Chimie Anorganică

1. STRUCTURA ATOMULUI ŞI SISTEMUL

PERIODIC AL ELEMENTELOR
1.1 Introducere
1.1.1 Modele atomice
De la interpretarea genezei Universului prin teoria Big Bang, la înţelegerea
diversităţii culorii lumii florale, a fascinantelor şi complexelor mecanisme
biochimice din organismele vii, şi până la obţinerea unor materiale inteligente
care fac să funcţioneze diverse sisteme (componente ale unor structuri gigant,
roboţi industriali, structuri bionice) este doar un pas, în imensul progres ştiinţific,
realizat de omenire, la traversarea câtorva decenii de cercetare în domeniul
chimiei.
Marii cercetători ai lumii ştiinţifice şi-au pus în valoare pasiunea pentru studiul
naturii, prin filozofie, spre chimie, prin creativitate şi responsabilitate. Încă din
antichitate oamenii erau preocupaţi de cunoaştere. Conform concepţiei atomiste
dezvoltate de filozofii greci Democrit şi Leucip (sec. V î.e.n) se considera că
materia are o structura discontinuă fiind alcătuită din particule indivizibile,
numite atomi (în limba greacă, atomos = indivizibil). Chimistul englez, J. Dalton
(1803) pornind de la legea conservării masei (A. L. Lavoisier 1774) a elaborat
teoria atomistă, conform căreia atomii reprezintă particulele limită (cele mai
mici) care alcătuiesc un element chimic şi păstrează proprietăţile acestuia.
Teoriile moderne fundamentate pe datele experimentale ale secolului XX au
condus gradual la evoluţia conceptului de atom.
Aceste teorii, bazate pe fizica şi chimia cuantică susţin că atomul are o structură
complexă fiind considerat o entitate materială universală.
Principalele experimente care au marcat evoluţia conceptului de atom, de la
particula considerată limită, la entitatea materială complexă, constituită din
particule subatomice sunt:
1805 – J. Dalton formulează teoria atomică; foloseşte noţiunea de atom,
consecinţă a legilor fundamentale ale chimiei;
1833 – M. Faraday studiază electroliza şi legile acesteia: electricitatea este
transportată de materie; sarcina electrică transportată de atom este un multiplu al
unei sarcini elementare, e;
1859-1879 – J. Plücker şi W. Crookes experimentează descărcări electrice în
gaze rarefiate: descoperă razele catodice (alcătuite de fapt din electroni, Stoney
1891) şi razele anodice (ioni pozitivi);
1885 – J. Balmer studiază spectrul de emisie al hidrogenului şi al atomilor
hidrogenoizi: electronii execută mişcări discontinue în atomi;
1895 – W.K. Roentgen descoperă razele X;
1896 – A.H. Becquerel descoperă radioactivitatea naturală;
1897 – 1934 Marie şi Pierre Curie studiază radioactivitatea naturală;
1900 – M. Planck formulează teoria cuantelor de energie;
1904 – J.J. Thomson propune primul model atomic: modelul static; conform
acestuia, atomul se considera a fi constituit dintr-o sferă încărcată pozitiv, în care
erau încorporate neomogen, sfere mult mai mici, cu sarcină negativă, electronii.
Suma sarcinilor negative ale tuturor electronilor din atom este egală cu sarcina
pozitivă a restului atomului (atomul este electroneutru).
1905 – A. Einstein introduce noţiunea de foton; interpretează teoretic efectul

e−Chimie 3
 Chimie Anorganică
fotoelectric;
1906 – R.A. Millikan determină experimental sarcina electronului: sarcina
electrică purtată de mase materiale electrizate mici este un multiplu al sarcinii
elementare de electricitate, e = 1,602×10-19 C;
1911 – E. Rutherford a demonstrat experimental structura lacunară a
materiei şi existenţa nucleului atomic de sarcină +Ze; propune modelul planetar
al atomului. Conform acestui model, întreaga masă şi sarcină pozitivă a atomului,
+Ze se concentrează în centrul acestuia într-un volum foarte mic, numit nucleu
atomic (diametrul=10-14 - 10-15 m). În jurul nucleului gravitează la distanţe relativ
mari, pe orbite eliptice sau circulare, cei Z electroni, care formează învelişul
electronic al atomului (figura 1.1);
1912 – J. Frank şi G. Hertz pun în evidenţă existenţa nivelelor discrete de
energie din atom; Figura 1.1
1912 – S. Procopiu determină momentul magnetic elementar; Modelul atomic planetar
E. Rutherford
1913-1914 – H.G.J. Moseley studiază spectrele de raze X ale diferitelor
elemente; introduce noţiunea de număr de ordine Z, ca proprietate fundamentală
a atomului;
1913 – N. Bohr formulează primul model modern al atomului, modelul
cuantificat al atomului (de hidrogen şi ioni hidrogenoizi); introduce noţiunea de
cuantificare a energiei la nivelul atomului. Bohr consideră că atomul de hidrogen
este alcătuit dintr-un nucleu fix, având o sarcină pozitivă, care concentrează toată
masa atomului, în jurul căruia gravitează electronul pe o orbită circulară (analog
modelului propus de Rutherford).
Emisia sau absorbţia de energie de către atomi se face discontinuu (numai la
anumite valori de energie, corespunzătoare liniilor caracteristice din spectrul
atomic), conform teoriei lui Max Planck (1900), prin cuante de energie ε = hν
(unde: h este constanta lui Planck, h = 6,62606876×10-34 J.s, cea mai mică acţiune
posibilă la nivel subatomic, aşa-numita cuantă elementară de acţiune; ν este Figura 1.2
frecvenţa radiaţiei). Modelul atomic N. Bohr
Bohr sintetizează principiile asupra structurii atomului, în două postulate:
- în atomii neexcitaţi - aflaţi în stare fundamentală - electronii se mişcă continuu
în câmpul nucleului, parcurgând anumite traiectorii circulare (orbite permise sau
orbite staţionare) astfel încât, momentul cinetic orbital este un multiplu întreg n
al constantei h/2π:
m v r = n h /2π (1.1)
unde: n este număr cuantic principal, introdus pentru cuantificarea momentului
cinetic orbital, pentru traiectorie circulară (n ∈ Ν∗); numărul cuantic principal
indică nivelele energetice din atom (n =1, 2, 3,… sau K, L, M, ...). Electronii
aflaţi în mişcare pe orbitele permise nu emit şi nu absorb energie. Nivelul cel mai
apropiat de nucleu - nivelul fundamental - are energia minimă (figura 1.2);
- atomul absoarbe sau emite energie numai prin trecerea de la o stare energetică
staţionară la alta. Tranziţiile electronice au loc strict pe nivelele de energie, En
prin implicarea unei cuante de energie hν=∆Ε. De exemplu, în cazul absorbţiei de
energie cuantificată hν, electronul efectuează un salt de pe un nivel de joasă
energie, pe un nivel de energie superioară:
Figura 1. 3 Undă
hν = Ε2 − Ε1 (1.2) staţionară în atomul de
În stare excitată atomul este instabil şi electronul revine (după 10-7 - 10-8 s) în hidrogen ( n = 4)
starea fundamentală (corespunzător energiei minime). Energia electronului în
afara atomului este necuantificată.
1924 – Louis de Broglie introduce ipoteza remarcabilă, conform căreia o
microparticulă cu masă de repaus diferită de zero are caracter dual, extinzând

e−Chimie 4
 Chimie Anorganică
astfel dualitatea corpuscul-undă de la particula de energie radiantă (foton) la
particule materiale atomice (sau subatomice) cu masă de repaus finită, m şi cu
viteză, v mai mică decât viteza luminii (v < c). Conform teoriei lui L. de Broglie,
oricare particulă atomică aflată în mişcare are asociată o undă staţionară, numită n-număr cuantic
undă de Broglie sau undă asociată (figura 1.3), a cărei lungime de undă λ este: principal
- indică energia totală
λ = h/mv = h/p (1.3) E a electronului;
unde: λ este lungimea de undă asociată microparticulei (electron, proton, neutron
- valori: n=1, 2,...7...
etc.); h este constanta lui Planck, m, v, şi p reprezintă masa, viteza şi impulsul - numărul maxim de
microparticulei. Calcularea lungimii de undă λ s-a făcut pe baza ecuaţiilor electroni dintr-un
fundamentale introduse de Planck E=hν şi respectiv Einstein, E=mv2. nivel este 2n2;
Unda asociată electronului se propagă în spaţiul tridimensional astfel încât atinge n −1

∑ 2(2l + 1) = 2n2
periodic un maxim într-o direcţie şi un minim în cealaltă direcţie, trecând l = 0
printr-un nod de amplitudine zero, la jumătatea acestei distanţe. Semnul undei se
consideră pozitiv spre maxim şi devine negativ trecând prin nod, spre minim.
Conform teoriei lui L. de Broglie, sunt admise doar orbitele pentru care unda l-număr cuantic
asociată este staţionară. Astfel, mecanica cuantică înlocuieşte orbita din teoria secundar (azimutal)
lui Bohr cu noţiunea de sistem de unde staţionare, care se propagă în spaţiul - indică geometria
tridimensional, pe un contur închis. Pentru ca unda să se închidă (să fie orbitalilor şi
staţionară) se impune condiţia ca lungimea cercului să fie egală cu un număr subnivelul energetic:
întreg de λ, adică 2π r = nλ (figura 1.3). Astfel se confirmă matematic prima s (l=0); p (l=1), d
(l=2), f (l=3);
condiţie de cuantificare introdusă (arbitrar) de postulatul Bohr.
- valori posibile: l=0,
1925 – W.K Heisenberg şi Max Born formulează principiul incertitudinii, 1, 2,..(n-1); total (n-
conform căruia, nu se pot determina simultan şi cu exactitate, o proprietate 1) valori pentru un
corpusculară (impuls p, viteză) şi una ondulatorie (poziţie, frecvenţă) a unui strat n;
electron aflat într-o anumită stare energetică. Imposibilitatea de determinare nu - indică ordinul
degenerării
este datorată unor imperfecţiuni de tehnică experimentală, ci este consecinţa
orbitalilor dintr-un
dualităţii corpuscul-undă a electronilor, fiind intrinsecă particulelor subatomice. subnivel energetic
Dacă se consideră ∆ x eroarea de determinare a unei coordonate de poziţie x, iar (2l+1) în absenţa
∆ p eroarea de determinare a impulsului p, produsul celor două erori are ordinul unui câmp exterior
de mărime al constantei h, şi nu poate tinde niciodată la zero, ci numai către h sau perturbator.
un multiplu de h: ∆ x ∆ p ≥ h/2 π. Dacă unul din cei doi parametri se determină
cu precizie foarte mare (∆ x →0) eroarea în determinarea celui de al doilea
parametru devine foarte mare (∆ p → ∞) şi invers. m – număr cuantic
În acest mod, s-a trecut de la descrierea clasică a mişcării unei particule, prin magnetic
poziţie şi viteză (traiectorie), la descrierea prin mecanica cuantică, conform - indică orientarea în
căreia, ceea ce se poate afirma despre un electron în mişcare se referă la spaţiu a orbitalilor
probabilitatea de existenţă a acestuia, în spaţiul din jurul nucleului. Această aflaţi într-un câmp
magnetic exterior;
noţiune implică o anumită imprecizie referitoare la localizarea spaţio-temporală a
- valori posibile:
electronilor. Se poate determina doar o zonă în jurul nucleului, în care -l, ...0,...+l; total
probabilitatea de existenţă a electronului este maximă. (2l+1) valori
1926 – E. Schrődinger prezintă modelul ondulatoriu al atomului; introduce (numărul de orbitali
noţiunea de orbital atomic şi determină forma şi energia orbitalilor. degeneraţi
energetic dintr-un
El trateaza atomul analog unui sistem de unde staţionare care se propagă în substrat l)
spaţiul tridimensional din jurul nucleului şi dezvoltă astfel o teorie echivalentă
mecanicii cuantice, numită mecanică ondulatorie.
Schrődinger formulează o ecuaţie generală, ecuaţia undei tridimensionale
asociate electronului care descrie fenomenele subatomice, sub aspect s- număr cuantic de
spin
ondulatoriu. Amplitudinea undei electronului se numeşte funcţie de undă (Ψ) care - indică densitatea de
este o funcţie de coordonate spaţiale şi de timp, Ψ(x,y,z,t). sarcină în orbital;
Schrődinger propune o ecuaţie de undă pentru determinarea funcţiei de undă Ψ a - valori posibile:
oricărui sistem, care leagă coordonatele spaţiale ale electronului de energia s=±(1/2)
acestuia. Funcţia de undă Ψ descrie comportarea electronului atât în prezenţa unor
câmpuri perturbatoare, cât şi în absenţa acestora.
Expresia acestei ecuaţii în coordonate carteziene Oxyz (cu nucleul în originea

e−Chimie 5
 Chimie Anorganică
axelor) are forma:

∂ 2 Ψ ∂ 2 Ψ ∂ 2 Ψ 8π 2 m
+ 2 + 2 + 2 ( E − V )Ψ = 0 (1.4)
∂x 2 ∂y ∂z h

unde : Ψ − funcţia de undă asociată; m - masa electronului; E - energia

totală a electronului; V - energia potenţială; diferenţa (E–V) = energia cinetică, Ec.
Schrődinger adoptă prevederi de probabilitate (densităţi de probabilitate), în
sensul că electronul poate fi localizat cu o anumită certitudine într-o zonă din jurul
nucleului. Electronul este descris ca o particulă aflată în mişcare foarte rapidă,
care generează imaginea unui nor de densitate variabilă în raport cu un sistem de
axe, Oxyz. Sens fizic are doar pătratul funcţiei de undă (Ψ 2), care indică a)
densitatea norului electronic în spaţiul din jurul nucleului, iar mărimea Ψ ∂ V 2

indică probabilitatea de existenţă a electronului într-un anumit element de volum

∂ V, în spaţiul din jurul nucleului.
Ecuaţia lui Schrődinger admite soluţii numai pentru valorile cuantificate ale
energiei electronului, numite valori proprii ale energiei. Acestea sunt determinate
de numărul cuantic principal, n. Pentru valorile proprii ale energiei introduse în b)
ecuaţie se obţin prin integrare mai multe soluţii, fiecare reprezentând o funcţie de
undă, Ψ. Aceste funcţii de undă definesc stările staţionare ale electronului în Figura 1.4
Atomi de fier depuşi pe
atom şi sunt numite funcţii de undă orbitale sau orbitali.
o lamelă de cupru
Fiecare soluţie (orbital) este caracterizată de un grup de numere cuantice şi a) imagine
reprezintă câte o stare energetică a electronului în atom (n), având o anumită macroscopică
geometrie (l) şi orientare (m). Conform concepţiei mecanicii cuantice, pentru b) imagine prelucrată
definirea stării electronului în spaţiul atomic este necesar să se introducă cel de al pe computer (STM,
patrulea număr cuantic, numărul cuantic de spin (s), care ţine cont de rotaţia efect tunel)
electronului în jurul propriei axe şi corespunde densităţii de sarcină în orbital
(densitatea este maximă, când orbitalul este complet ocupat cu doi electroni de
spin opus).
Experimentele şi teoriile celebre din secolul trecut sunt continuate în prezent, cu
instrumentele tehnicii moderne de investigare şi interpretare computerizată fiind
centrate pe dezvoltarea şi elucidarea structurii materiei, la nivel atomic şi
subatomic (figura 1.4).

1.1.2 Particule subatomice. Natura electrică a materiei

Datele experimentale acumulate de fizica şi chimia modernă au condus la ideea
că Universul lumii materiale este constituit din materie şi energie. Cele două
forme sunt interschimbabile şi inseparabile. Materia manifestă proprietăţi
electrice. Termenul materie se referă la tot ceea ce există în Univers, ocupă un
anumit volum şi are masa proprie. Proprietatea fundamentală a materiei este
mişcarea. Materia se manifestă sub două forme: corpusculară (particule
elementare, atomi, ioni, radicali) şi ondulatorie. Atomul, particulă materială
universală este constituit din particulele subatomice. De interes în studiul chimiei
sunt particulele subatomice: protonul, neutronul şi electronul (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1 Particule subatomice

Sarcina
Simbol
Particu

Sarcina electrică, electrică Masa, Masa, Masa

la

C relativă* kg u.a.m relativă*

electron e -, β − - 1,602176×10−19 -1 9,109382 ×10−31 5,485799×10−4 1/1836
proton p, p+ + 1,602176×10−19 +1 1,672621 ×10−27 1,007276 1
neutron n, n0 0 0 1,674927 ×10-27 1,008664 ≈1
* relativ la proton

e−Chimie 6
 Chimie Anorganică
Protonii şi neutronii sunt plasaţi în partea centrală a atomului, în nucleul atomic
şi sunt desemnaţi nucleoni. Electronii care gravitează la anumite distanţe faţă de
nucleu (nivele de energie) formează învelişul electronic al atomului.
Masa protonului este aproximativ egală cu cea a neutronului, respectiv de 1836
ori mai mare decât cea a electronului, astfel încât peste 99,9 % din masa atomului
este concentrată în nucleu.
Sarcina electrică a protonului este o constantă fundamentală, considerată în
prezent, unitate atomică de sarcină (1,602176487×10-19 C). Celelalte particule au
o sarcină care reprezintă întotdeauna un multiplu intreg (pozitiv sau negativ) al
acestei constante fundamentale. Sarcina electrică a electronului este egală şi de
semn contrar cu cea a protonului. Neutronul este particula electroneutră.
Numărul protonilor din nucleu, denumit număr atomic (Z) este egal cu numărul
electronilor din învelişul de electroni al unui atom, astfel încât, atomul este neutru
din punct de vedere electric. Suma dintre numărul particulelor grele, numărul
A
neutronilor (N) şi numărul protonilor (Z) reprezintă numărul de masă (A). E
Z
A=Z+N (1.5) Simbolul unui element
Nuclidul este o specie de atom care se caracterizează printr-un anumit număr de chimic
protoni (număr atomic) Z, un anumit număr de masă A, şi o anumită stare
energetică (timp de înjumătăţire t1/2 suficient pentru a permite observarea
ştiinţifică). Nuclizii caracterizaţi de acelaşi număr atomic Z, dar care au numere
de masă A diferite (număr de neutroni diferit) reprezintă izotopii unui element.
Totalitatea izotopilor cu acelaşi număr atomic Z constituie un element chimic.
Elementele chimice pot fi mono-, di- sau poliizotopice. Se simbolizează cu una
sau două litere, care sugerează denumirea elementului. (exemplu: H-hidrogen,
He-heliu, N-azot, Ne-neon). Proprietăţile chimice ale unui element sunt
determinate de structura învelişului electronic; astfel încât, toţi atomii unui
element manifestă proprietăţi identice.
Simbolul unui izotop specifică numerele caracteristice Z şi A care sunt
poziţionate în stânga simbolului elementului. Exemplu: izotopul uraniu 238 are
numărul de masă 238; conţine 92 protoni, 92 electroni şi 146 neutroni, simbol
238
92 U .

Abundenţa izotopică este reprezentată de numărul de atomi ai unui anumit izotop

dintr-un amestec de izotopi ai unui element. Se exprimă ca fracţie, prin raportare
Un raport recent al
la numărul total de atomi ai respectivului element.
IUPAC (2011) confirmă
O substanţă chimic pură este compusă din atomi cu acelaşi număr de protoni, Z descoperirea
în nucleul atomic. Adesea acest concept este denumit şi substanţă elementară elementelor cu Z=114 şi
pentru a face distincţia faţă de elementul chimic, definit anterior (în majoritatea Z=116, care urmează să
cazurilor, termenul element chimic este folosit pentru ambele concepte). primească denumiri
oficiale.
Până în prezent se cunosc 112 elemente, cu peste 3200 izotopi şi izomeri, din
care 285 sunt relativ stabili, 67 izotopi naturali sunt radioactivi, în total 352 Transmutaţia
izotopi naturali. Radionuclizii sunt combinaţii instabile de nucleoni, care emit este o reacţie nucleară
radiaţii în procesul de stabilizare prin dezintegrare (descompunere) radioactivă. în cursul căreia izotopul
Aceasta implică trecerea de la o combinaţie instabilă de neutroni şi protoni a unui instabil al unui element,
nucleu al unui element chimic, în nucleul unui izotop (mai) stabil aparţinând altui denumit izotop părinte
se transformă într-un
element chimic.
izotop al unui element
- Radioactivitatea naturală (descoperită de H. Becquerel 1896) este un proces diferit, radioactiv sau
spontan, cu emisie de particule: alfa, beta şi gamma; stabil, denumit izotop
produs.
- Radioactivitatea artificială este un proces provocat printr-o reacţie nucleară
prin care se obţine un izotop instabil, care trece spontan (10-12 -10-13 s) într-un alt
nucleu.

e−Chimie 7
 Chimie Anorganică
Cele mai frecvente emisii ale radionuclizilor sunt: (α) nuclee de heliu,
(β) electroni – din nucleu şi (γ) fotoni – de natură electromagnetică. Alte forme
de radioactivitate sunt: captura de electron, emisia de pozitron - o dezintegrare
β pozitivă (tabelul 1. 2).

Tabelul 1. 2 Emisii radioactive şi variaţia nucleonilor

Tip de emisie Simbol Variaţia Variaţia Exemple

A Z

Dezintegrare α 4
He A–4 Z–2 226
88 Ra → 222
86 Rn + 4
2 He
2

Dezintegrare β− →
14 14 0
0 A Z+1 6C 7N + -1 e
-1 e

Dezintegrare γ 0
γ A Z 12
5B → 12
6 C* + -01 e
0
12
6 C* → 12
6C + 0
0 γ

Pozitron 0 A Z–1 38
19 K → 38
18 Ar + 0
+1 e
+1 e

Captură de EC A Z–1 123

52Te + 0
−1 e → 122
51 Sb
electron
Neutron 1 A–1 Z 13
4 Be → 13
4 Be + 01 n
0n
C* nucleu de C în stare excitată

Tipul dezintegrării determină natura radiaţiei emise şi o anumită variaţie a

raportului N/Z pentru a atinge o combinaţie mai stabilă.
Majoritatea elementelor cu Z ≤ 82 sunt amestecuri de izotopi; doar câteva sunt
monoizotopice. Cele mai multe prezintă cel putin doi izotopi stabili, iar altele sunt
poliizotopice (de exemplu staniul are 10 izotopi stabili).
Izotopii cu număr de protoni Z > 82 sunt instabili şi radioactivi. Cu creşterea
numărului de protoni Z creşte repulsia coulombiană dintre aceştia şi sunt necesari
mai mulţi neutroni pentru ca izotopii să fie stabili. S-a observat că nuclizii cu cea
mai mare abundenţă terestră sunt cei care au o combinaţie favorabilă de protoni şi
neutroni. Astfel, numerele: 2, 8, 20, 26, 28, 50, 82 şi 126 s-au interpretat ca fiind
numere magice, (analogia cu învelişul electronic al gazelor inerte 2, 10, 18, 36,
54, 86). Nucleele care au ambele numere Z şi N din seria numerelor magice
prezintă o abundenţă remarcabil; sunt desemnate cu termenul de dublu magice.
De exemplu: 42 He ; 168 O ; 40 100 208
20 Ca ; 50 Sn ; 82 Pb .
Reprezentarea grafică a dependenţei dintre numărul de neutroni N şi numărul de
protoni Z din nucleul izotopilor stabili a condus la observaţia că stabilitatea
nucleelor poate fi pusă în corespondenţă cu raportul N/Z:
- există o zonă de stabilitate în care toţi izotopii sunt stabili (N/Z ≈ 1) ;
- nucleele uşoare Z ≤ 20 sunt stabile (N ≈ Z);
- toate elementele din scoarţa terestră cu Z = 83-92 (Bi-U) sunt radionuclizi
naturali instabili;
- radioactivitatea se manifestă dacă:
a) numărul protonilor este Z ≥ 83; toate nucleele cu Z ≥ 83 şi N ≥ 126
sunt instabile (radioactive);
b) numărul protonilor este Z< 82 dar raportul N/Z este prea mare / mic;
c) puţini izotopi au raportul N/Z corespunzător zonei de stabilitate a
graficului, dar sunt instabili deoarece conţin număr impar de protoni şi
respectiv de neutroni. De exemplu: 43Tc şi 61Pm nu au niciun izotop
stabil.

e−Chimie 8
 Chimie Anorganică
Legea dezintegrării radioactive exprimă o descreştere exponenţială a
materialului radioactiv:
ln NNOt = − kt (1.6) Timpi de înjumătăţire:
unde: Nt este numărul de nuclee rămase nedezintegrate după timpul t; N0
128
Te 7·1024 ani
este numărul iniţial de nuclee radioactive, k este constanta de 209
Bi 1,9·1019 ani
222
dezintegrare. Rn = 3,8 zile
212
- timpul de înjumătăţire t ½ este timpul după care numărul iniţial de nuclee 223
Po = 0,3 µs
radioactive scade la jumătate; este denumit şi timp radiologic (fizic): 8
Th = 0,6 s
Be = 9 x 10-17s
ln NNOt = − kt1/2 (1.7)
- timpul mediu de viaţă este timpul după care numărul iniţial de nuclee
radioactive scade de e ori (e = 2,71828);
- timpul mediu biologic se referă la perioada necesară eliminării prin
procese biologice a unei jumătăţi din cantitatea de radioactivitate
Marcarea izotopică
pătrunsă în organism; reprezintă substituirea
- timpul de înjumătăţire efectiv: prin pătrunderea radioactivităţii în prin reacţie chimică a
organismele biologice, descompunerea radioactivă se produce prin unui atom/grup de atomi
ambele căi, fizică şi biologică: timpul de înjumătăţire efectiv poate fi dintr-un compus, cu
chiar mai mic decât cel biologic; izotopi care nu există în
- viteza de dezintegrare este denumită convenţional activitate sau mod natural în
radioactivitate a materialului; se determină din numărul de dezintegrări compoziţia respectivei
în unitatea de timp şi se măsoară în curie, Ci, sau becquerel, Bq) (1 Ci= substanţe, în scopul
3,7 × 1010 Bq). studierii traseului unei
specii, în cadrul unor
procese fizico-chimice.
Aplicaţii ale izotopilor Metoda are aplicabilitate
Există trei factori care fac distincţia dintre radionuclizi: timpul de înjumătăţire, deosebită în biologie,
particula sau energia asociată dezintegrării şi timpul emisiei. chimie, medicină,
Datarea radiometrică este o tehnică utilizată pe larg, care aplică timpul de geologie etc.
înjumătăţire al elementelor radioactive pentru datarea materialelor organice. Cea
mai utilizată tehnică este datarea cu radiocarbon.
14
C este izotopul radioactiv al carbonului, produs în straturile superioare ale
atmosferei prin interacţia dintre razele cosmice şi 14N. 14C este oxidat la CO2 Limitări: metoda cu
radioactiv, absorbit şi utilizat de plante. Astfel pătrunde în lanţul trofic. Dar radiocarbon se poate
raportul dintre 14C / 12C rămâne constant în materialele biologice vii. Dacă aplica doar în cazul
organismul moare încetează absorbţia 14C, iar raportul 14C / 12C nu mai este datărilor materialelor cu
constant deoarece 14C trece din nou în forma 14N; descreşte concentraţia 14C, vârsta mai mică de
50000 -70000 ani.
conform cu t ½ (o reducere de 50 % la 5730 ani). Tehnica este folosită cu succes
pentru datarea arheologică a materialelor fosile (strict de provenienţă organică) şi
în cazul datărilor asociate erelor glaciale.
Datarea rocilor şi a sedimentelor foarte vechi se face prin datare potasiu-argon Metoda K-Ar a fost
(40K → 40Ar) sau cu rubidiu-stronţiu (87Rb → 87Sr). utilizată recent pentru
230
Th este folosit în datările unor sedimente oceanice care nu pot fi determinate estimarea anului celei
cu radiocarbon. mai importante erupţii a
Vezuviului (Pompei).
Radionuclizii cu timpi reduşi de înjumătăţire se folosesc adesea în practica Istoricii plasează erupţia
medicală. Aceste proceduri medicale sunt benefice în măsura în care afectează în anul 79 e.n, în timp ce
selectiv celulele/ţesuturile şi se descompun fără să expună suplimentar pacientul datarea cu K-Ar
estimează că erupţia a
la radiaţie. Radionuclidul 99mTc (t1/2=6 ore) este folosit în investigarea imagistică
avut loc în anul 72 e.n.
a oaselor, iar 131I (t1/2=8 zile) este folosit în tratarea disfuncţiilor tiroidiene.

Primele studii sistematice privind abundenţa terestră a elementelor au fost

efectuate de geochimistul american F. W. Clarke (1847–1931) care a studiat şi a
determinat abundenţa terestră a elementelor, exprimată în procente de masă (%
m/m). Valorile determinate iniţial de Clarke (1890) corespunzătoare distribuţiei

e−Chimie 9
 Chimie Anorganică
elementelor se află într-o dinamică dependentă de evoluţia metodelor de
investigare şi de dinamica transformării materiei. Astfel s-a determinat că:
- oxigenul reprezintă cel mai abundent element din scoaţa terestră O ≈ 49 %;
- următoarele elemente majoritare sunt: Si≈25 %, Al ≈ 8 % (tabelul 1.3).

Tabelul 1.3 Abundenţa unor elemente în scoarţa terestră

Element %
Număr atomic Z
Oxigen 8 49,5
Siliciu 14 25,7
Aluminiu 13 7,5 Figura 1.5
Fier 26 4,7 F. Clarke (1847–1931)
Calciu 20 3,4
Sodiu 11 2,6
Potasiu 19 2,4
Magneziu 12 1,9 Elementul dominant in
Hidrogen 1 0,9 Univers este hidrogenul.
Titan 22 0,6
12 elemente sunt
Clor 17 0,2
preponderente în scoarţa
Fosfor 15 0,1 terestră:
Mangan 25 0,09 O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K,
Carbon 6 0,08 Mg, H, Ti, Cl, P
Sulf 16 0,06 (reprezintă peste 99 %).
Bariu 56 0,04
Elementul dominant in
organismul uman este
oxigenul.

Unitatea de măsură a cantităţii de substanţă chimică se numeşte mol; acesta

conţine un număr de entităţi materiale (atomi, molecule, ioni, electroni) egal cu
numărul lui Avogadro, NA = 6,02214179×1023 mol-1 .
Din considerente practice, pentru calculele uzuale în chimie se utilizează unitatea
atomică de masă, (notaţie: u.a.m sau u), care reprezintă fracţia 1/12 din masa
izotopului 126 C (u.a.m = 1,660538782×10-27 kg).

Masa atomică relativă a unui element E (notaţii: Ar(E), MA) reprezintă numărul
care arată de câte ori este mai mare masa atomului unui element faţă de u.a.m. Se
exprimă în u sau u.a.m. Deoarece majoritatea elementelor sunt poliizotopice se
calculează o masă medie-ponderată (funcţie de abundenţa terestră şi masa) astfel
încât, adesea rezultă valori fracţionare. În calcule uzuale se pot folosi numere
întregi. De exemplu cazul oxigenului: Ar(O) = 15,9994 u reprezintă masa medie,
aproximată la Ar(O) = 16 u (izotopi: 16O, 99,760 %; 17O, 0,039 %, 18O, 0,201 %).
Masa moleculară relativă (notaţie Mr) reprezintă numărul care arată de câte ori
este mai mare masa unei molecule faţă de unitatea atomică de masă, u.
Masa moleculară se obţine prin însumarea maselor tuturor atomilor unei
molecule.
Mr(H2SO4) = 2xAr(H) + Ar(S) + 4xAr(O) = 2x1,00794 u + 32,065 u + 4x15,9994 u
= 98,07848 u; pentru calcule uzuale se consideră Mr(H2SO4) = 98 u.

Masa molară (notaţii: M, MM) reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în g

mol-1, numeric egală cu masa unui mol de atomi, respectiv cu masa unui mol de
molecule. Exemplu M(H2SO4) = 98 g. mol-1.

e−Chimie 10
 Chimie Anorganică
Între nucleoni se manifestă forţe de intensitate deosebită, denumite forţe
nucleare, iar între nucleu şi electroni şi respectiv între electronii aceluiaşi atom se
manifestă forţe de natura electrostatică (de atracţie, respectiv de respingere) de
intensitate mult mai mică. Acest tip de interacţii sunt responsabile de
transformarile chimice (reacţii), care implică de fapt electronii cu energia cea mai
mare, din nivelele exterioare ale invelişului atomic, denumite nivele de valenţă.

Din considerente energetice, de stabilitate a electronilor de valenţă, majoritatea

atomilor au tendinţa să se combine cu alţi atomi, identici sau diferiţi (excepţie fac
gazele nobile) rezultând substanţe simple (H2, I2, O2, O3, P4) sau substanţe
compuse (HCl, HNO3). Substanţele compuse rezultă prin combinarea a două sau
mai multe substanţe elementare. În cadrul acestora, elementele îşi pierd
proprietăţile pe care le manifestă în stare liberă. Aceste substanţe se pot
descompune în elemente sau în alţi compuşi chimici.

Elementele componente ale unei combinaţii chimice se află întotdeauna într-un

raport de combinare constant, indiferent de metoda de obţinere a respectivei
combinaţii. Formula chimică are o dublă semnificaţie: calitativă şi cantitativă:

- formula brută (minimă) reflectă natura elementelor din care este

alcătuită o combinaţie chimică şi raportul dintre atomii elementelor
respective. De exemplu, formula brută a apei oxigenate este HO, iar cea a
etanului, CH3;
- formula moleculară a unei combinaţii chimice reflectă natura
elementelor care intră în alcătuirea unei combinaţii chimice şi numărul
atomilor din molecula acesteia. De exemplu, formula moleculară a apei
oxigenate este H2O2, iar cea a etanului este C2H6;
- formula structurală a unei combinaţii chimice reflectă atât natura
elementelor, numărul atomilor din moleculă cât şi orientarea în spaţiu a Formule structurale
legăturilor chimice, în cadrul respectivei entităţi. CO2 si SiO2

1.2. Structura învelişului electronic al atomului

Electronul este interpretat, conform mecanicii cuantice, ca o particulă în mişcare
foarte rapidă în jurul nucleului, căreia i se asociază imaginea unui nor de sarcină
negativă, de densitate variabilă în raport cu sistemul de axe de coordonate. Teoria
lui E. Schrődinger arată că, din considerente energetice, electronul există cu o
anumită certitudine (probabilitate ≈ 95 %) într-o zonă (element de volum),
denumită orbital atomic, în care norul electronic are densitate maximă.
În orbital, electronii efectuează concomitent cu miscarea în jurul nucleului şi o
mişcare de rotaţie în jurul propriei axe, mişcarea de spin. Electronii sunt asociaţi
cu mici sfere încărcate electric, care generează un câmp magnetic, prin mişcarea Figura 1. 6 Mişcarea de
de spin. Teoria consideră că densitatea de sarcină este maximă, prin ocuparea spin a electronilor
orbitalului cu doi electroni de spin opus, denumiţi electroni cuplaţi; notaţie, două cuplaţi
săgeţi paralele, de sens opus ↑↓ (figura. 1. 6).

Învelişul electronic al atomului este constituit din totalitatea electronilor care

gravitează în spaţiul din jurul nucleului; aceştia sunt grupaţi în straturi
electronice (nivele energetice), care diferă prin distanţa faţă de nucleu şi prin
energia electronilor (E1, E2.,.En); fiecare strat este format din unul sau mai multe
substraturi electronice. Substraturile unui strat diferă prin energie şi prin numărul
maxim de electroni pe care îi pot conţine. Electronii care aparţin unui anumit
substrat au aceeaşi energie (degenerare energetică).

e−Chimie 11
 Chimie Anorganică

Într-un atom pot exista n straturi electronice; acestea se notează, cu litere: K, L,

M, ...., Q sau cu numere arabe, respectiv n=1, 2, 3,...7.
Energia electronilor depinde de distanţa (interacţia) faţă de nucleu. Stratul cel mai
apropiat de nucleu (K) are energia minimă şi se numeşte nivel / strat
fundamental. Electronii unui atom, care populează ultimul strat electronic (cel
mai îndepărtat de nucleu, considerat exterior) au cea mai mare energie; sunt
grupaţi în nivelul / stratul de valenţă şi sunt denumiţi electroni de valenţă. Un
strat n conţine maximum 2n2 electroni.

În atomi, electronii suferă atracţia electrostatică a nucleului precum şi acţiunile de

respingere şi interacţiunile magnetice ale celorlalţi electroni (figura 1.7 ).

Figura 1.7 Interacţii atractive şi repulsive în atom

Substraturile electronice ale unui strat au energii apropiate şi sunt formate din
orbitali atomici de acelaşi tip. Substraturile se notează cu litere s, p, d, f
precedate de numărul stratului electronic (1s, 2s, 2p,...4d,..5f). Numărul
electronilor este marcat prin indicele superior (1s2., 4f14). Fiecare orbital atomic
se caracterizează printr-o anumită energie şi formă, în funcţie de distanţa faţă de
nucleu. Un orbital poate fi ocupat de maximum doi electroni de spin opus.

Orbitalii reprezintă regiuni în jurul nucleului, de energie, formă şi orientare exact

determinate de funcţia de undă Ψ n l m , în care electronii au acces (există cu
probabilitate maximă), dar care nu sunt întotdeauna populate cu electroni.
Cea mai uzuală reprezentare grafică a acestora redă suprafeţele de maxim şi de
minim ale soluţiilor matematice ale ecuaţiei lui Schrődinger.
Figura 1.8 a-c prezintă principalele tipuri de orbitali atomici obţinuţi prin
reprezentarea grafică a funcţiilor de undă orbitale (soluţii matematice ale ecuaţiei
Schrődinger). Cele trei numere cuantice - soluţii ale ecuaţiei lui Schrődinger sunt
consecinţa naturii ondulatorii a electronului.

Orbitali s.
În fiecare nivel energetic există un singur orbital s, care este de cea mai joasă
energie. Prezintă simetrie sferică în jurul nucleului. Orbitalii s se găsesc în
toate nivelele energetice, începând cu primul nivel, K (n ≥ 1). Datorită simetriei
sferice a orbitalului, acesta poate forma legături chimice neorientate în spaţiu
(figura 1.8 a).

e−Chimie 12
 Chimie Anorganică

Figura 1.8 a. Orbitali atomici de tip s

Orbitali p.
Orbitalii de tip p (npx, npy, npz) populează toate nivelele electronice, începând
cu nivelul L (n ≥ 2). Aceştia sunt orientaţi după cele trei direcţii ale axelor de
coordonate (unghi de 90°). Au forme bilobare, cei doi lobi identici fiind
distribuiţi simetric de-a lungul axelor cu nucleul în originea acestora (figura 1.8
b). Orbitalii p formează legături chimice într-o anumită regiune între atomi şi
cu o anumită orientare în spaţiu.

Figura 1.8 b . Orbitali atomici de tip p

Orbitali d.
Toate nivelele energetice, începând cu nivelul M (n ≥ 3) sunt populate cu câte
cinci orbitali de tip d: ndxy ndxz, ndyz (pe direcţiile bisectoarelor dintre cele trei
axe) şi respectiv ndx2-y2 şi ndz2 (care au probabilitatea maximă pe direcţia axelor
Ox, Oy şi Oz) (figura 1.8 c). Orientarea spaţială a orbitalilor d determină
formarea de legături chimice orientate în spaţiu.

Figura 1.8 c. Orbitali atomici de tip d

Orbitali f
Există în total şapte orbitali atomici de tip f, care populează nivelele energetice,
începând cu nivelul N (n ≥ 4); sunt octolobari şi au simetrii spaţiale mai
complicate.

e−Chimie 13
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.4 Numerele cuantice şi orbitali atomici în nivele/subnivele energetice

Număr
Strat nivel Funcţia maxim Notaţia
energetic n l m proprie de funcţiei
Ψ nlm orbitali orbitale
atomici
K 1 0 0 Ψ 100 1 1s 1s2
0 0 Ψ 200 1 2s 2s2
-1 Ψ 21−1 2px
L 2 1 0 Ψ 210 3 2pz 2p6
+1 Ψ 211 2py
0 0 Ψ 300 1 3s 3s2
-1 Ψ 31−1 3px
1 0 Ψ 310 3 3pz 3p6
+1 Ψ 311 3py
M 3 -2 Ψ 32−2 3dxy
-1 Ψ 32−1 3dyz
2 0 Ψ 320 5 3dz2 3d10
+1 Ψ321 3dxz
+2 Ψ322 3dx2-y2
0 0 Ψ 400 1 4s 4s2
-1 Ψ 41−1 4px
1 0 Ψ 410 3 4pz 4p6
+1 Ψ 411 4py
-2 Ψ 42−2 4dxy
-1 Ψ 42−1 4dyz
2 0 Ψ 420 5 4dz2 4d10
N 4 +1 Ψ 421 4dxz
+2 Ψ 422 4dx2-y2
-3 Ψ 43−3 4fx (x2-3y2)
-2 Ψ 43−2 4fxyz
-1 Ψ 43−1 4fxz2
3 0 Ψ 430 7 4fz3 4f14
+1 Ψ 431 4fyz2
+2 Ψ 432 4fz (x2-y2)
+3 Ψ 433 4fy (3x2-y2)

Configuraţia electronică a atomilor reprezintă distribuţia electronilor în

învelişul de Z electroni al unui atom.

Popularea cu electroni se face prin amplasarea succesivă în orbitali atomici, pe

nivele şi subnivele energetice a câte unui electron (electron distinctiv) până la
realizarea numărului atomic Z. Diagrama energetică – indică succesiunea
ocupării cu electroni, pe măsura creşterii energiei nivelelor şi subnivelelor
electronice.

Principiul de construcţie a învelişului de electroni. S-a interpretat faptul că

succesiunea ocupării cu electroni în învelişurile electronice se face conform unor
legi naturale, care pot fi descrise (empiric) de un set de principii şi reguli:

e−Chimie 14
 Chimie Anorganică
- Principiul energetic: nivelele energetice existente în atom se ocupă
consecutiv, în ordinea crescătoare a energiei acestora: E1 < E2 <... < En.
Succesiunea ocupării nivelelor este dată de sensul creşterii valorilor lui n.
(principiul Aufbau). -nivel electronic: toate
stările energetice (şi
Ocuparea subnivelelor cu electroni poate fi descrisă de regula sumei
orbitalii corespunzători)
minime (n+l). În cazul în care două subnivele au aceeaşi sumă, atunci se care au aceeaşi valoare a
va completa cu prioritate orbitalul cu cea mai mică valoare a lui n. numărului cuantic n.
Succesiunea ocupării nivelelor energetice prezintă unele particularităţi, -subnivel electronic:
mai ales în cazul elementelor mai grele (Z > 20). De exemplu, nivelele ns toate stările energetice
se ocupă înaintea nivelelor (n-1)d, iar nivelele (n-2)f se ocupă cu electroni (şi orbitalii
după completarea nivelelor (n-1)p şi respectiv, ns; corespunzători) care au
aceleaşi valori ale
- Principiul lui Pauli (principiul excluziunii): într-un orbital nu pot exista numerelor cuantice n, l
doi electroni cu aceeaşi stare energetică (cu toate numerele cuantice
Ordinea ocupării cu
identice);
electroni a orbitalilor
din substraturile
- Regula lui Hund (regula multiplicităţii maxime). Se referă la ocuparea cu atomilor multielectronici
electroni a orbitalilor care fac parte din acelaşi substrat energetic. Aceasta respectă principiul
stabileşte că: un orbital (np, nd, nf) nu poate fi ocupat cu doi electroni valorii minime pentru
decât după ce toţi orbitalii substratului respectiv au fost ocupaţi cu câte suma (n+l).
un electron de spin paralel (electroni impari). Starea de semiocupare (p3,
d5, f7) conferă o anumită stabilitate structurii electronice. Stabilitatea
maximă este atinsă în stările cu toţi electronii cuplaţi (exemplu gazele
nobile).
Succesiunea ocupării cu electroni a orbitalilor din nivelele (n) şi din subnivelele La atomii
energetice (l) ale atomilor multielectronici: multielectronici (Z >20)
se manifestă interacţii
1s < 2s < 2p < 3s < 3p < 4s < 3d < 4p < 5s < 4d... complexe: forţe de
atracţie nucleu-electron
şi forţe de repulsie între
electronii straturilor
Există o serie de relaţii şi scheme simplificatoare, care descriu succesiunea interioare; rezultă un
ocupării cu electroni a nivelelor şi subnivelelor energetice (regula diagonalei efect de ecranare
figura 1.9, schema tablei de şah, (n+l) minima). (diminuare) a forţei de
atracţie a nucleului faţă
de un anumit electron
(Zefectiv < Z).

Configuraţia
electronică.
În momentul în care
Figura 1. 9 orbitalii liberi ( având
Succesiunea ocupării cu electroni – regula diagonalei iniţial energiile
E4s < E3d) se ocupă cu 2
Configuraţia electronică poate fi scrisă în forma: a) detaliată sau b) cu miez electroni în 4s, energia
electronic de gaz nobil. Exemplu: 11Na a) 1s2 2s2 2p6 3s1 sau b) [10Ne] 3s1 (tabelul acestora se modifică
1. 5). O serie de elemente cu Z > 20 prezintă unele abateri în construcţia astfel încât E3d < E4s iar
învelişului electronic. Astfel la crom 24Cr configuraţia teoretică este: [18Ar] electronii 4s devin
4s23d4; în realitate s-a constatat semiocuparea substratului d cu configuraţie exteriori (de valenţă).
electronică [Ar]3d54s1. Atomilor Cu, Ag, Au, le corespunde în stare
fundamentală configuraţia (n-1)d10 ns1 în loc de configuraţia teoretică (n-1)d9 ns2.

Exemplificare: succesiunea ocupării cu electroni a nivelelor şi subnivelelor

energetice pentru elementele din perioadele 1-4 (tabelul 1. 5).

e−Chimie 15
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.5 Succesiunea ocupării cu electroni a nivelelor şi subnivelelor energetice

Configuraţia electronică a atomilor cu Z=1-36

Element Succesiunea ocupării cu Configuraţia Perioada

electroni electronică
Z = 1 Hidrogen 1s1 1
Z = 2 Heliu 1s2
Z = 3 Litiu 1s22s1 [He] 2s1
Z = 4 Beriliu 1s22s2 [He] 2s2
Z = 5 Bor 1s22s22p1 [He] 2s22p1
Z = 6 Carbon 1s22s22p2 [He] 2s22p2 2
Z = 7 Azot 1s22s22p3 [He] 2s22p3
Z = 8 Oxigen 1s22s22p4 [He] 2s22p4
Z = 9 Fluor 1s22s22p5 [He] 2s22p5
Z = 10 Neon 1s22s22p6 [He] 2s22p6
Z = 11 Natriu 1s22s22p63s1 [Ne] 3s1
Z = 12 Magneziu 1s22s22p63s2 [Ne] 3s2
Z = 13 Aluminiu 1s22s22p63s23p1 [Ne] 3s23p1
Z = 14 Siliciu 1s22s22p63s23p2 [Ne] 3s23p2 3
Z = 15 Fosfor 1s22s22p63s23p3 [Ne] 3s23p3
Z = 16 Sulf 1s22s22p63s23p4 [Ne] 3s23p4
Z = 17 Clor 1s22s22p63s23p5 [Ne] 3s23p5
Z = 18 Argon 1s22s22p63s23p6 [Ne] 3s23p6
Z = 19 Potasiu 1s22s22p63s23p64s1 [Ar] 4s1
Z = 20 Calciu 1s22s22p63s23p64s2 [Ar] 4s2
Z = 21 Scandiu 1s22s22p63s23p64s23d1 [Ar] 3d14s2
Z = 22 Titan 1s22s22p63s23p64s23d2 [Ar] 3d24s2
Z = 23 Vanadiu 1s22s22p63s23p64s23d3 [Ar] 3d34s2
Z = 24 Crom 1s22s22p63s23p64s13d5 [Ar] 3d54s1
Z = 25 Mangan 1s22s22p63s23p64s23d5 [Ar] 3d54s2
Z = 26 Fier 1s22s22p63s23p64s23d6 [Ar] 3d64s2
Z = 27 Cobalt 1s22s22p63s23p64s23d7 [Ar] 3d74s2
Z = 28 Nichel 1s22s22p63s23p64s23d8 [Ar] 3d84s2 4
Z = 29 Cupru 1s22s22p63s23p64s13d10 [Ar] 3d104s1
Z = 30 Zinc 1s22s22p63s23p64s23d10 [Ar] 3d104s2
Z = 31 Galiu 1s22s22p63s23p64s23d104p1 [Ar] 3d104s24p1
Z = 32 Germaniu 1s22s22p63s23p64s23d104p2 [Ar] 3d104s24p2
Z = 33 Arsen 1s22s22p63s23p64s23d104p3 [Ar] 3d104s24p3
Z = 34 Seleniu 1s22s22p63s23p64s23d10 4p4 [Ar]3d104s24p4
Z = 35 Brom 1s22s22p63s23p64s23d10 4p5 [Ar] 3d104s24p5
Z = 36 Kripton 1s22s22p63s23p64s23d104p6 [Ar] 3d104s24p6

e−Chimie 16
 Chimie Anorganică
1.3 Sistemul periodic al elementelor
1.3.1 Sistematizarea elementelor. Legea periodicităţii
Primul sistem unitar de clasificare a elementelor a fost elaborat de către D.I. În Antichitate erau
Mendeleev având drept criteriu iniţial, masa atomică a elementelor. Cele 63 de cunoscute zece
elemente cunoscute în acea perioadă au fost organizate în şiruri orizontale elemente: stibiu, aur,
(perioade) şi verticale (grupe) păstrând câteva locuri libere acolo unde nu se carbon, cupru, fier,
cunoştea elementul, dar a cărui existenţă era anticipată. Mendeleev a admis două plumb, mercur, argint,
inversiuni în ordinea creşterii maselor atomice (Te-I şi Co-Ni). Acestor inversiuni sulf şi staniu.
li s-au adăugat şi perechile: Ar-K, Th-Pa. Descoperirea unui nou
element, arsenul s-a
făcut după sute de ani
(1250). Până în 1776 se
cunoşteau doar 24
elemente. La începutul
sec. XIX, descoperirea şi
studierea numeroaselor
elemente au impus
necesitatea unei
clasificări a acestora.

În anul 1905 A. Werner

a elaborat un tabel
periodic care a devenit
cea mai populară formă
modernă de organizare a
elementelor, forma
lungă a tabelului
periodic (figura 1.11).

Figura 1.10 Primul sistem de clasificare a elementelor

propus de D.I. Mendeleev (1834-1907)

D.I. Mendeelev (1869) şi J.L. Mayer (1870) - lucrând independent – au descoperit

una din cele mai generale legi ale naturii, legea periodicităţii: proprietăţile În prezent tabelul
periodic cuprinde 18
elementelor sunt funcţii periodice ale maselor atomice. Ulterior, studiul
coloane verticale şi 7
sistematic al spectrelor de raze X efectuat de G. Moseley (1913-1914) a confirmat şiruri orizontale
valabilitatea unui nou criteriu, cel al numerelor atomice Z, care a dus la
reformularea legii periodicităţii: proprietăţile elementelor sunt funcţii periodice
ale numărului atomic, Z.

1.3.2 Sistemul periodic modern – consecinţă a structurii

electronice a atomilor

Sistemul periodic în forma modernă exprimă cea mai cuprinzătoare relaţie dintre Elementele unei grupe
elemente, structura electronică şi proprietăţile atomilor. Actualul tabel periodic au proprietăţi
asemănătoare, datorită
conţine 112 elemente (IUPAC 2010), aranjate în ordinea crescătoare a numerelor
structurii învelişului
atomice Z, fiind distribuite în şiruri orizontale completate de la stânga la dreapta, electronic
numite perioade (1-7) şi şiruri verticale, numite grupe (numerotate 1-18, conform
IUPAC). Acest tip de ordonare susţine denumirea similară de sistem periodic al
elementelor, fiind o reflectare obiectivă a structurii electronice a elementelor Unele elemente aflate în
grupe alăturate şi pe
(figura 1.12).
diagonală manifestă
Conform unei organizări tradiţionale (încă acceptată în Europa) există opt grupe anumite proprietăţi
principale (I A-VIII A) şi opt grupe secundare (I B-VIII B), încadrate de grupele similare (similaritate
II A şi III A. Cele şapte perioade încep cu un metal alcalin (gr.1), cu configuraţia diagonală)
stratului exterior, ns1;excepţie, prima perioadă, care începe cu hidrogenul, H. Li – Mg; Be –Al; B - Si
Metalele alcaline sunt urmate de metalele alcalino-pamîntoase (gr 2),

e−Chimie 17
 Chimie Anorganică
configuraţia stratului de valenţă, ns2 ; perioadele se termină cu un gaz nobil (gr.
18) având configuraţie de octet (ns2np6) excepţie heliul, cu dublet (1s2). Între
grupele 2 şi 13 se intercalează metalele tranziţionale şi cele de tranziţie internă
(n ≥ 4).
Electronul distinctiv prezintă importanţă în clasificarea elementelor. După tipul
orbitalului pe care îl ocupă electronul distinctiv, elementele sistemului periodic se
grupează în următoarele categorii formând blocurile de elemente (figura 1.12 şi
tabelul 1.6). Diagonala imaginară (trasată simetric în blocul p) evidenţiază
trecerea graduală de la metale la nemetale, prin elemente cu caracter de
semimetale (proprietăţi fizice asemănătoare metalelor şi proprietăţi chimice
asemănătoare nemetalelor).

Figura 1.11 Tabelul periodic A. Werner (1905)

Figura 1.12 Tabelul periodic şi blocurile de elemente s, p, d şi f

e−Chimie 18
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.6. Încadrarea elementelor sistemului periodic în blocuri şi categorii de elemente

Blocul Categorii de elemente Configuraţia electronică a Poziţia în sistemul

elementelor stratului exterior periodic
s elemente tipice grupele principale
metale ns2
(IA, IIA) 1,2
p elemente tipice ns2np1→6 (IIIA-VIIIA)
nemetale, metale (n=1-7) 13-18
d metale (n-1)d1→10 ns1→2 grupele secundare
tranziţionale (n ≥4) (IIIB-VIIIB, IB, IIB) 3-10
metale Lantanide (lantanoide Ln)
f de tranziţie internă (n-2)f2→14(n-1)d0-1ns2 ** Z=58-71
(n ≥ 6) Actinide (actinoide An)
Z=90-103
* *configuraţii electronice relativ neregulate
gr.1 – metale alcaline;
gr.2 - metale alcalino-
Poziţia elementelor în sistemul periodic–corelată cu structura învelişului pământoase;
electronic. gr. 16 - calcogeni;
gr. 17 - halogeni;
Numărul perioadei (1-7) este determinat de numărul nivelelor electronice
gr. 18 - gaze nobile;
ocupate sau aflate în curs de ocupare. Sc, Y, La, Ln -
Numărul grupei (1-18) variază în funcţie de blocul de elemente în care este pământuri rare
încadrat; depinde de numărul de electroni exteriori (tabelul 1.7). Z 104-112 transactinide
(supergrele)

Tabelul 1.7 Corelaţia dintre poziţia elementelor in sistemul periodic şi structura învelişului electronic

Corelaţie Criteriu
Exemple
poziţia în sistemul periodic – de referinţă
structura învelişului electronic

Numarul grupei (Gr) Blocul de 3Li 1s22s1

(1-18) elemente [2He]2s1
1= nr. e- în stratul ns;
1 e- de valenţă;
Gr = e-ns s Gr =1
(Grupele 1, 2)
35Br 1s22s22p6 3s23p64s23d104p5
Gr = e-ns + e-np + 10 p [18 Kr] 3d104s24p5
(Grupele 13 - 18) Gr =2 + 5+10 =17
2 2 6 2 6 2 5
25Mn 1s 2s 2p 3s 3p 4s 3d
Gr = e-ns + e-(n-1)d d 5 2
[18 Kr] 3d 4s
(Grupele 3 - 10) Gr =2 + 5=7
Neregularităţi f -
Gr. (nr.grupei - cifre romane) 3Li Gr = I A
Nr. grupei -
1 e de valenţă
Gr.= e-valenta (principala/
(excepţie gr.VIII B) 17Cl Gr =VII A
secundară) 7 e- de valenţă
(Grupele IA-VIIIA, IB-VII)
Numărul perioadei Nr. straturi 17Cl nmaxim = 3
(Per) (1-7) electronice ocupate / Per = 3
(Perioadele 1-7) în curs de ocupare
25Mn nmaxim = 4
Per = nmaxim n=1, 2, 3…7
Per = 4

e−Chimie 19
 Chimie Anorganică
1.4 Variaţia proprietăţilor elementelor în sistemul
periodic
Corelaţia structura invelişului electronic – proprietăţi fizice şi chimice
Principul de organizare a elementelor în cadrul tabelului periodic are la bază
ideea construcţiei învelişului electronic, pe măsura completării succesive cu
electroni. Studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale elementelor în relaţie cu
structura electronică a stratului exterior a condus la concluzia că unele proprietăţi
evoluează periodic, iar altele sunt neperiodice. Proprietăţile neperiodice depind
de nucleu iar cele periodice sunt determinate de învelişul electronic al atomilor.
Periodicitatea proprietăţilor fizice şi chimice ale elementelor este guvernată de
structura electronică a straturilor exterioare (tabelul 1.8).

Tabelul 1. 8 Proprietăţi periodice si neperiodice ale atomilor elementelor

Proprietăţi Fizice Chimice

- număr atomic Z (1≤112)
Neperiodice - masă atomică -
- spectre de raze X
- raze atomice - caracter electrochimic
- raze ionice - valenţă şi stare de
Periodice - densitate oxidare
- energie de ionizare
- afinitate pentru electroni
- puncte de topire /fierbere
- spectre optice

1.4.1 Proprietăţi fizice periodice

Dimensiunea atomilor este determinată de volumul efectiv al electronilor
exteriori. Datorită naturii ondulatorii a electronilor nu se poate afirma că atomii
au dimensiuni riguroase, constante, astfel încât este imposibil să se determine
valori absolute. Valorile determinate practic iau în calcul natura legăturilor
interatomice.
Raza atomică (ra ) este distanţa de la nucleu la zona de probabilitate
maximă a celor mai depărtaţi electroni. Raza atomică a elementelor variază în
funcţie de numărul atomic Z şi este dependentă de natura legăturii interatomice:
- raza covalentă – spaţiul ocupat de un atom într-un compus
covalent, pe direcţia legăturii covalente; reprezintă jumătatea
distanţei internucleare corespunzătoare celor doi atomi adiacenţi
într-o reţea covalentă (figura 1. 13);
- raza metalică – jumătatea distanţei dintre centrele atomilor
adiacenţi dintr-un solid metalic; reprezintă spaţiul ocupat în orice
direcţie de un atom, într-o reţea metalică (tabelul 1.9);
- raze van der Waals – spaţiul ocupat de un atom într-un compus
solid, în orice direcţie spre un atom de care este legat doar prin
interacţii van der Waals (nu este legat chimic);
- raza ionică – determinată de spaţiul ocupat de un ion în orice Figura 1. 13
direcţie a unei reţele ionice solide; reprezintă distanţa dintre Determinarea razei
covalente în compuşi de
centrele a doi contraioni, ri = ranion+ rcation ( Tabelul 1.10). tip A-A, B-B şi A-B
Cele mai mari valori ale razelor atomice le prezintă metalele alcaline, urmate de
metalele alcalino-pământoase. Metalele tranziţionale au raze atomice mici,
datorită completării substraturilor interioare d, în paralel cu creşterea sarcinii
nucleare Z. Lantanidele şi actinidele au de asemenea raze atomice mici, datorită
fenomenului specific de contracţie a învelişului electronic.

e−Chimie 20
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.9 Raze metalice (Å)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
Li Be
1,57 1,12

Na Mg Al
1,91 1,60 1,43

K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga
2,35 1,97 1,64 1,47 1,35 1,29 1,37 1,26 1,25 1,25 1,28 1,37 1,53

Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn
2,50 2,15 1,82 1,60 1,47 1,40 1,35 1,34 1,34 1,37 1,44 1,52 1,67 1,58

Cs Ba Lu Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi
2,72 2,24 1,72 1,59 1,47 1,41 1,37 1,35 1,36 1,39 1,44 1,55 1,71 1,75 1,82

Tabelul 1. 10 Raze ionice (Å)

1 2 13 15 16 17
+ 2+ 3+
Li (4) Be (4) B (4) N3- O2-(6) F-(6)
0,59 0,12 0,12 1,71 1,40 1,33

Na+(6) Mg2+(6) Al3+(6) P3- S2-(6) Cl-(6)

1,02 0,72 0,53 2,12 1,84 1,81

K+(6) Ca2+(6) Ga3+(6) As3- Se2-(6) Br-(6)

1,38 1,00 0,62 2,22 1,98 1,96

Rb+(6) Sr2+(6) In3+(6) Te2-(6) I-(6)

1,49 1,16 0,79 2,21 2,20

Cs+(6) Ba2+(6) Tl3+(6)

1,70 1,36 0,88
(4,6=numere de coordinare)

Raza ionică (ri). Razele ionilor pozitivi sunt mai mici decât cele ale
atomilor corespunzători, pentru că aceştia au pierdut electroni (tabelul 1. 10). Prin
opoziţie, razele ionilor negativi sunt mai mari decât ale atomilor, datorită ratom < r anion
acceptării de electroni care se adaugă pe nivelele exterioare contribuind la ratom > r cation
creşterea volumului ionului (numărul protonilor din nucleu rămâne constant).
Valori mari ale razelor ionice au de exemplu, anionii monovalenţi din grupa 17
(Cl-, Br-, I-) şi anionii divalenţi ai elementelor din grupa 16 (O2-, S2-, Te2-).
Din considerente de stabilitate a structurii electronice, unii atomi au tendinţă de
ionizare, iar alţii pun în comun electronii de valenţă, până la dobândirea unor
structuri electronice stabile, de exemplu: octet sau dublet de electroni. Se
realizează astfel structuri cu toţi electronii cuplaţi, analog gazului nobil cu cel Figura. 1. 14
mai apropiat număr atomic Z (structuri izoelectronice). Ionizarea reprezintă Ionizarea atomului de
hidrogen
procesul de transformare a unui atom în ion pozitiv (cation) prin cedare de
electroni, respectiv în ion negativ (anioni), prin acceptare de electroni. Primul
electron cedat de un atom se numeşte electron de ionizare primară.
Energia de ionizare (Ei) reprezintă energia necesară extragerii unui
electron dintr-un atom neutru sau dintr-o moleculă, în stare gazoasă (figura 1.14).
Se măsoară în kJ.mol-1 sau eV. Potenţialul de ionizare reprezintă valoarea

e−Chimie 21
 Chimie Anorganică
obţinută prin raportarea energiei de ionizare, la sarcina electronului. Atomii şi
ionii pot să piardă gradual electroni; corespunzător, energia de ionizare este
desemnată primară (Ei1) secundară (Ei2), terţiară etc. Evident, energia de
Cationii se formează
ionizare secundară este mai mare decăt cea primară, pentru acelaşi atom: efortul
prin îndepărtarea
de extragere a unei sarcini negative este mai mare în cazul unui cation faţă de un electronilor în ordinea
atom: Ei1 < Ei2 < Ei3 .... < Ein (tabelul 1.11). Energia de ionizare primară este descrescătoare a valorii
funcţie periodică de numărul atomic Z. Gazele nobile au energii de ionizare mari, n. Electronii cu acelaşi n
ceea ce explică inerţia chimică specifică acestora; prin opoziţie, metalele alcaline se îndepărtează în
necesită cele mai mici energii de ionizare. ordinea crescătoare a
valorilor l.
X(g) → X+(g) + e- (g) (Ei1)
X+(g) → X2+(g) + e-- (g) (Ei2)
Electronul de ionizare
Metalele tranziţionale au energii de ionizare cu valori cuprinse între cele ale primară este cel mai
gazelor nobile şi cele ale metalelor alcaline. Energia de ionizare creşte de la slab legat de nucleu (cel
stânga la dreapta în perioade; aceasta se explică prin creşterea sarcinii nucleare, mai îndepărtat de acesta)
respectiv a forţei de atracţie dintre nucleu şi electronul considerat. În grupele este primul electron
principale, aceste valori scad de sus în jos, energia necesară îndepărtării unui cedat; fiind implicat în
transformările chimice
electron periferic din atom este cu atât mai mică cu cât distanţa faţă de nucleu
se numeşte şi electron
este mai mare (scade intensitatea interacţiei nucleu-electron). de valenţă.
Energia de ionizare este minimă pentru atomul de cesiu şi maximă pentru cel de
heliu (figura 1.15).
Un atom poate să aibă
unul sau mai mulţi
electroni de valenţă:
- pentru elementele din
blocurile s şi p, în
orbitalii ns şi np
(electronul de ionizare
primară corespunde cu
electronul distictiv);
- pentru elementele din
blocul d, în orbitalii ns
şi respectiv în orbitalii
(n-1)d .

Figura 1.15 Variaţia energiei de ionizare pentru elementele Z=1-86

Afinitatea pentru electroni (Ae sau Eea) reprezintă energia necesară

îndepărtării unui electron dintr-un anion monovalent aflat în stare gazoasă şi
captării în stratul de valenţă al unui atom sau molecule neutre. Definiţia
echivalentă se referă la energia eliberată (Einiţială - Efinală) la ataşarea unui
electron de la un ion negativ, la un atom sau o moleculă neutră. Se exprimă în kJ
mol-1 sau eV.
X(g)- + Ae → X(g) + e-(g)
Cea mai mare afinitate pentru electron o manifestă nemetalele; prin opoziţie,
metalele au cele mai mici valori ale afinităţilor pentru electron (tabelul 1.12).
F(g) + e-(g) → F-(g) Ae = - 333 kJ mol-1
O(g) + e (g) → O (g)
- -
Ae = - 147 kJ mol-1
O- (g) + e-(g) → O2-(g) Ae = + 701 kJ mol-1

e−Chimie 22
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.11 Energii de ionizare succesive (eV)

1 2 13 14 15 16 17 18
H He
13,60 24,58
54,40
Li Be B C N O F Ne
5,39 9,32 8,30 11,26 14,53 13,61 17,42 21,56
75,62 18,21 25,15
153,85 37,92
259,30
Na Mg Al Si P S Cl Ar
5,14 7,64 5,98 8,15 10,48 10,36 13,01 15,76
47,29 15,03 18,82
80,12 28,44
119,96
K Ca Ga Ge As Se Br Kr
4,34 6,11 6,00 8,13 9,81 9,75 11,84 14,00
31,81 11,87
51,21
Rb Sr In Sn Sb Te I Xe
4,18 5,69 5,79 7,34 8,64 9,01 10,45 12,13
27,5 11,03
Cs Ba Tl Pb Bi Po At Rn
3,89 5,21 6,11 7,42 7,29 8,43 10,75 10,74
25,1 10,00
Ra
5,28
10,15

Tabelul 1.12 Afinitatea pentru electron (eV)

1 2 13 14 15 16 17 18
H He
0,754 -0,5

Li Be B C N O F Ne
0,618 -0,5 0,277 1,263 0,07 1,461 3,399 -1,2
-8,75
Na Mg Al Si P S Cl Ar
0,548 -0,4 0,441 1,385 0,747 2,077 3,617 -1,0
-5,51
K Ca Ga Ge As Se Br Kr
0,502 -0,3 0,3 1,2 0,81 2,021 3,365 -1,0

Rb Sr In Sn Sb Te I Xe
0,486 -0,3 0,3 1,2 1,07 1,971 3,059 -0,8

e−Chimie 23
 Chimie Anorganică

Electronegativitatea unui element reprezintă capacitatea anui atom care

face parte dintr-un compus chimic, de a atrage norul de electroni implicat în
legătura chimică. Electronegativitatea reprezintă o mărime complexă, care nu
poate fi determinată în valoare absolută, prin măsurători directe. Aceasta depinde
de o serie de factori ca: natura atomului adiacent, starea de oxidare. Este o
caracteristică a elementelor în procesul de formare a legăturilor chimice.

Atomii care au tendinţă pronunţată de a accepta electroni au un caracter

electronegativ puternic. Prin opoziţie, elementele care au tendinţa de a ceda
electroni au caracter electropozitiv.
Electronegativitatea se exprimă printr-o mărime adimensională (notaţie χ) în
diferite scale, care poartă numele autorilor respectivei ierarhizări. Se admit mai
multe sisteme de interpretare a acesteia, care au condus la realizarea unor ierarhii
a coeficienţior de electronegativitate.

L. Pauling consideră că electronegativitatea (χP) reprezintă capacitatea unui atom

de a atrage electronii de legătură în cadrul unei combinaţii făcând distincţie faţă
de tendinţa de captare a unui electron de către atomul izolat, descrisă de afinitatea
pentru electron. R.A.Mullikan a stabilit de asemenea o scală a electronegativităţii
(χM) pornind de la relaţia dintre energia de ionizare şi afinitatea corespunzătoare
unui element monovalent:

Ei + Ae
χM = (kJ mol-1) (1.8)
2

Variaţia electronegativităţii în sistemul periodic.

Pentru elementele grupelor principale electronegativitatea variază astfel: în
perioadă creşte cu creşterea sarcinii nucleare (de la grupa 1, la grupa 17); în
grupele principale are tendinţa generală de scădere, de la perioada 2, la perioada
7. În grupele secundare variază astfel: in perioade se observă o creştere, cu
creşterea sarcinii nucleare, de la grupa 3 la grupa 12; în grupe creşte de la
perioada 4 la perioada 7, datorită creşterii sarcinii nucleare (tabelul 1.13). De
asemenea se poate remarca o corelaţie între variaţia electronegativităţii şi cea a
energiei de ionizare, respectiv a afinităţii pentru electron:
-valorile coeficienţilor de electronegativitate variază funcţie de
categoria de element: metal, semimetal, nemetal;
-cel mai electronegativ atom este fluorul (χP =3,98) iar cel mai puţin
electronegativ este cesiul (χP = 0,79), pe scala cu LiχP =1 ;
-electronegativitatea hidrogenului este χP = 2,2 (la limita de demarcaţie
între metale şi nemetale);
-nemetalele au în general electronegativităţi mai mari decât 2,0 ;
-metalele tranziţionale au valori de aproximativ 1,6.

În sistemul periodic, nemetalele se află în grupele 14 - 18 deasupra unei

diagonale imaginare formată de elemente cu caracter de semimetale care
traversează blocul elementelor p. Metalele sunt situate în stânga sistemului
periodic, sub această diagonală.
Electronegativitatea atomilor variază cu starea de oxidare şi determină :
- distanţele interatomice;
- energia de legătură;
- proprietăţile chimice;
- caracterul legăturii chimice.

e−Chimie 24
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.13 Coeficienţi de electronegativitate, χP

1 2 13 14 15 16 17 18
H He
2,20

Li Be B C N O F Ne
0,98 1,57 2,04 2,55 3,04 3,44 3,98

Na Mg Al Si P S Cl Ar
0,93 1,31 1,61 1,90 2,19 2,58 3,16

K Ca Ga Ge As Se Br Kr χAnion <χAtom <χCation

0,82 1,00 1,81 2,01 2,18 2,55 2,96 3,0

Rb Sr In Sn Sb Te I Xe
0,82 0,95 1,78 1,96 2,05 2,10 2,66 2,6

Cs Ba Tl Pb Bi χ Metale < 2
0,79 0,89 2,04 2,33 2,02 χ Nemetale > 2
χ Semimetal = 1,9 – 2,1

∆χ = χΑ − χB 0,4 1,9
Legături covalente nepolare Legături covalente polare Legături ionice

1.4.2 Proprietăţi chimice periodice

Caracterul electrochimic se referă la tendinţa atomilor unui element de a ceda

sau de a accepta electroni pentru a-şi stabiliza structura electronică a stratului de
valenţă.
Tendinţa de cedare de electroni şi transformare în cation este corelată cu un
caracter electropozitiv; prin opoziţie, tendinţa de acceptare de electroni şi
transformare în anion reflectă un caracter electronegativ.
X → X n+ + ne- X + qe- → X q-
În sens general se are în vedere electronegativitatea unui element: dacă elementul
este puternic electropozitiv, atunci caracterul acestuia este considerat slab
electronegativ.
Metalele manifestă caracter electropozitiv, cel mai accentuat, în cazul metalelor
din grupele 1 şi 2 (metalele tipice, ns1-2).
Nemetalele sunt elementele care manifestă caracter electronegativ.
Există o corelaţie evidentă între caracterul electrochimic şi energia de ionizare,
respectiv, afinitatea pentru electron: energia de ionizare scade pe măsura
accentuării caracterul electropozitiv, iar afinitatea pentru electron creşte, pe
măsura creşterii caracterului electronegativ. Cel mai electropozitiv element este
cesiul şi cel mai electronegativ element este fluorul.

Variaţia caracterului electrochimic în sistemul periodic.

Caracterul electropozitiv creşte în grupă, pe măsură ce creşte raza atomică

e−Chimie 25
 Chimie Anorganică
(numărul de straturi electronice) în paralel cu scăderea energiei de ionizare, şi
scade în perioadă cu creşterea numărului atomic Z.

Caracterul electronegativ se accentuează în perioadă de la stânga la dreapta, pe

măsura intensificării interacţiei nucleu-electroni periferici (cu creşterea
numărului atomic Z). Pe parcursul unei grupe, tendinţa de acceptare de electroni
creşte de jos în sus, în paralel cu creşterea afinităţii pentru electron. Elementele
au un caracter electronegativ cu atât mai accentuat cu cât acceptă un număr mai
mic de electroni pe un strat mai apropiat de nucleu, datorită interacţiei nucleu-
electron mai accentuate.
Aceste variaţii pot fi ilustrate, prin reactivitatea unor elemente faţă de oxigen,
apă sau, prin tendinţa de substituire a unor elemente cu caracter mai slab, din
compuşii acestora.

Variaţia caracterului metalic în grupe şi în perioade

2 Na + O2 → Na2O2 Sodiul se păstrează sub petrol (în prezenţa aerului se
peroxid de sodiu oxidează la temperatura camerei)
Na2O2 + 2 Na → 2 Na2O
Mg + ½ O2 → MgO Magneziul (sub formă de panglică) reacţionează cu
reacţia în aer: oxigenul la temperatură ridicată
5 Mg + O2 + N2 → 2 MgO +Mg3N2
Aluminiul (pulbere) reacţionează cu oxigenul la
2 Al + 3/2 O2 → Al2O3 temperatură ridicată (la temperatura ambiantă formează
pe suprafaţă o peliculă de oxid protector)

Li + H2O → LiOH + ½ H2↑ Reacţie puternică; degajare de bule de gaz

Na + H2O → NaOH + ½ H2↑ Reacţie violentă

K + H2O → KOH + ½ H2 ↑ Reacţie explozivă

Al + 3 H2O(vap) → Al(OH)3 + 3/2 H2 ↑ Reacţia necesită temperatură ridicată şi catalizatori

Variaţia caracterului nemetalic in sistemul periodic:

- în perioade, creşte cu creşterea sarcinii nucleare;
- în grupe, scade de sus în jos în paralel cu creşterea numărului atomic Z şi cu
creşterea numărului de straturi electronice populate cu electroni.
Variaţia electronegativităţii elementelor în grupa halogenilor poate fi ilustrată
prin următoarele reacţii de substituţie:
F2 + 2 KCl → 2 KF + Cl2
F2 + 2 KBr → 2 KF + Br2
F2 + 2 KI → 2 KF + I2
χF > χCl > χBr > χI
Cl2 + 2 KBr → 2 KCl + Br2
Cl2 + 2 KI → 2 KCl + I2
Br2 + 2 KI → 2 KBr + I2
Se observă că elementele mai electronegative deplasează elementele mai puţin
electronegative din combinaţiile acestora. Fluorul poate substitui toţi halogenii
din halogenuri; bromul nu poate substitui decât iodul din ioduri.
În unele grupe, variaţia caracterului electrochimic este foarte pronunţată. De
exemplu, în grupa 14 (IV A) carbonul manifestă caracter nemetalic, siliciul este
un semimetal, iar staniul şi plumbul sunt metale (tabelul 1.14).

e−Chimie 26
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.14 Caracteristici generale ale elementelor

Metale Semimetale Nemetale

- solide la 25 0C (excepţie Hg); - solide la 25 0C; - stare de agregare: solidă

- luciu metalic (tipic);
- opacitate;
- culoare argintie (excepţie Au
şi Cu, galbene);
- conductori electrici şi termici
- maleabile şi ductile;
- 1-3 electroni de valenţă;
- energie de ionizare mică;
- electronegativitate mică;
- tendinţa de cedare de electroni
cu formare de cationi;
- formează hidruri ionice/
interstiţiale;
- formează oxizi ionici / bazici;
ionic-covalenţi/ amfoteri.
- majoritatea sunt argintii; (C, P4, S8, I2), gazoasă (Cl2,
- fragile, casante; O2, N2), lichidă (Br2);
- slab conductori electrici - majoritatea celor solide
şi termici (conductivitate sunt sfărâmicioase, nu sunt
intermediară între metal nici maleabile, nici ductile;
şi izolator). - conductibilitate termică şi
electrică scăzută (excepţie
grafitul);
- au 4-8 electroni de valenţă;
- energie de ionizare mare;
- electronegativitate mare;
- tendinţa de accepare de
electroni (formare de
anioni);
- formează oxoanioni;
- formează hidruri covalente
şi moleculare;
- formează oxizi covalenţi,
moleculari / acizi.

Caracterul bazic este asociat elementelor metalice şi variază în paralel cu

caracterul metalic, iar caracterul acid este asociat elementelor nemetalice şi
prezintă variaţii similare caracterului nemetalic.
Caracterul bazic al unei specii se poate manifesta în funcţie de solubilitatea în
apă, astfel:
a) în soluţii apoase generează ioni hidroxil (HO-)
b) reacţionează cu acizi tari (oxizii insolubili în apă)
a) Na2O + H2O → 2Na+ + 2OH-
b) NiO + 2 H3O+ → Ni2+ + 3 H2O
Unele elemente metalice (Be, Al, Zn, Sn) pot forma oxizi amfoteri.
Caracterul amfoter se manifestă prin reacţii cu acizi şi respectiv cu baze
(soluţie / topitură).
Al2O3 + 6 HCl → 2 AlCl3 + 3 H2O
Al2O3 + 2 NaOH + 3 H2O → 2 Na[Al(OH)4]
Elementele nemetalice formează oxizi acizi.
Caracterul acid al unei specii se poate manifesta în funcţie de solubilitatea în
apă, astfel:
a) în soluţii apoase generează ioni hidroniu (H3O+)
b) reacţionează cu substanţe puternic alcaline, în soluţie/topituri (oxizi
insolubili în apă)
C + O2 → CO2
CO2 + H2O H2CO3
S + O2 → SO2
P4 + 5 O2 → (P2O5 )2
SO2 + ½ O2 → SO3
P2O5 + 3H2O 2H3PO4
SO3 + H2O H2SO4
a) SO3 + 3 H2O SO4 2- + 2 H3O+
b) SiO2 + 4 NaOH → Na4SiO4 + 2 H2O

e−Chimie 27
 Chimie Anorganică

Caracterul acido-bazic al oxizilor şi oxo-hidroxo-combinaţiilor formate de

elementele din sistemul periodic variază în acelaşi sens cu caracterul
electrochimic. În general, metalele formează oxizi cu caracter bazic sau amfoter,
iar nemetalele formează oxizi cu caracter acid.

În grupele principale bazicitatea creşte de sus în jos, în paralel cu creşterea

caracterului metalic al elementului.

Grupa 1 (IA)
Caracterul bazic variază conform seriei:

Li2O < Na2O < K2O < Rb2O < Cs2O

LiOH < NaOH < KOH < RbOH < CsOH

Grupa 2 (IIA)
Caracterul acido-bazic variază de la amfoter (BeO şi Be(OH)2 ) la puternic bazic (BaO şi Ba(OH)2 ) în
seria :
BeO MgO CaO SrO BaO
Be(OH)2 Mg(OH)2 Ca(OH)2 Sr(OH)2 Ba(OH)2
Caracter Caracter slab Bazicitate Caracter Caracter
amfoter bazic medie bazic puternic bazic

Grupa 5 (VA)
Caracterul acido-bazic variază de la acid (N2O3 ) la bazic (Bi2O3):

N2O3 (P2O3)2 (As2O3)2 Sb2O3 Bi2O3

Caracter acid Caracter acid Caracter Caracter Caracter bazic
(anhidrida (anhidrida amfoter-acid amfoter- bazic (solubil numai
acidului azotos) acidului (ahidrida acidului în acizi)
fosforos) arsenios)

HNO2 H3PO3 As2O3 . nH2O Sb2O3. nH2O Bi(OH)3

Acid slab Acid slab Caracter Caracter Bază tare
amfoter-acid amfoter- bazic

În perioade, bazicitatea scade de la stânga la dreapta, pe măsura creşterii caracterului acid .

Perioada 3
Caracterul acido-bazic variază astfel:

NaOH Mg(OH)2 Al(OH)3 H4SiO4 H3PO4 H2SO4 HClO4

Bază Bază tare Caracter Acid slab Acid Acid tare Acid tare
tare amfoter de tărie
medie

e−Chimie 28
 Chimie Anorganică

Caracterul acido-bazic al oxizilor unui element este determinat de starea de

oxidare a elementului.

În seria oxizilor clorului, aciditatea variază de la slab acid (Cl2O – anhidrida

acidului hipocloros HClO) la puternic acid (Cl2O7 – anhidrida acidului percloric
HClO4 ) conform seriei:

HClO < HClO2 < HClO3 < HClO4

Se observă că pentru acelaşi element, caracterul acid al oxoacizilor creşte cu

creşterea numărului de oxidare al elementului:

În seria oxizilor vanadiului

VO V2O3 VO2 V2O5

Caracter Caracter Caracter Caracter acid
bazic slab bazic amfoter

Observaţie:
În seria hidracizilor, aciditatea prezintă următoarea variaţie:
- In grupe creşte de sus în jos (variază invers fată de cazul oxoacizilor).

Grupa 16
H2O < H2S < H2Se < H2Te
Grupa 17
HF < HCl < HBr < HI

- În perioade, caracterul acid al hidracizilor creşte cu creşterea

electronegativităţii elementului E

Perioada 2
NH3 H2O HF
Bază slabă Caracter Acid de tărie
amfoter medie

Metalele tranziţionale manifestă caracter metalic / nemetalic şi oxido-

reducător, în funcţie de starea de oxidare.

În stări inferioare de oxidare prezintă caracter metalic:

- formează oxizi bazici (VO, CrO, MnO), săruri ionice (MXn), şi
hidroxizi M(OH)n;
- sunt agenţi reducători (Cr(OH)2, MnO).

În stări superioare de oxidare au caracter nemetalic:

- formează oxizi acizi (V2O5, CrO3, Mn2O7), acizi (H3VO4,
H2CrO4, HMnO4) şi oxosăruri (K2Cr2O7, KMnO4);
- sunt agenţi oxidanţi (MnO4-, Cr2O72-, Mn2O7).

În stări intermediare de oxidare formează compuşi cu caracter amfoter:

- (VO2, Cr2O3, MnO2).

e−Chimie 29
 Chimie Anorganică

Metalele pot fi organizate în sensul descrescător al caracterului electropozitiv, în

cadrul seriei de activitate a metalelor (seria Beketov), prin comparaţie cu
tendinţa atomului de hidrogen de a ceda electronul.
Li Rb K Ba Ca Sr Na Mg Al Zn Cr Fe Cd Co Ni Sn Pb H Cu Hg Ag Au Pd

Pe parcursul unei grupe, tendinţa de cedare de electroni creşte cu creşterea

numărului straturilor electronice. În paralel scade valoarea energiei de ionizare,
datorită creşterii razei atomice şi implicit a diminuării interacţiei nucleu-electroni
periferici; în perioadă, electropozitivitatea scade pe măsura creşterii numărului
atomic Z.
Reactivitatea chimică a metalelor este pusă în corelaţie cu caracterul
electropozitiv: cu cât caracterul electropozitiv este mai mare, cu atât reactivitatea
chimică a elementului metalic este mai mare.
Caracterul electrochimic al metalelor este o măsură directă a tendinţei acestora
de a forma ioni în soluţie apoasă, conform reacţiei:

n+
M(s) + H2O → M aq + ne-

Calitativ, această tendinţă este apreciată prin poziţia metalului în seria de

activitate, iar cantitativ, prin valoarea potenţialelor normale de reducere.
Studiind acţiunea unor metale asupra soluţiilor apoase de săruri ale altor metale,
Beketov a observat unele reacţii de substituţie:
2+ 2+
Zn(s) + FeSO4(aq)→ZnSO4(aq)+Fe(s) (Zn(s) + Fe (aq) →Zn (aq) + Fe(s))
+ 2+
Cu(s)+2AgNO3(aq)→2Ag(s)+Cu(NO3)2(aq) (Cu(s) + 2Ag (aq) →Cu (aq) +2Ag(s))
Concluzia, Zn este mai activ decât Fe, Cu mai activ decât Ag etc.

Seria de activitate a metalelor

Seria de activitate a metalelor a fost completată de A.Volta, prin determinarea
potenţialelor normale de electrod (E0) devenind seria Beketov-Volta (seria
tensiunilor). Poziţionarea metalelor în seria de activitate este identică cu cea din
seria tensiunilor. Cu cât un metal are un potenţial standard de reducere mai
negativ, cu atât este mai pronunţat caracterul său de reducător şi formează mai
uşor ioni pozitivi.

Potenţialul standard de reducere al unui element reprezintă forţa electromotoare

a pilei realizate între doi electrozi, dintre care unul este constituit din (elementul)
metalul studiat şi celălalt este reprezentat de electrodul standard de hidrogen. Prin
convenţie s-a stabilit că potenţialul redox standard al hidrogenului este zero,
E02H+/H2 = 0.
Potenţialul redox standard poate lua valori pozitive sau negative. Prin convenţie,
valorile negative reprezintă sisteme în care elementul este mai reducător (mai
reactiv) decât hidrogenul, în timp ce valorile pozitive reprezintă sisteme oxidante,
(mai puţin reactive) decât hidrogenul.

În seria electrochimică, elementele sunt aşezate în ordinea crescătoare a valorilor

potenţialelor standard de reducere. Cele mai mari valori negative ale potenţialelor
le au metalele din blocul s (alcaline şi alcalino-pământoase), urmate de Al, In, Tl
şi unele metale tranziţionale Ti, Mn, Tc, Co, Ni, Zn. Elementele mai puţin
reactive (seminobile şi nobile) Cu, Ag, Au (din grupa 12), metalele grele Hg, Pd,
Pt, Bi şi halogenii se oxideaza greu. Acestea au potenţiale de reducere pozitive şi
urmează după hidrogen în seria de activitate (tabelul 1.15).

e−Chimie 30
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.15 Valorile unor potenţiale standard de reducere (25 °C)

Cuplu redox Potenţial redox

E0red (V)
F2(g) + 2e- → 2 F- (aq) + 2,87
MnO4-(aq)+8 H+(aq) +5e- →Mn2+(aq)+4 H2O(l) + 1,51
Cl2(g) + 2e- → 2 Cl- (aq) + 1,36
O2(q) + 4 H+(aq) +4e- → 2 H2O(aq) + 1,23
Br2(l) + 2e- - → 2 Br- + 1,07
Fe3+ (aq) + e- → Fe2+ (aq) + 0,77
Ag+(aq) + e- → Ag(s) + 0,80
Fe3+(aq) + e- → Fe2+(aq) + 0,77
I2 (aq) + 2e- → 2 I-(aq) + 0,54
Cu2+(aq) + e- → Cu+(aq) + 0,15
2H+(aq) + 2e- → H2(g) 0
Pb2+(aq) + 2e- → Pb(s) - 0,13
Fe2+(aq) + 2e- → Fe(s) -0,44
Cr3+(aq) + 3e- → Cr(s) - 0,74
Zn2+(aq) + 2e- → Zn(s) - 0,76
Mn2+(aq) + 2e- → Mn(s - 1,05
Al3+(aq) + 3e- → Al(s) - 1,68
Na+(aq) + e- → Na(s) - 2,71
Ca2+(aq) + 2e- → Ca(s) - 2,84
K+(aq) + e- → K(s) - 2,92
Cs+(aq) + e- → Cs(s) - 2,99
Li+(aq) + e- → Li(s) - 3,04

Studiind corelaţia dintre proprietăţile metalelor şi poziţia acestora în seria

electrochimică se constatată că metalele sunt aşezate în ordinea descrescăoare a
capacităţii de a dislocui alte elemente metalice din soluţii de sare, în ordinea
scăderii caracterului reducător şi a oxidabilităţii.
Importanţa seriei Beketov-Volta: fiecare element poate fi dislocuit din
combinaţiile sale de metalele care îl preced în serie (este redus din starea de
cation de către oricare element din serie, poziţionat înaintea acestuia), proprietate
deosebit de importantă, cu aplicaţii practice în obţinerea unor metale.
Tabelul 1.16 prezintă unele caracteristici ale metalelor, în funcţie de poziţionarea
relativă, în seria activităţii metalelor.

Valenţa şi starea de oxidare

Valenţa exprimă capacitatea de combinare a unui atom cu un alt atom,
interpretată printr-o abordare clasică a chimiei.
Electrovalenţa reprezintă valenţa elementelor care îşi completează stratul de
valenţă prin cedare /acceptare de electroni; se exprimă printr-o sarcină electrică,
numeric egală cu numărul de electroni cedaţi/acceptaţi. Exemple de
electrovalenţă pozitivă: Na-monovalent; Ca-divalent şi respectiv de
electrovalenţă negativă: Cl-monovalent; O-divalent.
Covalenţa reprezintă valenţa elementelor exprimată prin numărul de electroni pe
care un atom îi pune în comun cu un alt atom, până la realizarea unei structuri
electronice stabile. Covalenţa este egală cu numărul legăturilor covalente
(covalenţe) formate: A + B → A—B. Exemple: covalenţa O – divalent
( — O—), C - tetracovalent (=C=). Proprietăţile chimice ale elementelor se repetă
periodic, pe măsura parcurgerii sistemului, in sensul creşterii sarcinii nucleare Z.
Atomii elementelor din grupele principale au acelaşi număr de electroni de
valenţă deci şi proprietăţi chimice asemănătoare.

e−Chimie 31
 Chimie Anorganică

Tabelul 1.16 Proprietăţi caracteristice unor metale în funcţie de poziţia în seria de activitate

Li Rb K Ba Ca Sr Na Mg Al Zn Cr Fe Cd Co Ni Sn Pb H Cu Hg Ag Pd Au Pt...

Proprietăţi Metale mai reactive decât H Metale mai puţin reactive decât H
caracteristice

Combinate
Stare naturală (oxizi, sulfuri, silicaţi s.a) Combinate şi libere (stare nativă)
Reactivitatea Mare Mică şi descrescândă
chimică Metalele foarte active sunt mai stabile sub Metalele puţin active sunt mai stabile
formă de ioni sub formă de atomi
Capacitatea de a Mare; metalele alcaline emit electroni chiar Mică
ceda electroni la lumina solară (efectul fotoelectric) Descreşte spre dreapta seriei
Oxidabilitatea Mare şi descrescândă; metalele alcaline se Mică.
păstrează sub petrol sau ulei de parafină Descreşte spre dreapta seriei
Caracterul Puternic. Descreşte spre dreapta seriei.
reducător Metalele reactive sunt utilizate ca agenţi Slab şi descrescător
reducători
Stabilitatea Mică. Mare. Creşte de la stânga la dreapta:
chimică Cu, Hg caracter seminobil; Au, Pt,
Creşte pe măsura scăderii caracterului
caracter nobil.
reducător
Metode de În general, dificile; gradul de dificultate al În general, simple: (prăjire şi
obţinere extracţiei metalului scade spre dreapta (până reducere, descompunere termică, ş.a.)
la Al, inclusiv, se obţin pe cale electrolitică)
Reactivitatea Descompun apa, cu deplasarea H2↑:
faţă de apă - la temperatura camerei, Nu reacţionează cu apa nici la
MI + H2O → MOH + ½ H2 ↑ temperaturi ridicate
MII + 2H2O → M(OH)2 + H2 ↑
( MI = Na, K…MII = Ca, Sr, Ba)
- în condiţii mai energice
3 Fe + 4H2Ovap. → Fe3O4 + 4H2 ↑
Comportarea faţă În general reacţionează cu hidracizi cu Nu reacţionează cu hidracizi
de hidracizi deplasare de H2:
Zn + 2 HCl → ZnCl2 + H2 ↑
Comportarea faţă În general, reacţionează cu oxoacizii cu Oxoacizii deplasează un oxid
de oxoacizi deplasare de H2: provenit corespunzător acidului şi
Ca + H2SO4 → CaSO4 + H2 H2O (nu deplasează H2):

Unele metale se comportă analog celor din 3Cu+8HNO3 →3Cu(NO3)2 + 2NO +

dreapta H, în funcţie de concentraţia acidului + 4H2O
3 Zn + 8 HNO3 (conc)→ 3Zn(NO3)2 + 2 NO + Cu + 2H2SO4 → CuSO4 + SO2+
4H2O + 2H2O
Comportarea faţă Hidroxizii alcalini reacţionează cu metalele Unele metale reacţionează în condiţii
de hidroxizi cu pronunţat caracter amfoter (Zn, Al, Sn, deosebit de energice (topituri
alcalini Pb, Cr), cu deplasarea H2. alcalino-oxidante).
Zn+2NaOH+2H2O→Na2[Zn(OH)4]+H2↑
2Al+2NaOH+6H2O→2Na[Al(OH)4] +3H2↑

e−Chimie 32
 Chimie Anorganică
Starea de oxidare este o alternativă modernă, mai cuprinzătoare a noţiunii de Mn2+(aq)
valenţă, care reprezintă o măsură a gradului de oxidare a unui atom într-un
compus chimic. Este o sarcină formală pe care ar dobândi-o un atom în cazul Mn(OH)3(s)
ipotetic în care toate legăturile ar fi ionice. Astfel rezultă un număr întreg
MnO2 (s)
(pozitiv, negativ şi zero) sau fracţionar, care reflectă capacitatea de atragere a
electronilor de legătură de către un atom. Aceste valori se stabilesc pe baza MnO42-(aq)
coeficienţilor de electronegativitate, ţinând cont de un set de reguli, care
MnO4-(aq)
consideră că fluorul are întotdeauna în compuşi starea de oxidare -1
(tabelul 1.17).Valorile extreme ale stării de oxidare sunt - 4 şi respectiv +8.
Figura 1.16
Culorile unor compuşi ai
manganului în diverse
stări de oxidare

Tabelul 1.17 Reguli de atribuire a stărilor de oxidare

Regula Exemple

Elementele şi moleculele nu au sarcină electrică; starea de oxidare este zero. S0, Na0, Cl0, Cl20, F20
Intr-o specie chimică electronii se atribuie (formal) celui mai electronegativ +4 −2
atom. S O2
+3 −2
Suma algebrică a stărilor de oxidare ale elementelor unei specii neutre este Fe2 O3
zero.
Fluorul are intotdeauna în combinaţii starea de oxidare –1. CaF2 ; HF
Oxigenul are în majoritatea cazurilor starea de oxidare –2. Excepţii: Na2O, CuO, H2O
Combinat cu fluorul: +2 ; +1 OF2, O2F2
În peroxizi: –1 H2O2, K2O2, BaO2
În superoxizi: –1/2 KO2
O3-
În ozonide: –1/3.
Hidrogenul în combinaţii binare
- cu elemente mai electronegative (χP >2,2); starea de oxidare +1 HCl, H2S, H2O
KH, CaH2
- cu elemente mai puţin electronegative (χP < 2,2); starea de oxidare –1.
Starea de oxidare a elementelor în compuşii cu hidrogenul este egală cu LiH, H2Se
numărul grupei (grupele IA-IVA) şi cu diferenţa 8 - nr. grupei (pentru NH3
grupele VA-VIIA).
Pentru elementele grupelor principale, IA-VIIIA (1,2 şi 13-18) stările de oxidare K+, Cs+, Ca+2, Ba+2
au valori dependente de structura stratului de valenţă: +1 −2
- metalele din grupele principale (metalele tipice) au starea de oxidare egală H2 S
cu sarcina ionilor (numărul grupei); +1 +4 −2
- la elementele din grupa 14 (IVA) (ex. C, Si), starea de oxidare poate fi H2 S O3
+1 +6 −2
considerată (formal) fie pozitivă fie negativă. H2 S O4
- ionii monoatomici au starea de oxidare = sarcina ionilor. HCl, HClO, HClO4
CH3-CH3, CO2
Starea de oxidare maximă a elementelor faţă de oxigen şi fluor este dată de
numărul grupei. Excepţii: gr. IB - Cu, Au pentru care starea de oxidare poate fi CuO
mai mare decât nr. grupei şi gr.VIIIB - pentru care starea de oxidare este egală OsO4, OsF8
cu nr. grupei doar la un număr redus de compuşi.
Metalele tranziţionale au stări de oxidare variabile. MnO CrO
MnO2 CrCl3
Mn2O7 K2Cr2O7

e−Chimie 33
 Chimie Anorganică

Problemă rezolvată
Titanul apare în natură sub forma izotopilor:
46
Ti 45,9526 u.a.m (8,25 %); 47Ti 46,9517 u.a.m (7,44 %);
48
Ti 47,9479 u.a.m (73,72 %); 49Ti 48, 9478 u.a.m (5,41 %);
50
Ti 49,9447 u.a.m (5,18 %).
a) Determinaţi masa atomică medie a atomului de titan;
b) Indicaţi numerele cuantice ale electronului distinctiv şi respectiv ale
electronilor de valenţă; determinaţi valorile celor mai probabile stări de
oxidare pentru atomul 22Ti.
Rezolvare:
a) Se calculează media ponderată ţinând cont de masa (u.a.m) şi abundenţa
(% ) fiecărui izotop
Ar(Ti) = (45,9526 u.a.m x 0,0825) + (46,9517 u.a.m x 0,0744) + (47,9479
u.a.m x 0,7372) +
(48,9478 u.a.m x 0,0541) + (49,9447 u.a.m x 0,0518) = 47,8664 u.a.m
Ar(Ti) = 47, 87 u.a.m
Pentru calcule uzuale se consideră Ar(Ti) ≈48 u.a.m
b)Succesiunea ocupării cu electroni: 1s2 2s22p6 3s23p6 4s23d2.
Configuraţia electronică: 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 3d2 4s2
- electronul distinctiv ocupă orbitalul 3d; numerele cuantice n=3; l=2; m=
+1
- electronii de valenţă ocupă orbitalul 4s2; numerele cuantice n=4; l=0; m=
0.
Stările de oxidare posibile:
- prin pierderea succesivă a electronilor din 4s şi 3d rezultă N.O.= 0, 1, 2,
3, 4
- Ti4+ are cea mai mare stabilitate (structură izoelectronică cu 18 Ar).

Test de autoevaluare nr. 1.1

1. Utilizaţi sistemul periodic interactiv pentru a comenta variaţia

electronegativităţii în grupe şi perioade. Identificaţi elementele cu cea mai
mare/mică valoare a coeficientului de electronegativitate şi discutaţi
consecinţele asupra reactivităţii chimice a acestora.
2. Pe baza datelor din sistemul periodic interactiv şi din tabele (cap.1)
identificaţi elementele cărora le corespunde:
a) cea mai mică valoare a energiei de ionizare primară;
b) cea mai mare rază metalică;
c) cea mai mare valoare a energiei de ionizare primară;
d) cel mai mare număr atomic Z.
3. Calculaţi câţi atomi de oxigen sunt conţinuţi în:
a) 0,01 mol SO2;
b) 2 mmol H3PO4;
c) 5 kmol O3.
4. Determinaţi formula brută (minimă) pentru cazul unui compus cu
următoarea compoziţie procentuală:
a) 11,3 % C, 45,3 % O, 43,4 % Na;
b) 85 % Ag şi 15 % F;
c) 51,3 % Ca şi 48,7 % F.
5. Propuneţi configuraţiile electronice ipotetice, corespunzătoare elementelor
cu: a) Z=113; b) Z=115 şi c) Z=117 şi menţionaţi poziţia acestora în
sistemul periodic.

e−Chimie 34
 Chimie Anorganică
6. Pe baza datelor din sistemul periodic interactiv/ tabele (cap.1) identificaţi
elementele corespunzatoare :

Caracteristicile elementului Element(e)

a) Element din perioada a treia, cu substratul p

semiocupat
b) Ionul divalent are configuraţia electronică:
1s2 2s2 2p6 3s2 3p6
c) Este cel mai răspândit metal în scoarţa terestră
d) Este predominant în organismul uman (% m)
e) Există în natură sub forma unui amestec de izotopi,
cu număr de masă: 234, 235 şi 238 şi are electronul
distinctiv într-un orbital de tip f
f) Este al doilea element predominant in Univers
g) Au substratul d semiocupat şi aparţin perioadelor 4
şi 5
h) Izotopi folosiţi la definirea unităţii atomice de masă
i) Are configuraţia electronică cu 10 orbitali d, 9
orbitali p, 5 orbitali s, cu toţi electroni cuplaţi
j) Formează ioni monovalenţi izoelectronici cu 36Kr
k) Radionuclizi naturali, instabili, existenţi în scoarţa
terestră
l) Nuclid stabil care are cel mai mare număr de masă
A cu cel mai mare număr atomic Z
m) Radionuclizi izobari cu 40Ca
n) Nuclizi izotoni cu 14C

7. Argintul apare în natură sub forma a doi izotopi:

107
Ag cu masa 106,9051 u.a.m (51,84 %) şi
109
Ag cu masa 108,9048 u.a.m (48,16 %).
Calculaţi masa medie a atomului de argint.
8. Masa atomică a siliciului este 28,0855 u.a.m. Acest element apare în natură
sub forma a trei izotopi:
28
Si (92,23 %), 29Si (4,68 % ; 28,9764 u.a.m;) şi 30Si (3,09 %; 29,9737
u.a.m). Determinaţi masa (u.a.m) corespunzătoare izotopului 28Si.
9. Identificaţi elementul al cărui electron distinctiv (necuplat) este caracterizat
de setul de numere cuantice:
a) n = 2; l = 1; m = +1; d) n = 2; l = 1; m = +2;
b) n = 2; l = 1; m = 0; e) n = 3, l = 2; m = +1
c) n = 2; l = 1; m = -1; f) n = 3, l = 3; m = +3
10. Stabiliţi corespondenţele corecte:
a) Caracterul nemetalic descreşte conform seriei:
1) F > Cl > Br > O;
2) C > Si > Ge > Pb;
3) N > P > Sb > As;
4) F > S > As > C;
5) N > Si > C >As.
b) Caracterul reducător descreşte în seria:
1) Ca > Al > Bi > Cu;
2) Mg > Cr > Cu > Ag;
3) Cr > Ni > Zn > Cu;
4) Ba > Ca > K > Na

e−Chimie 35
 Chimie Anorganică
c) Razele ionilor cresc conform seriei:
1) Cs+ < Al3+ < S2- < Se2-;
2) Al3+ < Mg2+ < Na+ < H+;
3) Cs+ < Cl -< O2- < Se2- ;
4) Al3+< F- < O2-< N3- ;
5) Fe2+ < Fe3+ < Ca2+ < Sr2+.
11. Determinaţi poziţia reciprocă a metalelor A, B, C şi D în seria de activitate
ţinând cont de următoarele reacţii:
a) A + Bn+ → An+ + B
b) C + Dn+ → Cn+ + D
c) B + Dn+→ nu reacţionează
12. Determinaţi valorile numerelor cuantice n, l şi m şi simbolul funcţiei de
undă Ψn,l,m pentru electronul distinctiv (e.d) şi electronul de ionizare
primară (e.i) al atomilor:
a) 20 Ca
b) 21 Sc
c) 22 Ti
13. Determinaţi configuraţiile electronice ale atomilor şi ionilor
corespunzătoare elementelor: 13Al, 24Cr, 26Fe
a) determinaţi valorile numerelor cuantice ale electronului distinctiv şi ale
electronului de ionizare primară;
b) stabiliţi cele mai probabile stări de oxidare pentru fiecare metal;
c) discutaţi caracterul acido-bazic al oxizilor, în funcţie de stările de
oxidare;
d) aranjaţi metalele în ordinea descrescătoare a caracterului reducător.
14. Măsurarea unei probe radioactive de iod 131I indică o activitate iniţială de
3153 dpm*. După 52,5 ore, activitatea s-a redus la 2612 dpm. Determinaţi
timpul de înjumătăţire.
(*dpm = număr de dezintegrări/minut).
15. Completaţi următoarele ecuaţii ale reacţiilor nucleare:
a) formarea izotopului 14 C în atmosferă, din 14 N
7 N + 0 n→ 6 C + X
14 1 14

b) dezintegrarea carbonului 14C radioactiv (obţinut în reacţia a ) cu emisie

de particula β
6 C → Y + −1 e
14 0

e−Chimie 36
 Chimie Anorganică
Răspunsuri la testul de autoevaluare nr. 1.1
1. Coeficienţi de electronegativitate (scara Pauling)
χP F = 3,98 – cel mai electronegativ element; oxidant puternic
χP Cs = 0,79 – cel mai electropozitiv element; caracter metalic, reducător
2. a) Cea mai mică valoare a energiei de ionizare primară
Ei 1 Cs = 3,89 eV;
b) Cea mai mare rază metalică r Cs = 2,72 Å (n=7)
c) Cea mai mare valoare a energiei de ionizare primară;
Ei 1 He = 24,58 eV (structură electronică stabilă; gaz nobil)
d) Z = 112; Copernicum 277Cn (IUPAC 2010)
3. a) 0,02 x NA = 0,02 x 6,02252 x 1023 = 12,04504 x1021
b) 8 x 10-3 x NA = 8 x 10-3 x 6,02252 x 1023 = 48,18016 x1020
c) 15 x 103 x NA = 15 x 103 x 6,02252 x 1023 = 90,3378 x1026
4. a) Presupunem că formula brută este NaxCyOz
- în 100 g compus NaxCyOz există:
Na C O
43,4 g / 23 g mol-1 11,3 g / 12 g mol-1 45,3 g / 16 g mol-1
x = 1,88 mol y = 0,94 mol z = 2,83 mol
- y = 0,94 este cel mai mic numar dintre x, y, z
- raportul x: y: z devine 2: 1: 3
- formula determinată este Na2CO3
b) AgF
c) CaF2
5. Configuraţii electronice ipotetice:
a) Z=113 [86Rn] 5f14 6d10 7s2 7p1 - perioada 7, grupa 13
b) Z=115 [86Rn] 5f14 6d10 7s2 7p3 - perioada 7, grupa 15
c) Z=117 [86Rn] 5f14 6d10 7s2 7p1 - perioada 7, grupa 17
Proprietaţile trebuie corelate cu cele ale elementelor supergrele,
radioactive.
6. a) Electronul distinctiv (e.d) este 3p3
Configuraţia electronică [10Ne]3s23p3; elementul 15P
b) Elementul E1 cu Z = (18 + 2) = 20 electroni; E1=Ca
Elementu E2 cu Z = (18 - 2) = 16 electroni; E2 = S
c) Aluminiu
d) Oxigen
e) Uraniu, 92U
f) Heliu
g) Cr [18Ar] 3d5 4s1 ; Mn [18Ar] 3d5 4s2; Mo [36Kr] 4d5 5s1;
Tc [36Kr] 4d5 5s2
12
h) C - conform IUPAC, din 1961
(1H şi 1/16 din masa 16O au fost utilizaţi iniţial)
i) 1s2 2s22p6 3s23p6 3d10 4s24p6 4d10 5s2; elementul 48Cd
j) Rb şi Br ( ionii Rb+şi Br - )
k) Toate elementele din scoarţa terestră cu Z = 83-92 (Bi-U) sunt
radionuclizi naturali instabili
l) 208 Pb este nuclidul stabil cu cel mai mare număr de masă A şi cu cel mai
mare număr atomic Z;
m) Nuclizii cu acelaşi număr de nucleoni, A se numesc izobari. 40S(Z=16;
N=24); 40Cl(Z=17; N=23); 40Ar (Z=18; N=22); 40Ca (Z=20; N=20)
n) Nuclizii cu acelaşi număr de neutroni se numesc izotoni
14
C (Z=6; N=8); 15N (Z=7; N=8) ; 16 O (Z=8; N=8)

e−Chimie 37
 Chimie Anorganică
7. Ar(Ag) = 106,905 x 0,5184 + 108,9048 x 0,4816 =107,8680 u.a.m (în
calcule uzuale Ar(Ag)=107,9 sau 108 u.a.m)
8. Ar = 27,9802 u.a.m (în calcule uzuale Ar(Si)=28 u.a.m )
9. a) 5B; b) 6C; c) 7N; d) nu există (mmax=1); ) e) 22Ti; f) nu există
(substratul 3f)
10. a) (2);
b) (1) ( 2);
c) (4 )
11. Succesiunea în seria de activitate a metalelor este: A, C, D, B
12. a) 20Ca 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2
e.d - 4s2 n=4, l=0, m=0; Ψn,l,m = Ψ400
e.i - 4s2 n=4, l=0, m=0; Ψn,l,m = Ψ400
2 2 6 2 6 1 2
b) 21Sc 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s
e.d - 3d n=3, l=2, m=+2; Ψn,l,m = Ψ322
1

e.i - 4s n=4, l=0, m=0; Ψn,l,m = Ψ400

2

c) 22Ti 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 3d24s2

e.d - 3d2 n=3, l=2, m=+1; Ψn,l,m = Ψ321
e.i - 4s2 n=4, l=0, m=0; Ψn,l,m = Ψ400
13. 13Al
[10Ne] 3s2 3p1
a) e.d 3p1; numere cuantice: n = 3; l = 1; m = +1 Ψ311
e.i 3p1; numere cuantice: n = 3; l = 1; m = +1 Ψ311
b) Al+3
c) Al2O3 oxid amfoter;
26Fe
[18Ar] 3d6 4s2
a) e.d 3d6; numere cuantice: n = 3; l = 2; m = +2
e.i 4s2; numere cuantice: n = 4; l = 0; m = 0
b) Fe+2 şi Fe+3 (mai stabil decât Fe+2; semiocuparea d5)
c) FeO are caracter bazic mai puternic decât Fe2O3 amfoter-bazic;
5 1
24Cr [18Ar] 3d 4s
5
a) e.d 3d ; numere cuantice: n = 3; l = 2; m = -2
e.i 4s1; numere cuantice: n = 4; l = 0; m = 0
b) Cr+2, Cr+3, Cr+6
c) CrO oxid bazic; Cr2O3 oxid amfoter; CrO3 oxid acid
d) Caracterul reducător variază conform seriei:
Al > Cr > Fe
14. ln (N/N0) = - (0,693/t1/2) t
unde: N0 – număr iniţial de nuclizi în probă;
N – număr de nuclizi existenţi în probă, după timpul t
ln (2613/3152) = ln 0,8287 = - (0,693/t1/2) (52,5 h)
t1/2 = 194 h

7 N + 0 n → 6 C +1 H
15. a) 14 1 14 1

b)
6 C → 7 N + −1 e
14 14 0

e−Chimie 38