Poezia neomodernistă

Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu

Trăsăturile poeziei neomoderniste

 apare în România după al doilea război mondial;
 desprinderea de comanda politică a comunismului;
 refacerea legăturii cu poezia modernistă română interbelică;
 expansiunea imaginaţiei;
 luciditatea şi fantezia;
 sensibilitatea şi ironia;
 elemente suprarealiste şi ermetic;
 universul afectiv al omului contemporan;
 formulele artistice se diversifică;
 preferinţa pentru metaforă.
Reprezentanţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ileana
Mălăncioiu etc.

Date despre Nichita Stănescu (1933-1983)

Lirica lui Nichita Stănescu este reprezentativă pentru fenomenul de resurecţie a
lirismului, ce constă în afirmarea libera a afectului în poezie. Poetul se desprinde de
tematica impusă în epocă, propune o viziune care poartă marca subiectivităţii.
Volume de versuri: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964),
Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Necuvintele (1969) etc.

Geneza poeziei Leoaică tânără, iubirea

Poezia face parte din volumul O viziune a sentimentelor (1964).

Tema este cea a iubirii şi a consecinţelor pe care acest sentiment le are asupra raportului
dintre eul liric şi lumea exterioară.

Compoziţia
Poezia este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.

Analiza textului
Prima secvenţă afirmă metafora centrală a textului: iubirea este o leoaică tânără.
Metafora se referă la starea îndrăgostitului care este uimit, încântat şi surprins. Întâlnirea
este neaşteptată şi de aceea experienţa este unică: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în
faţă”. Iubirea este ca o leoaică prin graţia ei sălbatică, nemaivăzută, prin frumuseţea ei
dominatoare. Întâlnirea cu ea aduce o stare de încremenire a eului liric. Acesta aşteaptă
fără reacţie să fie pândit în încordare şi apoi să fie muşcat de faţă: „Colţii albi mi i-a înfipt
în faţă, / m-a muşcat leoaica azi de faţă”. Îndrăgostitul este ţintuit pe loc şi pe chip îi
rămâne urma sentimentului de care nu se va putea desprinde toată viaţa.

1
 Secvenţa a doua surprinde starea de uimire pe care o provoacă această întâlnire.
Orizontul uman obişnuit dispare. Tânărul intră acum în alt univers care aparţine doar
îndrăgostiţilor. Natura întreagă se transformă în cerc (simbol al perfecţiunii) care
pulsează „când mai larg, când mai aproape / ca o strângere de ape”. Este imaginea altui
ritm de existenţă pe care numai iubirea îl aduce. Fiinţa umană se dematerializează în
acest univers, rămânând să trăiască experienţa doar senzorial. Privirea ţâşneşte în sus
tăind în două curcubeul, iar auzul o mai poate întâlni sus „tocmai lângă ciocârlii”.
Secvenţa a treia surprinde încercarea eului liric de a se regăsi pe sine în gestul
specific unui gânditor: „Mi-am dus mâna la sprânceană / la tâmplă şi la bărbie”. Mâna nu
mai recunoaşte tâmpla, bărbia, sprânceana, regăsirea sinelui de dinainte fiind imposibilă.