,,Nu toţi dacii au murit la Sarmizegetusa, Măria Ta!

2014-2024”

Argumentul Simpozionului naţional

,,Mircea cel Mare –Întemeietor de ţară... Scut al Europei”

Prof. Călugăru Iulian Viorel,

Coordonatorul parteneriatului
Şcoala Gimnazială Nr. 1, Balş, Olt
Motto:

,,Cei vii caută să împărtăşească pe cei morţi cu bucuria ori cu întristarea contemporană.
E încercarea de preamărire a celor pe veci adormiţi, pentru a face, prin asemănarea lor cu noi,
lauda sau hula celor de azi.
Să pomenim pe întemeietori.”
Vasile Pârvan

Pe 17 mai 2015 se vor împlini 620 ani de la Bătălia de la Rovine şi 629 ani de la urcarea
pe tron a lui Mircea I Basarab, numit ,,marele Io(an) Mircea Voievod” de către strănepotul său,
Radu cel Mare, şi ,,Mircea Voievod cel Mare” de Matei Basarab. În epoca modernă aveau să-l
numească ,,Mircea cel Mare” B.P. Haşdeu şi A.D. Xenopol – întâii noştri istorici de talie şi
celebritate internaţională.

Foto 1. Afişul Simpozionului naţional

 Vom aniversa prin urmare, foarte curând, peste şase secole de când, sub conducerea lui
Mircea cel Mare , românii au păşit pe scena istoriei universale, jucând un rol pe care avem
datoria să-l facem cunoscut mai clar, atât propriilor noştri conaţionali cât şi celor care, peste
hotare, se întreabă cu privire la rostul nostru în istoria continentului ce-şi făureşte astăzi un destin
solidar în cadrul Uniunii Europene. Este rolul de scut în faţa expansiunii otomane ce reuşise să
reducă Peninsula Balcanică la un teritoriu vasal şi începuse deja să-l transforme într-o parte
constitutivă a imperiului ce se va întinde curând pe trei continente.

Foto 2. Mircea cel Mare, pictură (Mănăstirea Cozia, Jud. Vâlcea)

Cu Mircea cel Mare începe acea confruntare de aproape jumătate de mileniu încheiată sub
zidurile Plevnei în 1877 şi în decursul căreia nici Baiazid şi nici vreunul dintre urmaşii săi n-au
reuşit să împingă peste români hotarul statornicit, pe vecie, de sabia biruitorului de la Rovine.

Cu toate că personalitatea şi însemnătatea faptelor sale domină întreaga noastră istorie

medievală; cu toate că el a domnit – aşa cum observa B.P. Haşdeu în 1873 în Istoria critică a
românilor – peste o Ţară Românească mai întinsă decât România din acel moment al
domnitorului Carol, şi cu toate că Grigore Alexandrescu şi Mihail Eminescu i-au închinat doua
dintre capodoperele noastre, Umbra lui Mircea şi prima parte din Scrisoarea III, figura celui ce
aşteaptă învierea de apoi în ctitoria sa legendară de pe malul Oltului este încă departe de a fi
percepută şi recunoscută în adevăratele ei dimensiuni, nu numai naţionale, ci şi internaţionale. Iar
Mănăstirea Cozia nu a devenit încă ceea ce este Putna lui Ştefan cel Mare : un izvor nesecat de
încredere în sine şi de tărie sufletească pentru întregul neam românesc.

Prin desfăşurarea acestui simpozion vrem să oferim posibilitatea – sperăm – tuturor celor
care vor dori să participe, pe de-o parte să urmărească ,,progresul adevărului” (ca să folosim
formula consacrată de Titu Maiorescu), deloc uşor şi lipsit de sinuozităţi, iar pe de alta, să se
alăture cu toată convingerea celor ce, de la contemporanii săi şi posteritatea medievală până la
Mihail Eminescu, au văzut în cel ce se odihneşte la Cozia, dar ale cărui fapte continuă să fie
urzeală întregii noastre istorii până azi, un învingător glorios, un diplomat de geniu, un ctitor de
ţară pentru veşnicie şi un ,,scut” al Europei.

Un cronicar turc îl numea ,,regele regilor creştini din vremea sa”, iar turcologul
german Leunclavius, din vremea Renaşterii: ,,principe între creştini cel mai viteaz şi cel
mai ager”.

,,Mircea cel Mare e singurul voievod creştin care a obţinut o victorie împotriva unei ordii
otomane conduse de însuşi sultanul- şi poate cel mai teribil dintre ei- Baiazid. Prin biruinţa de la
Rovine (aflăm azi, datorită cercetărilor lui Ciprian Zaharia, că bătălia s-a dat la 17 mai 1395 şi nu
la 10 octombrie 1394, cum greşit au socotit până acum istoricii, cu excepţia fabulosului Haşdeu),
Mircea cel Mare a fixat Ţara Românească în mândria şi respectul Europei, creându-i un nou
statut politic, ajungând în cele din urmă să arbitreze chiar urcarea la tron a urmaşilor lui Baiazid.

Când unii din cei de demult i-au zis doar Mircea cel Bătrân (cronicarul Radu Popescu), ei
se refereau cu siguranţă la Mircea Voievod, cel care fixase cu mult timp înainte vatra şi zarea
istoriei noastre, ci nu la un bătrân vlăguit, secat de puteri. Şi cred că nici la Bătrânul văzut doar
ca patriarh înţelept şi resemnat, sau idol fără supuşi. Grigore Alexandrescu şi Mihail Eminescu,
în genialelor creaţii, au împrumutat termenul cronicarului Radu Popescu, spre a zidi în conştiinţa
urmaşilor vechimea, tăria pământului nostru, gloria, înţelepciunea neamului Românesc. Dar noi
suntem datori să-l aşezăm în constelaţie alături de Ştefan cel Mare, ca pe biruitorul nu numai al
sultanului Baiazid, ci şi al tututror îndoielilor noastre. Căci el ne-a ocrotit Destinul de slavă şi
dăinuire, el e cel ce-a oprit în malul Dunării pulberea păgânităţii şi pieirea noastră. Întunericul
ca o noapte ţinând cinci sute de ani la sud de Dunare n-a putut urca şi la nord de marele
fluviu pentru că n-a găsit cărare pe spada marelui domn. Şi-atunci de ce numai ,,cel
Bătrân”?

Foto 3. Pictură (Mănăstirea Cozia, Jud. Vâlcea)

Haşdeu şi apoi Xenopol i-au păstrat în nemurire numele cel aurit de Matei Basarab: Mircea
cel Mare. Dar în 1901, Onciul, în ,,Convorbiri Literare” impune diamantul mai puţin şlefuit, cu
ape mai scăzute şi mai rare: cel Bătrân. Vor sorbi din aceasta clătinare (ce păcat!) P.P. Panaitescu
şi C.C. Giurescu, şi-mi vine să cred că este singura biruinţă nedreaptă a Poeziei, pentru că cei trei
s-au sprijinit în toiagul de ,,cel Bătrân”, subjugaţi de monumentele Eminescu şi Alexandrescu. La
600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân, eu aş dori ca istoricii (în genunchi iertare
Alexandrescului şi Eminescului) să ni-l redăruiască sub adevăratul său nume : Mircea cel Mare.
“

Mircea cel Mare a domnit 32 de ani. În acest lung timp, s-a dovedit şi un iubitor al artelor,
lăsând în urma sa - înălţate de el sau sporite în frumuseţe - importante valori arhitecturale ale
patrimoniului românesc: Cozia, Brădet, Vişina, Snagov, Cotmeana şi mănăstirile de la Sfântul
Munte Athos. Trebuie remarcat că toate luptele pe care Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte,
au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat
alianţe trainice în lupta comună antiotomană.
 Moştenirea pe care Mircea cel Mare a lăsat-o urmaşilor nu a fost nici tratatul fictiv cu
Baiazid I şi nici exemplul închinărilor şi tributurilor, ci fundamentarea adevăratei legalităţi ce
va guverna relaţiile romano-otomane timp de secole.

Mircea cel Mare a reuşit să fie pană la capat tare şi să facă inexistente orice alte ,,legături”
cu Imperiul Otoman decât obligaţia acestuia de a respecta independenţa ţării şi integritatea
teritoriului românesc, atâta vreme cât sabia lui le-a stat de pază.

Foto 4. Mormântul lui Mircea cel Mare (Mănăstirea Cozia, Jud. Vâlcea)

Exemplul lui Mircea cel Mare şi tradiţia pe care el a creat-o, tradiţie de luptă, nu de
închinare, de luptă pentru independenţă chiar în condiţii aperent imposibil de învins, dar pe care
el le-a învins şi a dovedit că se pot învinge, s-a perpetuat prin vrednicii săi urmaşi de pe tot
cuprinsul pământului românesc. Ele este prototipul (Mihail Eminescu) lui Dan II, al lui Iancu de
Hunedoara, al lui Vlad Dracul şi Vlad Tepes - fiu şi nepot-, al lui Ştefan cel Mare şi al tuturor
vitejilor şi neînfricaţilor apărători ai gliei strămoşeşti spre toate zările, până azi.

Prin activităţile propuse în cadrul acestui parteneriat educaţional am dorit să promovăm

istoria naţională – călăuză a vieţii, să evidenţiem aspectele comune ce vizează transmiterea
valorilor culturale, cu scopul de a întreţine spiritul cultural şi istoric românesc, să împărtăşim din
experienţa didactică, să consolidăm comunitatea profesorilor din ţara noastră.
Câteva fotografii din timpul desfăşurării activităţii: