ANEXA

Ciocârlia
după Ion Agârbiceanu

La începutul lui martie, zăpada se topi sub adierile vântului. Iarba se grăbi
să-şi arate acele verzi şi fragede . Într-o seară, iarna dădu drumul zăpezilor şi
dimineaţa era alb cât bătea ochiul.
Oamenii nu se înspăimântaseră de toanele iernii. Ei începură să iasă cu
plugurile.
- N-am apucat să ar primăvara fără să aud ciocârlia.
- Vom auzi-o, n-avea grijă! Să se ivească numai soarele. Ea ce aşteaptă?
N-a durat mult până când soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de
tinereţe şi se înălţă biruitor în seninătatea cerului. Vântul cald de la miazăzi, cu
mireasmă de verdeaţă a umplut lumea, fugărind norii.
Ionaş se grăbise să iasă cu oile la păscut. Deodată ciuli urechile şi un zâmbet
larg îi inundă întreaga faţă.
- Ciocârlia! Bădiţă, ai auzit?
- Unde, măi Ionaş?
- Uite-o pe una! Ba sunt trei! Ba, patru!
Ionaş nu mai ştia după care să privească.
- Ţine-te numai după una, dacă vrei să o vezi până o înghite văzduhul. De
acum primăvara rămâne.
Ionaş îşi adună turma şi o mână într-o parte a luncii, unde mai erau şi alţi
copii cu oile.
- Eu am văzut ciocârlia de aproape astă iarnă la noi în şură.
Un băiat din clasa a III-a, vecin cu Ionaş, zise:
- Le-am văzut şi eu astă iarnă. Dar nu acelea-s ciocârliile care cântă.
- Cum nu? Nu-s ciocârlii?
- Aşa le zicem, dar acestea care cântă sunt mai mici şi-s păsări călătoare.
Erau vreo opt copii, din care trei umblau la şcoală. Se apropie de ei un
fecioraş de vreo paisprezece ani. Îl chema Vasilică. Ştia multe poveşti. Copiii se
adunară în jurul lui Vasilică, iar el, dregându-şi glasul, a-nceput să le spună o
poveste despre ciocârlie şi cântecul ei.