaţia Naţiunilor Unite stipula că o securitate socială adecvată este de

cea mai mare importanţă pentru persoanele vârstnice şi că protecţia persoanelor vârstnice
este un element important al oricărui sistem general de securitate socială (R. Demetrescu,
1994). Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor să asigure persoanelor în
vârstă alocaţii de securitate socială suficiente, să creeze un minim suficient de instituţii
pentru furnizarea îngrijirilor medicale pentru aceste persoane, să vegheze, prin toate
mijloacele, ca persoanele incluse în programele de protecţie socială să poată participa, pe
măsura capacităţii lor, la activităţi care să le poată aduce satisfacţii morale.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrăgea atenţia statelor membre, asupra necesităţii
de a elabora politici şi programe pe termen scurt şi lung pentru persoanele în vârstă.
Totodată, le recomanda, ca atunci când elaborează politicile şi programele naţionale, să
ţină cont de principiile internaţionale adoptate, astfel încât:
să pună la punct, potrivit nevoilor şi în conformitate cu priorităţile lor naţionale,

programe pentru bunăstarea, sănătatea şi protecţia persoanelor vârstnice, inclusiv
măsuri de natură să le asigure la maximum independenţa economică şi socială;
să elaboreze progresiv măsuri de securitate socială pentru a le asigura un venit

suficient;
să întărească contribuţia persoanelor în vârstă la dezvoltarea economică şi socială;
să descurajeze atitudinile, politicile şi măsurile discriminatorii fondate în mod

exclusiv pe vârstă, care se practică în materie de angajare;
să favorizeze prin toate mijloacele consolidarea familiei;
să încurajeze încheierea de acorduri bi- şi multilaterale de cooperare în materie de

securitate socială în favoarea persoanelor vârstnice.
Adunarea Mondială Consacrată Persoanelor Vârstnice (Viena, 1982) a lansat un

program internaţional de acţiune, care să asigure persoanelor în vârstă securitatea
economică şi socială şi să le creeze posibilitatea de a contribui la dezvoltarea economică
şi socială din propria ţară. Adunarea a apreciat că numărul persoanelor vârstnice va
creşte în mod spectaculos în următorii 20 de ani, şi că aceste persoane constituie o
resursă umană preţioasă, atât în domeniul economic şi social cât şi în ceea ce priveşte
transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul Economic şi Social, a creat organisme

speciale pentru cercetarea îmbătrânirii populaţiei, a iniţiat acţiuni directe de sprijinire a
persoanelor aparţinând vârstei a treia. Au fost create, de exemplu, patru Comisii
Regionale O.N.U. pentru studierea problemelor economico-sociale legate de îmbătrânire
şi anume: pentru Asia şi Pacific, pentru America Latina şi Insulele Caraibe, pentru
Africa, pentru Europa Occidentală. Pactul internaţional adoptat de Adunarea Generală a
O.N.U. prin Rezoluţia 2200 din 16 decembrie 1996, menţionează că, pentru prima dată,
este posibil să se privească înainte, la probabil 20 ani de pensie şi la libertatea de a face,
în aceşti ani, acele lucruri care nu au fost posibile de-a lungul perioadei active a vieţii
(R. Demetrescu, 1994).
Sistemul naţional de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele valori şi principii

generale:
solidaritatea socială, potrivit căreia întreaga comunitate participă la sprijinirea

persoanelor vulnerabile care necesită suport şi măsuri de protecţie socială pentru
depăşirea sau limitarea unor situaţii de dificultate, în scopul asigurării incluziunii sociale
a acestei categorii de populaţie;
subsidiaritatea, potrivit căreia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate
asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative
şi, complementar, statul;
universalitatea, potrivit căreia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în

condiţiile prevăzute de lege;
respectarea demnităţii umane, potrivit căreia fiecărei persoane îi este garantată

dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii, îi sunt respectate statutul individual şi social
şi dreptul la intimitate şi protecţie împotriva oricărui abuz fizic, psihic, intelectual, politic
sau economic;
abordarea individuală, potrivit căreia măsurile de asistenţă social trebuie adaptate

situaţiei particulare de viaţă a fiecărui individ;
parteneriatul, potrivit căruia autorităţile publice centrale şi locale, instituţiile publice şi

private, organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de cult recunoscute de lege, precum
şi membrii comunităţii stabilesc obiective comune, conlucrează şi mobilizează toate
resursele necesare pentru asigurarea unor condiţii de viaţă decente şi demne pentru
persoanele vulnerabile;
participarea beneficiarilor, potrivit căreia beneficiarii participă la formularea şi
implementarea politicilor cu impact direct asupra lor;
transparenţa, potrivit căreia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a

administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum şi stimularea participării
active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;
nediscriminarea, potrivit căreia persoanele vulnerabile beneficiază de măsuri şi acţiuni

de protecţie socială fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenenţă
politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o
categorie defavorizată;
eficacitatea şi eficienţa în utilizarea resurselor publice;
respectarea dreptului la autodeterminare şi activizarea;
caracterul unic al dreptului la beneficiile de asistenţă socială, potrivit căruia pentru

aceeaşi nevoie sau situaţie de risc social se poate acorda un singur beneficiu de acelaşi
tip;
proximitatea, potrivit căreia serviciile sunt organizate cât mai aproape de beneficiar,
pentru facilitarea accesului şi menţinerea persoanei cât mai mult posibil în propriul
mediu de viaţă;
complementaritatea şi abordarea integrată pentru asigurarea întregului potenţial de

funcţionare socială a persoanei ca membru deplin al familiei, comunităţii şi societăţii;
concurenţa şi competitivitatea, potrivit cărora furnizorii de servicii sociale, publici şi

privaţi, trebuie să se preocupe permanent de creşterea calităţii serviciilor acordate şi să
beneficieze de tratament egal pe piaţa serviciilor sociale;
egalitatea de şanse, potrivit căreia beneficiarii au acces în mod egal la oportunităţile de

împlinire şi dezvoltare personală, dar şi la măsurile şi acţiunile de protecţie socială;
confidenţialitatea, echitatea, focalizarea şi dreptul la liberă alegere a furnizorului de
servicii.
Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a sprijini instituirea acestui nou
model al bătrâneţii. Desigur, numai respectarea unor principii congruente cu cele
referitoare la drepturile omului, în general, precum şi respectarea standardelor de calitate,
pot conferi viabilitate proiectelor de asistenţă socială.
Acordarea serviciilor sociale este necesar să se bazeze pe următoarele cerinţe:
• Egalitatea de şanse;
• Libertatea de alegere;
• Independenţa şi individualitatea fiecărei persoane;
• Servicii de calitate, accesibile, flexibile, adaptate nevoilor sociale;
• Transparenţa şi participarea membrilor comunităţii la acordarea
serviciilor sociale;
• Confidenţialitatea cu privire la beneficiarii serviciilor sociale;
• Respectarea demnităţii umane.
( CONSILIUL NAŢIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE, ,,Aspecte ce privesc

asistenţa socială ca modalitate de respectare a egalităţii de şanse şi apărarea
drepturilor persoanelor vârstnice”, 2012;

O primă caracteristică a ajutorului acordat persoanelor vârstnice trebuie să fie aceea

de a fi ferm fundamentat într-un context interdisciplinar. Izolarea eforturilor de asistare a
vârstnicilor, pe specialităţi, nu ar putea acoperi vasta lor problematică. Mai mult chiar, nu
numai că vârstnicii şi problemele lor nu trebuie să se transforme într-un câmp de dispută
între profesionişti aparţinând diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale acestora
trebuie să li se adauge şi sprijinul voluntar al neprofesioniştilor.
Pe de altă parte, în conceperea politicilor şi programelor de acţiune socială
destinate vârstnicilor, devine inevitabilă consultarea acestora, implicarea lor în chiar
procesele decizionale. Decurge de aici faptul că, asistarea vârstnicilor nu urmăreşte
transformarea lor în fiinţe pasive, dependente social, ci că ajutorul acordat trebuie astfel
orientat încât să-i încurajeze să-şi aducă contribuţia la viaţa societăţii. Vastul potenţial de
competenţă, experienţă şi timp de care vârstnicii dispun nu trebuie, în nici un caz,
neglijat (Delperee, N., - 1995)
În România, unul din organismele ştiinţifice pentru studierea bătrâneţii, cu

reputaţie internaţională, este Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, fondat de
preofesor doctor Ana Aslan în anul 1952, la care se adaugă, astăzi, Fundaţia de
Gerontologie cu acelaşi nume. Fundaţia “Ana Aslan” a elaborat, în anul, 1993 un
program naţional pe termen mediu de 6-10 ani. Prevederile acestui program stipulează:
vârstnicii trebuie să beneficieze de toate drepturile omului aşa cum sunt stabilite de
O.N.U.;
statul şi organizaţiile neguvernamentale trebuie să participe în mod eficient la

realizarea programelor elaborate pentru vârstnici;
serviciile medico-sociale trebuie să fie adaptate cerinţelor vârstnicilor şi în acelaşi

timp trebuie să fie de bună calitate;
programele socio-culturale întreprinse pentru bătrâni trebuie să îndeplinească

cerinţele acestei grupe de vârstă ;
vârstnicului trebuie să i se acorde, de către stat, posibilitatea de a lucra în continuare

după pensionare, atâta timp cât poate. Acest lucru îl ajută să-şi menţină independenţa
materială şi în acelaşi timp să amâne cât mai mult ocrotirea sa de către societate ;
să fie sprijinite familiile care doresc să-şi păstreze caracterul tradiţional cu trei
generaţii;
să fie stimulate prin popularizare radio, TV, presă scrisă, toate acţiunile voluntare
întreprinse în favoarea vârstnicilor ;
îmbunătăţirea stării de sănătate şi de integrare socială a vârstnicilor, cu prelungirea
perioadei active de viaţă;
îmbunătăţirea şi diferenţierea nivelelor de pensii, aşa cum se practică în ţările

dezvoltate ;
stimularea judeţelor spre a crea condiţii cât mai bune şi specifice fiecărui judeţ pentru
îmbunătăţirea vieţii personale de vârsta a treia (R. Demetrescu, 1994).
În prezent, Legea Asistenţei Sociale, prevede că dreptul la asistare socială este

asigurat, în condiţii egale de tratament, indivizilor şi familiilor aflate în dificultate, fără
discriminare de sex, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică. Garantarea acestui
drept, reprezintă o obligaţie constituţională din partea statului. Sistemul de securitate
socială a vârstnicului este format, pe de o parte din segmentul asigurărilor sociale, iar
pe de altă parte din cel al asistenţei sociale, cele două segmente aflându-se într-un raport
de complementaritate, astfel încât, o persoană aflată în dificultate poate beneficia
deopotrivă de acestea.
Segmentul de asistenţă socială se referă la servicii şi prestaţii sociale ce se oferă,

la cererea persoanei interesate, a reprezentantului legal al acesteia, a instanţei
judecătoreşti, a serviciului social al consiliului local, a poliţiei, a organizaţiilor de
pensionari, a unităţilor de cult sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de
activitate asistenţa socială a vârstnicilor.
Beneficiarii acestor servicii sunt, în cazul vârstnicilor, persoanele de cel puţin 60

de ani care:
nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei / unor persoane obligate la

aceasta;
nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţii de locuit pe baza

resurselor proprii;
nu realizeză venituri sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirilor

necesare;
nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată care nu se poate
asigura în familie,
se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-economice şi medicale

datorate bolii sau stării fizice sau psihice;
nu le sunt asigurate, în familie sau în mediul în care se află, respectul demnităţii

şi libertatea personală.
Situaţia potenţialilor beneficiari se evaluează de către o echipă formată din doi

asistenţi sociali, aparţinând serviciului social al Consiliului Local, sau oficiului de
asistenţă socială al Direcţiei Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei (D. M. S. S. F), sau
în cazul persoanelor care prezintă pierderea totală sau parţială a autonomiei, de către un
medic şi un asistent social. Nevoile de îngrijire ale persoanei vârstnice se stabilesc pe
baza grilei de evaluare conform criteriilor de încadrare în grade de dependenţă, grilă
propusă de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, (în prezent Ministerul
Muncii, Familiei, Protecției Sociale,și Persoanelor Vâratnice ) şi de către Ministerul
Sănătăţii. Echipele de evaluare pot fi completate cu reprezentanţi ai organizaţiilor de
pensionari, ai unităţilor de cult, ai organizaţiilor neguvernamentale. Echipa de evaluare
trebuie să analizeze afecţiunile care necesită îngrijire specială, capacitatea de a se
gospodări sau de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit,
veniturile efective sau potenţiale şi raportate la cele considerate minime pentru
asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. În baza evaluării efectuate se
întocmeşte o anchetă socială prin care se propune măsura de asistare socială. Aprobarea,
respingerea, suspendarea sau încetarea asistării se face de către primar, pentru serviciile
de asistare organizate pe plan local, sau de către directorul Direcției de Muncă,
Solidaritate Socială, și Familie (D. M. S. S. F.) pentru asistenţa acordată prin intermediul
organizaţiilor neguvernamentale, unităţilor de cult, pentru care s-au acordat subvenţii de
către D. M. S. S. F.
Sistemul actual de asistenţă socială reuneşte, în principal:
transferurile băneşti de la bugetul statului;

facilităţile diverse;
serviciile de îngrijire la domiciliu;
serviciile de găzduire, supraveghere, recuperare în unităţi specializate;
personalul specializat pentru acordarea serviciilor;
descentralizarea acţiunilor sociale până la nivelul comunităţilor;
finanţarea judeţeană şi locală;
parteneriatul şi solidaritatea socială a membrilor comunităţilor;
identificarea beneficiarilor şi stabilirea formelor de sprijin.
Ne vom referi în continuare la modalităţile de acordare a serviciilor de asistenţă

socială, stipulate de lege, și care se încadrează în următoarele categorii: îngrijirile la
domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin, îngrijirile în
centre de zi, case de îngrijiri temporare, apartamente protejate, locuinţe sociale.
Îngrijirile la domiciliu se acordă prin intermediul Consiliilor Locale în

colaborare cu Direcţiile M .S .S. F. , instituţii abilitate să angajeze personal de îngrijire în
regim de plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în funcţie de perioada de
îngrijire necesară, sau să acorde indemnizaţii lunare de îngrijire unor persoane care vor fi
salarizate ca lucrători sociali cu studii medii, vor beneficia de vechime în muncă şi vor
avea obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări sociale, va fi acreditat şi reacreditat
periodic; soţul / rudele de gradul întâi care au în îngrijire o persoană dependentă
beneficiază de program de lucru redus, cu compensarea timpului de lucru normal din
bugetul asigurărilor sociale sau de indemnizaţie lunară de îngrijire.
Încredinţarea persoanei vârstnice se realizează către o familie sau persoană

capabilă să îi acorde îngrijire şi să îi asigure un mediu familial şi social adecvat.
Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice

presupune asigurarea condiţiilor de cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de
adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi culturale, de socializare,
ergoterapeutice, asistenţa socială şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi
pentru pesionari sau pentru bolnavi cronic, şi pot deservi mai multe unităţi administrativ
– teritoriale. Căminele pentru persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de
autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le identitatea, integritatea şi
demnitatea. Regimul de viaţă din căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput
astfel încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor fizice şi intelectuale,
stimularea participării la viaţa socială, a legăturilor interumane, şi în mod special
menţinerea legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale, prevenirea şi
tratarea consecinţelor legate de procesul de îmbătrânire. Serviciile oferite de către
cămine pot fi destinate nu numai vârstnicilor instituţionalizaţi ci şi celor din comunitate,
în baza unor acorduri sau convenţii cu Consiile Locale, organizaţii neguvernamentale sau
alte instituţii.
Îngrijirile în centre de zi, case de îngrijire temporară, apartamente protejate

sau locuinţe sociale pot fi de o mare diversitate în funcţie de publicul ţintă, misiunea
declarată, obiectivele propuse. Indiferent de modalitatea de acordare a asistenţei,
serviciile destinate vârstnicilor sunt grupate, conform legii în discuţie, în patru mari
categorii:
servicii sociale prin care se asigură: sprijin pentru obţinerea prestaţiilor sociale
specializate, ca şi pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, consultanţă juridică şi
administrativă, ajutor pentru îngrijirea locuinţei şi a gospodăriei, menaj şi prepararea
hranei;
servicii socio-medicale prin care se asigură: ajutor pentru recuperarea

capacităţilor fizice şi psihice şi pentru menţinerea igienei personale şi a locuinţei, ajutor
pentru adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice, îngrijirea temporară în centre
de zi, aziluri de noapte şi alte centre de îngrijire specializate, ca şi antrenarea vârstnicilor
în activităţi economice, sociale şi culturale;
sevicii psiho-sociale în vederea recuperării psiho-afective şi a pregătirii pentru

integrarea socială, ca şi pentru prevenirea marginalizării sociale;
servicii medicale care constau în: consultaţii şi îngrijiri medicale la domiciliu sau
în instituţii de sănătate publice sau private, consultaţii şi îngrijiri stomatologice,
furnizarea de medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.
Prin cele de mai sus am dorit să circumscriem problematica vârstei a treia în

cadrele generoase ale preocupărilor ce-i sunt dedicate de organismele internaţionale ca şi
de cele naţionale. Legislaţia românească privind asistenţa socială a vârstnicilor
înglobează concepte moderne, şi conferă activităţii specifice, cadre largi de desfăşurare,
compatibile cu prescripţiile şi recomandările internaţionale.
Nu constituie obiectul acestei lucrări analiza detaliată a prevederilor legislative,

surprinderea aspectelor pozitive sau a celor mult perfectibile. Dorim să subliniem faptul
că asistenţa socială a persoanelor vârstnice este o problemă socială actuală, în lume ca şi
în România, problemă reflectată adecvat în plan legislativ. Ceea ce ar fi necesar să se
situeze în continuarea iniţiativelor legislative ar fi dezvoltarea de servicii care să
răspundă nevoilor extrem de specifice ale persoanelor vârstice, la standarde de calitate
care să denote profesionalism şi nu în ultimul rând, grija autentică faţă de persoanele
deservite.
Prin acest curs ne propunem să oferim practicienilor din domeniul asistării vârstnicilor
(în primul rând asistenţi sociali, dar şi colaboratorilor lor, parteneri indispensabili în “echipa
geriatrică”, asistente medicale, medici şi psihologi), câteva repere metodologice. Mai precis,
metodele de lucru prezentate sunt cele specifice asistenţei sociale, dar ele sunt rescrise într-o
accepţiune care să le facă utilizabile în cazul particular al persoanelor vârstnice. Totodată, sperăm
ca prin acest demers să devină mai vizibile domeniile de competenţă ale asistenţilor sociali.
Clarificarea competenţelor profesionale nu poate avea decât efectul benefic al înţelegerii
profesionale reciproce şi al bunei colaborări, în beneficiul clienţilor. Persoana vârstnică, prin
complexele probleme cu care se poate confrunta, nu poate fi dect subiectul unor abordări
plurispecializate, a căror valoare este dată de colaborarea profesioniştilor.
Stiaţi că?
“Ccifrele cheie ” ale îmbătrânirii populaţiei
 Speranţa de viaţă în 2000: 74,7 ani pentru bărbaţi şi 81,1 ani pentru
femei
 Speranţa de viaţă în 2050 (previziunile Eurostat): 79,7 ani pentru

bărbaţi şi 85,1 ani pentru femei
 Ponderea persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani în populaţia

europeană în 2000: 16,1 %



europeană în 2050: 10 %
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/disability_and
_old_age/c11310_ro.htm
 Să ne imaginăm o călătorie în timp, în anul 2060: populația României se reduce

până la 16,9 milioane de locuitori, înregistrând a patra scădere procentuală din
UE la acest capitol, iar raportul dintre populația pensionară (65+) și cea activă
(15-64 de ani) se triplează, ajungând de la 21,4%, în 2010, la 64,8% în 2060.
(Sursa: Eurostat, Active ageing and solidarity between generations. A statistical
portrait of the European Union 2012). Procentul populaţiei de peste 65 de ani, din
totalul populaţiei, era în 2010 de 14,9% şi va ajunge în 2060 la 34,96%. (Sursa:
Eurostat, EUROPOP 2008 convergence scenario citat în Eurostat Statistics in
Focus 72/2008) http://www.serviciisociale.info/js/ckfinder/userfiles/files/Buletin
%20informativ_Servicii%20sociale_nr_1.pdf
 Începând din 1991, data de 1 octombrie este marcată, la nivel mondial, ca
Ziua Persoanelor Vârstnice

 Anul european al îmbătrânirii active şi solidarităţii între generaţii are ca scop
sensibilizarea publicului în ceea ce priveşte contribuţia persoanelor în vârstă la
dezvoltarea societăţii noastre şi a diverselor moduri de a favoriza această contribuţie.
Iniţiativa caută să încurajeze factorii de decizie (la orice nivel) şi părţile implicate să se
mobilizeze şi să ia măsuri pentru favorizarea îmbătrânirii active şi întărirea solidarităţii
între generaţii. Autorităţile europene au dedicat anul 2012 problemei îmbătrânirii active
pentru a celebra un deceniu de la semnarea Planului Internaţional de Acţiune împotriva
Îmbătrânirii, document semnat la Madrid, în 2002, de peste 150 de guverne din toată
lumea. Planul de Acţiune a fost lansat la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Întrebări recapitulative
Care sunt principiile si valorile asistarii persoanelor vârstnice?
Care sunt principalele servicii sociale de care pot beneficia persoanele vârstnice în România?
CONSILIUL NAŢIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE, (2012), ,,Aspecte ce privesc

asistenţa socială ca modalitate de respectare a egalităţii de şanse şi apărarea
drepturilor persoanelor vârstnice”,
Delperee, Nicole, (1995) Protecţia drepturilor şi libertăţilor Institutul Bucureş

, persoanelor vârstnice, Român pentru ti
Drepturile
Omului,
Demetrescu, Radu, (1994) Drepturile omului la vârsta a treia Institutul român Bucureş
pentru drepturile ti
omului
%20sociale_nr_1.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/disability_and_old_ag
e/c11310_ro.htm
Obiective: Conștientizarea specificului muncii cu persoanele vârstnice.
Înţelegerea necesităţii implementării serviciilor furnizoare de informaţii în cazul

lucrului cu persoane vârstnice.
Cuvinte cheie: furnizare de informaţii, identificarea, localizarea, contactarea

populaţiei ţintă, monitorizarea furnizării serviciilor.
Cursanţii vor ști: că în vederea furnizării de informaţii persoanelor vârsnice este

necesar să parcurgă următorii pași: să identifice și localizeze populaţia ţintă, să o
contatcteze, să se asigure că persoanele îndreptăţite au acces la servicii, să menţină
contactul cu persoanele care doresc să primească serviciile propuse.
Practicienii care lucreazã în domeniul asistării vârstnicilor au ocazia să constate că
aceştia nu beneficiază întotdeauna de serviciile ce le sunt destinate: doar un procent scãzut
dintre potenţialii beneficiari se bucură cu adevărat de astfel de servicii, motivele principale
fiind acelea cã, fie nu ştiu de existenţa lor, fie au nevoie de ajutor pentru a le deveni accesibile.
De aceea, orice ofertă de asistare a vârstnicilor ar trebui precedată de iniţierea unor servicii
speciale pentru informarea potenţialilor beneficiari.
Ofertanţii de servicii sociale presupun, în general, cã potenţialii clienţi îi vor cãuta din
proprie iniţiativã. În realitate însă, oamenii nu ştiu de existenţa diferitelor programe sau
servicii şi nici cum şi unde sã apeleze în caz de nevoie. Pe de altă parte, vârstnicii, care au fost
socializaţi în spiritul autonomiei şi independenţei personale, consideră că este nedemn să
apeleze la serviciile sociale.
Cel mai adesea, atunci când se iniţiazã servicii sociale pentru vârstnici, agenţiile sunt
înclinate sã foloseascã mass-media pentru a le face cunoscute, neluând în considerare faptul că
mass-media se dovedeşte a fi un mijloc ineficient de abordare a bãtrânilor: mulţi dintre ei nu au
televizor sau radio şi nici nu citesc ziarele (unii chiar dacã ar avea ziare, datoritã scãderii
capacitãţilor senzoriale caracteristice vârstei, nu mai pot citi). Deci, dacã se urmãreşte ca un
program sã fie eficace, se impun demersuri speciale pentru a informa vârstnicii cu privire la
existenţa serviciilor, ca şi pentru a le oferi ajutorul de care au nevoie pentru a accede la ele.
Scopurile serviciilor furnizoare de informaţii
Scopul principal al unui serviciu destinat să furnizeze informaţii este acela de a

identifica potenţialii beneficiari şi de a le face cunoscută existenţa serviciilor la care pot apela.
Totuşi, scopurile specifice unui astfel de program pot fi destul de diverse. După caz, serviciul
poate fi orientat înspre furnizarea informaţiilor despre programe speciale, (cum ar fi, de
exemplu, programele de educaţie pentru sănătate), sau înspre oferirea de informaţii cu caracter
mai general (reţeaua serviciilor publice şi a celor private existente în comunitate). Unele dintre
programele de informare se pot adresa întregii populaţii vârstnice a comunitãţii, în timp ce
altele vizează un subgrup al acesteia (cei aflaţi la limita de subzistenţă, diferitele grupări etnice,
cei care trăiesc singuri sau în zone izolate, greu accesibile, sau persoanele cu diferite deficienţe
şi incapacităţi).
Cunoscând faptul că un numãr mare de vârstnici, odată cu retragerea din viaţa activã
îşi pierd sau diminuează legãturile cu rudele, prietenii şi vecinii, scopul unui serviciu de
informare poate fi şi acela de a încerca sã-i remotiveze pentru reluarea legăturilor sociale,
pentru o viaţă activã.
Oferirea informaţiilor
Atunci când informaţiile sunt oferite în cadrul unui program special destinat
vârstnicilor, sunt necesare demersuri speciale pentru a cãuta şi descoperi potenţialii beneficiari.
Oferirea informaţiilor se realizează prin abordarea directă, individuală.
Indiferent de scopurile unui program de informare a vârstnicilor, acesta presupune

parcurgerea unor etape obligatorii:
 Identificarea și localizarea populaţiei ţintã (cine vor fi beneficiarii

serviciilor),
 contactarea și informarea (ce servicii sunt disponibile),
 asigurarea cã persoanele contactate au acces la servicii,
 menţinerea contactului cu persoanele care doresc să primească serviciile
propuse.
Identificarea şi localizarea populaţiei ţintã
Serviciile furnizoare de informaţii deţin o particularitate ce le conferă unicitate: ele

propun un serviciu nesolicitat! O funcţie majorã a serviciilor de acest gen, este aceea de a
delimita populaţia ţintã (de exemplu, vor fi abordate toate persoanele cu vârsta cuprinsă între
60 - 65 de ani, sau numai categoria vârstnicilor care trăiesc singuri). După delimitarea
populaţiei ţintã se impune un plan sistematic pentru contactarea indivizilor din comunitate.
Se poate începe prin încercarea de a obţine numele şi adresele persoanelor în vârstã

de la instituţiile publice sau de la organizaţiile neguvernamentale deja existente în comunitate
(Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socialã, reţeaua de cabinete ale medicilor de familie, spitale
sau alte instituţii medicale, primărie, Crucea Roşie, centrele de zi pentru vârstnici, etc.).
Desigur informaţiile astfel obţinute vor avea un caracter limitat: nu toate persoanele vârstnice
figurează pe listele diferitelor instituţii şi în plus principiul confidenţialităţii poate împiedica
instituţia contactată să dezvãluie numele beneficiarilor lor.
O sursă importantă de identificare şi localizare a persoanelor în vârstã, o reprezintă

sistemele de comunicare informale, mai ales în oraşele mici sau în zonele rurale, unde este
foarte probabil ca oamenii sã se cunoascã prin intermediul contactelor directe pe care le au:
frecventează aceeaşi biserică, îşi fac cumpărăturile din acelaşi magazin, etc.
În zonele urbane existã multe persoane care nu aparţin sistemului de servicii
sociale, dar care, în virtutea poziţiei lor în comunitate sau în virtutea meseriei practicate au
contacte frecvente cu vârstnicii. Astfel de persoane, cum ar fi vânzãtorii, poştaşii, preoţii,
medicii de familie, bibliotecarii, barmanii, diferiţi alţi furnizori de bunuri sau servicii, pot da
informaţii despre vârstnicii care trăiesc singuri sau izolaţi şi deci ar avea nevoie de servicii
sociale. Foarte frecvent, astfel de furnizori reprezintă singurul contact pe care vârstnicii îl au cu
lumea exterioarã. Reţelele informale constituie adevărate resurse şi ele trebuie explorate în
eforturile de a identifica şi localiza vârstnici.
În alte situaţii, singurul mijloc de a localiza populaţia ţintã rămâne cutreierarea

comunitãţii din uşã în uşã. Evident metoda consumã mult timp şi necesitã o planificare foarte
atentã. Ea nu este productivã dacã se cautã la întâmplare în întreaga comunitate. În general, este
mai eficace sã se cerceteze acele pãrţi ale comunitãţii unde este mai probabil sã locuiascã
vârstnici: centrul sau cartierele mai vechi ale oraşului, iar în cazul satelor, casele izolate.
Contactarea şi informarea vârstnicilor
Dupã identificarea şi localizarea populaţiei ţintã, urmãtorul pas este contactarea

potenţialilor beneficiari. Scopul acestei etape este de a oferi informaţii despre serviciul /
serviciile existente. Uneori informaţia este generalã – despre toate serviciile din comunitate;
alteori se referă la programe. Chiar dacã asistentul social contactează vârstnicii pentru a le oferi
informaţii, ocazia poate fi folosită şi pentru obţinerea informaţiilor sau chiar pentru demararea
procesului de ajutor.
Realizarea acestei etape presupune:
 Identificarea serviciilor sociale comunitare destinate persoanelor vârstnice

(ceea ce înseamnă parcurgerea unui proces de documentare) şi finalizarea lui
prin obţinerea de informaţii precise despre servicii (cine le oferã, cine le
poate primi şi paşii pe care trebuie sã-i urmeze cineva pentru a le obţine).
 Obţinerea de informaţii pertinente de la persoanele vârstnice, informaţii

care vor constitui punctulde pornire pentru formularea problemelor,
identificarea nevoilor imediate şi iniţierea acţiunilor de ajutor.
 Stabilirea prioritãţilor. Unele probleme pot fi rezolvate relativ uşor, altele

necesită demersuri mai complexe. O strategie bunã este aceea de a începe
intervenţia în cazul problemelor pentru care există soluţii immediate. Pentru
problemele care necesită un timp mai îndelungat de rezolvare pot fi stabilite
cadre temporale clare.
Prima întâlnire cu persoana vârstnicã este decisivă şi necesitã mobilizarea abilitãţilor

speciale de comunicare, deoarece este primul pas în încercarea de a schimba stilul de viaţã al
unei persoane: de la neparticiparea la viaţa şi serviciile sociale la o implicare cu scopul de a fi
ajutat. Profesionalismul asistentului social presupune, în astfel de situaţii, mult tact, pentru cã
vârstnicii sunt îndeobşte reticenţi (să primească strãini în casã, sã le ofere informaţii, etc.).
Reticenţa sau chiar rezistenţa sunt justificate: vârstnicii se tem pentru securitatea lor; dar
temerile şi rezistenţele se explică şi prin stări depresive şi / sau anxioase, pe care mulţi vârstnici
le traversează. Menţionăm, în continuare, câteva aspecte extrem de importante, care trebuie
avute în vedere la prima întâlnire cu clientul vârstnic.
Vizita va fi precedată de un anunţ, de preferinţă prin intermediul unei persoane pe care

vârstnicul o cunoaşte şi faţă de care manifestă încredere. Dacã acest lucru nu este posibil,
asistentul social va anunţa telefonic vizita proiectată sau va recurge la o scrisoare. În momentul
vizitei va deţine un document prin care să poată fi identificat ca reprezentant al unui program /
serviciu comunitar.
Oferirea informaţiilor nu se va face în grabă. Prima vizită va dura mai mult de 30
minute. În plus, vârstnicul va fi încurajat să se simtă simtã confortabil şi relaxat pe parcursul
întrevederii. Conversaţia va debuta în jurul unor teme de interes personal pentru vârstnic (un
tablou, o fotografie, florile din apartament sau grãdinã), pentru a-l face să simtă că interesul
arătat este, nu unul formal ci, autentic, personalizat. Nu trebuie uitat nici faptul că discuţia
actuală poate fi prima pe care vârstnicul o are după mai multe sãptãmâni sau chiar luni de zile.
Manifestarea înţelegerii şi a toleranţei vor stimula în acest caz conversaţia, chiar dacă ea tinde
să fie monopolizată de vârstnic. Este important să fie acordat timpul necesar pentru satisfacerea
nevoii de comunicare, dacă aceasta fost mult timp refulată.
Pe de altă parte, comunicarea nu trebuie forţată. Dacã persoana preferã sã nu

vorbeascã, cel mai bine este ca vizita să fie replanificată.
Este important ca discuţia iniţială să se finalizeze prin proiectarea unei acţiuni. O

nevoie, identificată la prima întâlnire şi rezolvată în cel mai scurt timp posibil, va elimina
multe suspiciuni şi rezistenţa. Cineva care ajutã acţionând are şanse mari de fi acceptat.
Scopul major al unui serviciu de informare a publicului ţintă rămâne, evident, acela de a
furniza date despre serviciile existente în comunitate. Dar, în timpul procesului de informare a
potenţialului client se pot obţine şi informaţii relevante despre probleme presante ale acestuia.
Urmãtorul pas care se impune, va fi identificarea unei agenţii sau a unui program din
comunitate care ar putea fi de ajutor în problema respectivã şi descrierea serviciilor furnizate.
Informaţiile oferite trebuie să fie autentice, de actualitate, pentru a nu dezinforma potenţialul
client. În plus, este recomandabil sã nu se facă promisiuni care nu pot fi onorate deoarece
acestea vor discredita persoana şi / sau serviciul promovat.
Asistenţii sociali ar putea avea surpriza să constate că, deşi unele persoane în vârstã ar
avea nevoie de serviciile existente, preferă să nu le utilizeze. Trebuie examinate motivele unei
astfel de opţiuni deoarece sursa ar putea fi teama sau neînţelegera. Dacã dupã clarificarea
temerilor şi eliminarea neînţelegerilor persoana continuã sã refuze, opţiunea trebuie respectată.
Persoanei vârstnice i se vor oferi informaţii (o carte de vizitã sau un numãr de telefon) privind
locul unde poate gãsi serviciul respectiv în cazul în care îşi va schimba pãrerea.
Oferirea ajutorului
Dupã ce asistentul social a informat persoana vârstnică cu privire la serviciile
disponibile şi ea şi-a exprimat acordul de a beneficia de acestea, pasul urmãtor este de a se
sigura cã serviciile sunt obţinute efectiv. Asistentul social poate prezenta cazul reprezentantului
unei agenţii şi poate stabili o întâlnire, facilitând accesul beneficiarului la serviciul solicitat,
asigurând transportul şi chiar însoţind persoana la agenţie.
Uneori persoanele vârstnice care nu au apelat niciodatã la un serviciu social s-ar simţi
mai confortabil dacã ar fi însoţite de cineva cu care să discute despre eventualele temeri sau
dificultăţi în legătură cu utilizarea serviciului respectiv ca şi despre posibilităţile de
preîntâmpinare a acestora.
Menţinerea contactului
Scopul ultim al unui serviciu social de informare este acela de a avea certitudinea cã
vârstnicul a primit serviciul solicitat şi cã nimic nu împiedică primirea serviciul respectiv.
Acest lucru se poate realiza prin contactarea telefonică a persoanei sau a agenţiei pentru a avea
siguranţa cã programarea a fost respectatã, sau prin vizitarea vârstnicului pentru a vedea cum
se simte, ce pãrere are despre ceea ce s-a întâmplat la agenţie. Dacã, din diverse motive,
persoana în vârstã sau agenţia nu au putut respecta programarea, este datoria asistentului social
să determine motivul şi sã ofere ajutor, resurse sau suport moral, pentru derularea programului
de intervenţie stabilit.
Aşadar activitatea serviciilor furnizoare de informaţii nu se rezumă la procesele

de documentare, în cele două sensuri menţionate deja: deţinerea de informaţii despre
serviciile existente în comunitate şi obţinerea de informaţii despre neoile vârstnicilor.
Spunem aceasta deoarece nu dorim ca activitatea acestor servicii să fie confundată cu
aceea a centrelor de documentare. “Furnizarea de informaţii” este completată, în cazul
acestor servicii şi de medierea legăturii dintre serviciile sociale şi potenţialul client
precum şi de supravegherea (urmărirea) procesului de ajutor. (Anita S. Harbert, Leon
H. Ginsberg, 1990, pp. 83-89)
Știați că:
 Peste 30 de organizatii neguvernamentale implicate in serviciile pentru

varstnici vor lucra impreuna pentru a imbunatati viata seniorilor din
Romania prin intermediul SenioriNet – Reteaua ONG-urilor de servicii
dedicate persoanelor varstnice.
Confederatia Caritas Romania in parteneriat cu Fundatia Crucea Alb Galbena, Asociatia
Habilitas, Asociatia ADAM si Asociatia Four Change implementeaza, incepand cu 1 iulie
2013, proiectul „SenioriNET – retea ONG de servicii dedicate persoanelor varstnice”.
Reteaua isi propune sa creasca accesul varstnicilor din Romania la servicii de ingrijire la
domiciliu prin dezvoltarea organizatiilor neguvernamentale din sectorul social si
sustinerea participarii lor active in politicile publice.
“In momentul de fata ne confruntam cu un proces de imbatranire accelerat la nivel
european si in Romania. Din pacate, institutiile publice autohtone si organizatiile
neguvernamentale care furnizeaza servicii pentru varstnici se lovesc de reduceri bugetare
si fonduri insuficiente. Astfel, din ce in ce mai putini varstnici beneficiaza de serviciile de
care au nevoie. In mediul rural situatia este si mai grava: lipsesc cu desavarsire
informatiile si educatia in domeniu, iar serviciile sociale sunt subdezvoltate. De aceea,
consideram ca proiectul de fata are o importanta vitala pentru dezvoltarea serviciilor
sociale si coalizarea intr-o singura voce a sectorului ONG activ pe problematica
varstnicilor”, a declarat Doina Crangasu, Director Executiv al Confederatiei Caritas
Romania.
SenioriNet – Reteaua de ONG-uri furnizoare de servicii de ingrijire la domiciliu, va
cuprinde peste 30 de organizatii neguvernamentale. Membrii retelei vor participa la un
proces de planificare strategica, vor fi pregatiti pentru a formula politici sociale si a initia
campanii de advocacy pentru cresterea numarului si calitatii serviciilor sociale pentru
varstnici. Proiectul va incuraja dialogul intre autoritatile publice si sectorul
neguvernamental in formularea politicilor nationale si locale din domeniul protectiei
varstnicilor.
Mai mult, va fi realizata prima harta interactiva a furnizorilor de servicii sociale si
medicale dedicate persoanelor varstnice. Fiecare cetatean va putea identifica mai usor
organizatiile care furnizeaza astfel de servicii intr-o anumita regiune si va putea afla mai
multe informatii despre ingrijirea varstnicilor la domiciliu.
Proiectul „SenioriNet – retea ONG de servicii dedicate persoanelor varstnice” este co-
finantat printr-un grant din partea Elvetiei prin intermediul Contributiei Elvetiene pentru
Uniunea Europeana extinsa, in cadrul Schemei de Grant pentru ONG-uri, Fondul Tematic
pentru Participarea Societatii Civile – Programul de Cooperare Elvetiano-Roman, are o
durata de 2 ani si un buget total de aproximativ 251.100 franci elvetieni.
http://www.nonguvernamental.org/comunitate/seniorinet-imbunatateste-
viata-varstnicilor/ Postat la 19 September 2013.
 Ca răspuns la cererile de servicii în continuă creştere la nivel naţional, în anul 2011 a

fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 212/2011 pentru aprobarea Programului de
interes naţional Dezvoltarea reţelei naţionale de cămine pentru persoanele vârstnice,
urmând ca mai mult de 68 de astfel de instituţii să beneficieze de finanţare pe o
perioadă de 33 de luni, la solicitarea autorităţilor administraţiei publice locale în
administrarea cărora se află. Pentru acest program, bugetul total aprobat (până în 2013)
este de 200 milioane lei. Acestor servicii va trebui sa li se alăture constant servicii
diversificate pentru sprijinul persoanelor vârstnice la domiciliu, în comunităţile lor,
astfel încât acestea să se bucure de o viaţă decentă, cât mai independentă.
%20sociale_nr_1.pdf
Care sunt situațiille specifice persoanelor vârstnice ce motivează funcționarea unor

servicii furnizoare de informații?
Care sunt etapele obligatorii ale unui program de informare a persoanelor vârstice?
De ce este necesară mentinerea contactului cu persoana vârstnică și după terminarea

programului de informare?
Harbert, Anita S., (1990) Human services for older adults: University of
Habert, Ginsberg, , concepts and skills, South Carolina
Leon H., Press
http://www.nonguvernamental.org/comunitate/seniorinet-imbunatateste-viata-
varstnicilor/
%20sociale_nr_1.pdf
ACCESUL LA SERVICII
Obiectiv: înţelegerea importanţei clarificărilor ce ţin de misiunea agenţiei şi de

criteriile de eligibilitate în vederea facilitării accesului la servicii.
Cuvinte cheie: misiunea ageţiei, relaţia de ajutor, procesul de evaluare,

intervenţia în criză, cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi.
Cursanţii vor şti: ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa

socială, admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client
şi profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu
problemele clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt
considerate ca fiind de maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii.
Pornim de la premisa că serviciile de asistenţă socială sunt furnizate, de regulă, într-un

cadru instituţional, fie că este vorba de instituţii publice sau de organizaţii neguvernamentale sau,
de sisteme combinate ale acestora. Vom utiliza în cele ce urmează termenul de « agenţie » pentru a
desemna cadrul instituţional, făcând abstracţie de una sau alta dintre conotaţiile mai sus
menţionate.
Modul în care potenţialii clienţi au acces la servicii le influenţează percepţia asupra agenţiei
(formarea primei impresii), ca şi stabilirea relaţiilor cu aceasta. Accesul într-o agenţie trebuie privit
ca un proces, nu ca un eveniment singular şi mai ales, nu ca unul oarecare .
Accesul începe odata cu investigarea ofertei de servicii şi se încheie odata cu

deschiderea unui dosar de caz. În spaţiul dintre aceste etape (iniţială şi finală) se situează
interacţiunea dintre client şi ageţie, agenţie şi familie, agenţie şi alţi ofertanţi de servicii
sociale, agenţie şi comunitate. Elementele care îşi pun amprenta asupra procesului de
deservire a clienţilor ţin deopotrivă de misiunea ageţiei, de cunoştinţele şi abilităţile
profesionale ale asistentului social de a stabili relaţia de ajutor, de procesul de
evaluare, de (după caz) intervenţia în criză, de cunoaşterea resurselor şi adecvarea
lor la nevoi.
Misiune şi accesibilitate
Serviciile sociale ajută indivizii şi familiile acestora să aduca o schimbare în

viaţa lor, să depăşească problemele cu care se confruntă. Natura problemelor clienţilor şi
schimbările pe care ei le caută, pot face dificilă sau chiar imposibilă solicitarea
ajutorului, deoarece pentru mulţi, dar în special pentru clienţii vârstnici, a cere ajutor
echivalează cu recunoaşterea propriei incapacităţi şi abdicarea de la o condiţie umană
demnă. Pentru alţii însă, bariera o constituie lipsa de iformare cu privire la misiunea
diferitelor agenţii. Aceste dificultăţi, însă, pot fi surmontate, aşa cum s-a putut constata în
capitolul anterior, prin iniţierea, în cadrul comunităţii, a serviciilor furnizoare de
informaţii. Rămâne însă ca agenţiile specializate pentru anumite tipuri de servicii să-şi
definească cu claritate misiunea şi să o facă publică: sunt preîntâmpinate astfel situaţii de
genul acelora în care o agenţie este solicitată, din iniţiativa clienţilor, pentru o varietate
de servicii, (care nu constituie obiectul de activitate al acesteia), sau dimpotrivă nu este
deloc solicitată.
Accesibilitatea unei agenţii depinde nu numai de clara definire a misiunii sale ci

şi de claritatea criteriilor de eligibilitate. Aceste criterii ar trebui reactualizate cel puţin
anual şi de asemenea, ar trebui făcute cunoscute reţelelor comunitare de informare,
triere, şi /sau direcţionare a cazurilor.
Preluarea clientului de către agenţie
Procesul iniţierii unui potenţial client, intr-o relaţie de ajutor şi într-un sistem de
servicii, este suficient de solicitant şi presupune stăpânirea şi exercitarea, la un foarte
bun nivel, a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale. Acest proces presupune ca un
asistent social să îniţieze o relaţie (între client şi agenţie) şi să pună în legătură clientul
cu serviciile furnizate din agenţie. Activităţile asociate acestui proces sunt: primirea şi
evaluarea cererii de servicii, primirea formularelor, stabilirea eligibilităţii, deschiderea
unui dosar cu informaţii despre clienţi, certificarea şi autorizarea clienţilor pentru
obţinerea serviciilor. În anumite situaţii acest proces poate să includă o scurtă evaluare a
circumstanţelor în care survine solicitarea, sau întocmirea unui referat pentru
redirecţionarea spre o altă agenţie.
Circunstanţele în care clientul vine în contact cu agenţia trebuiesc pregătite, de
asemenea, cu atenţie şi în cele mai mici detalii: de la modul de organizare a holului ca
loc de aşteptare, şi până la politeţea şi amabilitatea angajaţilor, totul va avea efect
asupra relaţiei dintre client şi agenţie.
Momentul preluarii clientului cere din partea asistenului social o disponibilitate

specială deoarece este vorba de un serviciu activ în care profesionistul trebuie să vadă
fiecare persoană care intră şi trebuie să raspundă fiecarui apel telefonic. În fapt, trebuie
să fie pregatit să raspundă oricărei situaţii ivite, rolul său fiind comparabil cu acela al
asistentului medical la serviciul de urgenţă. E nevoie, într-o astfel de poziţie, de un
asistent social deprins să facă o evaluare primară a nevoilor şi expectanţelor clientului,
să-şi asume şi un rol similar, într-o oarecare măsură, celui al medicului generalist, cu
deosebirea că diagnosticarea este una de factură socială şi presupune buna cunoaştere a
reţelei de servicii sociale din agenţie şi comunitate.
Relaţia de ajutor
Ajutorul poate fi definit ca acea relaţie în cadrul căreia o persoană sau un grup de
persoane facilitează, altei persoane sau altui grup de persoane, schimbarea sau
rezolvarea unei / unor probleme. În relaţia de ajutor două elemente sunt definitorii:
oferta şi modul în care aceasta ajunge la client. Mai explicit, pentru a fi de folos şi bine
primit, ceea ce se oferă trebuie să fie considerat valoros de către primitor şi trebuie, în
acelaşi timp, să-i permită acestuia să se simtă liber să utilizeze oferta fără a « plăti »
costuri precum stima de sine sau controlul asupra propriei vieţi.
Într-o cultură ca cea modernă, de tip occidental, care se întemeiază pe respectul

drepturilor individuale şi pe asumarea personală a responsabilităţilor, oamenii au
tendinţa de a considera că la originea problemelor lor se află cauze de factură personală,
motiv pentru care se şi culpabilizează, de cele mai multe ori, fără a lua în considerare şi
cauzele de ordin familial sau social şi în consecinţă fără a implica familia în procesele
de schimbare. Pentru că problemele cu care se confruntă sunt percepute ca greşli
personale, ajutorul este considerat ca o recunoaştere implicită a acestora şi a
slăbiciunilor proprii. Acesta este mecanismul psihologic datorită căruia pentru mulţi
oameni, a recurge la ajutor echivalează cu deteriorarea stimei de sine şi cu pierderea
controlului vieţii. Fiind conştienţi de dificultăţile de ordin psihologic ale recurgerii la
ajutor, asistenţii sociali trebuie să abordeze cu mult tact construirea relaţiei cu clientul şi
totodată trebuie să recunoască şi să facă explicite limitele profesionale ale implicării în
schimbarea dorită.
Pentru a accepta ajutorul, clienţii trebuie să fie de acord că ceva în situaţia

lor se impune a fi schimbat, trebuie ca, înainte de toate, să poată vorbi despre
problemele lor şi în acelaşi timp să acorde asistentului social un drept limitat de a
interveni pentru realizarea schiimbării. O serie de aptitudini profesionale au capacitatea
de a stimula stabilirea relaţiei: ascultarea activă, centrată pe cel care vorbeşte, empatia,
căldura şi autenticitatea, favorizează exprimarea sentimentelor şi dezvăluirea
problemelor care l-au adus pe client la agenţie. Asistentul transmite clientului
sentimentul de securitate ascultându-i povestea fară a avea o atitudine critică, prin
intervenţii ce denotă o preocupare pozitivă şi prin exprimarea disponibilităţii de a se
angaja în a asistarea sa. Autenticitatea se exprimă prin răspunsuri ce indică sinceritatea
şi respectul asistentului pentru peocupările clientului.
Admiterea este procesul iniţial în stabilirea unei relaţii de ajutor şi schimbare.

Asistentul social şi potenţialul client trebuie să facă faţă unor dificultăţi subtile, cel mai
adesea neexprimate, astfel încât, finalmente, să fie posibilă identificarea problemei,
identificarea, de comun acord, a limitelor, puterilor, capacităţilor, şi resurselor de care
dispune agenţia şi asistentul social. Astfel de precizări sunt necesare pentru ca vârstnicul
să poată decide, în cunoştinţă de cauză, dacă vrea să participe sau dacă doreşte o
îndrumare spre alte servicii.
Comunicarea directă, cuvântul rostit, constituie modalitatea prin care

clientul şi asistentul încep identificarea problemei şi a oportunitpţilor de schimbare,
altfel spus, iniţiază relaţia de ajutor. De aceea, interviul în asistenţa socială dobândeşte
calitatea de metodă fundamentală de lucru, prin care profesionistul obţine informaţii
esenţiale, lăsîndu-i în acelaşi timp clientului libertatea de exprimare a faptelor,
evenimentelor şi trăirilor asociate acestora. Pentru asistentul social, principala provocare
în realizarea unui interviu este aceea de “a urmări şi conduce ” în acelaşi timp discuţia
pentru a obţine informaţiile necesare. După cum se ştie interviul este mai mult decât o
conversaţie oarecare, deoarece presupune folosirea orientată a propriei persoane pentru
a obţine informaţii şi pentru a stabili o relaţie de ajutor. Asistenţii sociali, împlicaţi în
procesul preluării clienţilor, trebuie să fie conştienţi nu numai de propriile scopuri
profesionale, sau de propriul stil de a interacţiona ci şi de tendinţa clienţilor (aflaţi în
situaţii de risc sau criză), de a deveni dependenţi (prin mecanismul neputinţei învăţate).
De aceea demersurile pentru acceptarea ajutorului vor fi însoţite şi de strategii de
întărire a stimei de sinne şi a autonomiei.
Pe lângă toate acestea asistentul este dator ca în timpul interviului iniţial, în

vederea admiteii clientului în agenţie, să identifice şi depăşească barierele de
comunicare, fie că este vorba de bariere verbale, nonverbale, sau ţin de difernţele etnice
şi culturale. Trebuie spus că o mare parte a comunicării este nonverbală şi un bun
profesionist nu aude numai vorbele ci observă şi mesajele transmise de limbajul
paraverbal.
Evaluarea iniţială
Scopul principal al procesului de admitere este stabilirea unei legături cât mai
adecvate între aşteptările posibilului client şi cea mai apropiată sursă de ajutor. Agenţia
sau alt furnizor de servicii pot fi considerate, în multe cazuri, resurse foarte bune, dar
sunt şi situaţii în care resursele pentru schimbare şi /sau rezolvarea problemei, se află în
chiar persoana clientului. Aceasta înseamnă că multe cazuri pot fi rezolvate încă din faza
de iniţială, prin oferirea de informaţii sau alternative de acţiune, care devin impulsuri
suficiente pentru a mobiliza capacităţile decizionale sau transformatoare ale clientului.
În astfel de situaţii este suficient ca prestaţia asistentului să se limiteze la un termen
foarte scurt.
Alteori însă este nevoie de angajarea asistentului social într-o relaţie de

durată, care să debuteze prin strângerea de informaţii în vederea realizării unei evaluări
complexe. În principiu, informaţiile necesare unei bune evaluri se înscriu în următoarele
categorii: informaţii de indentificare ale clientului, informaţii esenţiale despre problema
în discuţie, despre resursele, capacităţile şi competenţele clientului şi ale familiei sale de
a face faţă situaţiei, un scurt istoric al cazului astfel încât să se poată identifica repere
pentru acţiunile viitoare.
Informaţiile de indentificare, se referă la date precum: numele clientului, adresa,

numărul de telefon, membrii familiei, medici şi /sau alţi profesionişti care se ocupă de
client. Mai pot constitui informaţii adiţionale cele referitoare la începerea şi primirea
altor sevicii, numele asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de referinţă.
Prezentarea problemei, de către potenţialii clienţi nu se realizează întodeauna în

termeni foarte specifici, dar este la fel de frecventă şi situaţia inversă, în care unii clienţi
solicită un ajutor forte precis. Sarcina asistentului social este de a obţine serii de
informaţii referitoare la resursele individuale şi familiale, la ansamblul contextelor care
pot contribui la definirea problemei, cât şi informaţii care pot oferi o orientare asupra
modului în care clientul îşi percepe propria problemă şi ce schimbări anticipează.
Important este ca asistentul social să nu ia în considerare numai ajutorul specific
solicitat explicit de client, deoarece acesta exprimă de cele mai multe ori doar limitele
actuale sau obişnuite în care clientul îşi vede rezolvarea problemei şi poate să nu fie cea
mai bună soluţie.
Istoria cazului trebuie să fie cunoscută asistentului social pentru clarificarea

problemei prezentate şi pentru încadrarea acesteia într-un sistem de asistenţă. Istoria
cazului presupune referiri la termeni temporali, descrierea antecedentelor şi implicaţiilor
problemei care l-au determinat pe client să apeleze la agenţie, precum şi referiri la
eforturile anterioare de a face faţă situaţiei. Pentru obţinerea acestor informaţii pot fi
utile întrebări precum: “Când a început aceasta problema ?”, “Ce credeţi că a cauzat-
o?”, “Ce altceva se mai întampla în viaţa dumneavoastră când a inceput problema?”
(pentru antecedente): « Ce efecte are această problemă asupra vieţii dumneavoastră ? »,
« Cum credeţi că vă va afecta viitorul ? », (pentru implicaţii); « Ce aţi făcut pentru a
rezolva această problemă », « Ce a mers şi de ce », « Ce nu a mers şi de ce ? », (pentru
eforturile anterioare de a rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi întrebat ce de fel
de ajutor crede că i-ar putea oferi agenţia.
Întrebările în genul celor de mai sus au nu numai rolul de a ajuta pe clienţii să-şi
clarifice situaţia, solicitările şi aşteptările, ci contribuie şi la construirea relaţiei de ajutor
deorece demonstrează implicarea asistentului social, contribuie la revizuirea şi
reconsiderarea eforturilor de schimbare şi oferă speranţă şi deci dorinţa de a continua
colaborarea, prin aceea că sugerează noi posibilităţi de rezolvare a problemelor.
Finalizarea evaluării După obţinerea datelor de identificare şi inţelegerea percepţiei clientului
asupra schimbărilor dorite, în cele mai multe dintre cazuri, asistentul sacial întocmeşte o
recomandare, în funcţie de criteriile de eligibilitate ale agenţiei, evaluare ce va fi pusă la
dispoziţia angajaţilor, pentru a-i ajuta să raspundă adecvat problemei specifice.
Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai multe ori standardizată, şi
are ca scop identificarea variabilelor, a factorilor de risc, precum şi a nivelului la care un
anumit serviciu trebuie să intervină. Evaluarea iniţială este în acelaşi timp o formă de
selectare, o procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile disponibile în
agenţie, şi de asemenea, o modalitate de determinare a urgenţei intervenţiei.
Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie, depind de specificul problemei
prezentate şi de schimbările dorite de client şi familie. În practica asistenţei sociale au
fost dezvoltate numeroase modele de instrumente de evaluare, unele specifice pentru
cazul persoanelor vârstnice. De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu dizabilităţii,
se utilizează fişe de evaluare structurate pe mai multe nivele, în funcţie de îngrijirile
necesare. Asfel, dacă este vorba de clienţi a căror situaţie este instabilă, şi dacă, din punct
de vedere psiho-medical, se semnaleză un pericol pentru ei sau aparţinători, atunci vor fi
orientaţi spre îngrijire într-un spital. Dacă clienţii vârstnici nu prezintă astfel de riscuri,
vor răspunde unei noi serii de întrebări, urmând a se decide care dintre serviciile de
ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de instrumente standardizate
pentru evaluare, în general şi pentru evaluarea factorilor de risc, în special, orice asistent
social trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l ajute în evaluarea cazului şi
orientarea clientului spre un anumit serviciu.
Intervenţia în criză
Stările de urgenţă şi criză survin atunci când sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor
individuali sau a familiei se află în situaţii de risc şi se impune o intervenţie imediată.
Stările de urgenţă sunt consecinţa dzastrelor naturale sau a accidentelor, atunci când
sănătatea sau viaţa însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii intervenţia constă în
asigurarea asistenţei materiale necesare, fie ea financiară, medicală sau de altă natură.
Stările de urgenţă pot determina uneori instalarea situaţiei de criză, ceea ce

înseamnă că o persoană şi / sau familia, nu mai pot face faţă situaţiei, deoarece
conştientizează faptul că resursele, îndemanarile şi mecanismele obişnuite de rezolvare a
problemelor nu mai sunt adecvate, simţindu-se de aceea depăşiţi, inclusiv emoţional.
Asisntentul social trebuie să intervină, în astfel de situaţii, prin consiliere de scurtă
durată pentru a ajuta procesul de stabilizare.
Deşi stările de urgenţă şi criză sunt de multe ori asociate, nu întotdeauna

urgenţele determină crize, după cum nici situaţia inversă nu este obligatorie. Este de
aceea necesară, din partea profesionistului, o promptă şi corectă evaluare a situaţiei
pentru a preveni răspunsurile şi tratamentele inadecvate.
O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul urgenţelor, situaţia trebuie
remediată cât mai repede posibil, dar intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce
ameninţarea la adresa bunăstării clienţilor a fost redusă, ci va continua pentru rezolvarea
problemelor nou apărute, pentru găsirea soluţiilor de durată.
Cunoaşterea şi utilizarea resurselor
Înstituţiile publice naţionale, şi / sau locale, sunt, de regulă, principalii funizori

de servicii pentru vârstnici, însă aceste servicii, împreună cu cele private şi / sau
nonprofit trebuie privite ca un continuum, ce cuprinde intervenţii instituţionale, (care
reduc considerabil controlul individului asupra propriei persoane ca şi asupra mediului
său de viaţă), precum şi intervenţii mai puţin restrictive, furnizate de servicii comunitare
şi la domiciliu. În aceste condiţii, o agenţie, în funcţie de misiunea sa şi de publicul
ţintă, poate asigura atât servicii directe, cât şi indirecte, fie prin preluarea unor clienţi
recomandaţi de alte agenţii, fie prin direcţionarea acestora către alţi furnizori.
Proliferarea şi diversificarea reţelelor de servicii destinate vîrstnicilor, sau mai

general, persoanelor adulte, impune asistentului social nu numai înţelegerea adecvată a
nevoilor clienţilor ci şi cunoaşterea serviciilor existente în comunitate, servicii care pot
avea o relevanţă imediată pentru intervenţie (de exemplu, cele din domeniul sănătăţii
mintale, ingrijirile la domiciliu, spitalele, planificarea familiala, serviciile de transport,
sau cele de adăpostire). Este, de asemenea, important ca practicienii din domeniul
asistării vârstnicilor să cunoască şi să înţeleagă modul de funcţionare a principalelor
instituţii finanţatoare ca şi criterile lor de eligibilitate.
Pe măsură ce populaţia vârstnică va creşte, serviciile pentru vârstnici vor deveni

un domeniu din ce în ce mai specializat, care va impune asistenţilor sociali o pregătire
adecvată nu numai pentru intervenţia directă ci şi pentru cea indirectă, aceasta din urmă
presupunând cunoaşterea reţelei de servicii ca şi menţinerea unor bune relaţii, formale şi
informale, în cadrul acesteia. În mod special asistenţii sociali implicaţi în procesul de
admitere / preluare în agenţie a posibilior clienţi, trebuie să ştie să-şi îndeplinească
atribuţiile într-un context organizaţional complex, eficacitatea acestei activităţi fiind
determinată de măsura în care vor fi abiltaţi să lucreze cu alte agenţii şi reprezentaţi ai
acestora.
În astfel de condiţii, dispunând de o bază de date şi realizând o evaluare iniţială,

asistentului social îi revine sarcina de a face legătura dintre client şi resursele din
agenţie sau comunitate. Un proces de admitere poate fi considerat eficace, în măsura în
care clientul primeşte nu numai un ajutor imediat ci şi o îndrumare adecvată spre
servicii. Un fapt de observaţie curentă arată că accesul clienţilor la servicii este mult
facilitat dacă asistenţii sociali din agenţie sau din cadrul reţelei comunitare deţin relaţii
informale, reuşind astfel contracareze fragmentarea procesului de oferire a seviciilor
cauzate de obstacole formale. Bineînţeles, relaţiile informale nu pot suplini acordurile
formale dintre agenţii sau criteriile de accesibilitate, acestea având rolul de face explicite
sarcinile asistentului social care se ocupă de procesul de admitere.
Misiunea agenţiei, prin faptul că precizează scopurile, obiectivele şi populaţia

ţintă, defineşte locul pe care aceasta îl ocupă în reţeaua serviciilor comunitare, şi de
aceea, cunoaşterea şi acţiunea în lumina acesteia este indespensabilă asistentului social
angajat în procesul admiterii. Stabilirea relaţiei de ajutor, evaluarea iniţială, intervenţia în
situaţii de urgenţă şi criză, promovarea autonomiei clientului, abilitatea de a adecva
resursele la nevoi, sunt situaţii care impun şi în acelaşi timp definesc un profesionist de
mare competenţă. Ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa socială,
admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client şi
profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele
clienţilor, prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de
maximă importanţă pentru reuşita unei intervenţii (Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 57-
69).
Știați că ?
 Un serviciu social este de calitate atunci când:
1. Este disponibil oriunde este nevoie de el, așadar trebuie să fie bine
reprezentat (geografic, dar şi ca număr) pe teritoriul unei țări.
2. Este accesibil beneficiarilor săi atât din punct de vedere financiar, cât și
informațional, precum și al accesului fizic.
3. Este gestionat eficient, este transparent din punct de vedere al procedurilor,

al managementului, al comunicării cu beneficiarii și al manierei în care el se
raportează la celelalte servicii din comunitate.
4. Îşi atinge obiectivele pentru care a fost înfiinţat şi răspunde în mod adecvat
nevoilor utilizatorilor săi.
%20sociale_nr_1.pdf
 Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a furniza un serviciu social
1. Furnizorii de servicii sociale, indiferent de forma lor juridică, trebuie să fie

acreditaţi în condiţiile legii.
2. Serviciile sociale pot funcţiona numai dacă sunt acreditate în condiţiile legii.
 Acreditarea furnizorilor de servicii sociale se realizează în conformitate cu

prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1024 din 25 iunie 2004 - pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.
68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a Metodologiei de acreditare a
furnizorilor de servicii sociale, precum şi ale Ordinului nr. 383 din 6 iunie 2005,
al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei - pentru aprobarea
standardelor generale de calitate privind serviciile sociale şi a modalităţii de
evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori.
 Acreditarea reprezintă procesul prin care furnizorul de servicii sociale îşi

demonstrează propria capacitate funcţională, organizaţională şi administrativă în
acordarea serviciilor sociale, cu condiţia respectării standardelor de calitate în
vigoare, iar statul recunoaşte competenţa acestuia de a acorda servicii sociale.
 Acreditarea furnizorilor, precum şi a serviciilor sociale acordate de aceştia se
realizează de către Comisiile judeţene de acreditare a furnizorilor de servicii
sociale, respectiv a municipiului Bucureşti.
 Registrul electronic unic al furnizorilor de servicii sociale este gestionat de

Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială.
Cum se poate accesa un serviciu social
 Orice serviciu social se acordă la solicitarea persoanei, după caz, a

reprezentantului său legal, precum şi din oficiu.
 Solicitarea pentru acordarea de servicii sociale se adresează serviciului public
de asistenţă socială organizat în subordinea autorităţilor administraţiei publice
locale.
 Solicitarea pentru acordarea de servicii sociale poate fi adresată şi direct unui

furnizor privat de servicii sociale.
http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-
servicii-sociale
De ce este importantă precizarea misiunii unei agenții în legatură cu accesul la

servicii?
Ce condiții trebuie să îndeplinească un serviciu pentru a fi

accesibil persoanelor vîrstnice?
Ce înseamnă stabilirea cu profesionalism a relației de ajutor ?
Care sunt posibilele motive ale reticenței persoanelor vârstnice în a primi

ajutor ?
Bălaşa, Ana, (2003), Protecţia socială a persoanelor vârstnice în România”, în Rev.

Calitatea Vieţii, XIV, nr. 1, pp. 1-14.
Dennis W., Morse,
Margaret L.,
%20sociale_nr_1.pdf
http://www.prestatiisociale.ro/index.php/welcome/page/acreditarea-furnizorilor-de-servicii-
sociale
Obiective: înţelegerea împortanţei evaluării funcţionale pentru natura şi

calitatea procesului de intervenţie; însuşirea noţiunilor fundamentale pentru
dobândirea competenţelor în procesul evaluării.
Cuvinte cheie: evaluare funcţională comprehensivă: mediul, sănătatea fizică şi

mentală, situaţia economică, capacitatea de autoîngrijire, capacitatea de a
desfăşura anumite activităţi
Cursanţii vor şti: să realizeze o evaluare funcţională.
☺
În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată ca parte procesului de
admitere a clienţilor în reţeaua serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea iniţială,
în baza căreia clienţii sunt orientaţi spre serviciile corespunzătoare, în principiu,
problemei pentru care solicită ajutorul. În continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa cum s-a
putut constata, este, de regulă, standardizată / formală), după ce clientul a fost direcţionat
spre unul dintre serviciile existente în agenţie sau reţea, este recomandată o evaluare de
profunzime şi de detaliu ca parte integrantă a procesului de intervenţie specializată. În
practica asistenţei sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de evaluare aferente etapei de
intervenţie specializată. Modalitatea care se impune din ce în ce mai mult în prezent este
definită prin conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează perspectiva
familiei, a resurselor individuale şi familiale, de o manieră multidimensională şi
comprehensivă.
În această perspectivă, evaluarea este centrată pe sprijinirea clientului în procesul

de identificare a capacităţilor funcţionale, a competenţelor şi resurselor, (şi nu doar a
disfuncţiilor şi incapacităţilor), pentru demararea schimbării. Informaţia acumulată prin
evaluarea funcţională este utilizată în luarea deciziilor, de comun acord cu clienţii,
privind tipurile şi cantitatea serviciilor necesare, precum şi cele privind activităţile pe
care clienţii le pot realiza pentru a ajunge la schimbările dorite. Desigur sunt necesare
reevaluări periodice pentru a determina dacă planul iniţial funcţionează şi dacă serviciile
şi activităţile în care sunt implicaţi clienţii pot fi continuate, schimbate sau oprite
(Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Deoarece evaluarea funcţională reprezintă un moment decisiv al procesului de

intervenţie, de ea depinzând natura şi calitatea acestuia, este necesară o tratare detaliată a
principalelor ei aspecte.
De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională
Aşa după cum am văzut în capitolul anterior, evaluarea iniţială (ca evaluare
formală), presupune ca asistentul social să înregistreze pentru fiecare client în parte date
de identificare, problema şi un scurt istoric al acesteia, să iniţieze o intervenţie de urgenţă
dacă este nevoie şi să direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste informaţii
sunt folosite, ulterior ca punct de plecare în evaluarea funcţională şi sunt utile atât
asistentului social cât şi clientului şi familiei acestuia în luarea celor mai potrivite decizii,
privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.
Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici unul dintre partenerii la actul
decizional (clientul, familia şi asistentul social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă
de cauză, iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi considerate repercursiuni
neplăcute, atât pentru ei cât şi pentru sistemul de îngrijire:
 dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie, clientul poate deveni
dependent;
 dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie, îngrijirile sunt inadecvate şi /
sau insuficiente;
 cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în absenţa unei bune evaluări privind
alocarea serviciilor, deciziile inadecvate tind să se perpetueze;
 serviciile şi deciziile de plasament, făcute în mod nepotrivit şi exagerat, conduc la

costuri inutile.
Dimpotrivă, realizată şi implementată corect şi complet, evaluarea iniţială poate
aduce multe beneficii:
 în primul rând, ajută asistentul social să-şi organizeze eforturile şi constituie un

instrument cu ajutorul căruia poate fi supravegheată furnizarea serviciilor;
 în al doilea rând, cu ajutorul evaluării iniţiale asistentul social poate urmări

schimbările în evoluţia clientului;
 în al treilea rând, evaluarea ajută asistenţii sociali şi managerii serviciilor sociale să

dezvolte noi programe şi obiective, din ce în ce mai adecvate nevoilor vârstnicilor,
bazându-se pe o documentaţie vastă de studii de caz şi baze de date construite cu
ajutorul informaţiilor din evaluări.
Argumente pentru o evaluare funcţională
Elementele esenţiale ale evaluării funcţionale comprehensive, se structurează pe

urmatoarele dimensiuni: mediul înconjurător, mediul social, mediul economic,
dimensiunea fizică, mentală, activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi cu
zi – AIZZ , (Gallo, 1988; Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Evaluarea comprehensivă a statutului funcţional al clienţilor şi a contextului

familial este indispensabilă în procesul luării deciziilor privind natura serviciilor şi a
intervenţiilor specializate, deoarece examinează interacţiunea dintre abilităţile,
motivaţiile şi contextele clienţilor. Factorii esenţiali ai evaluării funcţionale sunt:
 abilităţile clientului aflate în stare de funcţionare;
 percepţia clientului vis à vis de situaţia sa problematică, precum şi motivaţia sa

pentru schimbare;
 contextul clientului: cadrul fizic, reţeaua socială a familiei, prietenilor şi comunităţii,

ca factor important pentru înţelegerea şi schimbarea propriilor probleme.
Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenţa statutul funcţional al

vârstnicului dar nu au şi valoare predictivă asupra acestuia. De exemplu, clienţii cu diabet
sau boli de inimă pot şi de cele mai multe ori reuşesc, să rămână în comunitate, să
îndeplinească funcţii sociale, datorită unor abilităţi specifice pe care le posedă şi care nu
sunt afectate de maladiile de care suferă. Chiar şi vârstnicii cu tulburări mentale severe
pot avea conservate abilităţi care să le permită rămânerea în familie şi comunitate.
Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme de sănătate cronice, fizice
sau mentale, nu acestea constituie cauza care îi aduce la serviciile sociale, ci dificultăţile
de funcţionare. Uneori, sprijinul de care au nevoie se referă la mai multă sau mai bună
asistenţă medicală sau psihiatrică, iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l
obţină. Dorim să spunem prin aceasta că expertiza asistentului social înseamnă a-i ajuta
pe clienţi să-şi elimine sau să-şi reducă problemele în funcţionarea zilnică, şi nu
eliminarea asistenţei medicale.
Ameliorarea problemelor funcţionale se întemeiază pe valorificarea potenţialului

individual şi familial ca şi pe intervenţiile sociale adecvate. Evaluarea funcţională vizează
creşterea bunăstării clientului, indiferent dacă situaţia lui rezultă din problemele de
sănătate fizică sau mentală, fie din factorii sociali, economici sau de mediu. În
perspectiva evaluării funcţionale, deciziile asupra intervenţiilor şi monitorizarea
serviciilor furnizate trebuie să se axeze pe schimbare şi îmbunătăţirea statutului
funcţional al clientului şi nu pe ignorarea diagnosticelor medicale sau psihiatrice.
Evaluarea funcţională este în măsură să reunească, într-un tablou sintetic

abilităţile clientului, motivaţiile sale, contextul familial şi al mediului social, precum şi
constelaţia influenţelor acestora, pentru luarea celor mai potrivite decizii de intervenţie
educaţională, socială, medicală, economică şi de mediu.
Evaluarea este în acelaşi timp şi o detaliată analiză a statutului funcţional al

clientului, care conduce la concluzii despre afecţiunile ce trebuie remediate şi la strategii
posibile de intervenţie (Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990; Ivry, 1992; Kane &
Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Evaluarea funcţională comprehensivă
Evaluarea funcţională comprehensivă este prin definiţie

multidimensională. Dimensiunile sau domeniile care trebuie evaluate sunt: mediul
înconjurător, mediul social, situaţia economică, sănătatea mentală, sănătatea fizică şi
capacitatea de auto-îngrijire evaluată prin abilitatea de a face activităţi de zi cu zi - AZZ
şi activităţi instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988; Kane & Kane, 1981, cf.
Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Deşi aceste dimensiuni sunt evaluate separat,
ele sunt interconexate. Capacitatea sau incapacitatea în unul din aceste domenii este
posibil să afecteze funcţionarea în celelalte. De exemplu, o persoană cu boala Alzheimer
poate avea asociată şi o problemă care este în principal una de sănătate fizică, dar
individul va manifesta în mod treptat afecţiuni în funcţionarea socială şi mentală, în AZZ
şi în AIZZ.
Evaluarea socială
O evaluare a funcţionării sociale se referă la calitatea şi cantitatea legăturilor

interpersonale ale clientului şi la implicarea sa în comunitate, ca şi la posibilele probleme
în sistemul său de suport informal. Donald (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp.
70-87) a identificat patru arii primare în care interacţiunile sociale şi participarea au loc:
(1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4) locul de muncă.
În cazul vârstnicilor, scopul primordial al evaluării sociale vizează calitatea şi

cantitatea legăturilor cu reţeaua de suport informal. Subliniem faptul că pentru alte
categorii de adulţi relaţiile formale, de la locul de muncă, joacă un rol mai important
pentru viaţa lor socială şi pentru sistemul de suport. Însă reţeaua de suport informal, pe
care o reprezintă, familia şi prietenii este esenţială pentru bunăstarea tinerilor şi
vârstnicilor deopotrivă. Pentru măsurarea funcţionării sociale a familiei Smilkstein,
Ashworth şi Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87), au elaborat un
instrument de evaluare cunoscut sub denumirea sa prescurtată APGAR (Adaptation,
Partenership, Growth, Affection, Resolve) şi care are în vedere următoarele dimensiuni:
adaptarea familială, relaţiile parteneriale, creşterea copiilor, dezvoltarea afectivă şi
capacitatea de rezolvare a problemelor familiale.
Deşi este important numărul persoanelor cu care clientul are relaţii, ca şi frecvenţa
acestora, s-a constatat că, în numeroase situaţii, calitatea reţelei de suport social şi
prezenţa unui confident, este semnificativ mai relevantă pentru bunăstarea şi sănătatea
fizică a clientului. Înţelegerea reţelei familiale a clientului ca şi cea a sistemului mai larg
de suport social, poate fi realizată prin combinarea întrebărilor standardizate, prin
construirea genogramei şi a eco-hărţii (genograma reprezintă reţeaua familială iar eco-
harta conturează reţeaua socială mai largă, incluzând relaţiile familiale şi comunitare).
Genograma este instrumentul prin care se reprezintă grafic compoziţia familială şi

istoria acesteia. De altfel, genograma poate cuprinde schimbările majore din cadrul
familiei, schimbări din sfera ocupaţională, a sănătăţii, precum şi din cae a evenimentelor
familiale (naştere, moarte, căsătorie, mutare). Utilizând diferite tehnici de trasare ca: linii
continue, punctate, tăiate, etc., pot fi reprezentate punctele forte, şi diferite tipuri de relaţii
(stabile, tensionate etc.). Inserarea unei genograme în cadrul raportului de evaluare poate
fi utilă pentru identificarea sistemului de suport familial şi pentru înţelegerea istoriei
sociale a familiei, ca şi a relaţiilor şi problemelor curente. Evaluarea funcţionării familiale
poate constui punctul de plecare pentru stabilirea sarcinilor asistentului social şi a
celorlalţi profesionişti care acordă îngrijiri vârstnicului.
Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea gradului de interacţiune a

clientului cu comunitatea, cu reţeaua de suport social, ca şi cu familia. Se poate folosi
pentru reprezentarea grafică un sistem de cercuri, sau se poate trasa o diagramă ce
reprezintă lumea socială a clientului, identificând potenţialele prietenii, implicările în
activităţile recreaţionale şi culturale, munca, biserica, agenţiile furnizoare de servicii.
Tipurile diferite de linii şi apropierea elementelor grafice pot reprezenta natura relaţiilor
dintre client şi mediul său social.
Configurarea eco-hărţii necesită culegerea unei remarcabile cantităţi de informaţii

într-un timp relativ scurt. Informatizarea şi computerizarea serviciilor de asistenţă socială
pot constitui facilităţi, inclusiv pentru producerea de grafice în practica clinică. Există
deja programe software comerciale care pot produce arbori genealogici şi genograme,
diferite grafice pentru examinarea cazurilor pe multiple nivele sistemice.
Pentru a evalua profunzimea unei reţele de suport social, este nevoie de întrebări
nuanţate: de exemplu, se poate întreba cui poate cere ajutor clientul, pentru cât timp şi în
ce condiţii. Mai concret, în cazul unui client care are nevoie de sprijin pentru a locui
singur acasă, poate fi luat în calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor şi în
trecut. În planificarea serviciilor, este util să se ştie dacă acest vecin este dispus să-l sune
zilnic pe client, să-l viziteze, să servească uneori masa împreună, sau să-şi petreacă
câteva ore zilnic sau săptămânal ajutând la întreţinerea locuinţei.
Evaluarea economică
Evaluarea economică are ca scop aprecierea nivelului resurselor financiar-

economice în vederea eligibilităţii clientului pentru asistenţă suplimentară, pornindu-se
de la examinarea veniturilor şi a celorlalte resurse economice.
Suficienţa resurselor financiar-economice presupune acoperirea, din venituri

proprii a cheltuielilor destinate procurării alimentelor şi îmbrăcăminţii, întreţinerii
locuinţei, asigurării îngrijirilor medicale şi a altor necesităţi (Gallo, 1988, cf. Gary M.
Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune, pe de o parte conştientizarea

clientului privind drepturle sale, iar pe de altă parte, presupune cunoaşterea programelor
comunitare de sănătate, sociale sau economice, a serviciilor de întrajutorare, de ajutor
financiar sau a programelor de angajare speciale.
Evaluarea economică se realizează prin chestionarea clienţilor despre veniturile şi

bunurile de care dispun, despre cheltuielile necesare ca şi despre modul în care îşi
administrează banii şi celelalte resurse. Trebuie avute în vedere, în mod special, situaţiile
în care anumite cheltuieli sunt disproporţionate în cuantumul veniturilor periclitând de
aceea satisfacerea adecvată a altor nevoi, de exemplu, situaţia frecventă în care un
vârstnic îşi cheltuie toate veniturile pentru chirie şi hrană, nerămânându-i bani şi pentru
medicamente.
Evaluarea economică înseamnă analiza resurselor şi prin ceea ce se află dincolo

de înscrisurile oficiale (cuponul de pensie, extrasul de cont, chitanţe, facturi, etc.): uneori
clienţii beneficiază de resurse indirecte cum ar fi ajutorul financiar regulat din partea
unuia dintre copii, servirea regulată a mesei la un membru al familiei, etc.
Evaluarea economică nu se rezumă la o simplă conabilizare deoarece banii,

administrarea lor, diferitele bunuri sau posesiuni constituie valori personale ale clienţilor,
faţă de care prezintă un ataşament special şi de aceea nu pot face obiectul unor tranzacţii
sau aranjamente rentabile.
Stabilirea eligibilităţii clientului pentru un anumit tip de beneficii (sociale,

economico-financiare, medicale) necesită cunoaşterea de către profesionist a cadrelor
legislative, a sistemului de asistenţă medicală şi de sănătatea mentală, a reţelei de servicii
sociale pentru vârstnici.
Sănătatea mentală
Evaluarea stării de sănătate mentală de către asistentul social înseamnă orientarea

observaţiilor şi înspre sfera problemelor psiho-cognitive şi comportamental-emoţionale.
Evaluările din aria psiho-cognitivă se centrează, în principal, asupra

simptomelor de incapacitate cognitivă, asupra tulburărilor psihiatrice, ca şi asupra
diferiţilor factori de risc. Practicienii utilizează în acest scop insrumente de evaluare
(scale, teste, chestionare) cu diferite grade de complexitate.
Funcţionarea emoţională se referă la prezenţa/absenţa sau

diminuarea/amplificarea tulburărilor afective. Asistentul social ar trebui să fie
familiarizat cu simptomele şi manifestările tulburărilor afective majore, pentru a putea
recunoaşte anxietatea, depresia, singurătatea şi factorii de risc asociaţi suicidului şi
abuzului de alcool sau droguri (vezi şi D. Gal, Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea,
2001).
În majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social identifică factori de risc şi /

sau manifestări care pot fi indicii pentru deteriorarea stării de sănătate mentală se impune
consultarea experţilor calificaţi în acest domeniu.
Sănătatea fizică
Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul social poate evalua starea
sănătăţii fizice:
1 autoevaluarea stării de sănătate de către client
2 inventarierea simptomelor şi bolilor
3 analiza medicamentaţiei
Prin evaluarea riscurilor de sănătate fizică, asistentul social poate descoperi

afecţiuni netratate, care necesită fie iniţierea, fie încetarea unui tratament medical,
decizie ce va fi luată de către medic, dar asistentul social va recomanda consultaţia
medicală, şi la nevoie, va acompania vârstnicul la cabinetul medical. De exemplu, dacă
asistentul social analizează medicamentaţia unui client cu o boală mentală cronică şi
constată că tratamentul prescris a fost întrerupt, trebuie să discute despre consecinţele
încetării tratamentului şi să încurajeze clientul să consulte un asistent de sănătate mentală
sau un psihiatru.
1. Autoevaluarea sănătăţii
Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al stării de sănătate, chiar dacă unii
autori şi practicieni au rezerve în această privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din
punctul de vedere al profesioniştilor, de a identifica posibile noi probleme de sănătate sau
declinul statutului sănătăţii. Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot fi
incluse în conţinutul instrumentarului de evaluare multidimensională, care se utilizează în
diverse centre medicale sau socio-medicale. De exemplu, o întrebare pentru
autoevaluarea stării de sănătate poate fi:
„Cum vă apreciaţi starea de sănătate în prezent ?”
Excelentă (3) Bună (2) Moderată (1) Slabă (0)

2. Inventarierea simptomelor şi bolilor
Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop identificarea factorilor de risc

ai sănătăţii. Sunt luate în considerare, (în instrumentarul acceptat de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii), patru categorii de simptome pentru identificarea factorilor de risc:
(1) caracteristicile salivei, (2) senzaţiile de durere sau apăsare, (3) dureri de articulaţii şi
(4) caracteristicile respiraţiei. În evaluările comprehensive, acestor cdategorii de
simptome li se adaugă şi altele precum: malnutriţia, problemele de vedere de auz,
problemele dentare şi artritele.
Inconvenientele acestui tip de evaluare ţin de faptul că nu toţi clienţii frecventează

cu regularitate serviciile mediacale sau medico-sociale, şi în majoritatea cazurilor nu sunt
familiarizaţi cu terminologia de specialitate utilizată. În astfel de situaţii se recomandă ca
evaluările periodice, de rutină, să fie realizate de către specialişti
3. Analiza medicamentaţiei
O altă modalitate de evaluare a stării de sănătate constă în analiza

medicamentaţiei: listarea medicamentelor prescrise şi precizări privind modul de
administrare (dozarea, când şi cum se administrează). Este important să fie puse şi
întrebări referitoare la utilizarea medicamentelor care au şi contraindicaţii, precum şi la
utilizarea remediilor naturiste şi a suplimentelor nutritive.
Problemele care pot apărea în jurul utilizării medicamentelor se leagă îndeosebi

de numărul mare de medicamente prescrise, de nerespectarea dozajului, de tulburările de
memorie care afectează ritmicitatea administrării sau chiar de lipsa unei minime educaţii
pentru sănătate.
Alţi factori care, de asemenea, ţin de administrarea medicamentaţiei şi pot genera

complicaţii sunt: imposibilitatea achiziţionării medicamentelor datorită costului ridicat,
absenţa instrucţiunilor de administrare clar scrise, tulburările emoţionale, ca de exemplu
depresia, care se pot traduce prin refuzul de a accepta boală şi de a o trata. În plus, unii
vârstnici refuză medicamentaţia datorită convingerilor lor religioase, sau pentru că îi
descurajează efectele colaterale, adverse ale medicamentelor. De asemenea, schimbările
bruşte ale stărilor fiziologice şi/sau afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, stările
confuzive, pot fi puse în legătură cu modul inadecvat de administrare a medicamentelor.
În aceste condiţii se recomandă ca asistentul social care întâlneşte un vârstnic ce

are prescrise trei sau mai multe medicamente, să se informeze şi asupra regimului
îngrijirilor de sănătate pe care le primeşte.
Evaluarea activităţilor de zi cu zi (AZZ) şi a activităţilor instrumentale de zi

cu zi (AIZZ)
Dintre toate dimensiunile funcţionării personale, capacitatea de a duce la bun

sfârşit activităţile de zi cu zi este probabil, cea mai importantă. Buna desfăşurare a
activităţilor de îngrijire personală şi a habitatului, este necesară pentru menţinerea
funcţionării independente şi autonome, dar depinde de starea fizică, mentală şi socială.
Evaluările generale ale stării de sănătate nu pot avea valoare indicativă asupra
nivelului de autonomie a vârstnicului. De aceea se recurge la evaluarea funcţionării în
activităţile de zi cu zi, şi stabilirea, pe această bază, a capacităţii de autoîntreţinere.
În privinţa criteriilor cu ajutorul cărora se pot face evaluările activităţilor de zi cu

zi, opiniile specialiştilor converg înspre includerea în scalele de evaluare a capacităţilor
de: a face baie, de a se aranja, de a se îmbrăca, de a se deplasa şi de a se hrăni (Gallo şi
al. 1988; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea mai
cunoscută scală este Index-ul AZZ al lui Katz (1963), cu ajutorul căreia (scala) este
evaluată capacitatea clientului de a realiza cele cinci activităţi . Deşi această formă de
evaluare se centrează pe capacitatea sau incapacitatea clientul de a îndeplini respectivele
activităţi, modalitatea de formulare poate include şi nuanţări referitoare la nevoia de
asistare sau la independenţă:0 - nu necesită ajutor; 1 - foloseşte un aparat; 2 - necesită
asistenţă;
3 - complet dependent.
Evaluarea instrumentală a activităţilor de zi cu zi se referă la o varietate de

activităţi, mai complexe decât acelea de autoîngrijire şi autoîntreţinere. Itemii incluşi în
mod obişnuit în scalele de evaluare se referă la activităţi şi sarcini specifice mediului
ambiental şi social şi de aceea capacitatea de a le realiza este inclusă în sfera
competenţelor sociale.
Spre exemplificare redăm în continuare o scală de evaluare care acoperă şase arii:
(1) utilizarea telefonului, (2) utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpărarea hranei şi
a îmbrăcăminţii, (4) prepararea hranei, (5) îngrijirea locuinţei, (6) administrarea
resurselor financiare. Fiecare item poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei
nivele, în care scorul “1” indică faptul că individul poate îndeplini activităţi fără asistenţă;
“2”- nevoia de asistenţă şi “3”- totală incapacitate de a realiza activităţi.
Evaluarea mediului
Evaluarea mediului, concept central în asistenţa socială, reprezintă reflectarea

aplicativă a principiului congruenţei în relaţia persoană - mediu. Prin evaluarea mediului
se stabileşte dacă acesta este adecvat, sau nu, bunăstării şi funcţionării independente a
individului.
Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în contextul asistenţei sociale)
instituţia rezidenţială sau locuinţa în care trăieşte clientul. Într-o accepţiune mai largă,
“mediul” poate desemna însăşi comunitatea din care face parte. Desigur, evaluarea
comunităţii poate avea elemente comune cu evaluarea mediului. Evaluarea mediului
presupune examinarea abilităţilor funcţionale ale individului şi a solicitărilor mediului,
(în accepţiune largă şi restrânsă), urmată de examinarea gradului de congruenţă a
acestora.
În principiu, specialiştii sunt de acord asupra importanţei mediului pentru

funcţionarea optimă a clientului, mai puţin concordante sunt însă criteriile de evaluare
care, desigur, diferă în funcţie de “obiectivele” de evaluat (“cum” se evaluează în funcţie
de “ce” se evaluează). Pot constitui “obiective” de evaluat instituţiile de tip rezidenţial
sau cele de tipul centrelor de zi, locuinţele individuale dar şi comunităţile.
Una dintre categoriile care pot constitui obiectul evaluării de mediu este cea
referitoare la adecvarea şi siguranţa mediului arhitectural (rezidenţial şi civic). De
exemplu, există grile de evaluare care cuprind: paza contra incendiilor, accesibilitatea la
bucătărie şi/sau la servirea mesei, sau în alte zone frecventate de vârstnici,
absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi acces (cabluri, preşuri, gradul de
iluminare, etc.). În comunitate, se evaluează siguranţă zonei (străzi, parcuri, zone
comerciale sau de agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport, facilităţi şi
amenajări speciale pentru vârstnici.
O altă categorie ce poate face obiectul evaluării de mediu se referă la aspectele

"mediului afectiv-emoţional" şi a "oportunităţilor interpersonale". Evaluarea mediului
afectiv-emoţional în cadrul instituţional se referă la politeţea personalului, la atenţia
acordată nevoilor sociale şi medicale ale rezidenţilor, la respectarea nevoii de intimitate,
la libertatea şi posibilitatea de alegere în raport cu modalitatea de satisfacerea a diferitelor
nevoi din această categorie. În familie, în sfera nevoilor afectiv-emoţionale pot fi evaluate
: interacţiunile dintre membrii familiei, sprijinul acordat vârstnicului pentru buna sa
funcţionare, comunicarea, suportul afectiv. Evaluarea “oportunităţilor interpersonale” se
referă la posibilităţile de contact cu prieteni şi membri ai familiei, la posibilitatea de a
juca un rol activ în grupurile civice şi voluntare.
O a treia categorie de evaluat are în vedere activităţile instrumentale. De exemplu,

se constată dacă locuinţa vârstnicului dispune de facilităţi adecvate pentru gătit şi
păstrarea hranei; dacă vârstnicul dispune de telefon sau alte mijloace pentru cazurile de
urgenţă; dacă prin mărimea şi structura sa locuinţa vârstnicului creează dificultăţi de
întreţinere sau pentru deplasarea persoanei. În privinţa comunităţii, scopul evaluării este
de a afla dacă clientul are acces la cumpărături, servicii sociale şi de sănătate, la recreere
şi la activităţi voluntare sau civice, fie mergând pe jos, fie prin folosirea mijloacelor de
transport.
Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu, sunt necesare adaptări ale
criteriilor în funcţie de specificul zonei, comunităţii, sau cadrului de viaţă al vârstnicului,
astfel încât să fie identificate posibilităţile de ajustare şi modificare a mediului. Pentru
elaborarea instrumentelor de evaluare a locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei
individ-mediu, pot fi utilizate inventarele de trebuinţe general umane (Maslow), cele
specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii de persoane cu handicap, precum şi grilele
de evaluare comunitară.
McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) au
elaborat criterii de evaluare a comunităţii pornind de la identificarea resurselor şi
stipulând că schimbarea este posibilă atunci când sunt cunoscute şi valorificate
capacităţile, abilităţile şi bunurile membrilor comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale
comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele umane ale comunităţii pot şi
trebuie să fie valorificate şi responsabilizate în calitate de agenţi ai schimbării şi de
beneficiarii, direcţi sau indirecţi, ai ei.
Aspecte specifice ale evaluării funcţionale
Pe lângă evaluarea funcţionării individului în cele şase dimensiuni deja

identificate asistentul social ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi asupra posibilităţilor reale
(atuuri, forţe/puteri) ale clienţilor vârstnici, asupra serviciilor pe care deja le primesc,
asupra valorilor şi preferinţelor legate de servicii pe care şi le-ar dori.
Posibilităţile clienţilor
În serviciile sociale publice, mai ales, se practică centrarea, aproape exclusiv, pe

problemele de sănătate ale clienţilor, pe patologia şi riscurile pe care acestea le presupun.
Într-o oarecare măsură această atitudine este justificată, deoarece pentru acele probleme
vin solicitările vârstnicilor. Dar utilizând tehnici de redresare şi optimizare personală a
clienţilor vârstnici, asistentul social ar putea regcurge şi la valorificare resurselor de
îngrijire de care dispun, ei şi familiile lor, pentru că acestea se pot dovedi mai accesibile
şi superioare calitativ. Formularea explicită, în procesul evaluării, de întrebări referitoare
la posibilităţile proprii de îngrijire pot contribui la constituirea unor demersuri inteligente,
echilibrate, de integrare a acestora în procesul general al asistării specializate.
Preferinţele clientului
Evaluarea preferinţelor clientului are o importanţă centrală în evaluare şi în

special în procesul de planificare a serviciilor. Voinţa de schimbare, rezistenţa la
schimbare precum şi capacitatea de a trăi cu deficienţele şi bolile diferă de la individ la
individ. Diferenţele originându-se, printre altele, şi în opţiunile valorice. Pentru vârstnici
poate fi mult mai important (valoros) să continuie să trăiască acasă decât să dobândească
plusul de siguranţă şi creşterea calităţii îngrijirilor prin mutarea într-un cămin de bătrâni.
Apropierea familiei poate prevala chiar şi în raport cu suportarea unei situaţii abuzive. În
toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să realizeze, intervenţii care se bazează pe
cunoaşterea şi respectarea sistemului de valori al clientului, chiar dacă acesta diferă de
valorile personale. Identificarea valorilor şi a preferinţelor clienţilor, aşa cum le relatează
şi le percep ei înşişi, este un demers delicat pe parcursul întregii evaluări. Dacă
intervenţia intră în conflict cu valorile şi preferinţele clienţilor, eforturile asistentului
social vor fi zadarnice.
Serviciile primite
Pentru a satisface adecvat nevoile clienţilor vârstnici, evaluatorul trebuie să

identifice serviciile pe care ei deja le primesc şi să distingă între acelea furnizate formal
de unităţi publice sau private şi acelea furnizate informal de familie şi prieteni. În ambele
cazuri, dar în mod particular în cazul celor informale, asistentul social trebuie să
examineze cât de stabilă este asistenţa acordată.
Cunoaşterea suportului primit de client şi a nevoilor neindentificate până atunci,

ajută asistentul social să asiste mai bine clientul prin construirea unui plan bine definit şi
integrat. Cunoaşterea tuturor serviciilor implicate ajută la evitarea dublării seviciilor şi
permite utilizarea optimă a resurselor..
Echipa multidisciplinară
Evaluarea vârstnicilor impune ca asistenţii sociali să fie familiarizaţi cu diferitele

domenii ale evoluţiei şi funcţionării individuale, fără a avea însă pretenţia că pot fi
experţi în fiecare dintre ele. Evaluările multidimensionale impun participarea unei echipe
multidisciplinare. În funcţie de problemele clientului membrii echipei pot fi: specialişti în
sănătate mentală, medici de familie, asistente medicale, psihologi. Unele agenţii au
echipe stabile pentru analiza cazurilor complexe, dar există şi situaţii în care asistenţii
sociali trebuie să consulte şi să invite pentru evaluare alţi profesionişti.
În concluzie, evaluarea funcţională comprehensivă reprezintă baza de date de la

care clienţii, familiile şi asistenţii sociali încep demersurile de colaborare. Baza evaluării
o constituie funcţionarea (şi nu diagnoza), deoarece este un indicator mai nuanţat al
resurselor individuale şi al disponibilitpţii pentru schimbare. Evaluarea comprehensivă
are în vedere funcţionarea individului în domeniile: social, economic, de mediu, al
sănătăţii mentale, fizice, al activităţilor de zi cu zi. Funcţionarea scăzută în oricare
domeniu afectează şi funcţionarea celorlalte, şi invers, performanţele în unele domenii
pot fi direcţionate pentru a compensa deficitul altora. O evaluare atent efectuată
constituie o bună bază pentru identifcarea problemelor şi a ariilor de schimbare, precum
şi pentru stabilirea scopurilor şi dezvoltarea planurilor de servicii.
Știați că?
 Cercetătorii au folosit rezonanţa magnetică pentru a analiza efectele îmbătrânirii

şi au constatat că celulele creierului nu se împuţinează subit. Dimpotrivă, creierul
se adaptează şi le permite persoanelor trecute de 50 de ani să-l folosească mult
mai eficient. Astfel, dacă tinerii folosesc pe rând cele două emisfere ale creierului,
persoanele în vârstă reuşesc să le utilizeze simultan.
De asemenea, se îmbunătăţesc capacităţile cognitive, după cum demonstrează un studiu

care a urmărit evoluţia vieţii a 6.000 de americani timp de 40 de ani.
Testele de vocabular, memorie, aritmetică, orientare spaţială, viteză de reacţie şi logică au

demonstrat că oamenii cu vârste între 40 şi 60 de ani au obţinut rezultate mai bune decât
cei de 20 de ani.
Bărbaţii au avut cele mai bune rezultate în jurul vârstei de 50 de ani, pe când la femei,
abilităţile s-au îmbunătăţit şi după vârsta de 60 de ani. Chiar şi abilităţile sociale şi
capacitatea de a judeca corect oamenii şi situaţiile cresc odată cu vârsta.
Partea creierului responsabilă cu emoţiile umane se micşorează mai lent decât celelalte
zone.
Un studiu realizat de Universitatea Harvard demonstrează că oamenii trecuţi de 50 de ani

iau şi cele mai bune decizii financiare. Nu în ultimul rând, studiile contrazic şi teoria
conform căreia îmbătrânirea aduce după ea dezamăgire şi depresii.
 În temeiul prevederilor art. 107 din Constitutia României si ale art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor vârstnice, a fost
adoptată hotărârea de guvern Nr. 886 din 5 octombrie 2000 pentru aprobarea Grilei
nationale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice. O puteți consulta accesând:
Ce consecințe pozitive, sau negatve, depind de modul în care a fost realizată evaluarea
inițială?
Care sunt factorii esenţiali ai evaluării funcţionale?
Ce domenii/dimensiuni acoperă evaluarea funcțională comprehensivă?
Care sunt avantajele evaluării funcționale?
Revedeți caracteristicile fiecarei dimensiuni evaluate.

Dennis W., Morse,
Margaret L.,
MANAGEMENTUL DE CAZ
Obiectiv: cunoaşterea şi utilizarea managementului de caz ca strategie de

intervenţie
Cuvinte cheie: cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar

putea fi remediate, cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau
dezvoltate, cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.
Cursanţii vor şti: să întocmenască un plan de management de caz
Introducere
Scopul cel mai general al serviciilor de asistenţă socială pentru vârstnici este de a
contribui la depăşirea problemelor şi la facilitarea schimbărilor pozitive apelând, pentru
aceasta, la resurse formale şi informale.
Managementul de caz şi consilierea sunt două strategii de intervenţie directă, (a

căror oportunitate rezultă din evaluările care le preced), centrate pe client şi familia
acestuia, şi având ca scop validarea aspectelor funcţionale, astfel încât clienţii să îşi poată
asuma controlul propriei vieţi.
Potrivit lui White (1987, cf. Gary M. Nelson, et al. 1995, pp. 88-103) managementul de
caz, “este o strategie de intervenţie orientată înspre coordonarea resurselor existente pentru a
asigura o îngrijire continuă şi adecvată specifică fiecărui caz în parte”. Managementul de caz
este definit într-o accepţiune apropiată şi de către Rubin (1987, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995,
pp. 88-103): “o abordare a furnizãrii de servicii care încearcã sã asigure clienţilor cu probleme
complexe şi dizabilitãţi, primirea tuturor serviciilor de care au nevoie, la timp şi într-un mod
adecvat “.
Managementul de caz, astfel înţeles, constituie o componentă esenţială a serviciilor

pentru vârstnici, care contribuie la identificarea nevoilor, la onorarea cererilor de resurse
concrete, ca şi la asimilarea de noi cunoştinţe şi abilităţi, necesare pentru dobândirea
controlului asupra propriei situaţii.
Managementul de caz, ca strategie de intervenţie în asistarea persoanelor vârstnice,
şi-a dovedit eficacitatea în special în domeniul îngrijirilor la domiciliu şi al celor
comunitare. Asistentul social ajutã ca, o varietate de servicii sã devinã accesibile
clientului şi coordoneazã primirea acestora. În termeni de roluri asumate, managementul
de caz presupune ca asistentul social:
 să conducă cazul, dar sub nici o formă nu se aşteaptă ca el să asigure toate serviciile
necesare rezolvării;
 să menţină legãtura cu agenţiile ofertante de servicii sociale pentru a se asigura cã ele

acordă tratamentul / intervenţian adecvată, iar în cazul în care obiectivele clientului au fost
atinse, să pregătească terminarea;
 să menţină legãtura, cu clientul pentru a putea evalua continuu, modul în care serviciile sunt
folosite ca şi progresele pe care le face clientul ca urmare a utilizării lor;
 să devină broker de servicii şi organizator al reţelei de intervenţie şi mai puţin

persoanã care ajutã direct clientul.
Datoritã complexitãţii fiecărui caz în parte, dar şi datorită diversificării şi specializării

serviciilor sociale, este puţin probabil ca un singur asistent social sau o singurã agenţie sã
dispună de toate serviciile necesare pentru a ajuta clientul. Din aceastã cauzã, managementul de
caz s-a dezvoltat ca sistem de ajutor ce asigurã clientului asistenţă continuă, prin intermediul
asistentului social - profesionistul pregătit pentru evaluarea diferitelor categorii de nevoi şi
cunoscător a reţelei de servicii de specialitate.
Managementul de caz ca strategie de intervenţie
Evaluarea funcţională este orientată, aşa după cum am văzut, asupra factorilor
care sunt responsabili de funcţionarea clientului şi a familiei sale, asupra capacităţilor
care pot fi potenţate pentru depăşirea / ameliorarea anumitor probleme care îşi au
originile, fie la nivel individual-intern (convingeri neproductive, dificultăţi emoţionale),
fie la nivel grupal, comunitar sau societal - extern.
Problemele se pot origina, desigur, din combinaţia obstacolelor interne şi externe,

existând şi posibilitatea generării lor reciproce (disfuncţiile dintr-o anumită arie pot
determina probleme în alte arii).
În mod similar, capacităţile individuale şi familiale pot fi identificate în

combinaţii de caracteristici psihologice, trăsături familiale şi reţele comunitare şi sociale.
Implementarea managementului de caz, ca strategie de intervenţie, trebuie

precedată de evaluarea individuală şi a familiei, ceea ce presupune parcurgerea
următorilor paşi:
 evaluarea funcţională,
 identificarea problemelor şi a resurselor,
 întocmirea listei de schimbări preconizate şi
 stabilirea scopurilor funcţionale,
de comun acord cu individul şi familia. Odată stabilite scopurile şi planurile de acţiune,

ca şi decizia de a furniza servicii, paşii următori coincid cu activităţile principale ale
managementului de caz.
Planificarea şi punerea clienţilor în legătură cu furnizorii de servicii formale sau

informale şi monitorizarea serviciilor, reprezintă bazele coordonării resurselor.
Paşi în managementul de caz
Aspecte ale planificării în managementul de caz
Pentru ca managerul de caz să poată dezvolta un plan de asistare, bazat pe

rezultatele evaluării funcţionale, sunt necesare:
 cunoştinţe despre elementele constitutive ale uni astfel de plan,
 cunoaşterea deficienţelor funcţionale şi a posibilelor resurse cu care ar putea fi

remediate,
 cunoaşterea abilităţilor care ar putea fi conservate şi/sau dezvoltate,
 cunoaşterea modalităţilor de a pune în legătură clienţii şi resursele.
Planificarea managementului de caz reprezintă o agendă de acţiune pentru toate

părţile implicate: clientul, familia, prietenii, vecinii, asistentul social, programele de
servicii pentru vârstnici şi toţi furnizorii de servicii implicaţi.
Caracteristicile planificării
Planul de management de caz ar trebui să conţină următoarele elemente:
1. Lista schimbărilor preconizate
2. Scopurile de atins pentru client şi, după caz, pentru familia sa
3. Sarcinile şi resursele pentru care clientul îşi poate asuma responsabilitatea
4. Sarcinile şi resursele pentru care membrii reţelei informale de suport îşi pot
asuma responsabilitatea
5. Resursele care pot fi obţinute prin intermediul programelor de servicii pentru

vârstnici şi prin diverse agenţii
6. Evenimente sau procese evolutive care pot constitui repere pentru evaluarea
progreselor clientului
Scopurile funcţionale
Una dintre consecinţele salutare ale evaluării funcţionale este posibilitatea de a

formula şi scopuri funcţionale pentru managementul de caz. Scopurile funcţionale
vizează atragerea celor mai adecvate resurse:
 pentru depăşirea barierelor de funcţionare, instrumentale şi psiho-sociale,
 în strictă dependenţă de nevoile de schimbare ale clientului şi ale familiei sale.
Satisfacerea nevoilor instrumentale reclamă resurse pentru:
 completarea veniturilor,
 facilitarea transportului,
 asistarea activităţilor zilnice,
 procurarea hranei şi servirea mesei mese,
 întreţinerea gospodăriei.
Pentru satisfacerea nevoilor psiho-sociale resursele ce pot fi mobilizate vin atât dinspre
familie, vecini şi prieteni, cât şi dinspre comunitate. Aceasta din urmă poate oferi servicii
complementare cum ar fi:
 programe de zi pentru tratament psihiatric,
 consiliere,
 socializare prin intermediul centrelor pentru vârstnici,
 programe de petrecere a timpului liber.
Aşa după cum s-a putut constata, evaluarea funcţională comprehensivă permite
identificarea nevoilor în numeroase domenii. În mod similar şi resursele trebuie evaluate
dintr-o perspectivă funcţională, pentru a vedea care sunt şi domeniile secundare (în raport
cu serviciul principal oferit) pe care acestea le pot acoperi. Indiferent de serviciul
principal primit, clienţii şi managerul de caz vor lua în calcul şi beneficiile secundare ale
acestuia. De exemplu, participarea la un program comun de servire a mesei satisface
deopotrivă nevoile de nutriţie ca şi pe cele de socializare ( ca beneficiu secundar).
Planificarea managementului de caz poate - şi trebuie, oricând este posibil – să

meargă dincolo de rezolvarea de suprafaţă a problemelor, formulând şi scopuri
funcţionale, explicite privind:
 explorarea strategiilor de abilitare a clienţilor şi a familiilor lor,
 dezvoltarea capacităţilor funcţionale de autoîngrijire, de evitare a problemelor şi

conflictelor, ceea ce poate să însemne:
 atitudini noi faţă de probleme,
 modalităţi diferite de a trăi cu problemele care nu pot fi rezolvate în întregime.
Un alt scop funcţional din planul de asistare, poate fi acela de a le arăta clienţilor
şi familiilor lor cum să:
 identifice resursele (interne şi externe),
 le pună în legătură cu nevoile,
 întocmească un plan de acţiune,
 implementeze,
 modifice când este necesar.
Finalmente, scopul fundamental al oricărui plan de asistare este de a arăta

clienţilor şi familiilor lor cum să fie proprii lor manageri de caz şi de a le conferi lor
posibilitatea de alegere şi control.
Reţeaua informală de suport social
Conceptul “reţea de suport social” reuneşte două concepte: cel de “reţea socială”
şi cel de “suport social”. “Reţeaua socială” se referă la un set specific de persoane care
interrelaţionează (membrii familiei, prieteni şi vecini). “Suportul social” acoperă o arie
mai extinsă a relaţiilor sociale, care poate include relaţii instituţionale formale şi
informale, programe comunitare. În acest context, “reţeaua de suport social “desemnează
ansamblul tuturor conexiunilor sociale care, împreună, pot contribui la optimizarea
funcţionării clientului.
Evaluarea funcţională, ca premisă a construirii reţelei de suport informal, poate

conduce la o varietate de forme de intervenţie:
 informarea cu privire la modalităţile alternative de rezolvare a problemelor similare

(prin exemplul şi cu sprijinul celor care fac parte din reţeaua de suport informal);
 re - abilitarea clientului şi a familiei de a rezolva problemele prin explorarea modului

în care, în trecut, au rerzolvat probleme similare;
 în termeni de prevenţie, asistenţii sociali pot anticipa consecinţele unor disabilităţi sau
ale bolii, în plan funcţional / instumental, sau ca situaţie de risc. De exemplu, deşi
diagnosticarea nu merge în mod necesar mână în mână cu disabilitatea funcţională,
aceasta este un indicator al riscului. Un client care a suferit un atac de cord sau a fost
diagnosticat cu o boală pulmonară sau diabet prezintă un risc ridicat pentru anumite
tipuri predictibile de afecţiuni, unele dintre ele putând fi prevenite. Un vârstnic cu
demenţă progresivă va suferi de afecţiuni funcţionale pe măsură ce boala progresează,
dar clientul şi familia sa se pot pregăti, într-o oarecare măsură, pentru situaţia
anticipată;
 medierea legăturii dintre clienţi şi familii cu servicii adecvate, constituie un real

ajutor în reducerea poverii îngrijirii şi totodată reprezintă o “punte” între reţeaua
socială informală (care, prin chiar natura sa, are limite inerente) şi cea formală;
 motivarea pentru schimbare şi păstrarea speranţei sunt atitudini ce pot fi construite
prin valorificarea experienţelor similare ale membrilor reţelei de suport informal,
chiar dacă, admitem că nu există două persoane sau situaţii identice;
 practica centrată pe familie (în sens larg) are ca asumpţie principală recunoaşterea
rolului fundamental al familiei în menţinerea bunăstării persoanei şi în potenţialul
suportiv al acesteia, cu condiţia ca ea însăşi (familia) să fie una funcţională. Din
păcate, nu toţi vârstnicii au familii intacte sau funcţionale, ceea ce înseamnă că, din
anumite puncte de vedere, sunt vulnerabili şi prezintă un risc ridicat de
instituţionalizare (dacă suferă pierderi funcţionale semnificative, dacă sunt expuşi
riscului de a fi neglijaţi şi abuzaţi). În astfel de situaţii vîrstnicii pot fi ajutaţi să-şi
construiască o reţea familială surogat, din surse formale sau informale, sau să
restabilească legăturile cu membrii înstrăinaţi ai familiei.
Stabilirea legăturilor cu resursele formale: lucrul cu organizaţiile.
Resursele instrumentale necesare clienţilor se află, de regulă, sub patronajul

organizaţiilor publice sau private. În cazul vârstnicilor, în special, resursele formale sunt
gestionate de agenţii comunitare. Accesul la resursele necesare depinde, pe de o parte, de
cunoaşterea nevoilor clientului (ca rezultat al procesului de evaluare individuală), iar pe
de altă parte de cunoaşterea criteriilor de eligibilitate ale agenţiilor (ca rezultat al
procesului de evaluare comunitară). Specht (1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp.
88-103) recomanda congruenţa dintre nevoi şi resurse: fiecare client să aibă acces la
resurse strict justificat de nevoile sale (nici mai mult nici mai puţin!).
Obiectivitatea în alocarea resurselor nu este chiar atât de simplu de respectat

precum pare, deciziile de acest fel fiind determinate de situaţii complexe care nu au
întotdeauna acoperire în prescripţii şi normative de aplicare, particularitatea fiecărui caz
impunînd tratarea lui ca o excepţie, şi nu ca o regulă.
Coordonarea resurselor, impune ca asistentul social să beneficieze de autoritate

sporită, concretizată în libertatea de acţiune profesională şi administrativă (cu privire la
nevoile clienţilor, la prognoze, politica agenţiei, legile şi chestiunile de cost şi eficienţă).
Responsabilitatea asistentului social de a coordona resursele existente poate
genera conflicte de rol (Moore, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103): pe de
o parte el trebuie să se asigure că prin serviciile şi resursele alocate se respectă
standardele calitative privind bunăstarea clienţilor, iar pe de altă parte trebuiesc respectate
cadrele programului, criteriile de eligibilitate, resursele întotdeauna limitate.
Partea pozitivă a acestui tip de conflict este aceea că permite identificarea şi

depăşirea limitelor din sistem şi dezvoltarea de noi servicii.
Monitorizarea serviciilor şi asigurarea calităţii lor
Monitorizarea serviciilor este o etapă importantă a managementului de caz, un

mecanism de ţinerea a evidenţei, de contabilizare, şi furnizare a asistenţei tehnice. Prin
mecanismul monitorizării se asigură implementarea serviciilor aşa cum au fost
planificate, în scopul satisfacerii nevoilor clienţilor şi ale familiilor lor, asistenţa tehnică
având rol corectiv – adaptativ, de menţinere a calităţii serviciilor.
Asigurarea calităţii în managementul de caz presupune două tipuri specifice de

monitorizare: monitorizarea procesului şi monitorizarea rezultatelor (Rothman, 1991, cf.
Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103). Monitorizarea procesului înseamnă urmărirea
implementării şi finalizării planului de servicii în conformitate cu planificarea şi cu
standardele de calitate ale programului. Monitorizarea rezultatelor înseamnă urmărirea
planului de servicii în termeni de beneficii pentru client.
Applebaum şi Austin (1990, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 88-103) au
identificat cinci întrebări la care putem apela în procesul monitorizării pentru a asigura
calitatea procesului cât şi a rezultatelor:
1. Cât de corect sunt aplicate criteriile de eligibilitate?
2. Evaluarea funcţională a clientului şi planurile de îngrijire sunt în conformitate

cu standardele de calitate?
3. Implementarea serviciilor se desfăşoară conform planificării?
4. Clienţii sunt mulţumiţi de serviciile primite?

5. Serviciile furnizate au rezultatele scontate pentru clienţi?
Monitorizarea serviciilor poate fi înţeleasă şi ca element constitutiv al procesului

de evaluare continuă, şi este posibilă numai în măsura în care există cadre temporale şi
standarde de calitate la care să se raporteze rezultatele obţinute.
Cadrele temporale (programarea) vizează preponderent activitatea asistentului

social şi mai puţin rezultatele pentru client. Buna practică indică faptul că serviciile
apreciate ca fiind de bună calitate sunt furnizate într-o perioadă de timp specificată.
Satisfacţia clientului, în raport cu serviciile primite, este un indicator important,

deşi indirect, al felului în care funcţionează serviciul. Eforturile de a măsura gradul de
satisfacţie al clienţilor reprezintă recunoaşterea necesară şi critică a participării lor la
planificarea şi implementarea planului de servicii, şi totodată o măsură a eficacităţii şi
eficienţei serviciilor.
Monitorizarea şi evaluarea sistematică a programelor pot fi considerate indicatori

ai excelenţei în furnizarea serviciilor, situaţie destul de rar întâlnită în practică, posibilă
totuşi, prin eforturi de planificare, standardizare a calităţii şi mai ales prin eforturi de
schimbare a mentalităţii.
Rolurile în managementul de caz
Rolurile asistentului social în managementul de caz derivă din datele evaluării

comprehensive. Rolul principal este acela de coordonator, rolurile « secundare » sau
adiţionale putând fi, după caz, cele de educator, broker, avocat, de mediator, facilitator,
precum şi rolul de a atrage şi dezvolta noi resurse.
În calitate de educator, asistentul social furnizează clienţilor şi familiilor

informaţii despre reţeaua de resurse ca şi despre procesul de schimbare în care se
angajează.
Ca broker, asistentul social intermediază obţinerea sau cumpărarea resurselor

prevăzute în planul de servicii.
Rolul de avocat presupune utilizarea unui set de strategii şi tehnici pentru a pune
în legătură clientul cu reţeaua de resurse, (convingere, negociere sau chiar confruntare cu
furnizorii de servicii - Rothman, 1991; Steinberg & Carter, 1983, cf. Gary M. Nelson, et
al.,1995, pp. 88-103).
Ca mediator, asistentul social clarifică neînţelegerile, intermediază părţile aflate

în conflict.
Ca facilitator asistentul social ajută clienţii şi familiile lor să se centreze pe

puterile lor, să-şi îmbunătăţească capacităţile de a înfrunta situaţiile curente şi să planifice
viitorul.
Rolul de a atrage şi dezvolta resurse presupune identificarea resurselor deficitare

găsirea soluţiilor compensatorii.
Statutul profesional al managerului de caz
Rolurile asociate managementului de caz sunt, după cum se poate constata,

complexe şi necesită stăpânirea unor abilităţi profesionale la nivel de perferomanţă,
deoarece scopurile unei astfel de întreprinderi sunt complexe şi ambiţioase. Cu toate
acestea în percepţia comună şi chiar a unor profesionişti (asistenţi sociali) managementul
de caz este considerat ca solicitând în mai mică măsură competenţe profesionale
specifice, comparativ cu practica asistenţei sociale de tip terapeutic sau consilierea..
Această situaţie se explică prin aceea că în cadrul relaţiei terapeutice sau de

consiliere principala resursă o constituie însăşi expertiza profesionistului, agenţia fiind
doar un cadru de desfăşurare şi nu o furnizoare de resurse. În plus, asistentul social
implicat într-o intrevenţie directă individuală deţine controlul asupra procesului şi
primeşte feed-back-uri pozitive din prtea clienţilor.
În managementul de caz, asistentul social este un intermediar pentru

interacţiunile terapeutice ale altora, resurele aparţin agenţiei pe care o reprezintă sau
cooptează în intervenţie, iar beneficiile aduse clienţilor sunt indirect legate de prestaţia sa.
În fapt, chiar dacă managerul de caz petrece o parte din timp manipulând hârtii
şi contactând furnizorii de servicii, multitudinea rolurilor asumate, interviurile cu clienţii
şi familiile lor, evaluările, implementarea serviciilor, monitorizarea acestora, dau măsura
înaltului profesionalism pe care un manager de caz trebuie să îl probeze.
Știați că ?
 Bazându-se pe rezultatele a numeroase cercetri privind reţelele sociale şi suportul

social, Ell (1984, cf. Gary M. Nelson, et al.,1995, pp. 88-103) concluziona: “nu
numai că legăturile sociale cresc nivelul bunăstării individuale, dar ele par a
influenţa însăşi creşterea imunităţii la bolile fizice şi psihice, par a avea un rol în
menţinerea capacităţii de decizie şi rezolvare de problemele. Legăturile sociale
suportive contribuie la menţinerea echilibrului între solicitările mediului şi
resursele personale, echilibru ce influenţează, la rândul său, rezistenţa faţă de
factorii de risc (boală şi stres)”.
MANAGEMENTUL DE CAZ IN ASISTENTA SOCIALA
 Termenul deja cunoscut la noi cu intelesul de autoritate in sensul de a conduce, isi

gaseste utilitate dar si necesitate in activitatile si actiunile asistentei sociale.Daca
odinioara managementul era asociat cu organizarea si functionarea institutionala,
astazi il regasim ca metoda de lucru pentru gestionarea activitatilor.
 NASW (1992:1) defineste managementul de caz in asistenta sociala “o metoda de
a oferi servicii, prin care asistentii sociali profesionisti evalueaza nevoile
clientului si ale familiei clientului in colaborare cu acesta, coordoneaza,
monitorizeaza, evalueaza si sustin clientul pentru a accesa servicii sociale care sa
corespunda acestor nevoi.”(Cojocaru Cojocaru,2008:24)
 Pentru Weil si Karls(1985:2) managementul de caz este definit ca “un set logic de
pasi si un proces de interactiune in cadrul retelei de servicii prin care se asigura ca
beneficiarii primesc serviciile de care au nevoie intr-o forma de sprijin eficace,
eficienta si la un cost acceptabil”(idem)
 Nicoleta Neamtu (2001:13), facand apel la teorii contemporane, descrie

managementul ca “proces prin care se realizeaza lucrurile” , printr-o serie de
activitati relationate intre ele , concentrate asupra realizarii scopurilor si
indeplinite prin intermediul oamenilor si a resurselor organizationale(Certo:1989)
 In asistenta sociala romaneasca, doar pentru managementul de caz privind

protectia copilului aflat in dificultate managementul de caz este definit prin
Ordinul nr.288/2006, in mod restrans ca “metoda de coordonare a tuturor
activitatilor de asistenta sociala si protectie speciala desfasurate in interesul
superior al copilului de catre profesionisti din diferite servicii sau institutii publice
private”.
 http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/MANAGEMENTUL-DE-CAZ-
IN-ASISTEN359.php
 Care sunt pașii de parcurs în cadrul mamagementului de caz ca strategie de

intervenției ?
 Care sunt caracteristicile planificării ?
 Care sunt posibilele forme de intervenție în cadrul rețelei informale de support

social ?
 Ce diferențe sesizați între monitorizarea procesului și monitorizarea rezultatelor,

în cadrul managementului de caz ?
Nelson , Gary M., (1995 Adult Services-Social work NASW Press

Eller, Ann C., ), practice and administration,
Streets, Dennis W.,
Morse, Margaret L.,
http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/MANAGEMENTUL-DE-CAZ-IN-
ASISTEN359.php
Bibliografie adițională
1. Andelin, Emanuel, Ionel, Burca, Cristina, Program specific de asistenta psihosociala

destinat persoanelor varstnice. Bucuresti : [s. n.], 2009;
2. Apahideanu, Octavian-Ionut: Asistenta sociala a persoanelor de varsta a treia, . Resita:
Editura Eftimie Murgu, 2006;
3. Atchley, Robert C., Social forces and aging: an introduction to social gerontology.
Belmont, California : Wadsworth Publishing Company, 1997;
4. Bogdan, Constantin, Geriatrie: Ed. Medicală, București, 1997;
5. Bogdan, Constantin, (coord.), Elemente de îngrijiri palliative, oncologice și non-
oncologice, Ed. Universitară, București, 2006;
6. Boitan, Adilene: Elixirul tinereții: activități sportiv-recreative pentru vârsta a treia , Bacău:
Docucenter. 2010;
7. Burbea, Milescu, Iuliu: Particularități ale depresiilor din a treia etapa de vârstă Târgu-
Mureş, 2007;
8. Care of the older person: a handbook for care assistants. Oxford, Blackwell Science,
1997;
9. Ciucurel, Constantin, Iconaru, Elena, Ioana, Introducere în gerontology, Craiova,
Universitaria, 2008;
10. Deheleanu, P., Depresia la varsta a treia, Timisoara: Editura Mirton, 2001;
11. Demetrescu, Radu C, Drepturile omului la vârsta a treia, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, București, 1994;
12. Dobrescu, Dumitru, Gerontofarmacologie, București, Mondan, 1995;
13. Donca, Valer, Cercetări privind unele particularități ale hipertensiunii arteriale la
vârstnici, Cluj-Napoca, 2008;
14. Drimer, D., si Matei Savulescu, A., Speranță pentru vârsta a treia, București: Editura
Tehnică, 1991;
15. Duda, René, Geriatrie medico-socială, Iaşi, Junimea, 1983;
16. Elder abuse work: best practice in Britain and Canada. London ; Philadelphia: Jessica
Kingsley Publishers, 1999;
17. Erikson Erik H., ERIKSON Joan M., KIVNICK Helen Q., Vital involvement in old age : [the
experience of old age in our time]. New York, W. W. Norton & Company, London, 1986;
18. Fontaine, Roger, Psihologia îmbătrânirii, Iaș, Polirom, 2008;
19. Froggatt, Alison, Family work with elderly people, Basingstoke, Hampshire, MacMillan
Press,1993,
20. Gal Denizia, Vine o zi – eseuri pe teme gerontologice, Cluj-Napoca, Presa Universitara
Clujeana, 2001;
21. Gal Denizia, Dezvoltarea umanană și îmbătrânirea, Cluj-Napoca, Presa Universitara
Clujeana, 2001
22. Denizia Gal, Asistenţa socială a persoanelor vârstnice-Aspecte metodologide, Ed.
Todesco, 2003
23. Gal, Denizia (coord.), (2012), Îngrijirea vârstnicului.Studii și modele de bune
practici, CCȘ, Cluj-Napoca
24. Gârlean-Șoitu, Daniela T. , Varsta a treia, Iași: Institutul European, 2006;
25. Geriatrie și gerontologie, manual universitar, 2002;
26. Gerontological social work practice: issues, challenges, and potential, New York,
London,The Haworth Social Work Practice Press, 2001
27. Ghidrai, Olimpia, Geriatrie și gerontologie, Cluj-Napoca: Casa Cărtii de Știintă 2002;
28. Growing old differently: collection of articles / edited by Gérald Bogard and William
Tyler, [Strasbourg]: Council of Europe Press, 1994;
29. Growing old disgracefully: new ideas for getting the most out of life, London, Piatkus,
1993;
30. Gusic, Vladimir-Iuliu, Biologia varstelor si lupta impotriva bătrâneții. București: Editura
Științificș și Enciclopedică,1984;
31. Hayslip, Bert, Panek, Paul E., Adult development and aging, New York: Harper Collins
College Publishers, 1993;
32. Holzmann Robert, Old age income support in the 21 century: an international ..,
Washington D.C.: The World Bank 2005;
33. Holzmann Robert, New Idea – about old age security: towards sustainable pension
system in 21 st. century, Washington D.C.: The World Bank 2001;
34. Hoyer William J., Rybash John M., Roodin Paul, Adult development and aging. Boston :
McGraw-Hill College, 1999;
35. Hooyman, Nancy R, Kiyak H. Asuman, Social gerontology : a multideisciplinnary
perspective. Boston : Allyn and Bacon, 1993;
36. Hooyman, , Nancy R : Social gerontology : a multideisciplinnary perspective, 5th edition,
London, Boston: Allyn and Bacon, 1999;
37. Independent aging : family and social systems perspectives. Rockville, Md : Aspen
Systems Corporation, 1984;
38. Interdisciplinaritate în geriatrie şi gerontologie : al 4-lea Congres Naţional de Geriatrie şi
Gerontologie cu participare internaţională, Bucureşti, 2-5 octombrie 2008 : [rezumate],
Piteşti : Nomina. 2008;
39. Kulikovski, Lidia : Pro senectute : în obiectiv vârsta a treia : ghid, Chişinău : [s.n.]. 2001;
40. Ladret, Albert : La vie de la personne âgée, Lyon : Chronique Sociale, 1993 ;
41. Leibold, Marius, Voelpel, Sven, Managing the aging workforce : challenges and solutions,
Erlangen Publicis, 2006;
42. Lowy, Louis, Social work with the aging : the challenge and promise of the later years,
Illionis: Wavelland Press, 1991;
43. Macarie, Antonia, Impactul parametrilor clinico-biologici asupra prognosticului
insuficienţei cardiace la vârstnici, Cluj-Napoca, Editura [s. n.], 2010;
44. Marshall, Mary E., Asistenta sociala pentru batrani. Bucuresti, Alternative, 1993;
45. Marshall, Mary E., Social work with old people. Basingstoke, Hampshire : MacMillan
Press, 1990;
46. Mathes, Klaus, Îngrijirea vârstnicului: model de formare profesională, Cluj-Napoca, Casa
Cărții de Stiinta, 2010;
47. McMAHON Christine, Care of the older person, a handbook for care assistants, Oxford,
Blackwell Science, 1997;
48. Moody, Harry R., Aging, concepts and controversies, 5 th edition, Thousand
Oaks, London, New Delhi: Pine Forge Press, 2006;
49. Muresan, Cornelia, Rotariu, Traian-Ioan, Rebeleanu-Bereczki Adina, Haraguș, Paul-
Teodor, Situatia varstnicilor din Romania. Bucuresti : [s.n], 2009;
50. Munteanu, Anca, Psihologia vârstelor adulte și ale senectuții, Timişoara, Eurobit, 2004;
51. Nechita, Marius, Resurse si nevoi la persoanele de varsta a treia, Baia Mare, Editura
Universităţii de Nord, 2008;
52. Nechita, Marius, O abordare conceptuală integrată privind vârstnicii, Baia-Marie: Editura
Universitatii de Nord, 2009;
53. Nechita, Marius, Diferenţe de gen la persoanele vârstnice, Baia-Marie, Editura
Universitatii de Nord, 2009;
54. Papalia, E. Diane, Dezvoltarea Umana, ed. a 11-a, Bucuresti: Editura Trei, 2010;
55. Paşcanu, Viorel Olivian, Vârsta a treia sau ultimul examen : (îndrumar pentru tineri,
adulţi şi bătrâni), Iaşi, Moldova. 1994;
56. Personne, Michel, Soigner les personnes âgées à l'hôpital : la formation à la relation
d'aide, Toulous, Privat, 1991 ;
57. Popa, Rodica, Atenuarea involuției funcțiilor intelectuale la âarsta a treia Cluj-Napoca :
[s.n.]. 1998
58. Popescu, Nicolae, Vârsta a treia și recuperarea fizico- kinetică, Craiova, Universitaria.
2005;
59. Powell, Jennie, Grija de a comunica, asistarea vârstnicului cu demenţă, Editia în limba
romana ingrijită de Denizia Gal, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știinta 2010;
60. Prada, Gabriel-Ioan, Geriatrie și gerontologie, note de curs, Bucuresti, Ed. Medicala.
2001;
61. Quinn, Willliam, Independent aging : family and social systems perspectives, Rokville,
Md, Aspen system Corporation, 1984;
62. Quinodoz, Danielle, Growing old: a journey of self-discovery, New York, NY : Routledge,
2010;
63. Racine, Gilbert, La demarche qualite dans les etablissements d'hebergement pour
personnes agees dependantes. Paris, Berger-Levrault, 2001;
64. Rabolu, Elena, , Managementul activitatilor fizice la persoanele de varsta a treia :
Universitaria, Craiova, 2009;
65. Roy, Frederick, Hampton, The encyclopedia of aging and the elderly, New-York Facts On
File, 1992;
66. Schlenker, Eleanor D., Nutrition in aging. St. Louis, Baltimore, Boston [etc.], Mosby,
1993;
67. Smith, Linda, Caring for older people in a mixed economy, New York, Churchill
Livingstone, 1997;
68. Sorescu, Maria Emilia, Asistenta socială a persoanelor vârstnice: curs universitar. Craiova,
Tipografia Universității din Craiova, 2005;
69. Speers, J. Alvin, Growing old with laughter, Calgary, Aardvark Enterprises, 2007;
70. The social networks of older people: a cross-national analysis. Westport, Conn, Praeger,
1996;
71. Tia, Teofil, Psihologia vârstei a treia: universul psiho-afectiv al pensionarilor Universitatea
"1 Decembrie 1918", Alba Iulia 2010-2011;
72. Tudor, Gheorghe, Vârsta a treia, strategii de intervenție, Braila, Editura Sfântului Ierarh
Nicolae, 2010;
73. Tomb, D. A., Growing old: a handbook of you and your aging parents, New York, Penguin
Books, 1986;
74. Wolfgang, Kleepies, Arta de a te pregati pentru vârsta a treia, București: Editura Trei,
2007;
75. Women growing older: psychological perspectives. Thousand Oaks, Calif., London, New
Delhi, Sage Publications, 1994;
76. Working with older people and their families : [key issues in policy and practice].
Buckingham, Open University Press, 2001;
77. Velcoiv, P., Psihologia vârstelor, Timișoara, Editura Universitatii de Vest, 1994;
78. Zaidi, Asghar M, Well-being of older people in ageing societies. Aldershot, Burlington,
USA ,Ashgate, 2008;
79. Zamora, Elena, Bazele teoretico-metodice ale kinetoprofilaxiei şi kinetoterapiei la vârsta
a III-a, Cluj-Napoca, Risoprint, 2008
80. Zeintl, Melanie, The role of working memory in prospective memory performance
across old age, Dreasden, (s. n), 2007;

Asistenta Sociala PT Varsta A Treia 2013

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Asistenta Sociala PT Varsta A Treia 2013

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU

Specializarea : Asistenţă Socială

Conf.dr. Denizia Gal

Asistenţa socială pentru

II. Suportul de curs propriu-zis

Serviciile furnizoare de informaţii

Cunoaşterea resurselor şi adecvarea lor la nevoi

De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională

Argumente pentru o evaluare funcţională

Evaluarea funcţională comprehensivă

Managementul de caz ca strategie de intervenţie

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs:

Nume: [Denizia Gal]

Birou: [Facultatea de Sociologie și Asistență [Asistența socială pentru vârsta a treia]

Consultaţii: [vineri 15-16]

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Dobândirea unui set de valori, cunoştinte, deprinderi, în vederea lucrului cu persoanele

Organizarea temelor în cadrul cursului

Prezentarea continuturilor tematice

Cuvinte cheie: îmbătrânirea populației, principii și valori, îngrijirile la domiciliu,

Bibliografie și resurse web

CONSILIUL NAŢIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE, (2012 ), ,,Aspecte ce privesc asistenţa

socială ca modalitate de respectare a egalităţii de şanse şi apărarea

drepturilor persoanelor vârstnice”,

Serviciile furnizoare de informaţii

Obiective: Conştientizarea specificului muncii cu persoanele vârstnice. Înţelegerea

Cuvinte cheie: furnizare de informaţii, identificarea, localizarea, contactarea populaţiei

Cursanţii vor şti: că în vederea furnizării de informaţii persoanelor vârsnice este

Bibliografie și resurse web

Obiectiv: înţelegerea importanţei clarificărilor ce ţin de misiunea agenţiei şi de criteriile

Cuvinte cheie: misiunea ageţiei, relaţia de ajutor, procesul de evaluare, intervenţia în

Cursanţii vor şti: ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului în asistenţa socială,

Bibliografie și resurse web

Bălaşa, Ana, (2003), Protecţia socială a persoanelor vârstnice în România”, în Rev.

Obiective: înţelegerea împortanţei evaluării funcţionale pentru natura şi calitatea

Cuvinte cheie: evaluare funcţională comprehensivă: mediul, sănătatea fizică şi mentală,

Cursanţii vor şti: să realizeze o evaluare funcţională.

Bibliografie și resurse web

Obiectiv: cunoaşterea şi utilizarea managementului de caz ca strategie de intervenţie.

Cursanţii vor şti: să întocmenască un plan de management de caz

Bibliografie și resurse web

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

 Studiul bibliografiei recomandate, (aditional, poate fi studiată şi bibliografie

 Realizarea unui intrviu cu o persoana vârstnică.

 Referatul şi fișele de lectură vor fi înmânate titularului cursului în timpul sesiunii

Bibliografie indicată pentru referate şi lucrări

Bogdan, Constantin (1997) Geriatrie, Editura Bucureşti

Crăciun, Abraham P., (2000) Legislaţia în asistenţa socială, Editura Bucureşti

Delperee, Nicole, (1995) Protecţia drepturilor şi libertăţilor I. R.D.O. Bucureşti

Gal, Denizia, (2003) Asistenţa socială a persoanelor Editura Cluj-Napoca

Ghidrai, Otilia, (2001) Geriatrie, Editura Dacia Cluj-Napoca

Goldiş, Vasile, (1994) Asistenţa instituţională a bătrânilor Editura ALL, Bucureşti

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Politica de evaluare şi notare

Elemente de deontologie academică

Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare.

Vezi standardele APA pentru redactarea bibliografiilor: http://psihologie.esential.ro/APA

În lucrul cu persoanele vârstnice se vor respecta principiile confidentialității, intimității,

Strategii de studiu recomandate

Obiectiv: familiarizarea cu problematica vârstei a treia, cu principiile şi cadrele

Cuvinte cheie: îmbătrânirea populației, principii și valori, îngrijirile la domiciliu,