CUPRINS

ARGUMENT ............................................................................................................................. 6
CAPITOLUL I. HOMO VIATOR - IPOSTAZA PEREGRINĂ A LUI HOMO FICTUS ...... 10
I.1. Homo fictus. Homo viator – definiri şi delimitări....................................................... 10
I.2. Autorii călători ai literaturii române din secolele XVIII – XX ................................ 11
I.3. Însemnările de călătorie din secolul al XIX-lea. Puncte comune şi diferenţe
specifice ................................................................................................................................ 18
I.4. Istoria şi călătoriile ....................................................................................................... 24
CAPITOLUL II. OAMENI - CĂLĂUZE, OASPEŢI SAU SIMPLI PARTENERI DE
CONVERSAŢIE AI CĂLĂTORILOR .................................................................................... 26
II.1. Oamenii lui Vasile Alecsandri .................................................................................... 26
II.2. Oamenii lui Dinicu Golescu ........................................................................................ 33
II. 3. Oamenii lui Dimitrie Bolintineanu ........................................................................... 40
II.4. Oamenii lui Ion Codru Drăguşanu ............................................................................ 56
CAPITOLUL III. LOCURI - SPAŢII GEOGRAFICE, MONUMENTE ŞI ALTE PUNCTE
DE REPER ............................................................................................................................... 61
III.1. Vasile Alecsandri şi locurile sale de suflet............................................................... 61
III.2. Dinicu Golescu, călător peste mări şi ţări ............................................................... 64
III.3. Dimitrie Bolintineanu, călătorul exilat cu darul perspectivei ............................... 69
III.4. Ion Codru Drăguşanu, epistolele peregrinului cu însemnătate ............................ 73
CAPITOLUL IV. MOMENTE DIN CĂLĂTORII ................................................................... 77
IV.1. Vasile Alecsandri – momente importante din călătorii.......................................... 77
IV. 2. Dinicu Golescu, captiv între amintiri şi momente ................................................. 80
IV. 3. Momente din călătoriile domnului D. Bolintineanu .............................................. 81
IV. 4. Ion Codru Drăguşanu - peripeţii, momente şi amintiri din călătorie .................. 85
CONCLUZII............................................................................................................................. 88
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 90
5
 ARGUMENT
„Călătoriile te fac modest, atunci când realizezi ce loc micuţ ocupi în lume.”

(Gustave Flaubert)

Motto-ul de mai sus este strâns legat de tot ceea ce se întâmplă în momentul
călătoriilor unei persoane în lume. Mersul în alte ţări, în alte ţinuturi face ca omul să nu
mai fie ce a fost, să schimbe cu totul cursul lucrurilor. Fiecare om este strâns legat de ţara
natală, considerând-o superioară, frumoasă, demnă de preamărire. Însă, de îndată ce
poposeşte pe alte meleaguri, omul poate găsi o ţară mult mai dezvoltată, cu mult mai
frumoase construcţii, cu oameni mult mai primitori, mult mai harnici, o ţara superioară din
toate punctele de vedere. În acel moment, cel aflat în vizită află cu durere în suflet că
perfecţiunea pe care a relaţionat-o cu ţara natală este inferioară sau mai degrabă nu există,
asta pentru că se loveşte de modernitatea din alte părţi şi constată că pe lângă popoarele cu
care interacţionează, este mic şi neînsemnat.
Cu mult timp în urmă, omul a simţit nevoia de cunoaştere, de mult mai multă cunoaştere.
Secolele trecute au reprezentat punctul de plecare a ceea ce aveau să reprezinte mult mai
târziu călătoria şi însemnările de călătorie. Călătoria a fost acel pas important de
desprindere a unui individ de locurile natale, de ţara, de oraşul, de satul în care care a
locuit, pentru a fi capabil să cunoască alte spaţii, alte culturi, alte obiceiuri, alţi oameni.
Călătoria a fost cea care a avut puterea de a face dintr-un om un simplu străin, asta pentru
că odată cu primul pas facut în afara graniţelor ţării, acel om care a aparţinut unui loc
devenea un necunoscut pentru locuitorii altor spaţii şi era privit automat ca fiind străin.
Străin de portul altor popoare, de mâncarea lor, de ceremonialurile pe care le înfăptuiau, de
tradiţiile şi obiceiurile acestora, străin în toate privinţele.
Drumul unui călător începea greu, mai ales dacă această călătorie pe care urma să o facă nu
era una voită, ci impusă de numeroase motive, printre care şi exilul. Fie că drumul a fost
parcurs cu căruţa, cu barca sau cu vaporul, destinaţia a fost mereu aceeaşi: un loc
necunoscut, o ţară nouă, un tărâm nemaivăzut. Contrar secolului curent, călătoriile au avut
o altă reprezentare în secolele trecute. Pentru românii din societatea actuală, principalul
motiv al călătoriilor se rezumă la câteva cuvinte: distracţie, relaxare, vacanţă. Pentru
călătorii secolelor trecute, motivele călătoriilor au fost numeroase, de la dorinţa de a aduce
modele noi pentru dezvoltarea societăţii, la motive politice, religioase, economice.
Majoritatea călătoriilor au luat forma unor peregrinări, acestea fiind realizate pe apă, pe

6
 uscat, iar odată cu modernizarea sociatăţii chiar şi pe calea aerului. Înainte de secolul al
XIX- lea, oamenii nu au fost atât de deschisi în ceea ce priveşte desfăşurarea unei călătorii.
Ei au considerat că nu era potrivit să părăsească ţara natală, ci era mai bine să îşi
îndeplinească îndatoririle de zi cu zi în interiorul graniţelor.
Nu au existat foarte multe volume care să prezinte însemnări de călătorie, însa cele
existente au lăsat o impresie plăcută cititorilor. Mulţi autori s-au temut parcă de judecăţile
care puteau fi emise de către cei care aveau să le citească însemnările şi au decis să nu
publice astfel de scrieri literare. Călătoriile însă, au fost şi vor fi şi de acum încolo, pentru
mult timp, surse nesecate de informaţii care să îmbogăţească cultura generală a unei
persoane . Ele pot fi privite şi ca un gen de literatură de tip mărturisire, pentru că esenţa lor
stă tocmai în această mărturisire a experienţelor trăite de oamenii călători.
Lucrarea de faţă se intitulează Literatura de călătorie în secolul al XIX-lea şi
prezintă însemnările de călătorie ale lui Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, Dinicu
Golescu şi Ion Codru Drăguşanu, însemnări atât de pe teritoriul ţării, cât şi din străinătate.
Este structurată pe patru capitole, iar la final apare şi concluzia care să schiţeze o ultimă
viziune asupra temei abordate.
Primul capitol prezintă o introducere asupra temei ce urmează a fi dezbătută. Începe
prin a analiza conceptele de homo fictus şi homo viator, pentru ca mai apoi să se ajungă la
încadrarea călătoriei în genul memorialistic şi la enumerarea tuturor speciilor care aparţin
acestui gen literar. După o introducere a genului urmează prezentarea elementelor
biografice ale celor patru autori ai însemnărilor de călătorie. Sunt aduse în prim – plan
aspecte legate de naşterea, de copilăria, de începerea activităţii scriitoriceşti şi chiar despre
moartea autorilor.
Cel de-al doilea capitol prezintă, pe rând, oamenii, personalităţile cu care autorii au
interacţionat de-a lungul călătoriilor, popoare cu obiceiuri variate, îndeletniciri ale oamenilor
şi multe alte aspecte legate de ceea ce însemna traiul în societate. Fiecărui autor îi este
repartizat un subcapitol în care sunt prezentate informaţii strict despre oamenii pe care îi
cunoaşte respectivul autor. Pe lângă toate aceste aspecte, autorii caută să surprindă şi elemente
de modernitate care să poată fi aplicate pe teritoriul românesc. Criticile venite din partea
unora dintre autori nu lipsesc să apară, critici la adresa lipsei curăţeniei sau la adresa unor
ritualuri practicate de oameni de alte religii, ritualuri nemaivăzute până în acel moment.
Cel de-al treilea capitol aduce în faţa cititorilor descrierile multor locuri şi a multor
monumente vizitate de către cei patru autori călători, descrieri organizate tot pe subcapitole, în
funcţie de ceea ce a văzut fiecare autor. Locuri măreţe sau mai puţin importante, toate acestea
ocupă pagini întregi în jurnalele de călătorie. Interesul pentru modul de construcţie al
7
catedralelor, al forurilor, al clădirilor este vizibil în toate paginile de călătorie. Cu toate
acestea, fiecare subcapitol prezintă particularităţi în funcţie de locurile vizitate de fiecare
autor în parte. Deşi se întâmplă ca autorii să viziteze aceleaşi oraşe, şi poate aceleaşi
monumente, ei au viziuni şi păreri diferite în ceea ce priveşte respectivele locuri. Fiecare are
modul său de orientare şi de percepere a lucrurilor.
Ultimul capitol este destinat momentelor la care autorii asistă. Fiecare autor are parte
de momente amuzante pe care alege să le rememoreze cu drag, să le împărtăşească cititorilor
săi, are parte de condiţii meteorologice nefavorabile, de însoţitori de călătorie care să îl facă să
râdă la tot pasul sau pur şi simplu întâmpină situaţii care contribuie la formarea unui bagaj de
amintiri păstrate peste ani şi ani.
Decizia unei persoane de a călători este, în viziunea mea o decizie importantă, nu doar
pentru a se distra, dar şi pentru a afla informaţii despre alte culturi, pentru a cunoaşte alţi
oameni, pentru a admira monumentele altor popoare, pentru a dobândi noi cunoştinţe
generale.
Motivul pentru care mi-am ales ca temă de licenţă Literatura de călătorie în secolul
al XIX-lea, este dat, în primul rând, de plăcerea de a cunoaşte alte ţări sau alte oraşe nu doar
vizitându-le, ci şi citind ceea ce alţii au scris cu privire la aceste spaţii. Imposibilitatea de a le
putea vizita m-a făcut să îmi doresc să le pot cunoaşte prin prisma scrierilor altor persoane.
Călătoriile reprezintă, în viziunea mea, un amplu bagaj de cunoştinţe, şi, chiar dacă nu suntem
noi înşine cei care călătorim, ne putem îmbogăţi cultura generală citind însemnările altora. Al
doilea motiv pentru care am ales această temă este acela că perioada secolului al XIX- lea a
fost cunoscută mai mult din punct de vedere politic şi mai puţin din punct de vedere geografic
şi literar, dat fiind faptul că acest secol este cunoscut ca cel al revoluţiei paşoptiste, al
problemelor politice. Ceea ce se ştia despre alte ţări se ştia prin prisma relaţiilor politice ale
ţărilor şi prin faptul că mulţi dintre scriitori îşi definitivau studiile în ţări străine. Mai mult
decât atât, scriitorii abordaţi sunt semi - cunoscuţi ca prozatori. Dacă Vasile Alecsandri şi D.
Bolintineanu sunt cunoscuţi mai ales pentru volumele de poezii, este păcat ca renumele lor de
prozatori să rămâna nedescoperit şi este păcat să nu fie cunoscuţi şi pentru însemnările de
călătorie. În cazul lui Dinicu Golescu şi al lui Ion Codru Drăguşanu lucrurile sunt puţin
diferite, în sensul că cei doi nu sunt foarte cunoscuţi în literatură, cu toate că Dinicu Golescu
este cel care publică primul volum cu impresii din călătoriile sale. Ion Codru Drăguşanu este
autorul cel mai puţin cunoscut, asta pentru că nu publică multe volume. Nu de puţine ori
aflăm că singurul său volum publicat este chiar Peregrinul transilvan, volum asupra căruia m-
am orientat şi eu.

8
 Dorind să îmi îmbogăţesc cultura generală cu privire la monumentele din alte ţări, cu
privire la modul de a se comporta al oamenilor şi multe alte detalii ce ţin de cultura altor ţări,
am ales să citesc şi să scriu lucrarea de licenta tocmai despre acest lucru, dorind să
împărtăşesc şi altora ceea ce am aflat şi eu prin intermediul lecturii. Toate aceste motive au
fost combinate şi cu dorinţa de a afla cum era văzută România în secolele trecute, cum era
privită în afara graniţelor şi am reuşit să aflu că în unele ţări, numele de România era
necunoscut, nemaiauzit, lucru care se întamplă frecvent şi în secolul curent.
Volumele celor patru autori mi-au dezvăluit atât lucruri interesante, cât şi unele lucruri
care nu au fost tocmai plăcute pentru mine, cum este cazul anumitor ritualuri şi procesiuni
practicate de arabi sau de evrei. Mi-au plăcut capitolele în care erau descrise cele mai
importante monumente din lume, aşa cum se întâmplă în opera lui Bolintineanu, când acesta
descrie istoricul şi aspectul piramidelor egiptene.
Aşadar, însemnările de călătorie formează cititorilor cunoştinţe generale,
impulsionează persoanele spre avântarea în propriile călătorii, deschid noi orizonturi.

9
 CAPITOLUL I. HOMO VIATOR - IPOSTAZA PEREGRINĂ A
LUI HOMO FICTUS

I.1. Homo fictus. Homo viator – definiri şi delimitări

Homo fictus este un personaj, un caracter ficţional, omul imaginat. Cititorii vor ca
acest personaj să fie urât sau frumos, fără milă sau nobil, răzbunător sau iertător, curajos sau
laş şi aşa mai departe, să posede calităţi precum cele ale unui om din viaţa reală. Acest
personaj are pasiuni calde şi furie rece. El călătoreşte mult, se luptă mult, iubeşte mult, se
schimbă mult. Chiar dacă este simplu, plictisitor, va fi mai extraordinar în această simplitate şi
plictiseală decât în părţile sale reale. Pe de altă parte însă, el poate fi complex, volatil,
misterios, dar de fiecare dată va fi sondabil. El este simplu, aşa cum viaţa este mai simplă în
cărţi decât în realitate. Există două tipuri de homo fictus: cel simplu este unidimensional, fără
vlagă şi ireal, iar cel de-al doilea tip este cel rotunjit, tri-dimensional şi corpolent. „Testul unui
personaj rotund este capacitatea lui de a ne surprinde într-un mod convingător. Daca nu ne
surprinde niciodată, avem de-a face cu un personaj plat. Daca nu ne convinge, atunci e un
simplu personaj plat care pretinde că e rotund.”1 Conceptul de homo viator poate fi definit
drept omul cu existenţă reală sau fictivă care obişnuieşte să călătorească şi care face din
călătorie o modalitate de relaxare, dar şi de a observa frumuseţile şi obiceiurile altor
meleaguri. Călătoria poate fi privită deci şi ca sursă a transformărilor la nivel macro,
schimbări de ordin economic, social, politic sau cultural în societatea natală. În limba română,
conceptul de „călător” apare sub forma unui dublet, pelerin / peregrin, menţionat chiar în titlul
unui jurnal de călătorie din secolul al XIX-lea, Peregrinul transilvan al lui Ion Codru
Drăguşanu (1865).
Călătoria apare definită ca un drum parcurs de oameni prin diferite mijloace, în unele
spaţii îndepărtate ca puncte geografice. Călătorii au fost făcute încă din timpurile preistorice,
atunci când oamenii au plecat spre alte locuri din nevoia de a căuta hrană, de a explora, de a
experimenta comerţul sau din simplul fapt că au fugit de anumite pericole. Aceasta este
călătoria în spaţiul real, însă mai există un alt tip de parcurs, şi anume călătoria ca motiv
literar. Atât în spaţiul universal cât şi în cel românesc există numeroase opere care dezvăluie

1
M. E. Forster, Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968.
10
călătoriile unor personaje sau chiar ale autorilor, începând cu epopeile antice sau basmele
populare până la însemnările de călătorie din ultimele secole.

I.2. Autorii călători ai literaturii române din secolele XVIII –

XX
Genul memorialistic este genul de scriere literară care cuprinde memoriile. Acestea
reprezintă scrierile care descriu o experienţă proprie, sau acţiunile trăite de autorul însuşi.
Memorialistica nu cuprinde doar întâmplările care îl au ca martor pe autor, ci şi experienţele
altora. Ca trăsături de bază ale genului memorialistic sunt enunţate: instanţele comunicării
(autor, narator, personaj) se regăsesc în aceeaşi persoană; identitatea dintre instanţele
comunicării conferă textului o funcţie referenţială care se referă la obiectul comunicării;
evenimentele narate tind spre obiectivare; conţinutul memoriilor are în centru o privire
retrospectivă asupra vieţii celui care scrie.
Principalele specii ale acestui gen sunt: amintirile ( Amintiri deghizate ( 2012) – Ovid
S. Crohmălniceanu ) ; confesiunile ( Confesiunile unui cafegiu (2008) – Gheorghe Florescu ) ;
corespondenţa ( Dulcea mea Doamnă /Eminul meu iubit (2000 ) – Mihai Eminescu –
Veronica Micle ) ; jurnalele ( Jurnal (2004) – Mircea Eliade) ; însemnările de călătorie (
Însemnare a călătoriii mele (1964) – Dinicu Golescu ). Dintre acestea, călătoriile se regăsesc
frecvent printre preocupările autorilor români. Aceste scrieri îşi iau avânt şi vor ajunge să
ocupe un loc important în topul scrierilor de succes din literatura română.
Dacă în literatura universală călătoria se impune ca motiv literar încă din Antichitatea
greco-latină, prin Epopeea lui Ghilgameş sau Iliada şi Odiseea lui Homer, în literatura
română cea mai înfloritoare perioadă a însemnărilor de călătorie este aceea a secolului al
XIX-lea.
Drumul cu valori iniţiatice apare în literatura română în basmul popular, unde eroul se
maturizează în urma parcurgerii unui traseu şi a mai multor probe. Literatura cultă de călătorie
îşi are începuturile în secolul al XVII-lea. Nicolae Milescu-Spătaru este cel care călătoreşte
pentru prima data în Extremul Orient în secolul al XVII-lea, mai exact în 1675. Opera sa este
intitulată Jurnal de călătorie în China şi respectă particularităţile acestei specii a genului
memorialistic: povestirea în ordine cronologică şi marcarea detaliată a zilelor în care el a
înfăptuit călătoria şi a faptelor petrecute în respectivele zile. Nu se concentrează pe o singură
coordonată, ci prezintă apele (râuri, fluvii), vietăţile care populează apele, frumuseţile naturii,
soarta prizonierilor, monumente de cult, cetăţi şi multe altele.
Stolnicul Constantin Cantacuzino este un alt om român de cultură care face o călătorie
la Padova, de aici ramânându-ne jurnalul călătoriei sale făcute în acest spaţiu. Preotul

11
bănăţean pe nume Mihai Popovici se îndreaptă spre Muntele Athos şi după această călătorie
scrie câteva însemnări. Boierul oltean Barbu Ştirbei merge între anii 1796-1797 la Karlsbad
pentru o cură de băi, iar impresiile sale de călătorie iau forma unor scrisori trimise lui Hagi-
Pop, un negustor sibian.
Autorilor călători din secolele XVII – XVIII, le urmează autorii jurnalelor de călătorie
din secolul al XIX-lea, care au fost numeroşi, bucurându-se de mult succes după publicarea
operelor propriu-zise. Gheaţa este spartă de marele boier Dinicu Golescu, autorul volumului
Însemnare a călătoriii mele (1828). Autorul, cunoscut în istoria literaturii sub numele de
Dinicu Golescu, era de fapt Constantin Radovici din Goleşti, mare logofăt al Ţării Româneşti.
Acesta vede lumina zilei în 1777, îşi face studiile la Academia grecească din Bucureşti, pentru
ca mai târziu să ajungă logofăt al Ţării Româneşti. În timpul răscoalei lui Vladimirescu, se
retrage la Braşov. În anul 1824, călătoreşte pentru prima dată în Europa, iar traseul este
Ungaria, Austria şi Italia, urmând ca mai apoi să se întoarcă în ţară. În Banat, urmează un
tratament, făcând băi cu ape termale. Ca un tată grijuliu, doreşte să le asigure un viitor
strălucit fiilor săi, patru la număr şi de aceea îi duce să studieze pe doi dintre ei în Bavaria, iar
pe ceilalţi doi în Elveţia. În 1826, la Goleşti, înfiinţează o şcoală, condusă de Aaron Florian.
Alt proiect important este acela în urma căruia pune bazele Societăţii literare împreună cu
Heliade Rădulescu. În anul 1830 moare, iar vestea este publicată în Curierul rumânesc.
Călătoria sa începe în anul 1824 şi se continuă în 1825 şi 1826, fiind evocată în
volumul Însemnare a călătoriei mele. După cum spune Gheorghe Popp în prefaţa volumului,
„jurnalul de călătorie al marelui logofăt al Ţării Româneşti avea darul să-i uimească pe
contemporani nu numai prin informaţiile inedite cu privire la ţările străbătute cu diligenţa, ci
mai ales prin zugrăvirea tabloului zguduitor al mizeriei ţăranului valah, prin indignarea cu
care autorul îi acuză pe cei vinovaţi de această stare de lucruri: boierii-confraţii săi de clasă şi
clerul.”2.
Criticile la adresa instituţiilor feudale pe care Golescu le-a expus în paginile sale au
avut consecinţe grave asupra circulaţiei operei, aşa cum reiese din spusele Nervei Hodoş,
primul editor al acestui volum. Tipografiile nu acceptau cererile de reimprimare a acestui
volum, iar din acest motiv Hodoş reuşeşte în 1910, după 20 de ani să facă acest lucru, însă nu
cu sprijinul unei tipografii, ci prin mijloace proprii. Natura volumului este aceea de călătorie
cu caracter de critică socială.
Perioada paşoptistă (1830-1860) reprezintă începutul literaturii române moderne şi
definitivarea tuturor speciilor culte, inclusiv a însemnărilor de călătorie ca parte a genului

2
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele, Editura pentru Literatură, Colecţia Biblioteca pentru toţi,
Bucureşti, 1964(prefaţa de Gheorghe Popp), p. III.
12
memorialistic, reprezentat de Vasile Alesandri, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Ion Codru
Drăguşanu, Costache Negruzzi.
Copilăria şi anii de învăţătură ai lui Alecsandri se întind între 1821-1839. Tatăl
scriitorului este cunoscut tot sub numele de Vasile, iar mama sa este Elena Cozoni. Vasile
Alecsandri se naşte în iulie 1821 şi se bucură de o copilărie fericită, într-o familie lipsită de
griji. Printre pasiunile scriitorului, încă din tinereţe, se numără muzica, pianul fiind pe placul
său. Părinţii nu i-au interzis niciodată să-i evite pe cei care le serveau în casă, ba mai mult, îl
îndeamnă să nu facă diferenţe între clasele sociale. Ajunge în acest sens să lege prietenii cu
membrii aparţinând robilor ţigăni. Vasile Porojan, fiu de rob, va deveni cel mai bun prieten
din copilărie al viitorului scriitor. Lăsând la o parte originea sa, copilul Porojan se bucură de o
inteligenţă aparte. Sunând dintr-o drâmbă, îl face pe Alecsandri să îşi dorească şi el să
cunoască tainele muzicii, iar mai târziu, îi face cunoştinţă cu natura în toată splendoarea ei.
Anul 1827 este anul în care tatăl hotărăşte că a venit timpul ca fiul lui să descifreze tainele
învătăturii, lucru care îl desparte pe cel mic de amicul Porojan.Îi angajează acasă un dascăl
care îşi ia angajamentul să îl înveţe lucruri noi pe fiul său. Severitatea şi caracterul morocănos
al dascălului Gherman Vida îi face pe învăţăcei să uite de joacă şi să se concentreze în a nu-l
supăra pe acesta. Ajunge şi la un pension, lucru care îi displace lui Alecsandri fiul. Amintirea
acelor ani la pension avea să îl bântuie mulţi ani de atunci încolo, ajungând să spună :
Acea viaţă nouă de şcolar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru şi condamnat a
învăţa pe de rost verbe franceze, germane şi greceşti, obligaţia de a ne trezi dimineaţa în
sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim ; sila la care
elevii erau supuşi de a mânca bucate cu care nu erau deprinşi ; o mie de mici mizerii ce sînt
legate de bietul copil ieşit din casa parintească, foamea, frigul, neodihna sau examenele
zilnice ale profesorilor mă adusese la o desperare amară...3
În ciuda condiţiilor pe care le consideră severe, reuşeşte să acumuleze un bagaj
considerabil de cunoştinţe. La pension îl are coleg pe Mihail Kogălniceanu cu care leagă o
frumoasă prietenie sub atenta supraveghere a lui Vida. Este un elev deschis, nicidecum izolat
sau retras, care urmăreşte cu atenţie toate jocurile colegilor săi. Ajunge la Paris pentru a urma
studii pregătitoare, întrucât cele făcute cu doamna de la pension nu îi sunt suficiente pentru a
obţine diploma de bacalaureat. În 1835 reuşeşte şi el să treacă bacalaureatul, dar, înainte să se
înscrie la acesta, întâmpină o serie de probleme din cauza vârstei neadecvate, el având 14 ani
în loc de 16 cât era cerut pentru bacalaureat. Dorinţa tatalui său este aceea ca fiul să urmeze
medicina, reuşeşte să îl înscrie în acest domeniu, însa în momentul în care în mâinile copilului
ajunge volumul Călătoriei în America al lui Chateaubriand, volum care îl extaziază, pasiunea

3
G.C. Nicolescu, op.cit. p.18.
13
lui pentru chimie şi medicină nu mai are aceeaşi intensitate. Tatăl acceptă ca fiul său său să
abandoneze domeniul medicinei, dar, ca o altă plăcere a lui, îl îndeamnă să se înscrie, pentru a
deveni inginer, la Şcoala de poduri şi şosele. Nici de data aceasta nu are succes, diploma
cerută în acest domeniu fiind cea în ştiinţe, nu în litere cum avea Alecsandri. Lipsa de
zgârcenie a tatălui face ca acesta să îl dea pe Vasile pe mâna unui alt profesor, care să îl ajute
să obţină o diplomă în acest domeniu al ştiinţelor. Anii prieteniei pe care o are cu Ghica îl
ajută să pătrundă cu mare uşurinţă în viaţa politică a vremii. Cu toate că se dovedeşte a fi un
copil conştiincios şi un student cu rezultate remarcabile, hoinărelile lui îi dezvăluie ambiţiile
de tânăr care preferă să găsească un rost preocupărilor sale, şi nu obţinerea unui titlu care să îl
arunce într-o carieră strălucită.
Viaţa sa se învârte în jurul drumurilor şi al peregrinărilor, el reuşind în ultimele
momente ale vieţii să se reîntoarcă pe meleagurile ţării sale. Deseori se întâmplă ca el să se
teamă de venirea morţii, însă din momentul în care revine „acasă”, el pare să nu mai fie
speriat de aceasta, ba chiar este împăcat ştiind că moartea este specific umană.
Simplitatea şi modestia i-au fost călăuze pe tot parcursul anilor, dar poate cel mai de
seamă aspect a fost acela al amabilităţii pe care o arată tuturor. Trebuie menţionat că el este
simplul produs al epocii din care face parte şi tot ce îl caracterizează pe el este patriotismul şi
iubirea de ţară. Chiar în ultimele zile de viaţă el a continuat să facă corecturile uneia dintre
operele sale, iar marele lui regret a fost acela că boala nu i-a mai acordat timp pentru a mai
citi, pentru a mai scrie, pentru a mai lăsa în urma sa opere de o valoare inestimabilă.
În paginile volumului Călătorie în Africa, efectele contrastante şi patetismul îşi au
rădăcinile în romantism. Călătoriile sale impresionează prin diversitate. Compară societatea şi
civilizaţia europeană cu realităţile existente în patria lui şi acest lucru arată o mare dorinţă a
lui în ceea ce priveşte progresul. În toate călătoriile sale, elementul care îl încântă pe deplin pe
Alecsandri este marea. Mişcarea caracterizează peisajele marine care apar în volum:
,,Mulţime de goelanzi (paseri de mare) zboară pe deasupra valurilor şi, deodată, se azvîrl în
ele cu ură, şi apoi ies cu repegiune, şi apoi ies cu peştişori în pliscuri. Aripele lor mişcate în
albastrul marei par ca o spumă argintie. Vaporul lasă în urma-i o brazdă verde, iar împregiuru-
i plutesc pete albe de spume, care seamănă cu vinele marmorelor”4.
Vasile Alecsandri înfăptuieşte nu numai călătorii în Africa, ci şi în Europa. Cele mai
multe drumeţii le face în Franţa, de unde preia idei în legătură cu ceea ce ar fi benefic
societăţii româneşti. Aflat în piaţa Tuluzei, îi apare inevitabil în gând ,,medeanul glodos al
sfîntului Spiridon, unde, cînd vezi carnea zvîrlită pe tărabi şi poamele ascunse într-un nor

4
Vasile Alecsandri, Călătorie în Africa, Editura De Stat Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960, p. XXXVII.
14
negru de muşte, îţi vine să te hotărăşti a muri de foame”5. Bazarul din Tetuan, specific
tărâmului african, îl impresionează prin arta populară şi îl face simpatizantul acestei culturi.
Ce îl dezgustă însă, este caracterul tiranic al oamenilor. Persiflarea latinizanţilor este o altă
preocupare a drumeţului Alecsandri, în încercarea de a definitiva o limbă literară. Eleganţa
frazei, varietatea ideilor şi continua jovialitate fac această operă diferită faţă de celelalte opere
din domeniu.
Ion Codru Drăguşanu este un alt călător român celebru al secolului al XIX-lea, născut
în 1818, în satul Drăguş. Numele de familie real este Codrea. Provenea dintr-o familie
aparţinând ţărănimii libere, a cărei preocupare a fost paza hotarelor. Împreună cu fratele său,
George, face posibilă trecerea familiei sale într-o altă clasă socială, clasa intelectualităţii
functionăreşti. Scriitorul acceptă diferite slujbe, atâta timp cât aceastea îi oferă posibilitatea de
a-şi duce traiul decent, dar doreşte totodată să îşi păstreze şi un nivel ridicat al relaţiilor
sociale. Muntenia a reprezentat regiunea în care Drăguşanu a sperat să îşi construiască un
destin favorabil. Este genul de om care nu se opreşte niciodată din procesul de îmbogăţire a
propriilor cunoştinţe, care profită de orice oportunitate pentru a-şi lărgi orizonturile. Îşi
însuşeşte ideologia luministo-paşoptistă, iar mai târziu, îl găsim în două ipostaze: aceea de
revoluţionar şi de învăţător. În ceea ce priveşte învăţământul, el consideră ca fiind esenţială
colaborarea şi buna înţelegere între învăţător şi familia elevului. Limba maternă este, în
viziunea lui, o cunoştinţă pe care elevul trebuie să o cunoască perfect. Face un portret al unui
dascăl rău şi al unui dascăl ideal:
Un învăţătoriu bun nu bagă copiii cu părul în părete, nu-i pune cu genuchii pe boabe de
cucuruz, nu ţine băţul dupa uşă, nu-i bate cu linia peste unghii, nu-i scutură de urechi.[...]
Dascălul procopsit învaţă copilul una sau două ore, mai mult glumind decît serios, apoi iese
cu dînşii pre sub sălcii, la rîuri, la cîmp verde, la umbra pomilor, cântînd Deşteaptă-te
romîne ş.c.l. Acolo unii se joacă de-a pila, de-a petrecul, de-a gaia o oară, alţii mai deştepţi,
în giurul învăţătoriului, ascultă lecţiuni despre unele şi altele plînte ale naturei, apoi face
gimnastică cu baieţii, ca să se deprindă şi să li se întărească mădularile. Învaţă băieţii şi
fetiţele cîntece, jocuri şi danţuri mai nobile, căci numai cu acest metod se va prăsi o
generaţiune mai aleasă. Dupa ce s-a încălzit, i scaldă în rîu, şi-i învaţă a înnota. Apoi scot
mămăliguţa din straistă şi prînzesc pre iarba verde în companie, unde cei mai avuţi dau şi la
cei săraci. Mai învaţă un ceas, două, şi apoi să întorc acasă, că e seară6 .
Devine bun prieten cu Andrei Şaguna, din partea căruia va primi sprijin în dezvoltarea
învăţământului de la sate. În plan familiar, Elena Popa George devine soţia sa, ei având
împreună şase copii, dintre care doar doi reuşesc să supravieţuiască. Ajunge vice-căpitan,

5
Vasile Alecsandri, idem, p. 210.
6
Georgeta Antonescu, op.cit. pp 19-20.
15
viaţa lui nefiind una uşoară. Hărnicia şi colaborarea bună atât cu inferiorii cât şi cu superiorii
fac din el un învingător în lupta cu dificultăţile. Ceea ce îl caracterizează întotdeauna pe el,
este lipsa prejudecăţilor. Aduce chiar unele îmbunătăţiri districtului, recrutează notari
capabili, cere crearea unor locuri de muncă pentru pădurari, îmbunătăţeşte drumurile publice.
Doreşte să reînvie spiritul naţional şi chiar pledează pentru acest lucru. Este acuzat de
superiorii săi de colaboraţionism, iar în 1880 pleacă la Sibiu. După patru ani, pe 26 octombrie
moare, cauza fiind o afecţiune renală acută. Cimitirul din suburbiul Iosefin îi va fi adăpost de
veci pentru totdeauna.
Volumul său de însemnări de călătorii, Peregrinul transilvan, începe cu anul 1835,
când autorul se află, după propriile declaraţii în „Cîmpulungul Romîniei”. Opera este scrisă
sub forma unor scrisori, iar unele pasaje ajută cititorii să tragă concluzii cu privire la idealurile
politice şi sociale ale autorului şi ale epocii. De subliniat ar fi faptul că dintre toate
însemnările de călătorie ale secolului XIX, cele ale lui Drăguşanu rămân scrise cu ortografia
şi cu lexicul latinizante.
Cea mai cuprinzătoare literatură de călătorie din perioada paşoptistă este cea a lui
Dimitrie Bolintineanu. Nu există un act doveditor care să arate data exactă a naşterii
scriitorului, însă cu certitudine se ştie că se naşte în Bolintinul din Vale. După spusele unora
s-ar fi născut în 1824, iar alţii îl plasează în anul 1826. Numele Bolintineanu este dat de mama
sa, din pricina abandonării familiei de către tatăl Ienache Cosmad. Acesta îşi părăseşte
familia, neinteresându-se de soţia sau de copiii săi. Mama, dezamăgită, recurge la gestul de a
renunţa la numele Cosmad şi le dă copiilor numele ei de dinaintea căsătoriei. Anul 1831 este
cel în care mama îşi găseşte sfârşitul, odată cu acest eveniment Bolintineanu rămânând orfan.
Prin forţe proprii, îşi creează un rost în viaţă. Iubirea pentru o tânără fată îl face să se dedice
literaturii. Imaginea fiinţei iubite, moartă prematur, îl urmăreşte la orice pas, aşa cum reiese
din elegia de debut O tânără fată pe patul morţii:
„Iubeam o copiliţă, o tînără suflare,
O floare matinală ce creşte surîzînd,
Ce fără să adune în viaţă - o sărutare
În dimineaţa vieţii a încetat cîntînd”7.
În timpul şcolii leagă o trainică prietenie cu A. Zane, prietenie durabilă peste decenii.
Exilul şi activitatea politică fac din el un personaj în propriul roman al vieţii. Mereu pe
drumuri, va reuşi cu greu să se stabilească definitiv undeva. Sfârşitul vieţii îl găseşte trist şi
singur. A. Zane este prietenul care îi stă alături în ultimele clipe. Simpla lor prietenie se
transformă uşor într-o frăţie care rezistă în ciuda tuturor lucrurilor sau oamenilor. Cuza, exilat,
7
D.Bolintineanu, Legende istorice şi alte poezii, Editura Inhuan, Bucureşti, 2012.
16
află cu durere în suflet de soarta dramatică a celui care îl susţinuse şi luptase mereu pentru a-i
fi alături, D. Bolintineanu. Într-o scrisoare trimisă de Zane lui Alecsandri, îi spune acestuia că
singurul lucru care a mai rămas din tovarăşul lor, este „o carcasă zdrobită şi schimonosită”.
Cezar Boliac, apropiat şi el lui Bolintineanu, a cerut o recompensă pentru acesta, dar ce l-a
enervat, a fost replica cinică a lui Brătianu: „Ce să facem?” Replica lui Boliac nu a întârziat să
apară:
D-voastră întrebaţi ce să facem unor ilustraţiuni literare cari mor în miserie? Ce mai
asteptăm de la un june ca d-ta ca să ne mişce inima, când D-ta acum vii şi ne întrebi ce să
facem? Ei, d-le Brătiene, ce să facem? Să vă spun eu ce trebuie să facem. Deacă nu este nici
un ban în visteria ţării, pentru ca să arătăm recunoştinţă naţiunii către un bărbat ca
Bolintineanu, care a scris aşa de mult, şi care astăzi este smintit şi se află în starea unui copil,
fără consciinţă de ce mai zice şi ceea ce mai face, atunci noi cu toţii să punem pungile
noastre jos pe masă, şi să îndulcim puţin momentele cele lucide ale acestui nenorocit8.
Moare 20 august 1872 şi este înmormântat în locul natal, în curtea bisericii.
Volumul al şaselea al ediţiei complete de Opere este dedicat însemnărilor inspirate de
călătoriile pe care Dimitrie Bolintineanu le-a făcut pe Dunăre, în Bulgaria, Ierusalim, Egipt,
Asia Mică, acestea încheindu-se cu vizita scriitorului la Constantinopole : Călătorii pe
Dunare şi în Bulgaria; Călătorii la Ierusalim în Sărbătorile Paştelui şi în Egipt; Călătorii la
Românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Ago; Călătorii în Asia Mică; Insola
Tenedos şi Canaris. Fragment din Călătoria D-lui D. Bolintineanu în Arhipel; Călătorii în
Moldova; Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole.
Valoarea volumelor nu se reduce la importanţa unor „ghiduri turistice” destinate
cititorilor. Toţi aceşti autori sunt conştienţi de importanţa socială, politică, economică sau
culturală a „notelor de drum” şi socotesc folositoare cultivarea acestui gen literar aflat la
început.
Dacă în secolul al XIX-lea literatura de călătorie îşi are apogeul, şi secolul XX are
propriii reprezentanţi ai acestui gen de literatură. Îi amintim în acest sens pe Calistrat Hogaş
cu volumul Drumuri de munte, apărut în 1912, pe Geo Bogza cu volumul Cartea Oltului
(1945) care constituie reportajul unei călătorii. Aceasta presupune urmărirea cursului Oltului
până la vărsarea în Dunăre. Datele de natură folclorică, geografică şi istorică dau valoare
documentară textului, care surprinde însă şi prin frumuseţea imaginilor literare şi stilistice.
Cursul râului înfăţişează cele şapte trepte ale unei existenţe: treapta minerală, treapta vegetală,
treapta împlinirii totale, treapta vieţii spirituale, treapta marii istorii, treapta liniştitului amurg
şi nu în cele din urmă treapta întoarcerii în Cosmos.

8
Monitorul oficial, nr. 144, 3/15 iulie 1871, p. 779.
17
 Alexandru Vlahuţă este un alt călător din literatura sec. XX cu volumul România
pitorească (1901). Tot ce scrie el aici este legat strict de ţara sa, începând cu Dunărea, Marea
Neagră, munţii şi terminând cu o scurtă viziune asupra ţării (oraşele şi monumentele ctitorilor
români) şi a poporului român (istoria zbuciumată a ţării şi geografia acesteia).

I.3. Însemnările de călătorie din secolul al XIX-lea. Puncte

comune şi diferenţe specifice
Autorii mai sus-mentionaţi înfăptuiesc aceste călătorii din varii motive, iar volumele
lor diferă atât prin ceea ce transmit, prin stil cât şi prin forma pe care o iau. La Ion Codru
Drăguşanu de pildă, călătoriile sale sunt expuse cititorilor sub forma unor scrisori imaginare
trimise de autorul Peregrinului transilvan unui prieten din ţară. Această formă de expunere
este observată de autor la modelele străine şi nu numai, de exemplu, la scrisorile lui Bariţ din
Germania, Austria, Belgia, la cele ale lui Laurian din Franţa şi Germania sau la cele ale lui
Timotei Cipariu din Italia. Varietatea impresiilor şi a sentimentelor autorului este remarcabilă,
lucru afirmat şi de Romul Munteanu în prefaţa volumului autorului Drăguşanu. Trece de la
ironie la duioşie, de la tonul grav la ironia fină, toate acestea având scopul de a elimina
monotonia care ar putea acapara cititorul. Dragostea pentru meleagurile natale conduce la
duioşie: „Te-ai născut într-un sat din cele mai mizerabile, ai crescut într-o colibă de paie, ai
început a balbuţia. Sanda te-au purtat în braţe, Comişoaia ţi-au dat un măr. Întâia dată te-ai
jucat pre pajişte cu Lae al Rachirei, ai auzit pre Giole lătrînd, ai văzut pe Murgana venind den
ciurdă. Te bate mama, te ia tata pre genunchi! Toate le uiţi, toate le ţii minte”9.
Daca în ceea ce priveşte locul natal duioşia ocupă un loc important, în cazul
prezentării vieţii pline de privaţiuni a ţăranilor, Drăguşanu lasă loc indignării: „Afli în
România cel mai greţos aristocratism - (întreţinut de boierii) - get-beget romîni, despoţi
patriarhali, ultraruginiţi.”10. Ceea ce îl deosebeşte pe Ion Codru Drăguşanu de ceilalţi călători
este faptul că dă dovadă de discernământ şi sesizează nedreptăţile sociale existente pe alte
meleaguri chiar dacă sub o altă formă faţă de ceea ce întâlnise în ţară. Nu se lasă impresionat
de „luxul orbitor” al Parisului, pe care el îl numeşte „una din cloacele omenirii.” Ironia
aluzivă şi caricatura sunt cultivate în mod special în scrisorile lui Drăguşanu. După spusele
criticilor, cei care încep să citească astăzi acest volum de călătorie, observă la acesta o
importanţă dublă: pe de o parte valoarea sa documentară care ne oferă şansa de a afla anumite
lucruri despre o perioadă trecută, văzute de un om din Drăguş, iar pe de altă parte - şansa de a

9
Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, p. 20.
10
Idem, p. 20.
18
face cunoştinţă cu ideile acestui scriitor care au rămas intacte, pline de farmec şi de
prospeţime.
După cum spune şi criticul Georgeta Antonescu, „atât jurnalul autentic din anii
călătoriei, cît şi Peregrinul demonstrează o capacitate singulară de a recepta ineditul
existenţei, de a-i transforma curgerea continuă într-o succesiune mai mult sau mai puţin
sacadată de momente discrete, care se înlănţuie, dar îşi păstrează şi independenţa şi, pe baza
ei, propria capacitate de semnificare”11.
În ciuda faptului că scrisorile alcătuiesc impresiile de călătorie ale lui Codru
Drăguşanu, ni se arată în finalul volumului imaginea şi forma unei povestiri unitare. Scriitorul
prezintă o mare deschidere către lărgirea şi diversificarea cunoştinţelor, dovadă stând
mulţimea de limbi străine învăţate: germană, franceză, neogreacă; iar pe parcursul călătoriilor
învaţă italiană, rusă şi engleză. Nu le învaţă la perfecţie, însă îi este suficient ce ştie pentru a
se orienta, pentru a comunica şi pentru a se orienta printre cărţi. Capacitatea de a învăţa aceste
limbi îl transformă în însoţitorul în străinătate al unor personalităţi remarcabile în istorie:
domnitorul Ghica între 1838-1839, când vizitează Italia şi Austria, un domnitor rus pe care-l
însoţeşte în Europa începând cu anul 1843. Nicolae Iorga are un merit imens în descoperirea
ca scriitor a lui Codru Drăguşanu, însă abia în secolul XX, pentru că, raportându-ne la secolul
al XIX-lea, acesta nu se bucură de notorietate. Iorga l-a încurajat pe scriitor să înfăptuiască o
traducere a Peregrinului, însă nu din punct de vedere ştiinţific. Opera sa este comentată şi
analizată de o multitudine de critici, oameni de literatură, exemple semnificative fiind Henri
Zalis, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă.
Cea mai mare dorinţă a lui Drăguşanu în planul limbii este aceea de a se reîntoarce la
morfologia veche şi la folosirea limbii latine. Acest lucru este vizibil în călătoriile sale, el
netraducând în totalitate textul, ci folosind cuvintele vechi latineşti. În ciuda faptului că se
remarcă o oarecare dificultate din partea cititorilor în ceea ce priveşte lectura paginilor, notele
de subsol oferă oportunitatea de a lămuri eventualele neclarităţi. Cuvintele care apar în text în
limba latină, sunt explicate în josul paginii în limba română. De exemplu, în fraza „dară şesul
ungaric e decorat şi cu o regiune de arenă”12, cuvântul arenă are în acest context sensul de
nisip. Cuvântul este explicat în nota de subsol din volum. Cu toate ca pleacă de acasă la o
vârstă fragedă, la 17 ani, autorul ia contact cu meleaguri variate şi are parte de experienţe
diverse, dar aceste lucruri nu reuşesc să îi schimbe personalitatea şi modul de a se comporta.
Întorcându-ne la volumul impresiilor de călătorie, fiecare scrisoare din acest volum este
receptată într-un mod diferit. De exemplu, unele dintre ele relatează cea dintâi călătorie a

11
Georgeta Antonescu, Introducere în opera lui Ion Codru Drăguşanu, Bucureşti, 1983, p. 43.
12
Ion Codru Drăguşanu, op.cit., p.69
19
autorului în Europa şi contactul cu Occidentul, iar altele ne prezintă peripeţiile prin care trece
Drăguşanu timp de doi ani la Paris. Ultimele scrisori sunt formulate sub forma unor concluzii.
Caracteristica specifică acestui autor este faptul că reuşeşte să transforme acest volum într-un
„roman de aventură”. Ceilalţi contemporani ai săi par nişte simpli „musafiri” în alte spaţii
geografice, observă spaţiile şi reuşesc să aducă din afară modele prielnice ţării natale.
Autorul care totodată este personajul propriei cărţi se poate considera un răsfăţat
datorită faptului că i se permite o experienţă unică, aceea de a călători peste tot, fără ca efortul
să fie prea mare, şi nici chiar preţul. Peregrinul ni se dezvăluie prin comportament, prin
comentariile făcute asupra situaţiilor pe care le observă. Nu se avântă în a-i judeca pe ceilalţi
cu asprime, ci este cumpătat în ceea ce priveşte criticile. Mai multe lucruri despre Peregrinul
transilvan însă, vor reieşi din următoarele pagini ale prezentei lucrări.
Dimitrie Bolintineanu preferă naraţiunea, în proza lui nefiind simţită prezenţa formei
epistolare şi povesteşte pur şi simplu ce întâmpină de-a lungul călătoriilor sale din Europa,
Africa şi Asia. Mai mult, el împleteşte naraţiunea cu descrierea de tip tablou sau portret şi se
axează pe detalii ce ţin de istoria locurilor vizitate de el. Primul contact al scriitorului cu
străinătatea apare în momentul studiilor acestuia, studii pe care le face la Paris, la Collège de
France. Devine membru al Societăţii Studenţilor Români din Paris şi ia parte la activitatea
Bibliotecii Române din Paris. În 1848 se alătură Revoluţiei sprijinindu-l pe Nicolae Bălcescu,
însă din cauza înfrângerii Revoluţiei, Bolintineanu este alungat din ţară, ba chiar îi este
interzisă întoarcerea pe pământ românesc. Urmează o traiectorie zbuciumată, care durează
aproximativ zece ani, în care acesta va suporta consecinţele exilului. Această experienţă
începe pe data de 13 septembrie 1848, odată cu sosirea oştilor otomane în Ţara Românească.
Emigrând la Paris, Bolintineanu găseşte condiţii politice favorabile desfăşurării activităţii lui.
Lucru interesant, în anul 1851, Bolintineanu scoate un volum propriu intitulat Albumul
pelerinilor români, volum scris în întregime de el. În timpul exilului, tânărul Bolintineanu se
simte încercat de văpăile erosului. Încercările amoroase sunt vii în comportamentul
scriitorului. Dar, neputând duce la sfârşit propriile dorinţe de căsătorie, se reprofilează
încercând să înfrumuseţeze relaţiile altora. Aflăm din critica lui Teodor Vârgolici asupra
operei lui Bolintineanu că „O dată cu apariţia romantismului, călătoria capătă cu totul o altă
semnificaţie. De la admiraţia naturii se trece la o devorantă pasiune de a peregrina, izvorâtă
din nestatornicia şi învolburarea sensibilităţii romantice, din necesitatea deseori simţită de a
confrunta realitatea exterioară cu meditaţia interioară, uneori din atitudinea de nemulţumire
faţă de realitatea înconjurătoare”13.

13
Teodor Vârgolici, Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 141.
20
 Proza de călătorie a lui Bolintineanu are elemente comune cu cea a scrierilor autorilor
străini, cum sunt Chateaubriand (Itinéraire de Paris à Jérusalem) sau Volney (Voyage en
Syrie). Atmosfera oraşelor prin care trece este descrisă de Bolintineanu în paginile sale. Ironia
este vizibilă în evocările sale. În cazul mănăstirii de langă Jaffa, autorul povesteşte cum a fost
ciupit de „pureci călugăreşti.” Ce captează atenţia la Bolintineanu este faptul că el
consemnează direct impresiile despre locurile vizitate.
Referindu-se la călătoriile pe care le face, Petre V. Haneş afirmă că „două trăsături
distinctive ies în relief la citirea descrierilor de călătorie ale lui Bolintineanu: bogăţia
anecdotelor şi informaţiunilor istorice şi marele număr de povestiri şi scene romantice.
Scriitorul profită de fiece ocazie să dea scurte rezumate istorice”14.
Povestirile legate de istorie, dar şi unele descrieri nu sunt originale, ci sunt
împrumutate de către scriitor din literatura franceză care are în prim plan tot călătoriile.
Culoarea peisajelor caracterizează impresiile călătorului bolintinean. Zugrăveşte nuanţe fine,
care sunt pe placul cititorilor. Exilul este punctul central care îl impulsionează pe
Bolintineanu să întrepătrundă aceste călătorii, forţat fiind tocmai de aseastă situaţie. După
modelul lui Dinicu Golescu care îşi publică însemnările, D. Bolintineanu vede la modă aceste
articole şi consideră prielnic momentul pentru a-şi consolida şi el opera cu amintiri din
propriile călătorii. Peisajul îi stârneşte în mare parte curiozitatea scriitorului, însă lucrurile
care îl preocupă sunt variate. Are parte de-a lungul acestor călătorii atât de lucruri care-i
bucură sufletul şi privirea, cât şi de lucruri care îl oripilează şi îl fac să îşi formeze păreri
negative asupra spaţiilor pe care le vizitează. Tot în domeniul romantic - preromantic se
încadrează şi el, coleg în acelaşi domeniu cu Vasile Alecsandri. Scriindu-şi volumul de
călătorii, D. Bolintineanu are prilejul de a face o călătorie simbolică în trecut, rememorând pe
parcursul scrierilor toate experienţele la care a fost martor. Lăsând la o parte menţiunea
făcută în legătură cu folosirea culorilor, trebuie precizat că lumina şi culoare în descrierea
călătoriilor i-au ieşit mult mai bine lui Vasile Alecsandri. Aceste două elemente sunt specifice
lui şi niciun alt autor călător nu izbuteşte să i le sustragă. Locuri importante în viziunea unui
cititor sunt descrise minimal de Bolintineanu. Un exemplu sugestiv este acela al Bosforului:
„Noaptea se întindea asupra saraiurilor misterioase, pierdute prin arborii grădinelor
desfătătoare ale Bosforului”15. Alecsandri a fost caracterizat ca fiind un talent solar,
Bolintineanu însă nefiind. Nu de puţine ori, Bolintineanu consideră necesar a se raporta la

14
Petre V. Haneş, Dimitrie Bolintineanu, în D.Bolintineanu interpretat de G.Călinescu, Şerban Cioculescu,
N.Iorga et. al., Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 54.
15
Călătorii,op. cit. ed. P.V.Haneş, I, p. 87.
21
caracterul funebru dat de exemplu, de ruinele cetăţii turceşti. „Ciudat neam, neamul turcesc!
totul în Turcia pare în ruină: oameni şi lucruri”16.
Trebuie admis faptul că deşi i-au fost aduse atât critici, cât şi aprecieri, Dimitrie
Bolintineanu rămâne o figură importantă a secolului al XIX-lea, un ctitor al literaturii române
care tinde spre modernitate. Călătoriile lui Bolintineanu stau adesea sub semnul unui imens
dor de ţara natală, cauzat de exilul care l-a forţat să stea departe de rădăcinile lui.
Exilat de mulţi ani din patria mea, cu câtă tristeţe şi cu câtă plăcere mă uitam la malurile ţării
natale. Cu tristeţe, căci îmi era oprit a pune piciorul pe acest tărâm, totdeauna pradă
enimicilor şi a fiilor lui cei vitregi; cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă depărtă de
aceste locuri, oricât de triste şi monotone ar fi fost zilele într-această ţară, şi cât de frumoasă
ar fi trecut viaţa în străinătate, nu uită cineva lesne locul unde ochii noştri au văzut soarele
pentru prima oară17.
Vasile Alecsandri se remarcă în general prin poeziile sale şi teatru, dar reuşeşte să
publice şi un volumul de călătorii - Călătorie în Africa. Studiile sale sunt definitivate la Paris
şi reprezintă modul de a face cunoştinţă cu străinătatea. În Dacia Literară continuă să îşi
publice amintirile de călătorie. Nu doar Africa se află pe lista sa pentru a fi vizitată, ci şi ţări
din Europa. Volumul de călătorie nu constituie doar un jurnal, ci mai degrabă un sistem
narativ, asemănător Decameronului. Alecsandri pictează în volum tablouri exotice, realizând
aşadar un tablou de muzeu:
Setea cîştigului învie acele maşini acoperite cu pele svîn/ta/ta la soare şi le comunică nişte
mişcări atît de deşănţate, nişte gesticulări încât îţi vine a te crede într-o menagerie de
urangutangi. În centrul pieţei stau întinse cîteva rîgojini pe care sînt aruncate grămezi de
curmale putrede, de harbuzi necopţi, de smochine de India şi de alune negre ca pămîntul.
Mulţime de arabi, de berberi, de negri şi de evrei se ceartă, se împing de la acele ticăloase
merinde ce zac într-un roi de muşte; ear de-a lungul pieţei doi santuni aleargă sărind şi
ameninţînd pe toţi trecătorii cu vîrful lăncilor ce poartă în mînă. Toate acestea se petrec pe
un loc încadrat cu păreţi goli, fără ferestre, fără uşi şi unde soarele Africei varsă torente de
foc18.
Acest volum de călătorii a fost considerat „poate cea mai bună scriere în proză a lui
Alecsandri”19. „Spre deosebire de străinul în anteriu şi giubea (Golescu), de peregrinul cu
neastîmpărul plecării în vine (Codru Drăguşanu), de «drumeţul pitoresc cu suflet de păstor
transhumant» (Hogaş), «Alecsandri este călătorul nostru cu instinct de pasăre migratoare» ”20.

16
D.Bolintineanu, Călătorii, Editura Minerva, 1985, p. 296.
17
Idem, p. 297.
18
G.Călinescu, Vasile Alecsandri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 118.
19
Doina Curticăpeanu, V. Alecsandri prozator, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p.161.
20
Idem., p. 173.
22
Scriind despre Vasile Alecasandri, mulţi critici afirmă despre proza lui că între anii 1850-
1880, aceasta e aproape în totalitate autobiografică. Acest lucru demonstrează că volumul de
călătorie se încadrează perfect în literatura aceluiaşi domeniu al secolului al XIX-lea.
„Bunătatea şi dragostea curată de viaţa îi înnobilează stilul, dându-i acea elevaţie seniorială de
ins cult, foarte deprins cu înţelepciunile înlesnitei existenţe de moşier fără vocaţie
acaparatoare. Iubitor de privelişti strămoşeşti, curios faţă de sufleteştile reverberaţii ale firii,
dar şi pasionat călător, amator de exotisme policrome neîmpovărătoare, cumpănind descrierea
Spaniei şi Africei arabe în balanţa anecdoticei subţiri, cosmopolit sedus de aventuri
suportabile, cu «dulci» primejdii, este doritor de tovărăşii rememorante, chiar excentrice în
limitele agreabilului”21. Acest Alecsandri este un „călător cu darul perspectivei”, cum îl
numeşte şi Doina Curticăpeanu în articolul cu acelaşi nume, Călător cu darul perspectivei.
Călinescu pe de altă parte, îi spune lui Alecsandri „reporterul superior”. Călătoriile făcute de
acesta îi solicită din plin calităţile vizuale, prin intermediul cărora peisajele descrise capătă o
frumuseţe aparte. În mijlocul oraşelor, de exemplu, surprinde pe de o parte arhitecturi
fastuoase, iar pe de altă parte furnicarul străzilor formează imaginea unui pitoresc barbar. Nici
aspectele specifice naturii nu sunt uitate de scriitorul Alecsandri. De exemplu, răsăritul lunii îi
captează atenţia călătorului. Constantin Ciopraga îl vede pe Vasile Alecsandri un romantic ,un
memorialist, şi este de părere că acest gen de scriitori priveau călătoriile ca pe un mod de a
evada din societate, ajungând captivi în lumea visului şi a misterului. Tot aceste călătorii, fie
ele făcute în ţară sau în afară, îndeamnă călătorul la reverie, iar natura este părtaşă euforiei
care îl cuprinde pe omul călător. Natura apare în percepţia lui Alecsandri ca o „stare de
suflet”.Virgil Ardeleanu, în studiul intitulat Proza lui V. Alecsandri ne spune cum arată în
viziunea lui Alecsandri o după amiază africană: „plantele îşi beau umbra, şi natura întreagă
înoată obosită, într-un ocean de lumină înflăcărată.” Element comun cu Dimitrie
Bolintineanu, scriitorul întrerupe călătoria cu povestiri diverse. Ion Roman afirmă: „jurnalele
de călătorie sunt confesiunile unui suflet delicat şi generos ce nu s-a îndoit niciodată de dreptul tuturor
oamenilor de a se bucura de viaţă, de dreptul şi capacitatea poporului său de a-şi construi viitorul.
Fericirea de a trăi, izbucnind în cultul său pentru soare, lumină, mare, iubirea de frumos ce l-a facut
să-şi întoarcă ochii, fără însă a le ignora, de la ororile fizice şi silniciile morale, l-au ajutat să parcurgă
anii şi să treacă în moarte cu zâmbetul pe buze. Proza lui e mai puţin un ghid geografic, cât mai ales
unul despre optimism şi dragoste de viaţă”22.
Dinicu Golescu pledează în al său volum Însemnare a călătoriii mele pentru
îmbunătăţirea situaţiei din ţară. Un exemplu este cel în care îşi doreşte ca şcolile să îşi

21
Ion Negoiţescu, „Vasile Alecsandri” în Studii şi articole despre opera lui Vasile Alecsandri, Editura
Albatros, Bucureşti, p. 48.
22
Ion Roman, Alecsandri. Orizonturi şi repere, Editura Albatros, 1973, pp. 231-233.
23
schimbe regimul, dar realizează că „de multe ori, stăpânitorii au stricat şi acele mici şcoale,
dinadins ca să nu se deştepte norodul.” Dezaprobă modul în care se face comerţ şi metoda
negândită de a exporta materii prime pe preţ de nimic, contrar materiilor importate care au
preţuri de nedescris: „Mare pagubă este când o ţară în veci cumpără toate lucrurile duprin alte
ţări şi acele nu cumpără nici un lucru favricarisit dintr-acestea-cum este în ticăloasa patria
noastră...”23. Iubirea de patrie stă la loc de cinste în sufletul lui Dinicu Golescu, indiferent de
locul în care acesta se află: „la ea trebuie să ne gândim continuu, şi în folosul ei să ne
sîrguim”24. Defineşte patria ca fiind „un pămînt pe carele toţi lăcuitorii se interisarisesc a-l
păzi, şi nimeni nu va să-l părăsească, pentru căci nimeni nu-şi lasă norocirea...”.La fel ca în
paginile celorlalţi autori, el observă marile diferenţe dintre România şi celelalte popoare. Are
ocazia să asiste la Prezburg la încoronarea împărătesei şi rememorează cum se întâmplă acest
lucru în ţara natală: „la acest fel de paradie, unii înjură, alţii scuipă, şi muierile blestemă.”
De cele mai multe ori nu poate să exprime în mod direct gândurile sale, iar din motivul
acesta recurge la aluzii menite să fie înţelese. Opera sa a ajutat la îmbogăţirea vocabularului în
secolul al XIX-lea cu aproximativ 240 de cuvinte care aparţineau unor domenii diferite, de la
cel cultural, la cel economic şi chiar la cel politico-administrativ. La fel cum opera de
călătorie a altor scriitori are o valoare imensă, aşa se întâmplă şi cu aceasta, ea primind
aprecieri din partea criticilor de specialitate. Scriitorul spune: „Căci şi cel ce va aduce folos ei
(patriei) un bulgăre de aur, şi cel ce va aduce numai cît un grăunt de mei, tot trebuie să fie
cinstiţi mai mult decît cei în urmă vor scrie, ca nişte începători ai acestui sfînt lucru şi ca niste
înlesnitori la cei din urmă”25.

I.4. Istoria şi călătoriile

Cele mai semnificative evenimente istorice care au făcut posibile, uneori imperioase
anumite călătorii ale celor patru autori ai secolului al XIX-lea au fost revoluţiile de la 1821 şi
1848.
La începutul revoluţiei din 1821, Dinicu Golescu pare să fie de partea lui
Vladimirescu, însă, pe parcurs, ia calea altor boieri care aleg ca loc de refugiu Braşovul.
Conştiinţa lui suferă o metamorfozare, iar aceasta se datorează tensiunilor de natură politică.
În cazul lui Vasile Alecsandri, al lui Bolintineanu sau al lui Nicolae Bălcescu,
revoluţia îi face să devină refugiaţi. Plecat iniţial la moşia fraţilor Hurmuzachi, Alecsandri
emigrează ulterior la Paris, capitala care găzduieşte cei mai mulţi revoluţionari români. Ajuns
în capitala Franţei, încearcă să câştige simpatia poporului şi a ziarelor şi începe să scrie

23
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p. XXI.
24
Idem, p. XXI.
25
Idem, p.149.
24
articole despre lupta pentru recunoaşterea naţionalităţii române şi pentru libertate. Cele cinci
luni de exil ale scriitorului se concretizează într-o fructuoasă perioadă de muncă în folosul
patriei. Tot în această perioadă, vizitează Constantinopolul, de aici fiind vizibil faptul că
Alecsandri apare ca una dintre cele mai marcante figuri ale Revoluţiei paşoptiste. Toate
evenimentele pe care le trăieşte de-a lungul acestei perioade îl maturizează atât pe el, cât şi
opera lui.
Ion Codru Drăguşanu îşi găseşte locul în atmosfera revoluţiei, făcându-se remarcat în
grupul comisarilor răspunzători de propagandă. Îşi exercită munca în judeţul Prahova însoţit
de mulţi alţi compatrioţi. Activitatea sa şcolară este criticată, comportamentul său fiind unul
neadecvat, în contextul în care el trebuia să se limiteze în a le preda şcolarilor şi nu să devină
un propagandist. Ajunge la închisoare, dar reuşeşte cu uşurinţă să scape şi revine în Făgăraş
unde ocupă slujba de asesor26. Începând cu acest moment, el îşi va expune înclinaţiile sale
politice în majoritatea operelor.
Dimitrie Bolintineanu este membru marcant al revoluţiei, însă din cauza înfrângerii, el
ajunge la inchisoare şi ulterior în exil. Domnitorul Ştirbei este cel care interzice intrarea atât a
lui, cât şi a celorlalţi exilaţi în ţară, motivul fiind acela că Bolintineanu se număra printre
proscrişii revoluţiei. Cariera sa scriitoricească începe să prindă contur, autorul publicând în
primă fază poezii patriotice. Deşi speră ca în anul 1851 să se poată întoarce în ţară, acest lucru
nu îi este permis şi i se interzice chiar să îşi vadă sora. Oriunde călătoreşte, are prilejul de a se
întâlni cu români, care, fie împărtăşesc aceeaşi soartă, fie sunt pe meleaguri străine din alte
motive. Se aliază cu aceştia pentru a scoate diferite publicaţii. De exemplu, la Constantinopol
îl întâlneşte pe Ion Ghica, iar cei doi pun la cale să pregătească şi „să scoată un ziar”27. Nu
este însă singura publicaţie la care Bolintineanu are colaboratori. Cea mai înfloritoare
perioadă a creaţiei sale este cea a anului 1855. Dornic să primească înştiinţări referitoare la
situaţia din ţară, este dezamăgit când află că situaţia nu este nici pe departe una favorabilă
românilor. „Se vede că Bucureştii sunt ca Sodoma şi Gomora”, afirmă el, dezgustat fiind la
auzul veştii că ai săi compatrioţi au ajuns să se vândă pentru nişte posturi în stat. Anul 1857
este anul care marchează reuşita scriitorului de a reveni pe pământ românesc. G.Sion îl evocă
pe Bolintineanu ca fiind, după cum el însuşi spune, „geniul necomparabil al României”28.
Bucureştiul îl vede după zece ani de exil, în 1858. Urmează perioada în care el se hotărăşte să
se detaşeze de tot ce înseamnă guvern şi politică, însă începe să scrie satire prin intermediul
cărora atacă necruţător regimul existent. Ignorat de cei pe care îi critică, Bolintineanu cade

26
Persoană învestită cu atribuţii de judecător, reprezentant al poporului în unele complete de judecată.
27
D.Păcurariu, D.Bolintineanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p.19.
28
D.Bolintineanu, Poezii, cu o prefaţă de G.Sion, vol.I-II, Bucureşti, 1877, p.VIII.
25
într-o mizerie greu de descris, singura sursă de trai existentă pentru el rămânând scrisul. Nici
acest lucru nu este foarte bine valorificat, datorită lipsei de valoare a unora din operele sale.
Mizeria îl aduce la stadiul de bolnav, stadiu care trage după sine, pas cu pas, sfârşitul.

CAPITOLUL II. OAMENI - CĂLĂUZE, OASPEŢI SAU SIMPLI

PARTENERI DE CONVERSAŢIE AI CĂLĂTORILOR

Călătoriile, indiferent de scopul înfăptuirii lor, au constituit un prilej suficient pentru

ca cei patru călători să cunoască nenumăraţi oameni, iar aceşti oameni să le devină fie
prieteni, fie gazde care să le ofere un adăpost, fie tovarăşi de drum, sau simple persoane cu
care să poată purta o conversaţie. Diferit este însă statutul social al acestor oameni. Din
descrierile autorilor, unii au fost oameni politici, alţii au fost clerici, alţii au fost simpli
oameni de rând. Femei sau bărbaţi, toţi şi-au făcut loc pentru a fi amintiţi în aceste însemnări.

II.1. Oamenii lui Vasile Alecsandri

Scrierile lui Vasile Alecsandri iau forma unor lungi povestiri, având în vedere faptul
că el, spre deosebire de ceilalţi colegi din acelaşi domeniu al călătoriilor nu acordă un capitol
separat fiecărui oraş sau spaţiu cu care intră în contact. Relatările sale sunt înlănţuite, de
fiecare dată trecând cu foarte mare uşurinţă la povestiri din alte locuri. Întâmplările, oamenii,
monumentele, datinile şi toate celelalte lucruri care sunt relatate în cartea lui Vasile
Alecsandri nu vizează doar spaţiul african, ci şi pe cel european, de care se simte legat într-un
mod profund. În călătoria sa la Florenţa, acesta vizitează catedrala Santa Maria del Fiore, iar
primii oameni pe care îi aminteşte sunt cei doi constructori ai acesteia, Brunellesco şi Giotto.
Momentul în care aceştia sunt amintiţi este momentul în care Alecsandri le vizitează
mormintele, curios fiind să ştie unde sunt înmormântaţi cei din mâinile cărora a ieşit un
monument de o aşa mare valoare pentru florentini. Călătorind mai departe, are ocazia să îşi
întâlnească un vechi prieten, pe V, un tânăr cu care în Paris a petrecut o perioadă îndelungată
de timp. Regăsirea celor doi are loc într-o catedrală, iar bucuria este cu atât mai mare cu cât
cei doi îşi dau seama de perioada care a trecut fără ca ei să se mai vadă sau fără ca măcar să
mai ţină legătura. Îmbrăţişările şi bucuria îi cuprinde pe cei doi, însă un lucru care îl

26
contrariază pe Alecsandri, este aspectul prietenului sau. Dacă la ultima lor întâlnire, acesta a
arătat cu totul şi cu totul schimbat, în momentul revederii, este clar că ceva s - a întâmplat cu
el şi că viaţa l-a făcut să treacă peste câteva încercări. Replica lui V la uimirea lui Alecsandri
este următoarea: „Te miri, prietine, de starea în care mă vezi, [...] ; mă socoţi poate nebun ? ...
însă când ai şti în ce furtuni pluteşte sufletul meu ! Când ai cunoaşte feliuritele sîmţiri şi
cugetări care mă muncesc, te-ai mira cum n-am nebunit de tot ”29!
Dorinţa lui Alecsandri a fost aceea de a-i impărtăşi prietenului său experienţele prin
care a trecut, dar ceea ce nu a observat el, a fost tocmai faptul că mintea prietenului era
concentrată pe alte subiecte, nicidecum pe relatările lui. Motivul pentu care el a fost distant şi
cu gândurile în altă parte a fost pus pe seama Ceciliei, o femeie pe care el a iubit-o şi pe care
a pierdut-o. Discuţia celor doi are loc într-o cafenea, loc descris de autor ca fiind plin cu
oameni, mai ales la orele amiezii, când „din pricina căldurilor nesuferite carele aduc pe om
într-un fel de moletă foarte plăcută”30. În timpul în care Alecsandri preocupat de modul cum
să îl facă pe al său amic să iasă din starea de melancolie, o femeie de o „frumuseţe
îngerească” cum o numeşte autorul, şi-a făcut apariţia, prezentându-le celor aflaţi în cafenea
diverse flori. Se citeau pe chipul ei palid o durere şi o tristeţe secrete. Autorul îi face o analiză
amănunţită şi vede în ea, „totul făcut pentru plăcere”. De la talie, gură, ochi, mâini, totul este
prezentat ca fiind încântător. Lucrul cel mai captivant însă, este faptul că atunci când îşi
întâlneşte prietenul în catedrală, Alecsandri îl găseşte îngenuncheat în faţa unei icoane, iar
chipul femeii din cafenea părea a fi identic cu cel din icoană. V este în acel moment leşinat,
leşinul fiind pricinuit de tocmai observarea femeii iubite. Odată cu revenirea lui din leşin, se
vede mânat de o dorinţă imensă de a pleca în căutarea „Ceciliei mele”. Alecsandri îi face un
portret prietenului sau, el văzându-l ca pe un om iute, care în momentele în care viaţa îl pune
la grele încercări, are o inimă care începe să îşi accelereze bătăile.
În momentul în care V se linişteşte, îşi adună forţele şi începe să îi povestească
prietenului său călător cum se derulase viaţa lui până în acel moment şi cum de ajunsese să o
cunoască pe Cecilia. Rămas orfan de mic, el a ajuns în grija lui Sinor Alsari, pe care l-a iubit
ca pe propriul părinte. Alsari a fost cel care a contribuit la prima întâlnire dintre V şi Cecilia,
în seara în care i-a propus celui dintâi să meargă la teatru pentru a vedea Norma. Aici, atenţia
lui V nu a fost atrasă decât atunci când pe scenă a apărut un chip firav care a început să cânte
rugăciunea Normii către lună. Era Cecilia, iar din acel moment, în inima lui V a apărut o
dragoste nemăsurabilă. Acesta a asemănat-o cu un înger cu aripi de aur. Odată cu vederea
fetei, lui V i-a plăcut din ce în ce mai mult şi muzica. Gândul lui era să picteze o icoană a

29
Vasile Alecsandri, Călătorie in Africa, Editura Literatura pentru toţi, Bucureşti, 1960 p. 55.
30
Idem, p. 56.
27
Sfintei Cecilia, însă lucrul a fost amânat din simplul fapt că nu a reuşit să îi dea un chip. Când
Cecilia îi apare în faţa, el se hotărăşte că cel mai potrivit chip pentru icoana sa este cel al fetei.
Dar, cuprins de o dragoste imensă, ajunge să acopere cu sărutări chipul din icoană, lucru care
lui Alsari îi provoacă neplăcere şi îl face să ia icoana pentru a o plasa pe pereţii bisericii unde
Alecsandri îl găseşte îngenuncheat, speriat fiind de pasiunea dezvoltată de tânăr pentru o
simplă icoană. Cecilia a ajuns şi ea în biserică şi a recunoscut propriul chip pictat pe icoană.
După îndelungi căutări, cei doi şi-au împărtăşit sentimentele unul celuilalt, însă fericirea nu
le-a durează mult. Cecilia pleacă din Florenţa din cauza unui tiran, Barbarissimo, care o
sileşte să plece aflând de sentimentele ei pentru un alt barbat. Calvarul lui V îşi gaseşte atunci
punctul de plecare.
În timpul întâlnirilor pe care le are cu diferite persoane, Alecsandri se dovedeşte a fi
mai înainte de toate un bun ascultător. Nu intervine niciodată în relatările pe care le aude şi,
lucru demn de luat în seamă, este atent la detalii. Atunci când el îşi consideră necesară propria
părere, nu ezită să o expună celor cu care poartă o discuţie. Mircea Zaciu îl numeşte pe
Alecsandri „prinţ al călătoriei”31. În viziunea anumitor critici literari ai secolului al XIX-lea,
proza de călătorie a lui Vasile Alecsandri are, pe lângă multe alte valori, şi funcţia de a
documenta cititorii în legătură cu viaţa din acea perioadă, cu modul de a se comporta al
oamenilor, cu minunatele edificii sau pur şi simplu cu alte stiluri de viaţă din alte părţi ale
lumii.
Tot din spusele Doinei Curticăpeanu, proza lui Vasile Alecsandri sugerează „o
desscriere a timpului trecut, o descriere care ne-ar arăta ca într-un album fotografic, tipurile şi
caracterele energice ale vitejilor noştri strămoşi, chipul lor...Cum era poporul care trăia în
frăţie cu coasa, cu toporul, cu codrul şi cu calul său; acel nobil popor totdeauna gata a
combate pentru apărarea vetrei părinteşti? Ce fizionomie aveau locuitorii oraşelor, breslaşii,
funcţionarii, negustorii de pe atunci şi ce aspecte aveau înseşi oraşele noastre. Cum vieţuiau
domnii în curţile lor şi cum era traiul boierilor adăpostiţi în codrii sau pe vârfuri de munţi”32.
După ce expune cititorilor săi povestea amicului V, Alecsandri îl prezintă pe acesta
fericit, sentimentul fiind datorat întâlnirii lui cu Cecilia. Văzând că cei doi s-au regăsit,
Alecsandri hotărăşte că acea zi este favorabilă continuării călătoriei sale şi ordonă poştaşului
să încalece pentru a pleca mai departe.
O altă călătorie a lui Alecsandri, la Iaşi, în 1844 îl face pe acesta să prezinte viziunea
unui bătrân despre români. Acesta este de părere că românul se aseamănă foarte mult cu
ceara, adică acceptă cu uşurinţă toate întâmplările la care viaţa îl obligă să ia parte , întâmplări

31
Doina Curticăpeanu, op. cit. p.13.
32
Idem, pp. 13-14.
28
fie ele rele sau bune. Românii mai erau consideraţi ca fiind cei care, pentru a se înţelege bine
cu alte popoare, ajungeau să fie la fel ca turcii, ca francezii, ca englezii, adoptând de la aceştia
vorba, portul, comportamentul, strict din dorinţa de a fi acceptaţi şi în sânul altor popoare.
Alecsandri este de partea ţăranilor pe care îi consideră români adevăraţi, oameni care nu şi-ar
părăsi niciodată portul, obiceiurile şi tradiţiile. În viziunea lui, aceştia sunt cei mai puri şi mai
sinceri oameni care reprezintă cu mândrie neamul românesc. Despre copilele din România
spune că sunt cele mai frumoase şi mai mândre la iubit. Poporul român, deşi supus la grele
încercări, a ştiut mereu să lupte pentru naţionalitatea sa şi orice faptă vitejească a vreunui
român, indiferent de gradul ei de importanţă, a fost considerată demnă de apreciere. Pentru
Alecsandri, întotdeauna s-au ivit momente în care fără nicio ezitare şi-a preamărit locurile
natale, indiferent daca acest lucru a fost sau nu necesar. De fiecare dată, el a vorbit ca un
adevarat fiu, demn de ţara sa. Aşa cum reiese din spusele sale, „ Mie mi-e drag romînul şi ştiu
a preţui bunătăţile cu care l-au dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc şi să-l ascult, căci el e
simplu şi frumos în înfăţoşarea lui; căci e curat, înţălept, vesel şi poetic în graiul său. Îmi plac
obiceiurile sale patriarhale, credinţele sale fantastice, danţurile sale vechi şi voiniceşti, portul
său pitoresc care, la Roma, se vede săpat pe coloana lui Traian, cînticele sale jalnice şi
melodioase şi mai ales poeziile sale atât de armonioase”33.
Când scrie despre alţii, Alecsandri scrie de fapt despre sine, face din el însuşi un
personaj al propriei opere. El spune că ceea ce îl încântă sunt întâlnirile cu feluriţi oameni şi
conversaţiile cu aceştia pe întinsul mărilor. Călătoria din 1853 cu amicul Angel spre Tarifa34
pe care el o face îi permite să vorbească despre o familie de evrei compusă din cinci membrii:
tatăl, doua fete, un copil de vreo cinci ani şi un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani. Detaliile
pe care Alecsandri le oferă despre tatăl acestei familii şi totodată caracterizarea pe care i-o
oferă acestuia, sunt menite să stârnească amuzamentul. Capul omului este mic şi asemănător
unei portocale, este descris ca fiind util drept jucărie mezinului. În contrast cu capul se află
ochii, care sunt precum cei ai unei vulpi, ceea ce sugerează agerimea şi viclenia tatălui. Fata
cea mare are, în viziunea autorului, aspectul unei cămile, mezinul apare ca o maimuţă
speriată, iar negul de pe nasul tânărului îl face pe acesta să apară în ochii lui Alecsandri ca
trompa unui elefant. Se observă şi o urmă de ironie, dar nu supărătoare în vorbele lui
Alecsandri. Nu este el omul care să ironizeze alţi oameni, însă îi place să se joace şi să fie
amuzant atunci când foloseşte în descrierile sale anumite cuvinte.

33
Vasile Alecsandri, op. cit. p. 95.
34
Municipiu în Andaluzia, Spania, care are o populaţie estimată la 16.058 locuitori.
29
 De-a lungul călătoriilor pe care le face autorul, Angel şi Reade sunt „scumpii mei
amici”35 cu care povesteşte, iese din încurcături, împărtăşeşte experienţe şi leagă o prietenie
demnă de respect din partea cititorilor. O întâmplare îi face pe cei trei să se sperie şi să
realizeze că nu e indicat să stârnească furia unui popor ca cel evreu şi că trebuie să se limiteze
la a fi paşnici şi la a fi mai cumpătaţi în a face anumite lucruri. În drumul spre Tetuan36,cei
trei ajung să fie înjuraţi şi alungaţi cu pietre din cauza unei fanfare care a tulburat odihna
arabilor. În acel moment, aceştia au prilejul de a afla până unde poate ajunge furia arabilor
atunci când sunt deranjaţi. Supărarea acestora porneşte de la părinţi şi este adoptată şi de copii
acestora. Salvarea lor vine atunci din partea soldatului paşii din Tanger care îi apără de
supărarea arabilor. Alţi arabi cu care se întâlnesc Alecsandri, Angel şi Reade dau dovadă de
duşmănie şi îi privesc pe aceştia într-un mod hain şi răutăcios. Alecsandri încearcă prin
intermediul descrierilor să ofere cititorilor detalii despre comportamentul poporului evreu,
însă nu toţi evreii sunt priviţi în acest mod. O altă caracterizare oferită de Alecsandri evreilor
este aceea că ei sunt cele mai îngrijite fiinţe ale lumii, în special cei aflaţi în Africa. Alt aspect
observat de autor este acela că un evreu, dacă este bogat, face lucruri care să îl arate cât mai
sărac. Ei nu pun foarte mare preţ pe bogăţie. Se osândesc la o viaţă bazată pe sărăcie şi pe
lipsuri, sunt dominaţi în mare parte de groază şi au temeri nenumărate. Cele care îl încântă pe
Alecsandri sunt femeile evreilor, fiinţe minunate la vedere şi el se întreabă de ce dacă au fiinţe
atât de minunate lângă ei, evreii nu îşi pot schimba comportamentul, de ce nu pot avea simţiri
nobile.
Părerile lui sunt contradictorii. De fiecare dată, găseşte calităţi şi defecte ale
oamenilor, nu linguşeşte şi nu oferă preţuire celor care nu sunt demni să o primească. Pe
indigeni îi vede cu „feţe palide, ochi scînteietori, barbe zburlite, trupuri uscate, mişcări
dişanţate, grai răguşit”37.
Călătoriile reprezintă pentru Alecsandri nu numai un prilej pentru a-şi lărgi sfera de
cunoaştere a altor spaţii, dar şi un bun prilej pentru îmbogăţirea propriului vocabular, ţinând
cont de faptul că locurile vizitate de el îl impulsionau automat să vorbească alte limbi. La un
moment dat, Alecsandri poartă o discuţie cu amicul şi în acelaşi timp colegul său de drumeţie,
Angel, iar subiectul discuţiei este legat tocmai de bogăţia cuvintelor pe care cei doi au reuşit
să le dobândească de-a lungul călătoriilor. În timp ce Angel se făleşte cu acele cuvinte,
spunând ca îi vor fi de folos pentru a se impune în faţa prietenilor din Londra şi pentru a-şi
etala „aerul” oriental, de cealaltă parte se situează Alecsandri, care, mai înainte de toate, se

35
Vasile Alecsandri, op. cit. p. 267.
36
Oraş din Maroc
37
Doina Curticăpeanu, op. cit. p. 170.
30
bucură ca a putut învăţa anumite cuvinte, care îl vor ajuta să le facă o bucurie copiilor din ţara
natală şi să le introducă în jocurile de zi cu zi respectivele cuvinte. Exemple de cuvinte rămase
în mintea lui Alecsandri sunt: l’ham care înseamnă carne, l’hlib care este laptele, jben este
caşcavalul. Mai măreţ din fire, Angel îi face în ciudă autorului, spunând că în plus faţă de
acesta, el posedă fraze ample care îl vor ajuta să se impună în faţa doamnelor şi să poarte
conversaţii elevate cu acestea.
Pe lângă numeroasele peripeţii de care au parte drumeţii, una din cele mai nostime este
cea în care ei ajung să fie prădaţi de tâlharii arabi. Cei din urmă le produc pagube
semnificative, însă ceea ce îi bucură este faptul că nu le fură şi caii, unicul lor mijloc de
transport. Căzând pradă somnului, drumeţii au lăsat cale liberă tâlharilor pentru a-şi duce la
bun sfârşit furtul. Alt lucru ce ţine de religie observat de Alecsandri la camarazii săi este
ritualul pe care îl au aceştia, ritual religios. Recunoaşte că alte popoare sunt foarte stricte în
ceea ce priveşte credinţa şi nu condamnă acest lucru, ba din contră, este bucuros să vadă că
sunt oameni care nu uită de credinţă chiar şi atunci când nu sunt în ţara natală: „iar Hagi-
Mustafa, soldatul şi Ali cad în genunchi şi cu faţa la răsărit fac rugăciunea lor de dimineaţă.
Angel, adânc impresionat, stă câteva minute în tăcere, apoi strigă cu glas puternic: Orbi! Orbi!
Şi de trei ori orbi acei ce nu cred în Dumnezeu”38!
Femeile din Maroc apar graţioase în ochii lui Alecsandri. Acesta admiră faptul că ele
îşi ascund ochii şi se sfiesc să fie privite de persoane străine lor, însă un lucru minor pe care îl
mai observă este faptul că după ce străinii trec de ele, imediat întorc capul pentru a studia
persoana în cauză, fiind mânate de curiozitate. Amabilitate pe tărâmul arab găsesc călătorii
noştrii la familia lui sir Arthur Isquare, familie cu şase membrii, care la auzul veştii că cei care
le calcă pragul sunt europeni, se străduiesc să le uşureze traiul şi să le înfrumuseţeze şederea
acolo. Altă persoană ospitalieră este şeicul Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, şeic cu care drumeţii
s-au mai întâlnit în timpul călătoriei dintre Marsilia si Gibraltar, atunci când au călătorit pe
corabia lui Campbel, căpitan de meserie. Arabii aruncă asupra europenilor priviri pline de
demnitate, în timp ce ai noştrii călători europeni îi privesc pe arabi cu un imens grad de
admniraţie. Nici urmă de ură sau dispreţ între aceste două popoare. Altă caracteristică
specifică arabilor este imensa iubire pe care o arată cailor, ajungând chiar să judece un om în
funcţie de tovarăşul său: „Pentru un arab nu e nimic pe lume mai preţios decît un cal bun şi
frumos. El trăieşte cu dânsul în adevărată frăţie, îl ţine sub cortul lui ca pe un membru al
familiei sale şi împarte cu el hrana şi apa. Arabul judecă pe om după tovarăşul lui. Arabul

38
Vasile Alecsandri, op cit. p. 285.
31
zice: « Arată-mi calul ca să-ţi spun cine eşti tu!» precum francezul zice: « Dis moi qui tu
hantes, je te dirai qui tu est»”39.
În ceea ce priveşte îndeletnicirile arabilor, Alecsandri observă că aceştia acordă atenţie
cultivării păpuşoiului, ovăzului, bobului, dar, după felul în care arată holdele acestora se poate
vedea cu uşurinţă că modernitatea nu ajunge în locurile lor. În opinia lui Alecsandri este cu
totul şi cu totul primitiv, fără nicio urmă de modernitate, lucru care îl face pe Alecsandri să se
gandească la ţara natală şi la faptul că aici, lucrurile se fac în acelaşi mod. Alt ghid care îi
ajută pe călători să cunoască frumuseţile zonei Tetuan este un anumit Don Pedro, însă la
prima impresie, călătorii sunt suspicioşi în ceea ce îl priveşte pe acesta, din cauza zvonurilor
care l-au relaţionat pe acesta cu afaceri contrabandiste. Dar, pe parcurs, Pedro ajunge ca o
simplă victimă în ochii lui Alecsandri şi cei ai însoţitorilor. În acest ghetou, cum îl descrie
Alecsandri, trăiesc şi câţiva evrei, care sunt însă îngroziţi de dispreţul, dar şi de superstiţiile
arabilor în ceea ce îi priveşte pe ei, ca oameni aparţinând unui alt neam. Poate cel mai crud
moment din viaţa acestor evrei este reprezentat de îngrădirea libertăţii, acest lucru fiind
realizat de arabi. Permisiunea ca evreii să umble liberi în afara locului special acordat lor este
valabilă doar pe timpul zilei. Odată cu lăsarea serii însă, toţi evreii sunt închişi, sunt ţinuţi pe
post de întemniţaţi, păziţi cu mare vigilenţă de un arab, care le încuie uşa şi le mai permite
abia a doua zi să vadă lumina. De aici se poate observa clar o rivalitate între arabi şi evrei,
rivalitate care în cazul altor popoare nu se aplică, din simplul fapt că în ceea ce îi priveşte pe
Alecsandri şi pe ai săi, lucrurile au stat în cu totul şi cu totul altă manieră. Dacă locuitorii
Tangerului au un comportament sălbatic şi o înfăţişare tot atât de întunecată, locuitorii
Tetuanului sunt mai puţin sălbatici şi asta din cauză că industria şi comerţul şi-au exercitat
dezvoltarea şi asupra personalităţii şi comportamentului acestora.
Din însemnările lui Vasile Alecsandri nu reuşim să aflăm foarte multe detalii în ceea
ce priveşte oamenii pe care îi întâlneşte în drumurile sale. El se axează mai mult pe descrierea
locurilor şi a momentelor din călătoriile sale, însă nu vorbeşte foarte mult despre
îndeletnicirile oamenilor, despre portul lor sau despre cum se îmbracă. Detaliile legate de
popoare sunt puţine şi în momentele când le oferă, sunt şi atunci foarte succint conturate.
Motivele pentru care oamenii nu ocupă un loc fruntaş în descrierile sale sunt necunoscute,
însă el pare mai degrabă interesat să ofere informaţii despre conversaţiile cu însoţitorii săi de
călătorie şi relatează de multe ori peripeţiile acestora. După spusele lui G.Călinescu,
„Alecsandri e un pictor strălucit de exotisme preferând mapa cu cartoane uşoare,
impresioniste, marelui tablou de muzeu”40.

39
Idem, p.291.
40
G. Călinescu, op. cit. p. 117.
32
 II.2. Oamenii lui Dinicu Golescu
Punctul de plecare al însemnărilor de călătorie ale lui Dinicu Golescu este reprezentat
la fel ca şi cel al celorlalţi scriitori, de evenimentele politice ale vremii, în prim plan aflându-
se Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. După spusele unor critici, însemnările lui Golescu au
„un caracter de critică socială”41. Spre deosebire de Vasile Alecsandri, Dinicu Golescu are un
stil mai accesibil de a scrie şi mult mai uşor de parcurs. Aceste lucruri reies din rândurile sale.
Fiecărui oraş vizitat i se acordă în parte un mic capitol în care autorul descrie atât locuitorii,
cât şi îndeletnicirile acestora, monumentele sau clădirile existente în fiecare dintre aceste
oraşe, şi nu în ultimul rând momente din timpul călătoriei.
De la bun început, Dinicu Golescu călătoreşte şi îşi propune să observe cu atenţie toate
lucrurile rânduite cu grijă în alte ţări şi obiceiurile care aduc beneficii. Observându-le, doreşte
să vină în România pentru a le putea aplica şi aici. Kronstadt, Braşov pe româneşte este
primul oraş pe care Golescu îl ia în vizor. Deşi îl descrie ca nefiind foarte mare ca întindere,
ne spune că locuitorii acestuia sunt în jur de douăzeci de mii. Ca îndeletnicire principală,
aceştia au o mare pricepere într-ale negoţului. În ceea ce priveşte terenul cultivat, este
sărăcăcios şi pentru a oferi roade bune, este îngrăşat cu gunoi. În urma acestor îngrăşăminte,
roadele reprezintă profitul locuitorilor. Toată munca pîmântului o fac ei înşişi cu forţele
proprii, lăsând o impresie plăcută străinilor care le trec hotarele. Acest lucru scoate în
evidenţă priceperea şi faptul că aceşti săteni, oricât de grea ar fi munca pământului, nu se dau
în lături. Un alt lucru pe care îl observă Golescu la aceasta naţie de saşi este acela că ei nu
umblă niciodată desculţi, indiferent de situaţie şi că niciodată nu o sa aibă cineva prilejul a-i
vedea îmbrăcaţi neîngrijt sau măcar sărăcăcios şi murdar. De fiecare dată ei acordă o mare
atenţie aspectului, şi indiferent că muncesc pământul sau se ocupă cu alte treburi, ei mereu
sunt bine îmbrăcaţi. Copiii sunt învăţaţi de mici cu credinţa şi cu cele sfinte, iar pentru acest
lucru, un preot se ocupă în fiecare duminică de buna lor creştere şi conduită. Lucru important
de menţionat şi diferit faţă de zilele actuale, cel care se dovedeşte neinteresat de poveţele
preotului şi dă dovadă de neatenţie, este pedepsit în aşa fel încât este silit să plătească o
amendă care ajunge să fie utilizată în folosul satului. Faptele celui care greşeşte sunt
considerate o ruşine pentru întreaga sa familie, iar acest lucru este considerat nedemn pentru o
familie respectabilă. Din călătoria pe care o face la Făgăraş, Dinicu Golescu nu ne oferă
detalii în ceea ce priveşte locuitorii, însă ne spune ca meşteşugul este înfloritor în acest spaţiu
şi putem deduce de aici că cei care sunt meşteşugari iscusiţi şi care fac acest domeniu să

41
Gh Pop, Prefaţa la Însemnare a călătoriii mele, p. XIV, în Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele,
Editura Literatura pentru toţi, Bucureşti, 1964.

33
prospere sunt însuşi locuitorii. Deşi oraş mititel, Făgăraşul este admirat pentru construcţiile
sale, asupra cărora ne vom referi pe larg în capitolele următoare. Nici în ceea ce priveşte
Avricul, Golescu nu este mai darnic în detalii privind locuitorii acestui oraş. Mergând prin
Ermanstad, cunoscut pe româneşte ca fiind faimosul oraş Sibiu, lucrurile se schimbă puţin. În
prim plan este aşezat tot negoţul, semn că locuitorii sunt pricepuţi în acest domeniu şi nu se
dau în lături de la muncă. Şaisprezece mii de suflete populează acest oraş şi nu e de mirare,
căci aici, după cum afirmă însuşi autorul „ Au toate chipurile de bune îngrijiri, spre buna
oranduială, spre odihnă, spre podoabă şi spre înlesnirea învăţăturii şi spre toate urmările carele
aduc pe om la fericire”42. Ogoarele sunt cultivate tot de mâna oamenilor, oameni harnici cu
chef de muncă.
Sas-Şebeşul este amintit de Golescu succint, detaliile legate de oameni sunt puţine, iar
ceea ce aflăm despre locuitori este faptul că sunt buni meşteşugari, pricepuţi. Un număr
semnificativ de domni locuiesc în acest oraş. Despre Torda nu ştim multe detalii, însă ceea ce
constituie un moment important de reţinut este faptul că aici, pe teritoriul acesta Mihai
Viteazul a fost omorât, în timpul unei lupte avute cu austriecii. În opinia lui Golescu, locul
morţii lui Mihai Vodă nu trebuie uitat din cauza multor evenimente care l-au avut în centrul
lor pe domnitor, om care a ajutat mult ţara noastră. Clujul, numit în vechime Klauzenburg,
este vizitat de Golescu care ne relatează că aici, ceea ce contează este scaunul guvernatorului,
cel care se ocupă de bunul-mers al ţinutului. Despre locuitori, doar lucruri de bine. Printre
nenumăratele calităţi pe care le au, se numără iubirea faţă de semenii lor, dat fiind faptul că
orice străin e binevenit în curţile lor, ba chiar şi în case. Cei mai puţin fericiţi în acest oraş
sunt ungurii, a căror situaţie financiară este nu foarte bună dacă este să ne luăm după
îmbrăcămintea sarăcăcioasă şi după lipsa averii, vizibilă din aspectul locuinţelor. Contrar
oraşelor amintite până acum, negoţul nu este dezvoltat din cauza lipsei deschiderii la mare
care să faciliteze transportul mărfurilor dintr-un loc în altul. Câteva din câştiguri sunt puse pe
seama vânzării cailor, pentru că tot autorul este cel care dezvăluie ca domnii Ungariei au în
posesie grajduri măreţe care adăposteau herghelii întregi. Deşi obţinut din lucruri mărunte,
venitul este important pentru o ţară în care se ştie că banul se obţine greu.
Grosvardainul - Oradia –Mare în limba română, se confruntă şi el cu lipsa negoţului.
Locuitorii nu beneficiază de învăţătură, ocupaţia lor fiind aceea de a lucra pământurile
boierilor, ale stăpânilor. Oameni de rând, ei resimt sărăcia şi din vestimentaţie, căci şi aceasta
este lipsită de frumuseţe şi de ceva care să fie plăcut văzului. Cu toate că timp pentru propria
viaţă le rămâne foarte puţin, e ştiut un singur lucru, observat până şi de Golescu în timpul
trecerii lui prin acel loc: fericirea de pe chip nu le dispare chiar dacă lucrează atât de mult.
42
Dinicu Golescu, op cit. p. 15.
34
Golescu este conştient şi totodată întristat de faptul că românii, lăsând la o parte cele
douăsprezece zile pe an în care trebuie să muncească, sunt nefericiţi, ba chiar nemulţumiţi.
Golescu observă că, deşi trudesc din greu pentru banii lor şi că timp pentru ei nu au, aceşti
locuitori încearcă să îşi înfrumuseţeze traiul prin muncă. La Pesta, oraş care aparţine de
Ungaria, ceea ce îi place cel mai mult autorului este gradul mare de lucruri care servesc drept
învăţătură poporului. Foarte multe venituri ale acestui oraş sunt destinate strict pentru ca
învăţătura să ocupe un loc fruntaş printre preocupările populaţiei. Lucrul cel mai dur care îi
provoacă amintiri urâte autorului este momentul în care stăpânii din România au distrus multe
dintre şcoli, motivul fiind acela că nu s-a dorit deşteptarea poporului prin carte. Daca în Pesta
s-au acordat majoritatea veniturilor pentru ca şcolile să formeze oameni de bine, în România
s-au distrus şcoli pentru ca cei inculţi să rămâna la fel. Nici măcar veniturile nu au fost
destinate spre folosul poporului, ci au fost utilizate în cu totul şi cu totul alte scopuri, străine
însă de ceea ce înseamnă şcoala. Şi viaţa soldaţilor, a militarilor a fost uşoară la Pesta în urma
îmbunătăţirilor de care s-au ocupat mai marii regiunii. Oraşul Ofen, Buda pe înţelesul tuturor,
se bucură de locuitori numeroşi, caracterizaţi de blândeţe şi de o stăpânire liniştită, lipsită de
incidente. Comportamentul acestora este admirat de Golescu, care, pe timpul şederii lui în
acest loc, nu i-a văzut ca având intenţia de a se certa unii cu alţii, sau de a se purta urât cu
străinii. Diferită faţă de alte oraşe este văzută şi lipsa poliţiei care să stea la tot pasul să
păzească pe cei cu un comportament scandalos sau pe cei puşi pe ceartă. Oameni care să facă
răutăţi şi să acţioneze împotriva legii nu se prea găsesc în Buda. Din cele douăzeci de mii de
capete existente aici, niciunul nu i-a atras în mod negativ atenţia lui Golescu. Preocuparea cea
mai vizibilă a acestor oameni este aceea de a nu supăra pe nimeni în jurul lor, de a păstra
armonia şi înţelegerea indiferent de situaţie. La Prezburg- Pojonu a trăit Golescu o experienţă
de neuitat şi anume aceea de a fi părtaş la momentul încoronării împărătesei. Puternic
emoţionat, Golescu ne mărturiseşte că l-au năpădit lacrimile văzînd câtă preţuire oferă acest
popor împărătesei şi face comparaţie cu încoronările din ţara sa natală, unde „ unii înjură, alţii
scuipă şi muierile blestemă; căci nu numai nu au pricina pentru care din tot sufletul să ureze
bine stăpânitorilor, ci împotrivă”43 .
La Viena- Beciul, Golescu este impresionat de puterea cu care stăpânii acestor spaţii
au reuşit să le transforme într-unele pline de vieţuire paşnică, unde se pare la o prima vedere
că nu există antipatii, toţi par să aparţină aceleiaşi familii. Nu se observă aici nici superioritate
din partea celor cu situaţii mai bune asupra celor mai puţin favorizaţi de soartă. Poliţia se
ocupă şi ea de buna funcţionare a societăţii, în sensul în care de câte ori apare o mică urmă de
gâlceavă, făptaşii sunt interogaţi cu privire la pricina apariţiei scandalului. Ambele părţi sunt
43
Idem, p. 30.
35
ascultate şi se dă dovadă de tact în rezolvarea conflictului. Raportându-se la casele sătenilor,
Golescu nu poate să nu observe că la ei, casele celor săraci, care au trebuit să plătească dări
statului au fost construite întocmai ca cele ale boierilor de prin Ţările Româneşti. Se înţelege
de aici că situaţia financiară a acestora este cu mult superioară românilor, fapt datorat atât
priceperii, cât şi voinţei locuitorilor. Diferenţe notabile foarte mari se observă la nivelul
satelor, care sunt cu mult superioare oraşelor româneşti. Dacă în România există teatre,
doctori sau şcoli doar în oraşele mai mari, trebuie spus că Golescu le întâlneşte pe toate
acestea în mijlocul satelor, o altă dovadă a bunei funcţionări a societăţii. Cei două sute de mii
de locuitori au făcut ca toate aceste dotări să modernizeze societatea şi să o facă să prospere
odată cu trecerea zilelor şi să reprezinte în viziunea autorului un model bun de aplicat în ţara
noastră. În această regiune, a fost dată o şansă chiar şi celor care au avut fie probleme
financiare, fie defecte de ordin fizic, fie celor care au fost năpăstuiţi de soartă. A existat
pentru aceştia o casă specială care i-a adăpostit, care le-a dat şansa ca ei să lucreze, să fie
mesteşugari, oferindu-le astfel şansă la un trai decent, care să nu îi oblige să umble goi sau să
ceară de pomană din poartă în poartă. Lucru demn de apreciat atât din punctul de vedere al lui
Golescu în poziţia sa de călător şi vizitator al acelor locuri, cât şi din punctul de vedere al
nostru, al cititorilor este că odată cu lecturarea acestor însemnări, retrăim pe propria piele
acele vremuri în care nu au existat facilităţile care astăzi sunt prezente la orice pas. Deşi au
traversat vremuri dificile atât din punct de vedere economic, cât şi politic şi social, dar şi
cultural, străinii, cum îi numim noi, au ştiut să îşi organizeze ţara cu propriile forţe, contrar
românilor care deşi au avut resursele necesare, nu au fost capabili să găsească forţa necesară
pentru a moderniza societatea lor. Aşa-numita poştă, a fost, din spusele lui Golescu, un bun
dorit şi pentru ţara sa natală, pentru ca în acest fel să se evite cozile fără sfârşit şi pentru ca
oamenii să nu fie nevoiţi să se deplaseze în fiecare zi pentru a rezolva o singură problemă.
Conştient de lipsurile din ţara sa, Golescu arată o mare băgare de seamă în ceea ce priveşte
societatea străină, vrând să adopte şi el reţeta succesului şi să o aplice în ţara sa. De altfel,
majoritatea călătoriilor sale au această ţintă, aceea de a moderniza România dupa model
străin. Când se aduce în discuţie subiectul învăţăturii, Golescu recunoaşte ruşinat că noi ca
neam ocupăm un loc codaş şi că ceea ce noi numim şcoală şi învăţătura sunt cu mult
inferioare faţă de cele exterioare spaţiului românesc. Observând neajunsurile ţării sale,
Golescu ajunge chiar să se considere vinovat, el spunând că se face şi el vinovat că nu găseşte
soluţii împotriva luării banilor patriei. Cea mai aspră critică observată în rândurile scrise de
Golescu este adusă călugărilor din mănăstiri. Aceştia, în viziunea lui Golescu sunt nişte hoţi
care jefuiesc familiile care mai au şi copii, doar pentru a le merge lor bine şi a beneficia de un
trai îndestulător. Partea pozitivă a călugărilor nu este nicidecum cea a călugărilor români, ci a
36
celor străini, pe care Golescu îi vede în stare să muncească cu propriile forţe pentru a ajuta
familiile şi care, pentru efortul lor, sunt demni a le fi pupate nu mâinile, ci chiar picioarele
pentru preţuirea pe care o oferă semenilor. Lucru crunt este să vezi că ceea ce în ţara ta este
rău şi defăimător, în ţările vizitate este sursa unui trai decent, cu mult peste aşteptările unui
om. Ce poate fi mai greu pentru un român decât să găsească în ţări îndepărtate ceea ce în ţara
lui lipseşte cu desăvârşire?
O altă critică venită din partea lui Golescu este cea la adresa modului de a se aranja şi
îmbrăca al doamnelor. Un punct favorabil îl oferă vienezelor, care nu aruncă cu banii în van
pe ţinute opulente şi strălucitoare cum fac româncele. În defavoarea acestora, ele preferă să fie
îmbrăcate cu bun-simţ şi să nu fie stăpânite de lux. Golescu le ironizează pe românce, pe care
le vede fruntaşe la capitolul lux. Si mai afirmă că în comparaţie cu ele, chiar şi cele mai
bogate dame vieneze ar părea muritoare de foame dacă ar fi să le compare strict din punct de
vedere vestimentar. Ceea ce la românce este considerat de prost gust sau opulenţă, la vieneze
poartă numele de cumpătare şi de gestionare a lucrurilor. Alt lucru greu de acceptat este acela
că în timp ce damele vieneze nu irosesc banii pe prostii, la românce este cu totul diferit.
Acestea din urmă preferă să îşi vadă copiii îndurând lipsuri crunte, cum ar fi foamea sau
frigul, dar să se ştie pe ele aranjate.
Trecând la alt subiect, numeroasele grădini vieneze strâng sute de mii de vizitatori.
Frumuseţile acestor grădini, mărimea lor, dar şi nenumăratele animale creează o adevărată
poveste pentru cei care vin aici în vizită. Vizitând aceste grădini, Golescu ne relatează ca are
şi el prilejul de a se întâlni cu un boier plecat din Ţara Românească pentru a fi grădinar în
Viena. Spusele boierului, „mai mulţumit este să fi grădinar la această grădină decât ban în
ticăloasa Ţara Românească”44 îi provoacă lui Golescu, dupa cum el însuşi spune, plăcere, însă
nu ştim cu siguranţă dacă această plăcere este reală pentru că în acest fel el speră ca situaţia
ţării se va schimba daca înşişi românii au o părere proastă despre propria ţară, sau este ireală,
el mascând prin vorbele sale amărăciunea la auzul unor asemenea veşti crude despre propria
ţară. Plăcerea sa lasă loc interpretărilor. În vizita la Elenatal, altă grădină, Golescu laudă încă
odată agerimea locuitorilor, raportându-se din nou la agricultură şi la aspectul ogoarelor. Nici
aici nu vede oameni care să umble desculţi sau care să fie îmbrăcaţi sărăcăcios, chiar aflându-
se la munca pământului. Straiele lor par a fi de sărbătoare, curate şi îngrijite cu mare bagare
de seamă. Cu ajutorul propriilor forţe şi cu cheful de muncă avut, locuitorii îşi pot înfăptui
chiar şi o mică avere. Şi, din nou îi fuge gândul lui Golescu la situaţia precară a ţării sale. Din
nou se gândeşte la cât de sărman îmbrăcaţi sunt românii, la cât de amărâte ies vitele din iarnă
şi la faptul că abia se ţin pe picioare, la lipsa hranei şi la cea a veşmintelor sau a încălţărilor.
44
Idem, p. 68.
37
 La Veneţia, Golescu judecă locuitorii după aşezările existente aici. Ştie cu siguranţă că
aceştia au avut îndemânare, deoarece se poate observa cu ochiul liber că mulţime de zidiri au
beneficiat de acţiunile omului. Ce mai bănuieşte el aici este faptul că au fost făcute cheltuieli
însemnate pentru ca acest oraş să ajungă să arate în aşa mare fel. El ne oferă detalii în legatură
cu acest oraş, spunându-ne că pe vremuri, Veneţia a ajuns să fie considerat unul dintre cele
mai frumoase oraşe, daca nu chiar cel mai frumos. Şi toate acestea, doar cu puterea omului.
Oraşul Padua, vizitat şi el de Golescu este un bun prilej pentru ca autorul nostru să afirme că
pentru a vedea omul un oraş în adevarata sa splendoare, trebuie să îl parcurgă pe jos, nu să
apeleze la ajutorul poştelor, care erau în vremurile îndepărtate mijloacele de transport ale
oamenilor. Continuându-şi traseul, Golescu ajunge în oraşul Viţenţia. Muzica şi teatrul au în
această societate un rol important, mai ales în ceea ce priveşte partea culturală a poporului.
Oamenii sunt aici foarte mari iubitori ai muzicii,dar şi ai teatrului, teatrul fiind plăcut mai ales
pentru faptul că oferă exemple de comportament ale unor oameni demni de a fi preţuiţi. Şi din
nou Golescu compară situaţia existentă aici cu cea din Ţara Românească, din cauza faptului
că în ţara natală există un singur teatru la Bucureşti, însă spectatorii oscilează, fie sunt
prezenţi în număr mare, fie în număr mic. De cele mai multe ori, numărul acestora nu trece de
o sută , iar rareori se întâmplă ca spectatorii să depăşească o sută de mii. Un motiv întemeiat
pentru care oamenii nu se prezintă la spectacole este şi acela că reprezentaţiile se desfăşoară
în limba germană, neţinându-se cont de faptul că nu toţi cunosc această limbă.
Schimbând destinaţia, Golescu pleacă la Verona. Locuitorii de aici i se par insuficienţi
în raport cu grandoarea oraşului. Teatrul ocupă şi aici loc fruntaş printre preocupările
cetăţenilor, şi ce e şi mai interesant este faptul că aici sunt construite trei teatre, care adună
spectatori din multe alte oraşe. Populaţia este numeroasă, iar pe lângă cei ai locului, sunt puşi
la socoteală şi străinii, consideraţi de-ai casei. Având în vedere frumuseţile locului, se
întâmplă ca de multe ori, să vină vizitatori şi să sehotărască să rămâne definitiv aici, sau
măcar pentru câţiva ani, bucurându-se de tot ceea ce acest spaţiu le oferă. La Mantua,
nobleţea oamenilor îl face pe Golescu să tresară. Însă această nobleţe este întâlnită doar la
acei oameni neguţători, căci aceia care fie sunt cerşetori, fie neîndestulaţi, nu sunt multumiţi,
indiferent de tratamentul frumos care li s-ar fi acordat. Timişoara beneficiază de asemenea de
lauda călătorului Golescu, în primul rând pentru curăţenia care este vazută în orice loc. În
vremea călătoriei autorului, aici a sălăşluit generalul Sneler, care a primit laude din partea
întregului popor, care nu a fost deloc nesemnificativ. Zece mii de locuitori populau oraşul,
oraş apreciat atât atunci, cât şi acum. Lucrul pe care îl mai condamnă Golescu este modul în
care boierii urcă în rang. El susţine sistemul european, care, înainte să facă dintr-un om un
mare boier, îl sileşte să urce încet fiecare treaptă, prin forţe proprii. Urcarea în rang este
38
anevoioasă, dar pe deplin meritată. La noi românii, lucrurile au stat într-un alt mod. Aici nu
s-a plecat de la cea mai joasă treaptă pentru a se ajunge la cea din vârf, ci s-a trecut direct la
cea mai înaltă, fără nici cel mai mic efort. Tot ce a văyut în alte oraşe, l-a făcut pe autor să
rememoreze amărăciunea din ţara sa. La Mïnhen, acesta găseşte la popor un bun - simţ ieşit
din comun de mare, demn de laudă şi de mărire. Dragul de muncă îi ridică pe scara socială şi
din munca lor îşi îmbunătăţesc traiul. La Linţ, nu doar că vizitează faimoasa fabrică de pânze,
dar intră şi în contact cu locuitorii. Aceştia nu ţin cont de clasa socială din care fac parte căci
se salută indiferent de aceasta, sunt îndrăzneţi, însă nu fac din îndrăzneală nesimţire şi în cazul
în care li se cer informaţii, răspund cu foarte mare lejeritate, nedând dovadă de trufie şi
îngâmfare. Golescu găseşte din nou prilej să critice locuitorii români, spunând că de multe ori
i s-a întamplat ca, fiind investit într-o funcţie importantă în stat să nu fie salutat pe stradă, la
români neţinându-se cont de clasa socială, iar respectul lipsind toal. El pune lipsa de respect a
românilor pe seama lipsei culturii, a învăţăturii, iar despre străini afirmă „ să cunoaşte că sînt
politefsiţi şi luminaţi prin învăţătură, ştiindu-şi fiecare datoria sa”45. Tot la Mïnhen apreciază
că înalţii poporului nu se fălesc cu rangul lor şi nu îşi tratează supuşii cu superioritate, ci total
opus, intră în vorbă cu poporul, iar dacă este să vorbim despre haine, trebuie să amintim cele
văzute de Golescu, şi anume că aceşti conducători nu au fost adepţii luxului, s-au îmbrăcat ca
nişte oameni din popor, fără să facă abuz de funcţia pe care au deţinut-o. În ţinutul Bavariei,
mânat de curiozitate şi de frumuseţea unei căsuţe, Golescu se hotărăşte să bată la poartă spre a
vedea ce mână de om poate să ţina o asemenea gospodărie curată şi atât de îngrijită încat să
mire orice trecător. Bucuros de oaspeţi, proprietarul casei i-a oferit autorului masa, dar şi un
loc unde să rămâna peste noapte, dând dovadă de ospitalitate şi bucurie la gândul că va putea
să fie de folos unui drumeţ.
În Elveţia, cooperarea dintre oameni nu este neglijată de Golescu. El observă rapid
traiul oamenilor şi înţelegerea dintre ei. Meseria de bază pe care toţi o fac cu drag este ostăşia,
toţi păzind ţara indiferent ca vremea a fost de pace sau de război. Slujba aceasta a fost făcută
de localnici pe rând şi nimeni nu s-a dat în lături atunci când a venit vorba de siguranţa ţării
lor. În satul Grihdorf, când Golescu a fost nevoit să înnopteze aici, i-a fost dat să vadă cu câtă
hotărâre muncesc localnicii de aici. Mirat fiind că aici locuitorii muncesc orice bucăţică de
pământ pentru a face din ea una roditoare, a aflat de la aceştia că ei îşi doresc să facă până şi
din cel mai urât loc unul frumos, atât cât vor putea. Un alt lucru pe care îl admiră la acest sat
sunt semnele care îi ajută pe călători să se orienteze, semne aşezate peste tot şi mult mai
numeroase faţă de ce a vazut în celelalte sate pe care le-a colindat. Acest lucru ne face să ne
gândim că din moment ce este atât de încântat de ceea ce vede, şi dacă nişte semne de
45
Idem, p. 148.
39
orientare îl minunează atât de mult, înseamnă că prin ţara natală nu prea îi este dat să vadă
lucruri de acest fel. Şi, pe langă toate acestea, singurul lui regret este că nu poate rămâne mai
mult prin aceste locuri, că este nevoit să viziteze doar în treacăt. Diferit faţă de români este şi
modul de informare al elveţienilor. Existenţa ziarelor îi face pe aceştia să se strângă toţi la un
loc şi să citească ziare, putând fi astfel la curent cu evenimentele care au loc în ţara lor. La
Geneva, observă marea atenţie acordată învăţăturii şi vârstei la care copii merg să înveţe. Unii
sunt duşi duşi la şcoală chiar începând cu vârsta de cinci ani, dascălii considerând că un copil
învaţă cu atât mai bine şi mai repede cu cât este dat la o vârstă mai fragedă la şcoală. Şi, la
vârsta de opt ani, copiii sunt trimişi chiar în străinătate la studii, deoarece la vârsta de
douăzeci de ani, parinţii îi doresc întorşi acasă pentru a le fi de ajutor la treburi.
Descrierile lui Golescu în ceea ce priveşte oamenii locurilor vizitate nu sunt nici
nesemnificative, dar nici foarte numeroase. Acestea sunt suficiente pentru ca cititorii să
reuşească să cunoască oamenii vremurilor trecute şi să îşi formeze o părere în ceea ce îi
priveşte pe aceştia. Iar Golescu surprinde foarte bine chiar şi cele mai mici detalii.

II. 3. Oamenii lui Dimitrie Bolintineanu

Însemnările lui Bolintineanu în legătură cu ale sale călătorii sunt considerate de unii
critici literari ca fiind strâns legate de ceea ce înseamnă o tradiţie preromantică şi romantică.
Unul dintre cei care afirmă acest lucru este şi D. Pacurariu în volumul intitulat D.
Bolintineanu (Editura Tineretului, Bucureşti, 1969). Principala caracteristică observată în
toate descrierile sale este aceea că oriunde merge, el nu poate uita ţara natală, mai ales că a
fost silit să o părăsească şi să stea departe de ea în urma exilului postrevoluţionar. Meditaţiile
şi ura împotriva despotismului se resimt şi ele din plin în acest volum de călătorii, ca urmare a
tuturor experienţelor trăite de scriitor înainte, dar şi în timpul înfăptuirii călătoriilor. Printre
detaliile legate de oamenii pe care îi întâlneşte în drumurile sale, semnificative sunt cele care
ţin de mizeriile care îi caracterizează pe turci, bunul-simţ şi ospitalitatea de care dau dovadă
bulgarii, traiul femeilor arabe, dar şi aventurile celor care au stat în fruntea revoluţiei. Ceea ce
deranjează la acest volum de călătorii scris de Bolintineanu este obositoarea şi totodată marea
strădanie de a prezenta multe detalii care ţin de istorie, detalii pe care însuşi autorul le
consideră fără sens, şi totuşi le oferă.
Primele însemnări de călătorie pe care le oferă Bolintineanu sunt cele din momentul
când călătoreşte pe Dunăre şi în Bulgaria. Despre insula Ada- Kale, autorul îşi aduce aminte
că, în momentul revoluţiei de la 1848, în urma exilului, a ajuns să fie închis timp de 3 zile, cu
alţi bărbaţi, tot români şi unicul său gând a fost să apară cineva pentru a-i elibera. În
momentele în care călătoreşte, nu uită niciodată să enumere persoanele care se află cu el,

40
acordă atenţie acestor persoane pentru că i se pare că atenţia şi-o câştigă din momentul în care
aleg să îi fie alături atât în vremurile bune, cât şi în momentele mai grele. Călătoreşte cu
diferiţi oameni, printre care sârbi, bulgari, turci, europeni, o damă engleză, un doctor german,
un tânăr englez şi mulţi alţii. Printre aceştia se află pe „colivia plutitoare”46 şi o familie de
români din Banat, care îl ajută pe autor să nu mai resimtă atât de puternic dorul de casă. Pe
parcursul călătoriilor, doctorul german are grijă să îi înveselească pe camarazii săi, şi ştie cum
să facă să îi scoată din stările mai puţin bune pe care nu de puţine ori le întâmpină. Le
povesteşte aventurile sale amoroase, poveştile de dragoste, cum ajunge să studieze medicina,
precum şi multe alte lucruri despre viaţa sa. Pe parcursul tuturor acestor drumuri pe care
Bolintineanu le colindă, el se apropie foarte mult atât de doctor, cât şi de un învăţat francez şi
de un turist englez. Din aceste amiciţii ne putem da foarte uşor seama că personalitatea
autorului nu este una pretenţioasă, el este capabil să se împrietenească cu diferiţi oameni de
naţii diferite. Oamenii, în viziunea lui, apar sub forma unor animale, însă nişte animale
dominate de curiozitate, o curiozitate care îi mână să descopere cât mai multe lucruri. Viaţa în
exil nu este uşoară, de multe ori el fiind nevoit să apară sub înfăţisarea unui prizonier care a
aşteptat cea mai mică speranţă de a ieşi de sub această grea povară. Şi, această eliberare nu
întârzie să apară. Într-o zi, nişte paşapoarte îi aduc bucuria mult aşteptată lui Bolintineanu...
sunt cu destinaţia spre Semlin şi înseamnă libertatea autorului şi a celorlalţi oameni care se
află în situaţia lui. Îmbarcându-se pe un vas, autorul are prilejul să împartă acelaşi spaţiu cu
Rosetti, Bălcescu, Cezar Boliac şi multe alte personalităţi. Printre multele evenimente şi
întâmplări la care ia parte, un lucru, pe lângă multe altele îl uimeşte, într-un mod plăcut pe
Bolintineanu: devotamentul de care dă dovadă o femeie, doamna Rosetti. Mamă a unui copil
foarte mic, această femeie şi-a urmat soţul, indiferent de greutăţile pe care a fost nevoită să le
suporte. Sub ochii turcilor, ea a venit în faţa închisorii pentru a-i arăta copilul soţului său.
Tăria de caracter de care a dat dovadă o mână de femeie i-a făcut pe cei care i-au fost martori
la această scenă să verse lacrimi în semn de profundă emoţie şi apreciere.
Când merge în Serbia, autorul constată că această ţară este încă stăpânită de austrieci şi
observă că nu multe lucruri sunt schimbate în această ţară. În ceea ce priveşte numărul
locuitorilor, acesta este numeros, ridicându-se la peste un milion. Printre acestea se afirmă şi
românii, suflete care îşi duc traiul departe de casă. Dorul de România îl macină pe
Bolintineanu. „ Exilat de mulţi ani din patria mea, cu câtă tristeţe şi cu câtă plăcere mă uitam
la malurile ţării natale. Cu tristeţe căci îmi era oprit a pune piciorul pe acest tărâm [...], cu
plăcere, căci oricare ar fi fost cauzele care mă depărta din aceste locuri, nu uită cineva lesne

46
D. Bolintineanu, Opere VI, Călătorii, Minerva, Bucureşti, 1985 p. 5.
41
locul unde ochii noştri au văzut soarele pentru prima dată”47. Oricât de frumos şi bine i-ar fi
fost, el niciodată nu şi-a luat gândul de la ţara în care s-a născut. A dat dovadă de patriotism
în ciuda faptului că oamenii din propria ţară l-au alungat, l-au exilat, din motive strict politice.
De cele mai multe ori, primeşte cuvinte de încurajare şi i se argumentează faptul că,
daca ar fi fost acasă, poate ar fi dus dorul străinătăţii. În călătoria spre Rusciuc, dama engleză
şi doctorul german l-au însoţit ca de fiecare dată. Şi, acest lucru îl bucură. Are ocazia să
cunoască alte locuri, însoţit fiind de nişte feţe cunoscute. Rusciucul a fost mult aşteptat de
autor fiindcă avea să pricinuiască o întâlnire după mult timp a lui cu sora sa, Caterina. Nu
poate evita însă detaliile istorice. Citind la o primă vedere acest volum de călătorii, ceea ce
reiese din el este că abundă în detalii istorice, iar cele de călătorie sunt mai puţin numeroase.
Obsesia pentru istoria locurilor nu îl părăseşte pe Bolintineanu. Rusciucul, din spusele
călătorului are în jur de treizeci de mii de capete şi aceste capete sunt ale numeroşilor cetăţeni
de diferite naţii. În mod sigur, au avut şi românii un loc al lor. Dezamăgit este Bolintineanu de
mizeria din aceste zone şi se gândeşte că aceasta ar putea fi pusă pe seama locuitorilor, lipsiţi
de dorinţa de a înfrumuseţa locul. Pe meleaguri străine se întâlneşte Bolintineanu cu colonelul
Gabrieli care îl ajută să se cazeze la aşa-zisa locandă, spaţiu care a adăpostit calătorii acelor
locuri. Cu ajutorul acestuia din urmă, a reuşit autorul să scape din ceea ce numeşte el el
mizerie. Altă zonă descrisă este cea a Bulgariei, compusă şi ea din numeroase naţii. După
îndelungi aşteptări în ceea ce priveşte întâlnirea autorului cu sora Caterina, acesta află cu o
mare dezamăgire că venirea la întâlnire este interzisă de guvern. Atunci, el se gândeşte că
singurul motiv pentru care femeii îi este interzisă plecarea era aceea că fratele său este unul
dintre cei care au luat calea revoluţiei. Cu greu trece peste această amărăciune şi hotărăşte să
plece spre Constantinopol. Comparaţia făcută de autor în ceea ce îi priveşte pe turci şi pe
bulgari se referă bineînţeles la situaţia şi la aspectul caselor, la curăţenie, acesta observând
priceperea şi curăţenia celor din urmă. Simplitatea bulgarilor nu i-a făcut pe aceştia mai puţin
ospitalieri. Ei au oferit tuturor din puţinul lor şi nu s-au zgârcit. Dorinţa lui Bolintineanu de a-i
răsplăti pe cei care i-a găzduit a fost în van, deoarece aceştia nu au dorit sub nicio formă să
accepte banii oaspeţilor. Simplul fapt că au putut fi de ajutor unor oameni care au avut nevoie
de mâncare şi de un loc pentru dormit a fost suficient. La Şumla, locuitorii au fost majoritari
bulgari. Însă nu au lipsit cei care au aparţinut altor spaţii. De la Şumla, călătoria a avut ca
obiectiv Varna. Despre turci, aflăm din spusele lui Bolintineanu ca sunt cam leneşi, iar acest
lucru are urme adânci asupra lor. Nu le place munca, iar din această cauză, resursele lor
materiale nu prea există. Lucrurile observate de Bolintineanu sunt văzute şi de doctor. Sărăcia
a adus cu sine un lucru care abundă în cruzime. Mamelor care au avut de gând să aducă pe
47
Idem, p. 23.
42
lume copii, li s-au ucis pruncii, sănătatea femeilor fiind pusă în pericol. S-a considerat că
odată cu naşterea copiilor, se vor împuţina şi resursele ţării. Singurii care au supravieţuit
acestei cruzimi au fost băieţii, ei fiind folosiţi la muncă. Fetele nu au avut dreptul de a lucra în
fabrici în public. Bolintineanu face comparaţia cu femeile românce, care au acest drept de a
lucra, fie în fabrici, fie în alte locuri, însă nu este o ruşine să apară în public, cu atât mai puţin
cu cât lucrează.
Ceea ce observă autorul este faptul că şi atunci când merge la Devna, dă tot peste turci
şi bulgari. Se pare că aceştia pot convieţui împreună în aceleaşi locuri. La Varna, autorul are
parte de o experienţă de neuitat, însă neplăcută. Cazându-se la un han turcesc, ajunge să fie
atacat de şoareci, care, nici mai mult nici mai puţin, îi rod cizmele şi îl neliniştesc, nelăsându-l
să doarmă. Singura salvare din calea vietăţilor este o lumânare de seu pe care Bolintineanu o
oferă rozătoarelor din dorinţa de a scăpa nerănit.
Următoarea etapă a călătoriilor bolintinene are drept scop observarea spaţiilor
egiptene şi a celor din Ierusalim. Doi compatrioţi îi servesc autorului drept călăuze. Şi, pe
lângă aceştia, mulţi alţi oameni, mânaţi tot de dragul călătoriilor. Pe malul mării observă toţi
aceştia că poporul turc nu este chiar atât de deschis la primirea oaspeţilor. În timp ce călătorii
servesc o cafea pe malul mării, turcii nu se obosesc nici să ridice capul spre a se uita cine se
află în jurul lor. Nu dau semne ca ar fi primitori. Felurite popoare sunt amintite de
Bolintineanu. Printre aceştia se numără mesageţii, localizaţi undeva în zona Mării Caspiene,
dupa cum însuşi autorul îi aminteşte. Principala trăsătură a acestora este caracterul războinic.
Printre îndeletniciri se număra trasul cu săgeata. Lucru de neconceput însă, este că au femeile
comune. Nu ţin cont unde se află, îşi consumă plăcerile cu femei indiferent de locaţie, fără
ruşine sau fără urmă de reţinere. De semănarea pământului nu au nicio grijă, acest lucru
nefăcând parte din preocupările lor. Soarelui i se închină, făcându-i jertfe felurite. Soarele este
zeul lor. Poporul iezidilor este situat în regiunea Mesopotamiei, şi, mulţi dintre cei care îi
cunosc pe aceştia, au credinţă că ei se închină diavolului, şi asta pentru că doar Satana îi poate
primi în împărăţia sa, datorită multelor păcate pe care se crede că le fac. Când se referă la
Satana, niciodată nu îi pronunţă numele cu ură cum fac alţii, ci au o atitudine foarte mandră
când îl aduc pe cel rău în discuţie. Imaginea Satanei are, în viziunea lor, o înfăţişare
asemănătoare cu cea a unui sfânt. În cinstea Satanei au chiar şi sărbători specifice. O peşteră
le serveşte drept lăcaş în care ei se strâng pentru a-i dărui celui întunecat daruri de tot soiul.
Mai departe, regiunea Smirnei are şi ea o adunătură de popoare care o alcătuiesc. Dintre
acestea, greci, franci, armeni şi alte sute de europeni. Zona locuită de francezi este cu mult
superioară, datorită efortului făcut de aceştia pentru a o înfrumuseţa. Ceea ce place aici sunt
femeile, care apar la fiecare fereastră, încântând ochii călătorilor. Bolintineanu ajunge la
43
concluzia că această zonă se bucură a fi locuită de unele dintre cele mai minunate chipuri. De
aici, la Pera, altă zonă prin care Bolintineanu trece. Peroţii, pentru că aceasta este denumirea
ce o poartă locuitorii, sunt în cea mai mare parte ocupaţi cu tot ceea ce ţine de negoţ. Legat de
naţionalitate, nu se poate spune că ei posedă acest spirit. Religia catolică este cea care ia locul
naţionalităţii. Sunt neiertători cu oamenii de altă religie şi se împotrivesc căsătoriilor între un
adept al religiei lor şi unul de altă religie. Au reguli stricte pe care le vor respectate. De
amiciţie din partea lor nici nu poate fi vorba. Răceala lor este mai presus de toate. Unicul
lucru care bucură aici sunt românii care populează şi ei o mică parte de aici. Cu toate că limba
română au uitat-o, nu au uitat să fie români şi, mai important decât orice, nu au uitat să fie
solidari şi cu bun simţ. Despre ceea ce înseamnă un artist, nici nu poate fi vorba în Pera.
Oamenii de aici nu au talent şi prin urmare nu pot fi demni de a lăsa arta în urma lor. Nu au
mijloace de transport, străzile lor nu sunt curate, lumină nu au, situaţia este de nedescris în
ceea ce priveşte condiţiile. Ca în vremurile de demult, cine doreşte să beneficieze de transport,
trebuie să se mulţumească să fie cărat cu un scaun de cei care sunt plătiţi să facă acest lucru.
Iubirea este la fel de ieşită din comun, la fel ca toate celelalte aspecte. Când unei fete îi vine
vremea să se căsătorească, se interesează mai întâi de situaţia financiară a bărbatului din viaţa
ei. În cazul în care acesta nu are o situaţie îndestulătoare, în mod sigur este părăsit. Străinii
sunt mult mai interesanţi în viziunea acestora, considerând că au nişte poziţii care le fac
cinste. Pentru orice străin au un tipar aparte. Dacă ajung să cunoască un englez ele cred că el
este lord, dacă băiatul este francez sigur îl cred general, iar în privinţa românilor îşi fac
impresia că este cu siguranţă prinţ. De aici se observă cât de importantă este statutul social şi
cel financiar al alesului. Nici la Smirna nu stau lucrurile altfel. Ceea ce diferă este însă
purtarea puţin mai politicoasă şi gradul de ospitalitate mai ridicat.
Insula Chio are locuitori ocupaţi cu negoţul, ei fiind comercianţi de soi. Are multe case
la ţară, dar neocupându-se de bunăstarea acestora, în zilele călătoriilor lui Bolintineanu apar
ruinate şi distruse. Lămâile şi portocalele ocupă locuri fruntaşe în ceea ce înseamnă producţia
de bunuri. Insula Cos nu are populaţie numeroasă. Personalitatea care aduce mandrie acestora
este Hipocrat, cunoscut ca fiind marele părinte al medicinei. Guvernatorul insulei este de
omenie şi oferă condiţii prielnice atât lui Bolintineanu, cât şi alor săi. În altă ordine de idei,
pe lângă informaţii despre aceste popoare, autorul se hotărăşte să ne explice şi în ce constă
atmosfera creată pe vapoare. Simpatiile pe vapoare se creează în funcţie de locul biletelor. Cu
cât locurile sunt mai fruntaşe, cu atât creşte stima deţinătorului. Subtil, Bolintineanu ne arată
că distincţia de rang îşi găseşte locul indiferent de domeniu. Ironic din fire, Bolintineanu

44
spune: „De câte ori trebuie să fi trecut în ochii călătorilor pentru milionar”48, el referindu-se la
faptul că deţine locuri bune şi se bucură de stima tuturor, deşi situaţia nu este deloc aşa.
Despre o situaţie tragică ne povesteşte Bolintineanu atunci când merge în satul Alexandreta şi
vede condiţiile îngrozitoare în care trăiesc locuitorii. Pe lângă mizeria care îi înconjoară,
aceştia mor pe capete din cauza frigurilor existente acolo. Se întristează să vadă că unii
oameni pier imediat şi aşa crunt, fără nicio vină. Poate singura lor vină este aceea de a se fi
născut în acele locuri. Latachea, alt oraş vizitat, are şase mii de locuitori. Fructele de soiuri
diferite, dar şi tutunul sunt sursele care le asigură mijloacele prin care ei să facă comerţ. Oraş
frumos, îi place din plin lui Bolintineanu.
Beirutul, oraş emblematic al Siriei, este văzut în ochii lui Bolintineanu ca fiind adăpost
al numeroaselor religii, cărora li se adaugă numeroase naţii şi costume felurite. Bolintineanu
acordă aici o importanţă specială religiilor. Grecii se împart în funcţie de religia catolică şi cea
a Bisericii din Orient, arabii în acelaşi mod, iar maroniţii, un popor considerat grec erau şi ei
componenţii unei secte. Fiecare se ghidează după propriile principii. Arabii au un simţ
dezvoltat în ceea ce privea poezia, însă aceasta este adoptată sub o formă destul de simplă şi
de neşlefuită. Alte lucruri pe care le mai aflăm sunt legate de tradiţiile musulmanilor, care
sunt nevoiţi să îşi manifeste într-un mod cu totul şi cu totul diferit înclinaţia spre Dumnezeul
lor. Tăierea împrejur este considerată o treaptă definitorie a acestora în relaţia cu Dumnezeu,
la fel ca postul, rugăciunea, dar şi pomana dată sărmanilor. Treapta care le deschide calea spre
Dumnezeu este considerată pomana împărţită săracilor. Consumul băuturilor alcoolice le este
interzis, în timp ce la români este considerat o plăcere. Carnea este scoasă din alimentaţia lor,
însă le este permisă altă plăcere, şi anume aceea de a avea de la patru la cincisprezece femei,
lucru străin românilor. La ei, acest lucru este permis, la noi nu există aşa ceva. Coranul este
cartea lor sfântă, care echivalează cu Biblia românească. Poporul mutualis are reguli stricte şi
el. Nu obişnuieşte să mănânce sau să bea ceva din vasele folosite de altcineva, străin de secta
lor. Nici măcar aceeaşi masă nu o împart cu alţi adepţi ai altor religii. Iar în ceea ce priveşte
ritualul spălatului, încep să se spele de la coate spre vârful degetelor, şi nu invers cum a văzut
Bolintineanu la turci. Ca îndeletnicire de bază au cultivarea diferitelor plante, printre care
bmbacul, dar şi numeroase cereale. Druizii sunt alt popor care are reguli, însă nu
asemănătoare cu cele amintite precedent. Chiar dacă sunt musulmani, nu ţin post, nu e necesar
să facă rugăciuni şi nici să practice tăierea împrejur. Vin consumă, carnea de porc nu se
numără printre lucrurile interzise lor, iar ceea ce uimeşte cel mai mult este dreptul ca un frate
să se căsătorească cu sora sa, lucru nepermis şi considerat păcat la români. Sparg vasele din
care au consumat străinii şi Bolintineanu îi percepe ca pe nişte misterioşi în ceea ce priveşte
48
Idem, p.101.
45
faptele lor. Orgiile de toate felurile şi incredibil de imaginat se numără printre practicile
poporului cuadmusian. De multe dintre aceste popoare, în mod cert nimeni nu a auzit, însă
Bolintineanu le urmăreşte pas cu pas în timpul călătoriilor şi oferă în acest fel prilej poporului
român să cunoască alte moduri de viaţă şi alte tradiţii, chiar dacă unele dintre ele sunt ieşite
din comun. La primul impact cu textul, cititorul nu pare să fi impresionat, însă pe parcursul
întregii acţiuni este nevoit să se raporteze la respectiva perioadă şi să îşi imagineze relatările
autorului. În Beirut, femeile nu renunţă la vălul de pe faţă atunci când ies pe stradă, dar, după
cum povesteşte Bolintineanu, nu puţine sunt dăţile în care, prin curţile oamenilor se zăresc
femei ale căror chipuri se văd în toată frumuseţea lor, lucru care îl convinge pe autor că aceste
femei sunt neimaginat de frumoase. Lăsând la o parte femeile pe care autorul le admiră, el
acordă o importanţă deosebită lăcaşurilor de cult, deoarece i se pare ieşită din comun punerea
taxelor în momentul în care unii călători sau pelerini merg în vizită la acestea. Se cer sume
enorme sub pretextul că aceste sume vor fi utilizate în scopul îmbunătăţirii. Dacă taxele cerute
pelerinilor îl întristează şi îl face să fie revoltat, botezul orientalilor în râul Iordan îl încântă
foarte mult. La fel ca în celelalte locuri, se plăteşte şi aici patriarhiei o sumă, considerată a fi
taxa plecării spre râu. Se hotărăşte şi Bolintineanu să meargă să vadă acest ritual al botezului
în Iordan. Majoritatea locuitorilor din Ierusalim stau în faţa caselor şi privesc cu mare plăcere
mulţimea care se îndreaptă spre a vedea cum se săvârşeşte acest botez. Lucru amuzant i se
pare lui Bolintineanu momentul în care locuitorii, fie ei bărbaţi, femei sau copii ies în cale
celor veniţi să viziteze acele locuri şi cer bacşiş acestora, fără nicio urmă de ruşine. Dezolarea
văzută în unele locuri, cât şi peisajele triste îl fac pe autor să îşi amintească inevitabil de
răutatea emanată de firea umană, existentă încă din cele mai îndepărtate timpuri. Revenind la
călătorii care vin să vadă botezul, aceştia au propriile corturi în care să se poată adăposti.
Beduinii sunt cei care se pare că au rolul de a păzi călătorii de inamici, inamici care par a fi
tâlharii, aceştia aşteptând orice prilej pentru a ataca.
O trăsătură comună a oamenilor pe care o vede Bolintineanu este şiretenia. Consideră
că cele mai şirete persoane sunt cele mai slabe, deoarece acestea încearcă să mascheze
slăbiciunea lor în faţa celor mai puternici. Pe beduini îi vede exagerat de şireţi, capabili să
facă orice pentru a-şi atinge obiectivele, indiferent de modul cum vor reuşi să le atingă.
Pericolele la care sunt expuşi cei care le calcă meleagurile sunt multiple. Bătaia, luatul
hainelor sau chiar moartea pot fi faptele beduinilor, popor care obişnuieşte să se mute dintr-un
loc în altul, cu animalele după ei. Nu sunt foarte preocupaţi de religia lor, iar de cele mai
multe ori sunt priviţi ca nişte rebeli. Pentru a-şi întinde corturile, ei caută locuri cu iarba şi cu
vreo apă în preajmă, astfel încât vitele lor să le poată asigura în continuare traiul decent.
Îmbrăcămintea este simplă, constă într-o manta lungă, pe care o leagă cu o funie. Doar cei
46
mai înstăriţi au pe sub aceste mantale nişte cămăşi. Negricioşi la faţă, Bolintineanu îi
aseamănă cu acei ţigani nomazi, care îşi mută cortul dintr-un loc în altul. Femeile nu acordă
atenţie aspectului lor, ele fiind neîngrijite şi purtând părul uns, strâns şi împletit. Ritulalul
cererii în căsătorie este unul aparte. Bărbatul care doreşte să se însoare, trimite familiei fetei în
dar o cămilă. Dacă familia fetei acceptă darul, înseamnă că e de acord cu pretendentul fetei,
iar viitorii miri stabilesc data când se va realiza nunta. Cămila devine un bun al miresei, iar
ospăţul de nuntă are loc tot în casa acesteia.
Când Bolintineanu a ajuns cu a sa caravană la râul Iordan, s-a oprit într-un loc despre
care a auzit că ar fi fost întocmai acela unde Ioan l-a botezat pe Iisus. Ritualul scăldarii în apă
a fost unul special. De trei ori trebuie să se cufunde în apă cei care vor să se scalde. Cei ce se
scaldă în râu au o cămaşă foarte subţire, iar aceasta, la ieşirea oamenilor din râu, indiferent de
sunt bărbaţi sau femei, lasă la vedere tot ceea ce au aceştia mai de preţ. Însuşi Bolintineanu e
fascinat de goliciunea femeilor. El le aseamănă cu nimfele din mitologie , dar lasă să se
observe subtil şi o urmă de ironie, deoarece el ne spune că „cele mai multe din aceste nimfe
îmbătrâniseră şi se urâţiseră acuma.”49. Face autorul comparaţie mai apoi între arte la evrei şi
arte la greci. El ştie că evreii nu au fost niciodată, nici macar în vechime aplecaţi către arte,
acestea fiind nesemnificative. La greci însă, arta atinge culmile perfecţiunii din cauză că
aceştia sunt adepţii idolatriei. Partea negativă pe care o atribuie grecilor este aceea de a fi
capabili să treacă de la o religie la alta, acest lucru fiind posibil cu mare uşurinţă, ei aşteptând
în schimb anumite sume de bani. Acelaşi lucru îl fac şi arabii catolici. Banul este bunul pentru
care aceste popoare ar face orice faptă, fie ea bună sau rea. Bolintineanu face cunoştinţă pe
timpul călătoriei sale cu un profesor călugăr, pe nume Atanail, care este român stabilit în
Macedonia. Stăpâneşte limba germană şi francă şi este un om care reuşeşte să facă faţă
greutăţilor şi să se stabilească într-o ţară străină de a sa.
Din loc în loc, Bolintineanu călătoreşte şi ajunge astfel şi în Egipt. În primă instanţă, ne
povesteşte despre cetatea Alexandria. Locuitorii acesteia sunt împăţiţi în felurite naţii, printre
acestea numărându-se mahometanii, grecii, francii. Eleganţa îi caracterizează pe aceştia, însă
ceea ce observă Bolintineanu este faptul că printre ei, din când în cand se ivesc oameni care
au veşminte albastre, completate cu turbane de aceeaşi culoare. În ciuda faptului că ceilalţi
locuitori îl fac pe autor să se creadă într-un spaţiu european, turbanele îl trezesc la realitate şi
realizează că nu se află în Europa.
Despre mahomedani aflăm de la însuşi călătorul Bolintineanu că în ceea ce priveşte
ritualul religios, aceştia sunt foarte stricţi. Ei ajung să se închine de cinci ori pe zi. O diferenţă
în acest caz se observă între aceştia în funcţie de statutul social pe care îl au. Cei bogaţi
49
Idem, p. 166.
47
beneficiază de covoare ţesute cu aur, în timp ce aceia mai puţin iubiţi de soartă se închină şi
ei pe nişte aşternuturi care nu le fac mare cinste. Această diferenţă care apare între clasele
sociale se păstrează în majoritatea locurilor pe care le vizitează călătorii.
Miss Lia este o domnişoară pe care Bolintineanu o cunoaşte pe vapor şi de câte ori se
întâlneşte cu ea, îi face mare bucurie să poarte discuţii diverse cu ea, dar şi cu tatăl ei, care îi
este însoţitor de drum. Bucurie mare se citeşte pe chipul lui Bolintineanu când are ocazia de a
se întâlni în călătoriile sale cu români. Un astfel de om este un călugăr român din Bucureşti
care în acele timpuri şi-a îndeplinit funcţia tocmai în îndepărtatul Egipt. Lăsând deoparte
micile întâmplări fericite, în viaţa lui Bolintineanu au avut loc şi unele mai puţin plăcute,
printre care momentele când se mai îmbolnăveşte. Atunci are prilejul de a medita asupra
situaţiei ţărilor pe care le colindă şi de a face comparaţie cu propria ţară, lucru care deseori îl
întristează. „Oh, dacă zilele noastre de durere ar putea să fie egale la număr cu cele de fericire,
cât de dulce ar fi încă această viaţă mincinoasă. Căci orice durere se stinge fără urmă în razele
unei bucurii, şi niciodată fericirea nu este mai dulce decât după o durere. Dar nu, aceasta nu s-
a dat omului ”50!
Nostalgia pe care autorul o manifestă la amintirea ţării natale îl umple de amărăciune.
Se consideră un străin care nu s-a putut bucura de mândria de a fi român, pentru că el
consideră ca fiind şters numele său din cartea fiilor români. Fruntea sa încreţită de exil nu a
putut fi mângâiată de mâna patriei, el fiind un veşnic respins. Depărtarea de ţară nu i-a adus
bucurii, ci mai degrabă gust amar şi nefericire. Când revine la călătorii şi ne vorbeşte despre
Egipt, aflăm că acest spaţiu are trei milioane de locuitori, de diferite neamuri: creştini,
otomani, arabi beduini şi altele. Şi în acest spaţiu sunt foarte mulţi beduini, iar faptul că
aceştia trăiesc mai mult în aer liber şi nu pot fi număraţi corect, duce automat la o oarecare
incertitudine în ceea ce priveşte numărul real al locuitorilor. Poporul care beneficiază de o mai
mare abordare din partea lui Bolintineanu este cel al felahilor. Aceştia formează un popor
greu încercat de soartă, care a fost capabil să se adapteze condiţiilor mai puţin prielnice şi care
a îndurat numeroase lipsuri. Nu dau dovadă de bun simţ, fiind consideraţi ingraţi şi
nerecunoscători de cei care îi ajută sau care le fac un bine. Sunt foarte linguşitori, însă cu
scopul de a obţine ceea ce îşi doresc. Pe cei mai slabi ca ei îi tratează cu aroganţă şi
indiferenţă. Singura dată când se poate spune despre ei că sunt respectuoşi este aceea în care
apare cineva mult mai sever şi mai dur cu ei. Duritatea altora îi face pe felahi să resimtă frica
pe propria piele. Femeile, în viziunea lui Bolintineanu duc tot greul gospodăriei, ele fiind
capabile să muncească mult mai mult ca bărbaţii, să crească copii, să facă de mâncare, să
spele şi tot ceea ce se cere la o casă de om. În ciuda calităţilor muncitoreşti pe care le au, ele
50
Idem, p. 230.
48
sunt privite ca supusele sau roabele bărbaţilor, trebuind să asculte întru totul de vorba
acestora. Alta populaţie despre care ne relatează Bolintineanu în călătoria pe meleagurile
egiptene este cea a copţilor. Contrar altor popoare, ei au o singură femeie, iar preoţii, la fel ca
cei creştini au dreptul de a se căsători. Căsătoria ia o întorsătură ciudată din punctul de vedere
al lui Bolintineanu, deoarece el află că fetele ajung să fie căsătorite chiar de la vârste fragede,
unele abia împlinind zece ani. Femeilor nu le este permis să împartă aceeaşi masă cu bărbaţii
lor, ele fiind tratate ca nişte sclave. Faţa şi-o acoperă în totalitate cand ies din casă, nelăsând la
vedere absolut nimic. O altă caracteristică a acestor popoare care umplu teritoriul Egiptului
pare să fie înşelăciunea. Aflăm acest lucru în momentul când autorul are ideea de a merge să
viziteze faimoasele piramide, doreşte să se urce în vârful acestora, însă în momentul când
doreşte să coboare, vede la baza acestora un grup de arabi care, pentru a-l ajuta să coboare îi
cer bani. De cele mai multe ori, socotelilelor merg perfect, reuşind să înşele mulţi călători. Se
pare însă că Bolintineanu, iscusit din fire le dă planurile peste cap şi reuşeşte să îi facă să se
ruşineze de nereuşita de a-l sărăci de bani. Tacticoşi, văzând că nu le iese afacerea, recurg la
rugăciune, sperând că tot o să le iasă ceva. Şi până la urmă, reuşesc să obţină un venit cât de
mic, tot prin înşelăciune.
După condiţiile nu foarte bune de trai, cei din Egipt se confruntă cu altă problemă.
Marea durere a acestora este pierderea vederii. Bolintineanu spune că nu i-a fost dat să vadă
om cu ochii sănătoşi, şi că foarte mulţi au ambii ochi bolnavi. Cei care au o şansă în faţa
orbirii sunt cei bogaţi care au resursele necesare pentru a se putea trata şi străinii care vin în
vizită şi care nu apucă să se infecteze şi ei. Despre oraşul Cair aflăm foarte multe detalii
despre ritualurile de înmormântare. Încă o dată întâlnim aici distincţia dintre clasele sociale.
În funcţie de acestea se fac şi ritualurile de îmbălsămare a decedaţilor, preferinţele fiind dintre
cele mai deosebite. Femeile beneficiază de un ritual complex. Acestea nu sunt îmbălsămate
imediat, ci sunt ţinute câteva zile deoarece au fost întâlnite cazuri când cei care se ocupau cu
acest lucru abuzau de corpurile acelor femei. La musulmani este acceptată poligamia, dar
totodată şi despărţirea, în măsura în care cei mai mulţi musulmani nu se cunosc cu femeile ce
le vor deveni soţii. Femeilor musulmane nu le este cerută zestrea binecunoscută la români.
Aceste femei sunt privite ca instrumente care asigură bărbaţilor o nemărginită plăcere, ele
trebuind să fie întotdeauna la dispoziţia bărbaţilor, indiferent de situaţie. Bărbaţii la rândul lor,
au dreptul să aibă în preajmă patru soţii, însă pot avea pe lângă acestea numeroase relaţii
extraconjugale, fără ca cineva să aibă ceva de obiectat. Când cititorii ajung să afle toate aceste
informaţii, referindu-ne în special la români, nu sunt familiarizaţi cu acest fel de întemeiere a
familiei, din simplul fapt că noi, românii, privim căsătoria şi familia într-un mod cu totul şi
cu totul diferit. Musulmanii bărbaţi îşi iau soţii mult mai tinere, diferenţa de vârstă ajungând
49
uneori să fie chiar de patruzeci de ani. Ritualul cămăşii este păstrat şi la musulmani, doar ca în
locul cămăşii la ei se poartă o batistă. Şi, o altă deosebire ar fi aceea că mirele îşi vede pentru
prima dată soţia la faţă după ospăţul care se dă în cinstea lor. Tăierea împrejur se practică de
la vârste fragede, iar această procesiune are rol de igienă la bărbaţi, în timp ce la femei are rol
de potolire a dorinţelor carnale. Femeile măritate au veşminte negre, în timp ce fetele tinere au
albe. Albul semnifică puritatea şi inocenţa lor. Libertatea femeilor musulmane e limitată, lor
fiindu-le interzisă comunicarea şi interacţiunea cu altcineva. Dacă pentru un om care se
bucură de libertate pe deplin această îngrădire a libertăţii pare imposibil de suportat, aceste
femei sunt nevoite să îşi accepte propria soartă. Tot la musulmani, femeile nu sunt niciodată
însoţite de bărbaţi când ies pe stradă. Ele merg peste tot singure. Asta se întâmplă la femeile
felahilor, care au dreptul la libertate egal cu cel al bărbaţilor. Semnul de respect acordat
mortului în cazul unui deces nu stă în doliu, în culoarea neagră ca la români sau alte popoare,
ci în întorsul obiectelor, de exemplu al pernelor, şervetelor sau covoarelor pe dos. Aşa îşi
arată musulmanii durerea pentru cel pierdut.
Din volumul de călătorii al lui D. Bolintineanu nu aflăm detalii doar despre străini, ci
şi despre românii stabiliţi în alte colţuri ale lumii. Un exemplu este cel al românilor care şi-au
construit un rost în Macedonia. Românii din acest spaţiu sunt sfinţi pentru Bolintineanu din
cauză că el avea dublă origine. Mama sa era româncă, însă al său tată era din Macedonia.
Bolintineanu spune despre români în general că ei nu urăsc grecii din simplul fapt că cele
două popoare au interese şi obiective comune. Până şi durerile ajung să fie comune între cele
două ţări. Printre momentele cele mai importante din călătoriile sale, se numără şi acela al
întâlnirii autorului cu Mircea Eliade, pe care autorul îl vede ca fiind omul cu cei mai mulţi
prieteni şi cu cei mai mulţi duşmani. E convins că nimeni nu se compară cu Eliade la numărul
celor care îl iubesc şi care îl urăsc, ambele categorii fiind numeroase. Ceea ce nu îi place lui
Bolintineanu este modul de a acţiona al oamenilor. El bagă de seamă că cei slabi şi lipsiţi atât
de talent cât şi de importanţă încearcă să îi facă să dispară pe cei care contribuie cu ceva la
dezvoltarea ţării, fie prin literatură, fie prin alte mijloace. Şi, din nou apare la Bolintineanu
iubirea de patrie: „Patria este ca un tablou în ulei. De aproape se vede lutul culorilor; de
departe acel lut dispare. Ochiul nu mai vede decât ceea ce este frumos. Ceea ce iubea exilaţii
nu era ţara astfel cum este; era portretul ei ieşit de sub penelul lui Rafael, era fantasma sa, era
o idee”51.
La Salonic Bolintineanu întâlneşte o mare corupţie în rândul locuitorilor. Popoarele
turcomane le vede nemiloase şi tirane, neîngrijite şi barbare. Curiozitatea i-o stârneşte
Muntele Olimp unde hotărăşte să meargă în vizită. Aici vizitează si un schit numit Scala.
51
Idem, p. 296.
50
Dornic de a intra într-o bibliotecă, Bolintineanu se loveşte de un răspuns negativ, aflând că
acel schit nu beneficiază de bibliotecă. Nu îşi poate răspunde la propria curiozitate, şi anume
de ce străinii închid bibliotecile când sosesc românii. Pe greci şi pe maghiari îi vede
Bolintineanu exagerat de egoişti şi ambiţioşi, şi crede că aceste două defecte îi împiedică să
fie fericiţi, în timp ce pe români îi vede lipsiţi de ambiţie şi crede că dacă ar fi mult mai
ambiţioşi ar putea să evolueze ca popor. Grecii nu sunt virtuoşi, dar ceea ce le aduce cinste
este patriotismul de care dau dovadă şi vitejia în luptă şi în treburile de zi cu zi. Găseşte
Bolintineanu turci şi în Epir, încă şi mai numeroşi faţă de cei din Macedonia. Din cauză că
timpul locuit acolo este îndelungat, aceştia au început să preia atât din datini, obiceiuri, cât şi
din limbaj şi din virtuţile acestui popor. Învaţă Bolintineanu şi câteva proverbe româneşti care
au traducere în limba Macedoniei. Iată câteva exemple:
„Câţi oameni, alate distinii” (Câţi oameni, atâtea griji ).
„Tel gol nu li pasă se şi ude stânile” (Cel gol nu-i pasă să se moaie ).
„Cu cât omul înveaţă, cu atât află că nu ştie ţeva” (Cu cât omul învaţă, cu atât afla că nu ştie
nimic ).
„Nu ti primla tăliind cânilor frânză” (Nu umbla tăind cânilor frunză )
„Mai ghine astăzi un ou decât mâne un bou” (Mai bine astăzi un ou decât mâine un bou )52.
Câteodată se întâmplă ca Bolintineanu să primească de la gazdele care îl cazează
produse alimentare, însă intenţia lui este aceea de a le plăti. Văzând că aceşti oameni insistă,
el acceptă să le primească gratis, însă nobleţea îl face să le dea mai departe săracilor, pe care îi
consideră cu totul şi cu totul nevoiaşi. Românii din străinătate au fost în acele vremuri foarte
mândri de originile lor, iar simplul fapt că de multe ori au fost porecliţi, nu i-a supărat. Ei au
ştiut să îmbine gluma cu amuzamentul şi să facă haz de necaz. Românii plecaţi de pe
meleagurile natale şi stabiliţi în străinătate, învaţă să îşi exercite simpatiile şi antipatiile asupra
altor popoare. De exemplu, românii şi albanezii sunt două popoare care au găsit puterea de a
convieţui. Preoţii greci care au avut influenţă asupra românilor, i-au învăţat pe aceştia să fie
împotriva turcilor şi să îi agreeze pe ruşi, deoarece, în cazul în care grecii ar fi fost puşi în
situaţia de a-şi alege un popor mai pe placul lor, cu siguranţă ar fi ales ruşii, în timp ce pe
turci i-ar fi înlăturat cu siguranţă. Interesele politice au stat la baza simpatiilor şi antipatiilor
pe care le-au avut grecii. Un lucru important pe care îl bagă în seamă Bolintineanu este acela
că nu au existat foarte multe scrieri şi relatări despre românii din Macedonia, deoarece aceştia
nu au avut propria lor identitate. De cele mai multe ori, trăind printre greci, ajungeau să fie
confundaţi cu aceştia. Cu alte ocazii, erau luaţi fie drept albanezi, fie drept bulgari, iar din
acest motiv ei nu erau amintiţi atunci când călătorii ca Bolintineanu ajungeau să colinde
52
Idem, p. 328.
51
spaţiile pe care ei înşişi le ocupau. Alt aspect pe care îl observă Bolintineanu este legat de
frumuseţea femeilor românce, el fiind genul de călător care în opera sa preferă să acorde
importanţă deosebită descrierii femeilor, indiferent de religia lor sau de ţara din care provin.
În Florina, un sat de munte pe care îl colindă el, întâlneşte numeroase femei cu trăsături atât
de frumoase, încât omul, ca cititor, ar avea impresia că se vorbeşte despre personaje de
poveste. Faţa albă, fragedă şi lipsită de impuritate îl fascinează pe Bolintineanu. Ochii,
sprâncenele şi genele lungi de culoare neagră alcătuiesc şi ele puţin din chipurile angelice pe
care autorul le admiră fără încetare. Oricine poate spune că modul în care descrie
Bolintineanu personajele feminine este unul aparte şi că el este un veritabil iubitor de frumos.
Alege să ne povestească de această dată şi de ritualul botezului, deoarece ritualului
înmormântării i-a acordat deja o parte din opera sa. Copilul care este botezat este plâns, jelit
de femeile în vârstă, deoarece se crede că aşa vor plânge momentele nefericite care o să îl
aştepte în viaţă pe cel mic. Mamei copilului nu îi este permisă asistarea la botez, aceasta
văzându-şi copilul abia după ce această ceremonie se sfârşeşte. Bolintineanu spune că la
macedoneni suntvestite, la fel ca în cazul românilor, ursitoare, care îi urează lucruri de bine în
viaţă. Nunta, pe de altă parte, seamană foarte mult cu cea care se face la români. Nu foarte
multe aspecte sunt diferite. Poate ceea ce este diferit este calul care este dus de femei miresei,
cadou ce va rămâne în posesia acesteia. La români nu se întâlneşte aşa ceva. Nora trebuie să
îşi privească socrii ca pe nişte persoane sacre şi să nu manifeste un comportament inadecvat
de faţă cu aceştia. În momentul în care o femeie rămâne văduvă, ea este nevoită să poarte
doliu pentru tot restul vieţii sale. În cazul în care decide să se recăsătorească, aceasta este
nevoită să poarte o batistă neagră pe acea ţinută pe care a purtat-o în ziua primei nunţi. În ceea
ce priveşte hrana lor, aceasta nu este foarte bogată, deşi au terenuri pe care le cultivă şi
animale pe care le cresc. Ceea ce nu a văzut Bolintineanu în aceste locuri au fost oamenii beţi.
Fumatul îl practică toţi, însă de băut beau foarte puţin şi foarte rar. O preocupare majoră a
acestor români din Macedonia este lupta continuă împotriva inamicilor. De aceea, ei încearcă
sa îşi facă relaţii bune la tot pasul şi evită să intre în conflicte care le-ar putea aduce necazuri.
Tot la copii, la fel ca în Romania, se taie moţul. Băieţii primesc drept moştenire lucrurile care
sunt neînsufleţite, adică terenuri, case şi alte bunuri de acest fel. Contrar lor, fetele primesc
lucruri însufleţite, de cele mai multe ori animale. Situaţia românilor din satul Monastir este
una favorabilă. Bolintineanu vorbeşte de fiecare dată cu foarte mare plăcere despre albanezi.
Acest popor îi place şi ca atare el are doar cuvinte de laudă la adresa lui. În viziunea lui
Bolintineanu, moscopolenii au cel mai ridicat grad de politeţe, bun-simţ şi delicateţe. Femeile
emană o graţiozitate ieşită din comun şi o delicateţe de neimaginat. Sunt femei care iubesc
munca şi nu se dau în lături de la cultivarea pământului. Cine vrea să le recunoască, le vede
52
stând să se odihnească în coada sapei, după care îşi continuă activitatea cu voioşie. Sărbătorile
pe care ei le respectă seamănă într-o mare măsură cu cele româneşti. Au şi ei Moşii,
sărbătoare care la noi e prăznuită atât vara, cât şi iarna, Drăgaica, dar şi altele. Lăsând la o
parte toate lucrurile asupra cărora se concentrează autorul, el ajunge la concluzia că omul este
responsabil atât pentru faptele bune, cât şi pentru faptele rele care i se întâmplă. El spune că
omul îşi face rău conştient, cu propria mână. Succint, Bolintineanu ne enumeră foarte multe
oraşe locuite de români. Dintre acestea amintim Magarova, cu cinci mii de români, Brisna cu
o mie de români, Grevena cu doua mii, Molovista cu o mie cinci sute de români. Acestea însă
nu sunt singurele, satele şi oraşele populate de români fiind mult mai multe. Trebuie amintiţi
şi păstorii nomazi, deoarece şi ei intră în alcătuirea poporului român din afara graniţelor
româneşti. În timp ce bărbaţii se ocupă de creşterea oilor, femeile ţin gospodăria în propriile
mâini, ele spală, fac mâncare, au grijă de copii şi multe alte activităţi care sunt necesate
gospodăriilor. Românii îi apar lui Bolintineanu în cale şi în Albania. Aceştia, convieţuind cu
albanezii, au ajuns să se ghideze după religia catolică, iar ca limbă, aceasta se apropie mai
mult de latină. Vitejia în luptă îi face să beneficieze de renume, iar altă caracteristică ce îi
scoate în evidenţă este dragostea, acesta cauzându-le nu de puţine ori chiar moartea. Alte sate
în care întâlneşte Bolintineanu români sunt Tirana, Cavaia, Avlona, Agrafa. Contrar celor
spuse în paginile anterioare, acum aflăm ca între greci şi turci există o strânsă amiciţie.
Sentimentele de ură ale grecilor în ceea ce priveşte poporul latin i-a împins pe aceştia către o
relaţie apropiată cu turcii. Turcii, la rândul lor, au urmărit să impună altor popoare elementele
greceşti, într-un cuvânt au fost adepţii grecizării. Un loc sfânt pe care îl vizitează Bolintineanu
este chiar Muntele Athos. Aflăm şi noi ca femeilor le este interzis să păşească în mănăstirile
din acest loc. De fapt, oricărei vietăţi de gen feminin îi este interzis accesul aici. După cum
spune autorul, „nicio fiinţă de partea femeiască nu se primeşte, nici mâţe, nici căţele, nici
măgăriţe”53. La mănăstirile acestor locuri, călugărilor românilor li se fac tot felul de lucruri
care să îi facă să părăsească acele locuri. Peste tot, supremaţia este a grecilor, ei fiind stăpâni
absoluţi peste tot. La fel ca în vremurile îndepărtate, există şi în perioada în care Bolintineanu
face aceste călătorii bine-cunoscuţii sihaştri. Aceştia se refugiază în spaţiile cele mai
îndepărtate, în nişte scorburi formate în stânci şi acolo au ca îndeletniciri făurirea mătăniilor
sau a crucilor din lemn, pe care le dau călugărilor. Scopul acestor daruri este acela de a obţine
şi ei câte ceva pentru hrana de zi cu zi.
De la românii din Macedonia, Bolintineanu îşi continuă drumul şi ajunge în Asia
Mică. Aici înfăptuieşte călătorii la care se bucură de prezenţa lui Ion Ghica. Povesteşte despre
foarte multe locuri, dar ce ne amuză cel mai mult este momentul în care însuşi autorul ne
53
Idem, p. 385.
53
spune că majoritatea locurilor pe care intenţionează să le viziteze sunt colindate de foarte
mulţi tâlhari, care micşorează numărul călătorilor. La cetatea Milet nu dă peste mare lucru.
Întâlneşte doar nişte turci într-un sat în care domneşte mizeria, aceştia suferind aspru din
cauza frigurilor. Contrar condiţiei lor deplorabile, vitele lor sunt neimaginat de frumoase şi
de grase. În Samos, într-un sat din vârful munţilor, se ivesc iar mult prea iubitele femei pe
care Bolintineanu, din nou le vede ca fiind cele mai frumoase. În ciuda vremii, Bolintineanu
găseşte aici o libertate a presei sporită, însă ironia cea mai mare este aceea că nu există nici
macar un ziar sau vreo instituţie care să producă gazetele. Locurile vizitate de Bolintineanu
sunt frumoase şi foarte bogate în detalii ce ţin de istorie. Detaliile numeroase despre istorie
iau locul informaţiilor care ar putea interesa publicul cititor într-o mult mai mare măsură. De
cele mai multe ori, călătoriile autorului au fost presărate cu frică de tâlhari, mai ales că a
circulat vestea despre un aşa-numit Catargi-Iani care a băgat toţi călătorii în frică datorită
severităţii sale. În Lidia, întâlneşte nişte gazde foarte ospitaliere care obişnuiesc să ofere
hrană numeroşilor călători fără a le cere bani în schimb. Toate serviciile lor sunt gratuite, fără
a aştepta nimic în schimb. Pe lângă această amabilitate, lidienii sunt şi foarte buni
meşteşugari, ei pricepându-se la fabricarea pirostriilor din bronz. Nu de puţine ori se
întâlneşte Bolintineanu şi cu oameni care au un ton ironic atunci când vorbesc despre
România. Bolintineanu povesteşte despre un englez care, pe lângă faptul că nu a auzit
niciodată nimic despre ţara noastră, la aflarea veştii că ezistă Romînia, a ironizat mai apoi şi
producţia mare de cereale pe care teritoriile noastre a avut-o. Această ironie s-a datorat
faptului că a urât turcii şi prin urmare a considerat nedemni de o soartă bună pe toţi cei care au
avut legături cu aceştia.
Bolintineanu călătoreşte şi în insulele Tenedos şi Canaris. Despre locuitori spune că
par a fi nişte sclavi ai străinilor, dar că nu au de ce să se plângă, deoarece sunt ei înşişi
responsabili de propria soartă. Dupa cei zece ani în care rătăceşte dintr-un colţ al lumii în
altul, Bolintineanu ajunge mai aproape de ţara natală, însă decide să viziteze şi teritoriul
moldovenesc. Bucuria îl face să se gândească la momentul mult aşteptat când va fi acasă, iar
acest sentiment îl umple de nerăbdare, având impresia că parcă timpul se opreşte în loc şi îi
prelungeşte nerăbdarea. Gândurile lui se îndreaptă către cei dragi. Se gândeşte neîncetat la ce
vor spune ei cand îl vor vedea, daca îl vor recunoaşte şi alte gânduri de acest fel. Despre
boierii moldoveni spune ca i se par mult mai importanţi faţă de cei din Bucureşti, i se pare că
aceştia au mult mai multă clasă, referindu-se în primul rând la imensele sacrificii pe care ei le
fac pentru ţară. Se întâlneşte cu D. Ralet, cu Kogălniceanu, Urmuzache, fraţii Scribani, toţi
fiindu-i apropiaţi. Ospitalitatea moldovenilor o observă încă din primele sale vizite. Pe langă
vechii prieteni pe care îi are, are prilejul ca, prin intermediul acestora să cunoască alţii noi,
54
atât bărbaţi, cât şi femei. Familia Negri se dovedeşte a se număra printre cunoscuţii autorului,
iar acesta este în culmea fericirii când este invitat să ia masa cu aceştia. În timpul călătoriei
sale observă şi ne relatează şi nouă că majoritatea tinerilor moldoveni îşi concretizează
studiile în Germania, asta scoţând în evidenţă interesul acestora pentru educaţia şi formarea
lor ca oameni de bine ai societăţii. Mai observă că românii au tendinţa de a-i imita pe străini,
însă mai mult în lucrurile rele. El, pe de altă parte preferă ca aceştia să adopte obiceiurile de
bine de la străini şi nu pe cele proaste. Divorţul este altă problemă care nu este pe placul său.
Ne povesteşte că unele cupluri ajung în stadiul în care după doar câteva luni ajung să se
despartă, fie din cauza nepotrivirii de caracter, fie din alte motive, ştiute de membrii cuplului.
Vede unele femei care ajung să aibă o mulţime de copii, asta după ce au două-trei căsnicii
eşuate, sau, şi mai rău, unele sunt căsătorite încă, având doi sau mai mulţi soţi. Ideea de
poligamie îi dă fiori lui Bolintineanu şi din perspectiva sa, astfel de lucruri denotă o lipsă de
respect perfect vizibilă.
Sunt oferite amănunte şi despre anumiţi preoţi. În călătoria prin Moldova, la Târgul –
Frumos ajunge să îl cunoască pe părintele George, un om care merită respectul oamenilor din
plin. Pe lângă acesta îşi face apariţia şi un alt preot, din cale afară de beat. De aici ne dă noua
imboldul de a observa că până şi slujitorii lui Dumnezeu au porniri nedemne şi lipsite de
măreţie. Face cunoştinţă şi cu Ştefan Catargiu, boier care îl invită şi el la masă. După
numeroasele oferte pe care le primeşte, ceea ce se observă cu uşurinţă este că în ciuda celor
zece ani de lipsă din România, oamenii nu au sentimente contradictorii pentru el, ci mai
degrabă îl apreciază pentru curajul de a putea supravieţui departe de ţara sa. Se hotărăşte după
o vreme să viziteze şi mănăstirile care fac atât de renumită Moldova. După ce vizitează
mănăstirile de maici, ajunge la concluzia că moldovenii urmăresc să îşi îmbunătăţească
situaţia materială, pentru că odată cu aceasta se schimbă şi starea morală a acestora. Merge la
Agapia, la Razboieni, dar, când ajunge la Mănăstirea Neamţului, care este mănăstire de
călugări, observă un lucru care îl dezamăgeşte puţin, şi anume mizeria din acest lăcaş de cult.
De măturat se mătură foarte rar, spitalul care intră în componenţa schitului are condiţii
îngrozitoare pentru bolnavi, iar locul special pentru nebuni este în aceeaşi stare dezastruoasă.
Cu aceste ultime relatări, impresiile lui D. Bolintineanu despre oameni, despre
locuitorii tuturor spaţiilor colindate de el se sfârşesc. Cât de cât numeroase, aceste informaţii
ne familiarizează pe noi cu varietatea de caractere de care se bucură sociatatea încă din
secolul al XIX-lea.

55
 II.4. Oamenii lui Ion Codru Drăguşanu
În ceea ce priveşte opera lui Ion Codru Drăguşanu este ştiut faptul că Peregrinul
transilvan este singura operă originală a autorului. Spre deosebire de alţi autori români ai
genului, aces autor nu oferă prea multe detali referitaire la oamenii pe care îi cunoaşte de-a
lungul numeroaselor sale călătorii. Despre Câmpulung nu apar relatări în ceea ce priveşte
oamenii. El nu se poate bucura foarte mult de vizitele sale, deoarece, pregătindu-se să plece
din ţară, simte nevoia să înceapă să plângă la gândul că nu va mai fi acasă. Momentul plecării
de acasă este rapid. Autorul abia dacă are timp să le ceară iertare părinţilor pentru decizia de a
pleca de acasă. Cu foarte puţini bani în buzunar, hotărăşte că a sosit clipa să îşi ia viaţa în
propriile mâini. La Călăraşi îl întâlneşte pe Andrei, un părinte protopop care îi devine
protector lui Drăguşanu. La Târgovişte, după câteva momente de meditaţie, autorul constată
că mulţi oameni nu sunt capabili să descifreze motivul pentru care iubesc atât de mult patria.
Răspunsul îi este dat de însăşi experienţa sa, deoarece el, fiind plecat de acasă, ajunge să
preţuiască cu adevărat locul natal. El aseamănă omul care nu pleacă din patria lui cu „omul în
mijlocul pădurei, nu vede pădurea de mulţimea arburilor; dară înstrăinatul, o, cum învaţă a o
iubi ”54!
Despre coconul Sache aflăm că este cel care reuşeşte să îl ajute pe Drăguşanu să
avanseze în carieră şi îi dă astfel un mic imbold spre a-şi asigura un venit decent. Treptat,
acest om devine pentru autor un model, acesta străduindu-se cât mai bine cu putinţă să fie un
om de bine. Cu ajutorul unor cărţi pe care stăpânul său i le pune la dispoziţie, Drăguşanu
învaţă limba germană. Observă în înalta societate o mare plăcere în a învăţa şi a vorbi limba
franceză. Cei care au cunoscut această limbă au fost priviţi ca fiind superiori. Pe boieri nu îi
vede niciodată călătorind pe jos, aceştia fiind obişnuiţi cu trăsuri care să îi plimbe dintr-o
parte în alta. În clasa boierească, rangurile sunt acordate de domnitor, iar cei care primesc
aceste funcţii le primesc pentru a le păstra toată viaţa. Cei mai mari boieri au şi afaceri care îi
transformă în patroni, iar boierii mici au rolul de clienţi ai celor dintâi. Drăguşanu este o
persoană care nu obişnuieşte să stea foarte mult timp într-un singur loc. De aceea, el ajunge să
schimbe slujbele una după alta, ajungând în 1837 să aibă chiar al cincilea loc de muncă. În
timp ce ne povesteşte despre lucurile şi oamenii pe care îi întâlneşte, el revine şi cu informaţii
despre propria viaţă. Relatările sale scrise sub forma unor scrisori, după cum reiese din volum,
par a fi adresate unui amic, căruia de multe ori îi scrie şi după unsprezece luni. După cum
spunea, Sache i-a fusese de mare ajutor lui Drăguşanu, însă necazul lui a fost acela că nu s-a
putut îmbogăţi, iar din acest motiv autorul se decide că mai bine este să îl părăsească şi să

54
Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1980, p. 53.
56
încerce să îşi facă un rost în altă parte. După această plecare, ajunge să fie însoţitor de
călătorie al lui vodă la Viena.
Mai târziu, Drăguşanu face distincţia între cei de la sate şi cei de la oraş. Dacă sătenii
nu sunt interesaţi de ceea ce presupune patriotismul, cetăţenii oraşelor sunt foarte patrioţi şi nu
se sfiesc să arate asta. Despre vienezi ne spune că sunt foarte tăcuţi, nu vorbesc mai mult
decât trebuie şi poate cea mai importantă calitate a lor este hărnicia. Când un călător le cere
ajutor în a găsi o locaţie, ei nu se dau în lături de la a ajuta omul să ajungă unde doreşte.
Contrar vienezilor, maghiarii sunt atât de neplăcuţi, „încât ţi-e greaţă a te uita la dânşii, ceea
ce la români, fie cât de mizeri, nu se vede”55. Nu de puţine ori autorul ajunge să fie considerat
un mare învăţat datorită multitudinii de limbi străine pe care le cunoaşte. De câte ori are
ocazia, îşi cumpără dicţionare şi gramatici care îl ajută să înveţe limbile cu mare uşurinţă.
Destinul nu e foarte rău cu el, pentru că, după spusele Georgetei Antonescu, „micile sau
marile lui necazuri se sfârşesc totdeauna mult înainte de a-l fi putut duce la exasperare,
oamenii îi sunt prieteni, iar împrejurările, mai devreme sau mai târziu, prielnice”56. Observă şi
el ura care există între unele popoare, iar ca exemplu ni-i oferă pe italieni care nu îi suportă
deloc pe germani. Întâlneşte la Mediolan tineri români care îşi fac serviciul în garnizoanele
din acest loc şi este nespus de bucuros când, departe de casă, poate să vorbească româneşte cu
aceştia. Pe italieni îi vede drept oamenii capabili să faca totul din interes. Roma, după cum se
ştie, are foarte multe ruine, însă locuitorii acestei capitale au grijă de acestea nu de plăcere, ci
pentru a le face potrivite să fie vizitate de cât mai mulţi călători. Până la urmă, motivul pentru
această grijă acordată ruinelor este profitul obţinut de pe urma lor. Religia catolică este
predominantă printre romani, iar în ceea ce priveşte cultura, acest popor este interesat de arte
şi caută cu orice preţ să se perfecţioneze în aceste domenii. Nici de cerşetori nu scapă
Drăguşanu în călătoriile sale, aceştia fiind şi foarte răzbunători. În momentele când nu reuşesc
să capete câte ceva, apelau la jigniri şi blestemau pe cei de la care nu primeau nimic. În
Ungaria, la fel ca în Bucureşti, autorul este conştient că se poate vorbi cu foarte mare uşurinţă
împotriva celor aflaţi la guvernare. El ştie că dacă ziarele şi publicaţiile scrise sunt cel mai
aspru controlate de cenzură, exprimarea liberă este puţin mai accesibilă şi mai permisă.
Mândria maghiarilor şi îngâmfarea acestora sunt scoase în evidenţă de autor, el considerând
că aceştia vor să fie în centrul atenţiei de fiecare dată. Chiar şi în propria ţară observă un
aristocratism ieşit din comun. După cum el însuşi spune, „ţara, cum zic, e nouă, nu însă şi

55
Idem, p. 69.
56
Georgeta Antonescu, Introducere în opera lui Ion Codru- Drăguşanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p.
58.
57
locuitorii”57. Întâlnim şi la acest autor detalii referitoare la femei. De această dată însă în prim
plan sunt româncele, pe care autorul le vede foarte educate, cunoscătoarele multor limbi,
foarte grijulii la felul cum arată, preocupate atât de muzică, cât şi de dans. Grija copiilor o
poartă sclavii ţigani, iar educaţia este lăsată pe baza străinilor care sunt foarte buni cunoscători
ai limbii franceze. Cei care ajung la închisoare nu sunt trataţi urât, însă câteodată se mai
recurge şi la forţă, iar în cazul în care vreunul evadează, locul lui este luat de cel care era
responsabil cu paza fugarului. Codru Drăguşanu, la fel ca ceilalţi autori care au scris
însemnări de călătorie, are aceeaşi părere despre francezi, şi anume că aceştia formează cel
mai iscusit popor în ale războiului, ei fiind soldaţi de seamă.
Modestia îl caracterizează pe autor în unele momente, însă el nu face abuz de acest
lucru. „Ştii că de-acasă-s flăcau frumuşel, apoi luându-mă după lumea în care mă mişc nu
negleg toaleta, măcară nu alerg dupa modă. Am între altele un costum semiorientale care face
furoare cand ieşim la promenada campestră cu un ciopor de copile. Când mă acutrez cu fesul
grecesc ornat cu ciucur de fir până la umăr, apoi altmintre în barsiun de mătase, nu numai
oglinda-mi face complimente, dară toate domnişoarele-şi dispută prerogativa a mă avea de
cavaler”58. Succesul la fete îi surâde. Dacă femeile angle şi france sunt pe placul autorului,
iată că cele moscovite nu i se par a fi foarte frumoase, însă crede că au comportament decent
şi adecvat. Dupa toate detaliile pe care le oferă, se pare că francii sunt preferaţii lui Codru
Drăguşanu. Ostaşii îl fac să îşi dea seama de adevăratele calităţi ale poporului, pentru că el
vorbeşte despre purtare acestora fără fapte ruşinoase, despre agerimea lor şi multe altele.
Niciodată nu se pomeneşte ca francii să batjocorească sau să ironizeze alte popoare, de aici
reieşind faptul că ei nu îşi dau cu părerea despre altcineva, pentru ei nu contează greşelile sau
neregulile altor oameni. Femeile de aici sunt frumoase, politicoase, dar şi foarte puternice, ele
ţinânt piept bărbaţilor de foarte multe ori. Au de asemenea un dezvoltat simţ în domeniul
afacerilor.
Călătoria la Londra îi dă şansa de a cunoaşte această naţie. Oamenii i se par interesaţi
în mare parte de lucrurile materiale. Se mândresc cu ţara lor şi pot fi foarte serioşi atunci când
trebuie să discute probleme serioase. Mulţimea de oameni de pe străzi îl uimeşte, dar şi
liniştea care reiese tot pe aceste străzi, în mijlocul Londrei. Ne vorbeşte despre biserică şi
aflăm că nu era permis ca cineva să părăsească slujba înainte de terminarea acesteia. Odată ce
toată lumea intra în biserică, se închideau uşile şi nu se mai deschideau decât atunci când
trebuia ca aceasta să se întoarcă acasă. Şi mai trebuie menţionat că la ei, slujba putea dura
chiar şi unsprezece ore. Despre Marea Britanie în general îşi dă cu părerea, el văzând-o ca pe

57
Ion Codru Drăguşanu, op. cit. p. 94.
58
Idem, p. 121.
58
cea mai civilizată ţară dintre toate. Locuitorii sunt foarte punctuali, sunt originali atât în ceea
ce fac, cât şi în portul pe care îl arată tuturor. Carnea reprezintă un element esenţial în
alimentaţia oamenilor, aceasta având o frăgezime aparte, datorată libertăţii animalelor. O
schimbare radicală în ceea ce priveşte Parisul se observă atunci când autorul părăseşte Anglia.
Daca înainte a iubit Parisul, acum lucrurile se schimbă. El vede mai multă mizerie şi
dezordine în Paris, pe când în Anglia este fascinat de curăţenie. Cerşitul nu este permis în
Paris. Cei care nu au venituri, nu cerşesc, ci vând la colţ de stradă diverse obiecte pentru a
caştiga câţiva bani. „În cornul uliţei o babă oarbă nu cerşeşte, pentru că în Parişi nu e iertat, ci
vinde de 10 ani, aceleaşi 10 pachete de aprinjioare chimice germane. Am datina de câte ori ies
de acasă să stau la această mătuşă, să ieu un lemnişor ca să-mi aprind sugarea de Havanah şi
purure să-i dau zece solzi [...]59.
Autorul obişnuieşte să critice oamenii, el având ceva împotriva modului în care aceştia
organizează societatea. Madame Bloum devine apropiată de autor în sensul că ii oferă o slujbă
la biblioteca personală, deoarece îl vede de câteva ori frecventând locul şi i se pare că el e
potivit pentru asta. Această doamnă îi arată autorului o dragoste de mamă. La Neapole critică
îmbrăcămintea locuitorilor pe care o vede aproape indecentă din cauza transparenţei şi crede
că aceştia mai au puţin până să îşi expună totul la vedere. Lazzaronii, oameni tot din Neapole
sunt în viziunea autorului oamenii cei mai corecţi din societate, ei nu agreează să se
tocmească, dar nici nu o să existe prilejul de a fi vazuţi cerşind sau cerând de la alţii. La
Geneva observă cimitirele, care au monumente pe care se văd numeroase poezii, iar acest
lucru îl face pe Drăguşanu să iubească să se plimbe printre aceste monumente. Când merge în
Germania vede oamenii, dar crede că aceştia sunt capabili de a se face de râs cu foarte mare
uşurinţă, fără a depune un efort prea mare. La ruşi vede superioritatea ţarului, acesta fiind cea
mai mare putere europeană. Supuşii acestuia îl ascultă cu sfinţenie şi îi îndeplinesc de fiecare
dată ordinele. Căsătoria, botezul şi înmormântarea nu au la franci caracter bisericesc, acestea
înfăptuindu-se doar în cadrul civil, nu şi în cel religios. Un ritual îngrozitor ne este prezentat
de autor printre ultimele sale relatări. El ne povesteşte că în India, în partea orientală a
acesteia, femeile ai căror soţi mor, sunt îndată arse de vii, iar oamenii în vârstă fie se aruncă
de bunăvoie în ape fiind devoraţi de crocodili, fie se aruncă înaintea carelor pentru a fi striviţi
de roţile acestuia, în semn de respect şi jertfă pentru zei. De aici se explică tinereţea populaţiei
din aceste părţi ale lumii. Elveţienii sunt profitori în sensul că ei acordă nume răsunătoare
tuturor stâncilor, pietrelor, apelor, şi fac o publicitate ieşită din comun pentru a primi cât mai
mulţi vizitatori şi astfel reuşesc să îşi multiplice câştigurile. Şi pe italieni, dar şi pe elveţieni îi
consideră autorul mari profitori. Preaslăvirea acordată Franţei, dar şi Parisului de către autor e
59
Idem, p. 148.
59
atât de mare încât acesta se gândeşte că daca ar fi fost posibilă o a doua naştere, şi-ar fi dorit
din suflet să aparţină acestui popor. Rafinamentul este pe placul lui, la fel şi curajul în luptă.
Teatrul este cea mai dezvoltată artă la franci, iar la polul opus se situează muzica, pe care nu
sunt atât de capabili a o performa. Despre Franţa autorul declară „este şi rămâne miezul lumei
şi lamura umanităţii”60.
Faptul că se află înconjurat de oameni nu îl face pe el să se simtă integrat în vreun
grup. Georgeta Antonescu afirmă că „deşi fără nicio ostentaţie a autocaracterizării, peregrinul
epistolier domină textul în întregime prin optimismul său funciar, simţul umorului,
sociabilitate şi onestitate, prin lipsa de prejudecăţi şi spontaneitatea în înţelegerea şi aprecierea
tuturor celor văzute şi trăite”61. Pentru el, omul din clasa de mijloc a societăţii este cel mai
important, deoarece este capabil să se menţină demn şi la suprafaţă în ciuda tuturor greutăţilor
pe care e nevoit să le suporte.
Acestea sunt toate detaliile oferite de scriitorii pelegrini ai perioadei paşoptiste cu
privire la numeroasele popoare şi obiceiuri întâlnite, detalii care au atât valoare documentară,
întrucât ne ajută să privim feţele omenirii din diferite colţuri de lume, cât şi valoare literară,
prin expresivitatea limbajului şi implicarea afectivă a naratorilor.

60
Idem, p. 262 .
61
Georgeta Antonescu, op. cit., p. 60.
60
 CAPITOLUL III. LOCURI - SPAŢII GEOGRAFICE,
MONUMENTE ŞI ALTE PUNCTE DE REPER

Un lucru foarte bine ştiut este acela că în orice călătorie, accentul se pune în mare
parte pe locurile care au fost sau urmează a fi vizitate de către autorii călători. Se descriu
împrejurimile unor oraşe, ale unor monumente, locul unde au fost construite, materialele din
care au fost lucrate şi multe alte detalii de acest fel. Toate aceste aspecte se regăsesc şi la cei
patru autori analizaţi, Vasile Alecsandri, Dinicu Golescu, D. Bolintineanu si Ion Codru –
Drăguşanu.

III.1. Vasile Alecsandri şi locurile sale de suflet

Primele detalii pe care autorul le oferă sunt cele legate de Florenţa, pentru că, după
cum am mai spus, acesta nu descrie în volumul său doar aventurile din Africa, ci le include şi
pe cele din Europa. În Florenţa, privirea sa este îndreptată către numeroasele opere de artă, el
fiind totodată un iubitor de frumos. Este de părere că ajungând în Florenţa, cei aflaţi în poziţia
de călători nu au cum să nu fie impresionaţi de ceea ce arta înseamnă aici. Când vizitează
catedrala Santa Maria del Fiore, este impresionat de multitudinea culorilor de marmură care
înfrumuseţau acest monument. Ceea ce mai observă el la o primă vedere sunt acele candele
răspunzătoare de lumina din interior, lumină care pare inexistentă. La teatrul de la Pergola îi
place interesul poporului pentru teatru, pentru artă şi apreciază că oamenii vin în număr mare
pentru a vedea reprezentaţiile. Părăsind Florenţa, autorul îşi scrie impresiile şi despre oraşul
românesc Iaşi. Vede acest oraş potrivit pentru a oferi străinilor vizitatori o panoramă plăcută,
mai ales că pe dealurile care îl înconjoară se pot observa pădurile verzi şi viile roditoare. Pe
langă toate acestea, Bahluiul contribuie şi el la peisajul oraşului, dar şi casele care nu au o
arhitectură deosebită, dar sunt dovada vie originalităţii locuitorilor. Pe de altă parte, aceste
case diferă şi ele, unele fiind adaptate la modelele din afară, iar altele mai puţin modernizate
suferind de crăpături, sărăcie şi servind drept adăpost vietăţilor naturii. Alecsandri nu se
sfieşte să expună şi părţile negative ale ţării sale, dar atunci când are ocazia el îşi dă interesul
în a arăta de cele mai multe ori frumuseţile acesteia. După cum el însuşi spune, „priveliştea de
aici este una din cele mai frumoase şi mai minunate din ţările noastre, unde sînt atîte privelişti

61
minunate şi frumoase”62. Natura îl face să resimtă şi mai mult frumuseţea locurilor, copacii şi
florile dându-i senzaţia unor seri de vară minunate. Cetăţuia construită de Duca vodă este
găsită de autor într-un proces de dărâmare din cauza vechimii. Cu trecerea timpului, în locul
cetăţii se vede o grămadă mare de pietre care sunt urme a ceea ce odată a fost măreţ şi
impunător. Oricine ar fi văzut aceste ruine ar fi avut sufletul plin de tristeţe. Cea care s-a
păstrat intactă a fost biserica de aici. Aceasta a adăpostit portretele lui Duca vodă şi ale
familiei acestuia, însă pe lângă această biserică, intactă mai este şi o bucătărie aflată în
interiorul lăcaşului de cult. Autorului i se pare de neimaginat cum poate să ajungă o cetate să
se ruineze şi o mică bucătărie să îşi păstreze intactă construcţia. La Iaşi, atmosfera este
plăcută. „Iaşii samănă foarte mult cu un boier îmbrăcat în haine scumpe şi încungiurat de
ţigani cu stremţe”63. Casele oamenilor sunt construite frumos, cu bun gust şi pricepere. La
mănăstirea Pângăraţi ajunge autorul cu intenţia de a vedea şi el portretul ce aparţinee
domnitorului Lăpuşneanu. Detalii semnificative despre această mănăstire nu aflăm, însă ştim
cu siguranţă ca primirea făcută de cei care slujesc mănăstirii a fost una demnă de a fi povestită
în cărţi. Tristeţea autorului a fost imensă în acele momente când a aflat că acea icoana a fost
mutată de acolo în interiorul altei mănăstiri. Aşadar, vizita a fost făcută în zadar.
La Bistriţa autorul a avut parte de o privelişte care nu poate fi uitată cu foarte mare
uşurinţă. Simplitatea omului care a populat munţii îl încântă şi din câte a putut observa,
frumuseţile naturii nu au fost prelucrate de mâinile omului. Totul este natural, de la stânci la
păduri, ape şi chiar pământul. Şi Ceahlăul este vizitat de autor. Acesta, în starea sa naturală
oferă o privelişte minunată, mai ales la lăsarea serii, când toate umbrele se răsfrâng asupra
vârfurilor sale. La Borsec observă Alecsandri două aspecte şi anume acelea că iarna nu se
vede aici nici urmă de mişcare, totul este pustiu, dar odată cu căldura primăverii se schimbă
situaţia, totul prinzând viaţă. Cele câteva case construite aici sunt părăsite iarna, dar devin
locuibile când frigul dispare. Totul prinde viaţă şi pustietatea dispare. O peşteră care se află
aici este principala atracţie a locului. Luminile care se aprind pentru a permite aceesul în
interiorul acesteia oferă o imagine minunată atât a pereţilor peşterii, cât şi a atmosferei creeată
acolo. Balurile care se dau la Borsec nu îl încântă pe autor din cauza luxului pe care îl adoptă
doamnele, dar care nu se potriveşte cu acel cadru. Ce apreciază el mai mult este bucuria care
se citeşte pe chipurile oamennilor, ei reuşind să uite în acele momente de tot ceea ce i-ar fi
putut întrista.
La Balta Albă nu găseşte autorul nimic interesant care să îi capteze atenţia, iar din
acest motiv nu ne oferă informaţii foarte multe. Îşi aduce aminte de păţaniile pe care le

62
Vasile Alecsandri, Calatorie în Africa, Editura Biblioteca pentru Toţi, Bucureşti, 1960, p. 87.
63
Idem, p. 90.
62
experimentează în casa unui localnic ce şi-a făcut milă de el şi l-a adăpostit în casa lui. Patul
din camera destinată lui pentru odihnă se rupe la prima încercare a autorului de a se urca în el.
Gândurile sale despre Valahia sunt acelea că ţara e în plină sălbăticie şi că e nevoie de mult
timp pentru ca situaţia să se schimbe.
În Africa, la Biariţ, autorul îşi găseşte liniştea. Atmosfera acestui oraş în strânsă
legătură cu golful de Gasconia îi place şi admiră orice îi iese în cale. În Baiona şi Saint- Esprit
vede tunurile care intră în componenţa fortificaţiilor. Spre deosebire de alţi autori, Vasile
Alecsandri nu insistă foarte mult pe descrierile detaliate. El prezintă rapid ceea ce vede în
locurile vizitate. Aceste descrieri sunt percepute diferit de cititori, deoarece unii pot înţelege
cu uşurinţă ceea ce autorul vrea să arate, însă alţii pot întâmpina dificultăţi în a pricepe
mesajul transmis de autor. Poate că într-un mod ascuns, Alecsandri încearcă de multe ori să ne
spună că anumite locuri nu merită să fie vizitate, vizita lor fiind o simplă pierdere de timp.
Malposta este unul din locurile care în viziunea sa merită vizitat, deoarece peisajul munţilor
şi cele câteva castele în jurul cărora creşte verdeaţă fac din acest loc unul minunat. Curăţenia
face şi ea parte din peisaj şi totodată acele şosele care sunt lipsite de mizerie şi de praf îl fac
pe autor să aprecieze şansa de a vizita locul. Autorul nu se axează în călătoriile sale doar pe
ceea ce ţine de pitoresc, ci analizează şi mizeria şi traiul prost, aspecte pe care le vede la
unele popoare. Nu de puţine ori Alecsandri recurge şi la gluma ieftină, el făcând haz de unele
subiecte pe care el le consideră amuzante.
În viziunea Doinei Curticăpeanu, „călător cu darul perspectivei, Alecsandri găseşte
oriunde s-ar afla, ca mai tarziu la Sevastopol şi Avignon, acele puncte de observaţie – creasta
malului stâncos al insulei Prinkipo, panorame, vederi superbe, magnifice, ale Orientului în
succesiunea de insule, munţi, coline, mare – Pretutindeni mare, imensă şi scânteietoare, iar
departe, în zare, bănuiala de drum ducând spre Meca”64.
În drum spre Brusa este încântat de ierburile frumos mirositore şi de drumul bătut care
facilitează mersul. Soarele arde puternic în aceste locuri, iar singura sursă de umbră este dată
de frunzişul unor paltini. Despre Nima ştie că în trecut a fost un oraş frumos, însă în
momentul când el ajunge să viziteze oraşul constată că monumentele impresionante care l-au
împodobit au ajuns doar nişte ruine, în viziunea lui foarte bine păstrate. Enumeră el şi câteva
monumente importante din Nima, iar printre acestea se află Băile romane, Templul Dianei,
Arenele, Casa cvadrată. Arenele formează un amfiteatru care a găzduiz numeroasele
spectacole ce au avut loc aici, iar Casa cvadrată a fost un templu posesor al unor coloane
impozante. Nu de puţine ori întâlnim în textele călătoriilor noţiunea de plimbări, însă acestea
nu se referă la noţiunea de a merge undeva, ci aceste plimbări erau chiar nişte alei şi nişte
64
Doina Curticăpeanu, op.cit. p. 110.
63
grădini care primesc numeroşi oaspeţi care vin la promenadă. O astfel de plimbare întâlneşte
şi Alecsandri aici, aceasta purtând numele de Prado, plimbare care are o lungime ce duce până
la malul mării. Când ajunge la Muntele de Foc, se amuză puţin de mijloacele de transport care
facilitează traseul, „locomotive sigure, ce se numesc magari în limba veche şi asini în cea
nouă”65. Ironia e vizibilă în unele remarci făcute de autor. Dar, la adresa acestor animale care
nu fac altceva decat să ajute nu îşi permite să folosească vreun cuvânt batjocoritor.
După multele călătorii pe care le face, ajunge să viziteze Tangerul şi Marocul.
Tangerul ni-l prezintă ca fiind aşezat pe două dealuri, are numeroase ziduri care prezintă urme
vizibile de ruină. În ceea ce priveşte casele, acestea sunt construite cu terase care le oferă
prilejul locuitorilor de a petrece serile călduroase afară. La Tetuan, caldura este de cele mai
multe ori imposibil de suportat şi cel mai grav este că lipseşte vegetaţia care ar fi putut servi
drept refugiu contra arşitei. Singurele urme de vegetaţie sunt nişte palmieri , însă unii pitici
care nu ajută pe nimeni. În vremurile acelea cu arşiţă, nici parâurile nu au mai avut apă. În
călătoria prin aceste locuri, Alecsandri l-a avut drept însoţitor pe un anume Angel, personaj
cu care a petrecut atât momente frumoase, cât şi unele mai puţin frumoase, ca cel în care au
trecut printr-un sat de arabi şi au fost ameninţaţi cu bătaia de bărbaţii acelui sat, iar copiii i-au
alungat cu pietre. Prin Africa dau şi de o aşa–zisă Insulă a Porumbilor, numită aşa deoarece o
mulţime de porumbei şi-au găsit adăpost pe o stâncă nelocuită, în jurul Capului Negru. Cei
doi ajung să viziteze stânca Gibraltarului, aici nevăzând urme de vegetaţie, ci foarte multe
tunuri. Următoarele călătorii au ca ţintă Cadix, Sevilla, râul Guadalquivir, Grenada, Madridul
şi nu în cele din urmă teritoriul Franţei, atât de iubit de cei mai mulţi călători. George
Călinescu afirmă „călătoriile lui urmează spiritul acelora ale lui Al. Dumas, foarte gustate
atunci”66. Majoritatea descrierilor sale au un caracter asemănător cu cel al unui tablou de
muzeu, în sensul că zugrăveşte foarte bine peisajele pe care le întâlneşte şi le conturează atât
de bine încât cititorii pot pătrunde cu uşurinţă în mijlocul acţiunii.

III.2. Dinicu Golescu, călător peste mări şi ţări

În călătoriile sale, Dinicu Golescu preferă să folosească de cele mai multe ori denumirile
vechi ale oraşelor. Când vizitează Braşovul, ni-l prezintă sub denumirea de Kronstadt, un oraş
nu foarte mare, însă locuit îndeajuns şi în care comerţul începe să se dezvolte cu paşi repezi.
Munca pământului este considerată principala sursă de trai a acestor locuitori, ei fiind nevoiţi
să îngraşe solul pentru că fiind nisipos nu îi ajută foarte mult în producţii. Se cultivă în

65
Vasile Alecsandri, op. cit., p. 220.
66
G. Călinescu, Proza, „cea mai durabilă parte a operei lui Alecsandri” în Studii şi articole despre opera lui
Vasile Alecsandri, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 183.
64
general cerealele şi se acordă o atenţie deosebită pomilor fructiferi. Trecând mai departe la
aspectul caselor, Golescu nu poate să nu observe în primul rând curăţenia acestora, iar mai
apoi îşi îndreaptă privirea către aspectul exterior. Zidurile înalte sunt nelipsite din alcătuirea
caselor, ferestrele sunt numeroase, vopsite frumos, iar în interior se găseşte orice ar fi necesar
şi trebuincios unui om gospodar. Despre Făgăraş nu oferă foarte multe detalii. Tot ceea ce
aflăm priveşte întinderea oraşului, care este printre cele mai mici şi mai aflăm că cerealele
sunt şi aici cultivate, mai ales porumbul, iar în cazul pomilor fructiferi se observă abundenţa
prunilor. Avricul apare în volumul lui Dinicu Golescu drept o moşie aflată în posesia unui
baron, Brukental. Ce încântă privirea este mulţimea florilor atât romîneşti cât şi aduse din ţări
străine, copacii roditori care formează adevarate alei, însă toate acestea i se par mult mai
puţine autorului în comparaţie cu ceea ce a văzut el întâia dată când a călătorit în aceste
locuri.
La Sibiu aflăm din nou foarte puţine detalii despre oraş. Locuitorii sunt majoritatea din
familii nobile care se bucură de respect. Cel mai mult apreciază autorul biblioteca aflată în
posesia baronului de Brukental, dar şi o colecţie de tablouri pe care acesta o deţine. Beligradul
este cetatea demnă de a fi vizitată, mai ales pentru statuile pe care le deţine la porţile cetăţii.
Legat de meşteşuguri aflăm că în această cetate există o fabrică ce se ocupă cu fabricarea
monedelor. Alte detalii nu mai aflăm, Dinicu Golescu fiind acel scriitor care descrie în foarte
puţine cuvinte locurile care nu îl impresionează foarte mult, dar poate scrie pagini întregi
despre cele pe care le consideră cu adevarat importante.
Oraşul Cluj are, pe de o parte, case mari şi frumoase, dar şi case mici care strică
oarecum frumuseţea oraşului. Pe placul autorului sunt străzile foarte largi pe care se poate
circula cu mare uşurinţă, dar şi pavajul acestora făcut din piatră, pe care l-a mai văzut atât la
Braşov cât şi în centrul Sibiului. Sursa de venit a locuitorilor este lăsată pe seama negoţului cu
cai. Pepenii sunt aici foarte roditori, iar pe dealuri începe să fie cultivată şi viţa-de-vie. Oradia
Mare se bucură de trei biserici de neamuri diferite, care încântă privirile oaspeţilor. Cerealele
ocupă şi aici loc fruntaş printre culturi, dar şi multe livezi de fîn. Autorul spune „un asemenea
loc de ar fi în ţara noastră , nu numai nu l-ar sămăna, ci ar fugi de el, ca de cel mai mare
vrăjmaş”67. Pesta este printre orasele preferate ale lui Dinicu Golescu pentru că aici a întâlnit
el cele mai multe locuri destinate învăţării poporului, locuri pline cu cărţi care au servit drept
învăţătură celor care au dorit să dobândească o învăţătură bogată. Cât despre banii de care
acest oraş beneficiază pentru învăţătură, aceştia sunt foarte mulţi, deoarece, spre deosebire de
alte locuri, aici se doreşte cu adevărat, după cum observă autorul, emanciparea atât a
orăşenilor, cât şi a celor care locuiesc la sate. Casele sunt de o rară frumuseţe cu arhitectură
67
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele, Editura Literatura pentru Toţi, Bucureşti, 1964, p. 20.
65
deosebită, iar culturii i se acordă atenţie prin imensul teatru care adăposteşte reprezentaţii
pentru întregul popor. Un lucru nemaivăzut până la momentul acestei călătorii de către autor
este o baie publică construită special pentru locuitorii acestui oraş. Curăţenia acestei băi îi
uimeşte pe toţi. Podoabele sunt şi ele frumoase şi sunt amenajate special pentru plăcerea
tuturor. Grădinile din jurul băii scot foarte des oamenii din case cu scopul de a se relaxa la o
plimbare. Transportul se face cu caleaşca. Toate acestea se găsesc în oraş şi servesc drept
mijloc de transport pentru oricine doreşte să ajungă dintr-un loc în altul. Acesta este un oraş
într-adevăr pe placul lui Golescu, dovadă stând cele câteva pagini acordate descrierii acestor
minunăţii folositoare tuturor.
Mai departe, în momentul vizitei la Buda, aceasta este numită „cetatea de scaun”
pentru ţinutul Ungariei. Pesta şi Buda au fost două oraşe relaţionate unul cu celălalt din cauză
că dealurile lor au servit drept privelişte unul altuia. Locurile destinate plimbării sunt
minunate pentru a fi străbătute la pas de călători, mai ales seara. Viţa–de–vie ocupă şi ea tot
întinsul dealurilor pentru că aceste forme de relief sunt predominante aici. După vizita făcută
oraşelor din Ungaria, ajunge Golescu şi în Austria, iar întâia dată se îndreaptă spre Viena,
locul în care este amplasat scaunul stăpânirii. Frumuseţea caselor este şi aici vizibilă, dar de
cele mai multe ori este deranjant praful care se aşterne pe străzi din cauza deselor drumuri
făcute de căruţele care transportă fie lemnele la casele oamenilor fie oamenii la destinaţiile
dorite. Pe lângă praf, autorul critică şi spaţiul foarte îngust care este între case, el dându-şi cu
părerea asupra faptului că „şi pe unde sînt uliţe foarte strîmpte, nici că văd soare în veci. La
acest feli de lucruri lucrează şi zioa cu lumînarea”68. Cele mai numeroase sunt pieţele care le
dă ocazia locuitorilor să-şi poată procura bunurile de care au nevoie sau să vândă propriile
bunuri produse în gospodării. Pe lângă multe statui care se găsesc în oraş, întruchipând
diferite chipuri, teatrele sunt şi ele numeroase. Asta arăta câtă atenţie se acordă culturii, dar şi
şcolile care formează viitorii meşteşugari sunt nelipsite, precum şi fabricile care sunt surse de
venit pentru cei care doresc să muncească. Viena este poate cel mai bogat oraş în numărul
şcolilor, asta pentru că sunt construite pentru fete, pentru băieţi, pentru cei cu probleme de
sănătate, pentru cei care doresc să înveţe cum să vindece animalele, pentru cei care doresc să
înveţe limbi străine şi multe altele. Palatul împărătesc este simplu şi nu foarte impozant
datorită vechimii sale, însă este construit fără ziduri care să îl înconjoare, asta pentru că se
cunoaşte comportamentul neamului şi se ştie cu siguranţă că nimeni nu ar fi fost în stare de
fapte necugetate, pentru că respectul pentru împărat este mare. Marmura şi argintul sunt
materialele care înfrumuseţează interiorul clădirii. Foarte multe sunt în Viena grădinile care
primesc mii de călători, de oameni veniţi din toate părţile să le vadă. Frumuseţea lor este
68
Idem, p. 36.
66
văzută mai ales seara, când toţi ies la plimbare printre copaci, pe aleile pavate cu bun gust.
Dintre aceste grădini, cele mai frumoase sunt Clasi, cu terase destinate celor care doresc să
bea ceva rece pe timp de vară sau să se odihnească, Paradais – garten, la fel de frumoasă ca
prima, Belvedere, dar şi Senbrun, căruia autorului i se pare de departe cea mai frumoasă. În
această grădină sunt zidiri felurite, fântâni frumoase şi o casă care adăposteşte multe feluri de
animale sălbatice care primesc tot timpul vizitatori. Este imposibil de imaginat ca toate aceste
spaţii verzi să nu stârnească interesul oricărui călător.
Călătorind imaginar, odată cu parcurgerea relatărilor lui Dinicu Golescu, cititorul
ajunge la Marea Adriatică, în oraşul Trieşti. Casele şi străzile sunt frumoase. Lespezile mari
servesc drept pardoseală pentru uliţele încrucişate. Locuitorii se ocupă ca oraşul lor să fie
frumos, dorind ca acesta să fie vizitat chiar şi după ploaie, fără ca cineva să se murdărească,
lucru imposibil în multe alte oraşe din cauza lipsei pavajelor de pe străzi. Mărfurile de aici
sunt duse în alte oraşe cu ajutorul unui vapor care transportă în fiecare zi câte ceva, facilitând
negoţul. Acest oraş e foarte bogat în sortimentele de peşte, de legume, de fructe, însă din cele
spuse de autor, aflăm că cele mai ridicate preţuri se întâlnesc la toate sortimentele de carne,
dar şi la pâine. Din Viena mergem şi noi împreună cu autorul la Veneţia, atât de renumită
pentru luntrea care zi şi noapte plimbă doritorii pe cursul apei. Urâţenia caselor datorată
trecerii vremii este compensată de frumuseţea statuilor de aici. Străzile sunt pline de buticuri
unde mulţi oameni vând tot ce cred ei de cuviinţă. Locurile special amenajate pe aceste străzi
le permit locuitorilor să se odihnească, să stea să citească un ziar sau să poarte discuţii cu alţi
locuitori. Biserica este frumoasă cu pardoseală făcută ca mozaicul, ceea ce captează atenţia
privitorilor. Fiind un oraş înconjurat de ape, nu se poate să lipsească o firmă unde se
construiesc vestitele luntre, corăbii şi tot ce ţine de transportul pe apă. Cultivarea pământului
este imposibilă din cauza apei, însă oricine călătoreşte la Veneţia observă că veneţienii au cele
trebuincioase hranei, ba chiar mult mai mult faţă de cât au alţii. Legume, fructe, carne, păsări,
totul este pentru ei accesibil de adus din alte sate. În relatările lui Golescu se observă o
înclinaţie spre aspectul exterior al clădirilor, spre materialele din care sunt construite, spre
împrejurimile acestora, dar şi spre ceea ce cultivă locuitorii fiecărui teritoriu în parte.
La Padua, oraş tot din Italia, aflăm că fiecare locuitor are gradina sa, îngrădită cu
garduri, iar pentru ca recolta să fie prielnică, are pe lângă acele garduri şi niste şanţuri cu apă.
Omul priceput de prin aceste locuri face din Padua un oraş care nu trebuie vizitat cu mijloace
de transport, ci mergând pe jos şi văzând cât mai clar ceea ce e frumos. Culturile sunt tot cu
cereale şi cu fructe pentru traiul zilnic, atât al animalelor, cât şi al omului. La Verona,
scriitorul ne dă de înţeles că este imposibil ca un călător să treacă să vorbească direct despre
minunăţiile oraşului, când primul lucru pe care ar trebui să îl facă este acela de a descrie
67
drumurile, acestea având loc de cinste în volumul său. Cultura este şi aici slăvită prin teatre,
cel mai mare fiind Amfiteatrul, zidit în totalitate cu ziduri şi cu piatră. În vechime, acesta a
servit drept arenă pentru multe jocuri, care mai de care mai diverse. Printre jocuri s-au
numărat bătăile cu pumnii sau chiar aruncatul cu pietre. În împrejurimi se văd nişte munţi
înalţi de piatră. Milanul, din descrierile de care se bucură, pare să fie unul dintre cele mai
frumoase oraşe. Biserica existentă aici are construite toate podoabele din marmură, acest
material fiind frecvent întâlnit în majoritatea clădirilor, fie ele palate, biserici sau case. Florile
sunt şi ele folosite spre a înfrumuseţa zona. Teatrele sunt şi aici numeroase, cinci la număr.
Despre străzi aflăm lucruri bune, asta deoarece se curăţă permanent pentru ca praful atât de
criticat de Golescu în alte părţi, aici să nu existe. Lucru destul de curios aici este faptul că de
cele mai multe ori, călătorii sunt întrebaţi de localnici cât timp au stat în Milan, iar dacă
cineva spune o perioadă scurtă de timp, riscă să fie certat, scuipat sau poate şi mai rău tratat,
asta pentru că locuitorii sunt de părere că ale lor frumuseţi nu pot fi parcurse în timp scurt, ci
este nevoie poate de luni întregi. La Paviia este locul favorabil pentru ca mulţi tineri să vină să
înveţe. Şi aici, la fel ca la Veneţia, multe mărfuri se cară pe calea apei, dar tot cu luntrea,
mijlocul de transport cel mai accesibil. Cel mai vechi oraş despre care aflăm informaţii este
oraşul Mantua, oraş situat în mijlocul unei cetăţi, foarte bine întărit, mai vechi, după cum
reiese din însemnări, şi decât Roma. Grădinile sunt toate cultivate, fie cu cereale, fie cu viţă –
de – vie sau cu alte plante. Tipic zonei nu sunt căruţele obişnuite cu patru roţi, ci acelea cu
doua roţi, însă de cele mai multe ori sunt încărcate multe mărfuri pe ele, uneori chiar mai
multe decat s-ar fi putut încărca pe cele cu patru, asta fiindcă rezistenţa lor este imensă. La
sate sunt carele cu boi, nu cu cai, iar boii aduc bani frumoşi celor care îi cresc.
După toate aceste călătorii, Dinicu Golescu mai urmează o dată traseul parcurs cu ceva
timp în urmă, prin Braşov, Pesta, Sibiu, Ungaria şi povesteşte din nou cele văzute aici. Şi,
după toate acestea, ajunge şi la Minhen, unde observă că priceperea oamenilor a înfrumuseţat
locul. Pădurile sunt curăţate şi printre copaci îşi fac loc drumuri bune de străbatut spre
plimbare. În locurile în care nu sunt păduri, locuitorii s-au gândit să planteze chiar ei caţiva
copaci pentru a forma astfel păduri tinere. Cerealele pe care le cultivă le folosesc nu ca hrană
pentru animale, ci le trimit fabricilor în scopul fabricării berii. Dacă ogoarele funcţionează în
bună ordine, la fel se întâmplă şi cu creşterea animalelor. Grija continuă a stăpânilor le face pe
acestea să fie grase şi frumoase, mândria oricărui îngrijitor. Comoara cea mai de preţ a celor
din Minhen este grandioasa bibliotecă ce adăposteşte peste patru sute de mii de volume în
toate limbile pământului, lucru destul de rar întâlnit la alte clădiri de acest fel. Grădina din
jurul clădirii împărăteşti este o frumuseţe deosebită, datorată multitudinii de flori şi de copaci

68
din jur. Peisajul este la rândul său uimitor, „concurat” de două gradini puţin diferite: una care
adăposteşte specii de cerbi, iar cealaltă - plină cu plante având valenţe medicinale.
În Bavaria, pădurile sunt predominant de conifere, iar culturile au aproximativ aceleaşi
soiuri de cereale. Pământurile sunt lucrate cu mare plăcere de către oameni şi unele părţi au
putut fi cultivate şi de două ori în acelaşi an. În oraşul Bern, locurile destinate plimbărilor au
fost amenajate frumos, cu multe felinare şi corpuri de iluminat care au uşurat vizibilitatea pe
timpul nopţii. Clopotele bisericii bat toate în acelaşi timp pentru că se creează un ton muzical
special, care încântă auzul. Perfecţiunea drumurilor încântă pe oricine, indiferent de
momentul anului. La Geneva uimeşte din nou marele număr de şcoli care au diferite
specializări.
Fie ele mai mult sau mai puţin descrise, locurile lui Golescu ne lasă o impresie plăcută
şi nu vedem foarte multe lucruri în neregulă cu acestea, pentru că autorul nu obişnuieşte să fie
critic sever nici al locuitorilor, dar nici al spaţiilor vizitate.

III.3. Dimitrie Bolintineanu, călătorul exilat cu darul

perspectivei
Dimitrie Bolintineanu călătoreşte foarte mult nu doar pentru că intenţionează acest
lucru, ci şi pentru că ipostaza de exilat postrevolţionar în care se află îl sileşte să stea departe
de casă. Prima călătorie evocată este cea făcută pe Dunăre şi prin Bulgaria. Trece prin Orşova,
prin insula Ada – Kale, insulă care abundă în mizerie atât pe străzi, cât şi prin casele
locuitorilor. În timp ce Dinicu Golescu nu critică sever defectele altor ţări şi popoare,
Bolintineanu este cel care nu se sfieşte să arate locurile vizitate exact aşa cum el le vede, cu
tot cu defecte. Toată această mizerie este datorată şi umezelii care se găseşte prin aceste părţi.
Bolintineanu vorbeşte foarte mult despre monumentele pe care are ocazia să le vadă, aşa cum
este şi cazul fortăreţei Fetişlan situată pe un mal al Dunării din Serbia. Şi aici vede autorul
aceeaşi mizerie, combinată cu o urmă de lux, elemente care strică sufletul omului. În rest, tot
ceea ce vede el sunt ruinele a ceea ce odată a însemnat ceva. „Luxul şi mizeria sînt cei mai
puternici agenţi ai corupţiei asupra simţimentelor omeneşti: cel dintăi ne fermecă şi ne abate
din calea cea bună prin atenţia strălucirei sale; cel de-al doilea, prin dezgustul său spaima ce
ne insuflă”69. Când ajunge la Giurgiu, nu ştie exact vechimea oraşului, asta pentru că s-a
crezut că acest oraş nu ar fi fost însemnat pe hartă în secolele trecute. Rusciucul îi permite să
vadă aceleaşi case schimbate de trecerea anilor, aceeaşi mizerie, străzi înguste şi lipsite de
orice urmă de curăţenie. Oraşele turceşti i-au părut lui Bolintineanu cele mai murdare, mai
neîngrijite. Odată cu sosirea pe meleagurile Bulgariei, autorul găseşte aici pământuri

69
D. Bolintineanu, , Opere VI, Călătorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1985 , p.13.
69
roditoare, culturi bogate udate de râurile din jur şi toate cele necesare unei ţări prospere. Şi la
Varna întâlneşte casele în condiţii mult mai bune faţă de cele vizitate până atunci.
Considerând că şi-a încheiat vizitele atât pe Dunăre cât şi prin Bulgaria, Bolintineanu
călătoreşte mai departe, până în Ierusalim şi Egipt. La Ierusalim are ocazia să călătorească în
perioada când se apropie Paştele şi nu ezită să însemneze pe hârtie câteva impresii. După cum
vom afla şi mai târziu, Bolintineanu are înclinaţie spre locurile sfinte şi ori de câte ori are
ocazia, el merge şi vizitează biserici, mănăstiri şi tot ce are legatură cu acestea. Când merge la
Smirna observă că aceasta e zidită pe culmile unui munte şi că zona care înconjura oraşul este
una în care se produc foarte des cutremure. În ceea ce priveşte curăţenia oraşului, autorul nu
se plânge, semn că nu întâlneşte aceleaşi locuri murdare şi neplăcute. În Bairut, la fel cum se
întâmplă şi la Golescu, Bolintineanu admiră străzile pavate cu piatră. Zona este cunoscută
pentru legendele în care se spune că acel loc ar fi fost cel în care sfântul Gheorghe ar fi ucis
balaurul. Grădinile sunt frumos amenajate, clima este pe placul tuturor şi pare că acest loc este
şi pe placul lui Bolintineanu. Pe căile pe care le străbate prin aceste locuri, autorul este
încântat şi totodată îmbătat de mirosul pe care florile portocalilor îl emană. Era o reală plăcere
o plimbare printre toţi aceşti copaci înfloriţi. Cetatea Gaza se bucură de un pământ roditor şi
de grădini pline cu arbori şi arbuşti fructiferi care mai de care mai interesanţi. Urmele de
marmură care se zăresc arată că în trecut această cetate a fost una cu resurse economice
însemnate. Soarta locuitorilor este una prosperă, asta pentru că ei au avut prilejul de a lucra în
fabricile ce au prelucrat bumbacul, industrie care le-a adus profit.
Despre Palestina nu oferă multe detalii, asta pentru ca autorul se axează pe
evenimentele istorice care au avut loc aici. Odată ajuns la Ierusalim, Bolintineanu se
minunează numeroasele porţi care fac posibilă pătrunderea pelerinilor în cetate. Casele îi
inspiră tristeţe, dar se bucură când are ocazia să viziteze biserica Sfântului Mormânt, lăcaş
care şi-a păstrat zidurile intacte chiar dacă timpul a trecut uşor pe lângă el. Aflăm despre acest
monument că are doua încăperi, una reprezintă mormântul lui Iisus, iar cealaltă reprezintă
locul în care îngerul a vestit Învierea Mântuitorului. Şi grădina măslinilor este un loc
interesant de vizitat în viziunea lui Bolintineanu. Majoritatea locurilor pe care le vizitează
autorul au o mare legatură cu evenimentele biblice şi mai mult decât atât, cu Iisus şi patimile
sale. Şi, tot călătorind, ajunge călătorul Bolintineanu chiar şi la râul Iordan, râu înconjurat în
mare parte de sălcii. Râul curge foarte repede şi are apă tulbure. După ce descrie tot traseul
parcurs de pelerinii care merg la acest râu cu scopul de a intra în apele sale, iată că
Bolintineanu este foarte tentat de goliciunea femeilor observată prin cămăşile albe după ce
acestea ies din apă, recunoscând cu sinceritate că este o adevarată plăcere să vadă atâtea
trupuri proaspăt scăldate. Mănăstirea Sfântului Sava nu mai este atât de bine îngrijită ca în
70
trecut, însă după ce a fost consolidată aceasta nu mai păstrează nimic care să încânte privirea
călătorilor. Chiar şi Betlehemul devine ţinta a vizitei lui Bolintineanu, şi, la fel ca până acum,
el se dedică vizitelor la biserici şi ajunge să viziteze şi locul în care se presupune că s-a născut
Iisus. În acest loc autorul a putut citi pe o stâncă „Hic Virginae Maria Jesus Christus natus est,
cu traducerea « Aici s-a născut Iisus Christos din fecioara Maria »”70.
În Egipt autorul e hotărât să viziteze insula Faros, în acest loc aflându-se un far
considerat una dintre minunile lumii, şapte la număr. Dar pentru că a trecut foarte mult timp
de la zidirea acestuia şi el s-a dărâmat, tot ceea ce a rămas în locul lui a fost tot un far, însă
incomparabil ca frumuseţe şi mărime cu cel care a existat anterior. Alexandria are case
frumoase din piatră cu străzi curate şi largi, iar în ceea ce privea comerţul, India este partenera
potrivită pentru schimbul de mărfuri. Vasele sunt cele care facilitează transportul. La Nil, cele
câteva case construite acolo sunt amplasate în vârful unor dealuri pentru a fi ferite de ape. La
Cair nu a întâlnit autorul nimic ieşit din comun, casele au fost foarte mari, iar strazile au fost
murdare, nepavate şi foarte înguste. După multele vizite pe care le face, Bolintineanu
intenţionează să viziteze piramidele egiptene şi chiar face această vizită. Acestea sunt enorme
şi foarte frumoase la privit, însă autorul observă că „a treia este mai mică decît a doua şi a
doua decît cea dintîi”71. Şi Sfinxul a fost pe placul autorului, chiar dacă vânturile i-au îngropat
o bună parte din structură în nisip.
Egiptul primeşte aprecieri din partea autorului atât pentru condiţiile favorabile
comerţului, cât şi pentru pământul roditor, însă toate acestea fiind posibile cu efortul depus de
mâna omului. Singura condiţie ca Egiptul să fi ajuns să prospere pe toate planurile a fost
aceea ca cineva să o facă să devină o ţară civilizată, civilizaţia asigurându-i reuşita. Vânturile
au adus de cele mai multe ori pagube însemnate egiptenilor. Clima este uscată, ploile cad
rareori, însă doar iarna. Alimentaţia o vede Bolintineanu asemănătoare cu cea a românilor,
orezul fiind şi el cultivat în cantiăţti foarte mari. Constantinopolul abundă în morminte,
acestea fiind amplasate la umbră, sub mulţimea de copaci care formează un loc umbros şi
căutat de oameni pe timpul verii pentru plimbări.
După traseul egiptean şi cel al Ierusalimului, Bolintineanu vrea să meargă să viziteze
şi compatrioţii săi din Macedonia. Şi, primul pe lista vizitelor este Salonicul. După vizita
făcută aici, Bolintineanu observă că se acordă importanţă deosebită tutunului, principala
materie cu care se făcea comerţ. Pământul oferea recolte bogate, asta şi pentru că solul era
roditor şi vegetaţia bogată. Apoi, după Salonic, aşa cum ar face orice calator mânat de propria
curiozitate, merge şi Bolintineanu la Muntele Olimp, considerat lăcaşul zeilor. Case sunt

70
Idem, p. 177.
71
Idem, p. 246.
71
foarte puţine în preajma acestui munte, răzlete, iar pământurile nu sunt roditoare. Dacă la
Salonic autorul s-a bucurat de căldură, a întâlnit la Olimp zăpadă pe vârful muntelui. Şi la
muntele Athos merge Bolintineanu şi are ocazia de să viziteze bisericile şi mănăstirile care
s-au construite pe acel munte. În momentul vizitei sale pe acel munte, autorul află că datorită
numeroaselor mănăstiri care se află aici, se spune că Maica Domnului ar fi fost cea căruia i s-
ar fi închinat acest munte. Există aici chiar şi o icoană cu Maica Domnului despre care mulţi
afirmă că este făcătoare de minuni. Ceea ce observă autorul special la mănăstirile de la
muntele Athos este că femeile nu sunt primite aici, ci doar bărbaţii au permisiunea de a se
închina. Multe mănăstiri ne sunt descrise de autor, însă descrierile abundă în detalii istorice,
detaliile preferate de autor indiferent de însemnările pe care le face.
Călătoria în Asia îl face să viziteze celebra cetate Milet, dar, ca de fiecare dată când
întâlneşte vreun loc în care locuieşte popor turc, întâlneşte şi binecunoscuta mizerie şi
dezordine. Lăsând dezordinea la o parte şi concentrându-se asupra monumentelor de aici,
Bolintineanu se gândeşte că majoritatea s-ar fi putut dărâma din cauza cutremurelor dese.
Dacă la o primă vedere se gândeşte că omul ar fi responsabil pentru asemenea dezastre,
urmele dărâmăturilor îl face să reflecteze şi să fie convins că într-adevăr cutremurele sunt
responsabile pentru dezastrele produse. Marmura este materialul din care au fost construite
toate monumentele, însă „în aceste galerii găsirăm mulţime de vaci, adăpostite de soare”72.
Insula Samos a fost în vechime o frumuseţe, însă în momentul călătoriei sale, Bolintineanu a
avut ocazia să îi vadă doar ruinele şi zidurile fortificate care rămas în picioare. Comerţul este
principala activitate a oamenilor, făcut cu fructe, mătase, marmură şi multe altele. Lidia este
ţara cu solul prielnic culturilor. Susanul, smochinele sau stafidele se numără printre cele mai
renumite producţii ale acestui loc. Călătoria în Arhipel are şi ea însemnătate deosebită pentru
autor: „cu toate acestea, natura este încă frumoasă, deşi a pierdut cununa strălucitoare ce
numai civilizaţiunea ştie să împletească. Muzele, deşi mute, deşi cu veşmînt de doliu, vin încă
pe marginele rîpelor, cu ochii plini de lacrimi şi visează la vechea prosperitate. În adevăr,
aceste insole păstrează încă poezia lor”73.
Apropiindu-se uşor vremea când avea să i se permită întoarcerea acasă, Bolintineanu
doreşte să viziteze şi ţinutul Moldovei, mai ales pentru frumuseţea mănăstirilor zidite în mare
parte de Ştefan cel Mare. Autorul este convins că muntenii nu ar avea nicio şansă în a se
întrece cu frumuseţile Moldovei. Prima mănăstire de pe lista lui D. Bolintineanu este
Războieni, locuită în totalitate de călugăriţe. Primirea făcută de superioara acesteia este cu
mult peste aşteptările autorului plăcut surprind de ospitalitatea care i se acordă. Şi la Văratec

72
Idem, p. 417.
73
Idem, p. 469.
72
are parte de aceeaşi primire caldă din partea călugăritelor. Satul din preajma mănăstirii este
populat aproape în totalitate cu casele călugăriţelor, numeroase de altfel. De departe însă, cea
mai frumoasă i se pare autorului mănăstirea Agapia, mai ales pentru aşezarea între munţi.
Când vorbeşte despre frumuseţea călugăriţelor, de departe cele mai frumoase sunt la
mănăstirea Razboieni. La mănăstirea Neamţului, mănăstire de călugări, lucrurile se schimbă
din perspectiva curăţeniei, asta pentru că dezordinea este resimţită până în cele mai mici
colţişoare. Spitalul care este în incinta mănăstirii nu se bucurp nici el de curăţenia care în mod
normal ar fi trebuit să existe într-o astfel de instituţie. Văzând toate acestea, autorul ştie cu
certitudine că acele călugăriţe pe care le întâlneşte sunt întru totul dedicate vieţii lor şi o
înfrumuseţează cum pot ele mai bine, chiar daca dorul de patrie este poate mult mai mare
chiar decât al său, care este exilat de zece ani. De altfel, singurele conversaţii pe care
Bolintineanu şi călugăriţele le poartă sunt în mare parte despre patrie.
Locurile vizitate de Bolintineanu sunt multe, însă unicul mod de a parcurge toate
însemnările sale este acela de a evita lungile relatări istorice şi datele unor evenimente care pe
unii cititori nu îi încântă.. Trecând peste acestea, volumul poate fi parcurs cu uşurinţă.

III.4. Ion Codru Drăguşanu, epistolele peregrinului cu

însemnătate
Volumul de călătorii al lui Codru – Drăguşanu este unul cu însemnătate, mai ales că el
nu are foarte multe volume scrise. Datorită formei epistolare sub care sunt scrise însemnările
sale, Georgeta Antonescu afirmă „în cartea lui Drăguşanu, deşi ficţiunea epistolară ne obligă
să ni-l imaginăm mereu cu condeiul şi hârtia la îndemînă, călătoria sa se confundă totuşi cu
existenţa personajului, ea se constituie ca o lume şi o viaţă aparte, începând cu o rupere bruscă
de familie şi de tradiţie şi sfârşindu-se în suspensie, fără nicio punte de legătură epică cu
biografia de mai tîrziu a autorului – povestitor”74. După prima epistolă pe care o trimite din
Câmpulungul României, aflăm despre acest spaţiu că este unul minunat mai ales pentru că în
jurul său se vedeau două dealuri şi un râu care îi dădeau acest aspect pitoresc. Aproape de
Călăraşi admiră natura, iarba imensă care e capabilă să ascundă printre firele ei până şi un
călareţ cu cal cu tot. Pentru a prinde gustul muncii, încearcă şi el să fie de ajutor la strânsul
fânului, însă de la bun început se observă stângăcia şi lipsa experienţei. Bordeiele de la
Călăraşi îl fac să se gândească la soarta omenească şi asta pentru că vede oameni înstăriţi
locuind în aşezări de acest fel, în timp ce în zona sa aceste bordeie au servit drept adăpost
strict ţiganilor. Zona Târgoviştei i se pare frumoasă, dar nu şi mulţimea de case şi de

74
Georgeta Antonescu, Introducere în opera lui Ion Codru Drăguşanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p.
53.
73
pământuri care nu au stăpân. La vederea acestei privelişti, el gândeşte: „Pre cînd în toată
Romînia nu e o palmă de pămînt fără propietar, în Tîrgovişte sunt sute de case date cu curţi,
cu gradini în posesiunea cucuvelelor, apoi multe temple, mare parte încă întregi, părăsite şi o
masă de ruine ale palatului lui Ţepeluş vodă, frumos cîntate de poetul Cîrlova”75. Indirect, din
aceste informaţii ne putem da seama de gândurile autorului în ceea ce priveşte hărnicia
oamenilor, sau, pe de altă parte de lipsa populaţiei din acel loc.
Poate cel mai de seamă moment din peregrinările autorului – personaj este acela când el
ajunge pentru prima dată în „Babilonul Romîniei”76, Bucureşti. Amestecul de limbi, de
porturi, de obiceiuri îl dezorientează pe Drăguşanu. La un moment dat, vorbind despre
atracţiile Bucureştiului, ajunge să ironizeze Cişmigiul, numindu-l „custătoare dintr-un lac de
broaşte şi lipitori”77. Vindobona, Viena Austriei pe româneşte se mândreşte cu turnul
Mitropoliei Sfântul Ştefan, care, după spusele lui Drăguşanu este pe al treilea loc în ceea ce
priveşte înălţimea sa, după piramida din Egipt, dar şi după turnul Catedralei din Strassbourg.
Mai mult, el vede turnul acesta ca principală atracţie a oraşului. Despre case ne povesteşte că
sunt la fel de înalte, dar străzile nu îi sunt deloc pe plac. Ungaria o aseamănă în anumite
privinţe cu România, mai mult pentru naturaleţea ţinuturilor, neprelucrate de mâna omului. În
Italia apreciază construcţia drumurilor pavate cu piatră şi terenurile care au în preajmă canale
pentru a facilita irigaţiile. Creşterea viermilor de mătase constituie îndeletnicirea tuturor
locuitorilor. Viermii de mătase sunt crescuţi cu frunze de dud sau de mur ale arborilor şi ale
arbuştilor plantaţi de o parte şi de alta a străzilor.
Catedrala din Milano se numără şi ea printre acele monumente plăcute de autor.
Marmura albă şi statuile din jur încântă ochii trecătorilor. În Roma, vizita îi lasă un gust amar
lui Codru Drăguşanu când vede din Forul de altădată doar nişte ruine, devenite adăpostul
animalelor. După turul Italiei, autorul hotărăşte să se întoarcă şi în ţară, din nou în mijlocul
civilizaţiei, la Bucureşti. Rânduri semnificative acordă peregrinul descrierii navelor de
călătorie, nave pe care el le considera interesante. „Suirea în naie se chiamă îmbarcare,
descinderea – desbarcare şi călătoria pre apă naigaţiune”78. Ajuns în România nu uită să
descrie frumuseţea pădurilor cu fel de fel de animale salbatice şi tot felul de arbori.
Agricultura nu prezintă semne de modernitate, primitivismul fiind încă dominant, însă cu
toate acestea producţiile erau înfloritoare. Vizitând bisericile de pe teritoriul românesc îşi dă
seama că preocupare foarte multă pentru buna lor funcţionare nu există şi numărul călugărilor
şi al călugăriţelor este mult prea mare în raport cu numărul locuitorilor ţării. În cazul

75
Ion Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1980, p. 55.
76
Idem, p. 56.
77
Idem, p. 59.
78
Idem, p. 89.
74
învăţăturii „Apoi mă mir cum nu se înfiinţeaza universitate, căci statul are destule medii79;
dară pentru aceasta e încă prea tînara cultura romînească”80. Şi moşiile sunt foarte multe pe
teritoriul românesc. Foarte pregătită este şi poliţia în România deoarece paza este făcută şi
noaptea, nu doar ziua, siguranţa fiind principala preocupare a acestei instituţii. Pe lângă cele
câteva frumuseţi ale ţării, iată că autorul se transformă dintr-o dată într-un om dezamăgit de
propria ţară, un om care din cauza vieţii mizere pe care o vede la semenii săi ajunge să nu îşi
dorească nici măcar să mai povestească cele văzute în ţara natală. Când merge în Germania,
apreciază foarte mult apele minerale, vindecatoare ale unor boli, dar şi natura care
înfrumuseţează locurile. Bavaria nu este renumită pentru viţa - de - vie, însă hameiul folosit la
fabricarea berii este cultivat pe plantaţii întregi. Din Germania, autorul pleacă din nou în
Franţa. Aici povesteşte cum savurează pastele din ficat de gâscă şi cum nu se mai poate sătura
mâncând. În ceea ce priveşte societatea, ştie că francezii sunt printre cei mai importanţi
oameni ai lumii, însă un lucru este sigur şi anume distincţia dintre clase care duce uneori la
degradare socială. Parisul îl vede ca pe „sufletul Europei”81.
La Londra nu agreează foarte mult clima, dar profită de câteva zile cu timp frumos
pentru a vizita pe larg regiunea. Când merge la Oceanul Atlantic este uimit de panorama pe
care acesta i-o oferă, mai ales în momentul în care umple portul cu valurile sale. Aceste
scrisori cu însemnări de călătorie din Paris, dar şi din Londra nu conţin relatări pe larg, ci în
semn mai restrâns, asta pentru că autorul reuşeşte să creeze un tablou pictat cu impresiile sale
nu foarte detaliate, ci doar atât cât este necesar. Londra îi pare mai puţin arhitecturală faţă de
Paris din perspectiva clădirilor. Mai mult decât atât, opulenţa pe care o arată londonezii i se
pare lui Drăguşanu ieşită din comun şi asta pentru că vede numeroase case ce au scările
pardosite până aproape de stradă, lucru făcut în mare parte pentru a se mândri. Grădinile cu
flori şi verdeaţă sunt pe placul său. La o destinaţie numită Box hall s-au dat lupte între oameni
asemănători gladiatorilor, lupte pe care autorul le consideră de prost gust şi nu le înţelege
sensul. Plimbându-se în centrul Londrei autorul vede foarte multe magazine, cu mărfuri
puţine, asta pentru că patronii au fabrici care îţi pot aduce comanda în fiecare zi a saptămânii.
Întorcându-se după ceva timp la Paris mai admiră încă odată grădinile cu flori şi
parcurile parizienilor. Castelele i se par de o reală frumuseţe, dar găseşte momentul potrivit
pentru a face comparaţie între grădinile englezilor şi ale parizienilor, cele ale englezilor având
o iarbă măruntă şi foarte bine îngrijită, superioară celei din Paris. Până şi cele mai mici lucruri
îi atrag atenţia lui Drăguşanu, semn că din moment ce îşi propune să viziteze un loc, se

79
mijloace
80
Idem, p. 100.
81
Idem, p. 129.
75
concentrează pe acesta până la cele mai mici detalii. Pe timpul vizitei la Paris autorul merge şi
la operă şi este surprins plăcut de numărul spectatorilor, iubitori de artă. Clădirea a avut şi ea
puterea de a atrage privitorii prin măreţia sa. Şi palatul de la Versailles îl impresionează,
făcându-l să îl considere poate cel mai frumos din toată lumea. Sălile numeroase pentru rege
şi regină, grădinile superbe, sala teatrului, dar şi capela de acolo, toate au făcut din acest loc
unul de poveste. Odată cu vizita acestui palat se încheie vizita autorului în Franţa, el
specificând „de la toate acestea frumuseţi-mi luai adio, poate pentru totdeauna”82.
La Neapole, printre multele icoane făcătoare de minuni o vede şi pe cea a Santei –
Brigitta, care are harul de a proteja călătorii de pericole fie pe mare, fie pe uscat. Campo
Santo, cimitirul din Napoli îi place atât de mult lui Ion Codru – Drăguşanu încât acesta afirmă
că nu i-ar fi păsat dacă murea atunci, doar să aibă şansa de a fi înmormântat acolo. În Italia nu
îl încântă vara cu temperaturile ridicate, deoarece iarba se usucă, totul pare „istovit”, iar
fructele coapte de razele soarelui nu au un gust atât de bun precum cele din România. În Rusia
îi plac poştele care transportau călătorii, poşte care circulă cu viteză ridicată. Oaspeţii au
privilegiul de a primi adăpost gratuit la casele poştei, se bucură de comoditate şi de condiţii
bune de trai. Străzile sunt largi, pe placul călătorului Drăguşanu. Conştient de faptul că Rusia
era o ţară mare, autorul ştie totodată şi că resursele ţării nu sunt îndestulătoare şi că regulile pe
care trebuie să le respecte oamenii îi face să nu se bucure întru totul de a lor ţară. Cu toate că
spune de fiecare dată că este ultima călătorie în Paris, anul 1844 îl surprinde pe autor tot la
Paris. Desele sale vizite au loc şi pentru că el nu se simte niciodată renegat sau respins de
vreun popor. Se adaptează uşor oricărui loc şi se bucură de apreciere din partea tuturor, nu
pentru condiţia sa socială, ci pentru că are calităţi intelectuale apreciate de toţi. Acceptarea
oricăror condiţii de viaţă, fie ele şi modeste fac din Drăguşanu un model pentru cei cu care
intră în contact.

82
Idem, p. 166.
76
 CAPITOLUL IV. MOMENTE DIN CĂLĂTORII

Ori de câte ori o persoana călătoreşte, atât în ţară cât şi în străinatate, reuşeşte să
trăiască momente de neuitat. Acest lucru li se întâmplă şi celor patru autori care au trăit în
pelegrinările lor suficiente momente pe care să le împărtăşească şi cititorilor. Episoadele trăite
nu sunt doar clipe de fericire, ci şi momente mai puţin fericite, momente în care frica le este
singurul tovarăş sau momente amuzante. Toate acestea devin de neuitat şi se transformă în
amintiri de suflet.

IV.1. Vasile Alecsandri – momente importante din călătorii

Un moment important din timpul călătoriilor lui Vasile Alecsandri este momentul în care se
întâlneşte cu amicul V după o perioadă îndelungată. Povestea lui V în ceea ce priveşte
dragostea lui pentru Cecilia este ascultată cu atenţie de către autor şi prietenia care îi leagă se
consolidează cu poveşti spuse atât de unul cât şi de celălalt. Tocmai călătoria e cea care îi face
pe cei doi să se reîntâlnească, pentru că, aşa cum afirmă însuşi autorul:
„Adevăratul călător e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să meargă
unde l-a duce fantazia lui, astăzi spre răsărit, mîni spre apus, astăzi pe mare, mîni pe
uscat. Iar cît pentru acela care se jertfeşte de bunăvoie unui ţel întocmai după harta
geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a se purta pe sineşi ca pe un pachet
dintr-un loc într-altul”83.
Printre multele momente din viaţa autorului se numără şi acele zile în care acesta este cuprins
de o melancolie profundă la gândul situaţiei ţării natale. Munţii, apele, pădurile, florile, fetele,
toate acestea îi par nespus de frumoase dintr-un motiv destul de simplu, acela că fac parte din
ţara sa. La toţi autorii care au înfăptuit călătorii se observă cu foarte mare uşurinţă nostalgia
care îi cuprinde la gândul ţării lor. Patriotismul este adânc înrădăcinat în sufletele, în mintea şi
în faptele lor. Alecsandri apreciază foarte mult românul, asta pentru că este demn să îşi
păstreze obiceiurile din moşi strămoşi, pentru simplitatea de care dă dovadă, pentru dansurile
şi voia bună care îl caracterizează. Considerând poporul român unul liniştit, este sigur că va
ajunge departe şi că se va afirma ca naţie pe toate planurile. Unul din momentele frumoase
apărute în opera lui Alecsandri este momentul în care acesta enumeră unele din obiceiurile
83
Vasile Alecsandri, Călătorie în Africa, Editura Literatura pentru Toţi, Bucureşti, 1960, p. 82.
77
românilor, obiceiuri ca vestitele şezători la care participă fetele şi feciorii, horele dansate mai
ales de locuitorii de la sate învăţati cu dansul. Nu doar obiceiurile sunt descrise în carte, ci şi
bucuria cu care locuitorii aşteaptă să vină primăvara pentru a trece la munca pământului,
îndeletnicire veche, dar care le asigură traiul decent. Hărnicia românilor este de multe ori
amintită în multe lucrări literare. Autorul poartă foarte des discuţii cu însoţitorii săi de
călătorie, iar în unele momente ajunge să râdă din motive neştiute nici chiar de ei. Povestesc
diverse întâmplări şi dorinţa de a spune cât mai multe îi face uneori să vorbească unii peste
alţii, nemaînţelegând nimic. Toate acestea sunt întâmplări frumoase. Povestea călugărului de
la mănăstirea unde a fost odată portretul lui Alexandru Lăpuşneanul a meritat să fie
repovestită de autor în paginile sale. Călugărul a avut în chilia sa un pistol, nu pentru a speria
tâlharii cum glumeşte autorul, ci pentru că acesta i-a amintit de trista zi în care şi-a pierdut
soţia, ucisă tocmai de tâlhari. În tinereţe, călugărul a fost vânător, iar din cauza unei încăierări
cu tâlharii, aceştia s-au răzbunat ucizându-i soţia, pe mult prea iubita sa Elenuţa. Pistolul l-a
păstrat pentru amintirile pe care i le pricinuieşte, amintiri dureroase. La auzul acestei poveşti,
autorului i-a fost umbrită faţa de tristeţe şi totodată de compasiune pentru călugărul care şi-a
dedicat viaţa sa traiului la mănăstire imediat după pierderea soţiei. O întâmplare amuzantă
este din vremea când autorul s-a aflat în zona Bistriţei şi când, mânat de dorinţa de a culege
câteva fructe, însoţit fiind de alţi tineri, a dat peste o livadă în care fructele au fost culese de
câteva fete tinete. Speriate de intenţia străinilor, fetele au aruncat cu multe fructe în ei doar
pentru a-i goni. Aflând într-un final de intenţiile băieţilor, curate de altfel, ele s-au liniştit, ba
chiar băieţii au primit câte o sărutare din partea acestora. Voia bună a luat locul sperieturii şi
totul s-a sfârşit cu bine. Ne mai povesteşte Alecsandri şi de momentele de vizită la unele
mănăstiri, unde a avut parte de câte un ospăţ regesc şi de câte o primire caldă.
Când se află în vizită la Borsec ni-l prezintă pe faimosul Figaro, personaj priceput la
foarte multe meşteşuguri, care mai de care mai interesante. Artificiile care au ieşit aprinse din
mâinile sale au fost o adevărată încântare pentru cei din Borsec. Pentru a asigura cititorii de
beneficiile apelor de la Borsec, Alecsandri povesteşte despre un cioban care, bolnav fiind a
ajuns în zona aceasta şi când s-a spălat cu apă din râu, a văzut că boala de care a suferit s-a
atenuat. Aşa se pare că au fost descoperite aceste ape minerale. Alt moment mult mai amuzant
este cel în care autorul, aflat în vizită la Balta – Albă călatoreşte cu căruţa şi ajunge să cadă
din aceasta în momentul în care una din roţi s-a rupt. Aflându-se căzut în mijlocul drumului,
el afirmă „aceasta de pe urmă întimplare mă făcu să blastăm impresiile de voiaj din
Valahia”84. După căzătura de care a avut parte, autorul a rămas, după cum aflăm din cele
spuse de el, cu o experienţă urâtă în ceea ce priveşte călătoria cu căruţa, cât şi în ceea ce
84
Idem, p. 180.
78
priveşte condiţiile Valahiei. În momentul călătoriilor în Africa, prima grijă a lui Alecsandri
este să îi scrie o scrisoare care ia forma unei însemnări cu privire la ceea ce avea să viziteze pe
pământul african şi, sigur de drumul pe care avea să îl facă, acesta e convins că Dumnezeul
care îi protejează pe călători îl va feri de necazuri, indiferent de situaţiile în care se va afla.
Vasele pe care călătoreşte îi devin complice la minunatele peisaje pe care are ocazia să le
vadă. Marea este pentru el un adevărat paradis, o panoramă de neuitat. În călătoria la Biariţ,
dorind să înoate şi ieşind în larg, autorul se loveşte cap în cap cu un tânăr englez. Tocmai
această lovitură îi transformă pe cei doi în tovarăşi de drum, ei hotărând să călătorească
împreună în Spania. Astfel, ei îşi dau întâlnire la Baiona, de unde aveau să călătorească
împreună, pe autor amuzându-l foarte tare că a avut ocazia de a-şi întâlni însoţitorul chiar în
largul mării. Călătoria celor doi e un bun prilej de a se cunoaşte, ei fiind diferiţi atât ca neam,
cât şi ca personalitate. Poate singurul lucru care îl deranjează pe Alecsandri este momentul în
care tânărul englez are intenţia de a cânta ceva, defectul lui fiind acela de a nu fi deloc
priceput într-ale muzicii. În rest, călătoria decurge în mod normal, fără incidente neplăcute.
Ce iubeştze cel mai mult autorul în călătoriile sale este să se plimbe pe malul mării. Pe de altă
parte, ori de câte ori porneşte la drum pe un vas în căutarea altor locuri pentru ale sale
călătorii, el simte că dorul de familie şi de casă creşte pe zi ce trece. Gândul lui este acela că
nu va mai avea ocazia să mai vadă măcar odată familia, iar acest lucru îl doare enorm. Dorul
de familie este îmbinat şi cu plăcerea pe care o simte la vederea peisajelor care se derulează
pe dinaintea ochilor săi. Tangerul i se pare un oraş deprimant, lipsit de voioşia şi de bucuria
locuitorilor. Pare mai degrabă o stare de suferinţă continuă aici, iar acest lucru îi displace lui
Alecsandri. Angel, camaradul său îi împărtăşeşte părerea ori de câte ori are ocazia. La Tetuan,
autorul şi Angel sunt nevoiţi să îndure setea. Tot în împrejurimile Tetuanului autorul, Angel şi
Hagi - Mustafa sunt prădaţi de hoţi, care îi lasă fără provizii.
E foarte uşor de înţeles că momentele trăite de Vasile Alecsandri nu sunt nici pe departe
unele uşoare, ci mai degrabă unele în care liniştea călătorilor depinde foarte mult de felul în
care ei înşişi sunt capabili să facă faţă situaţiilor în care se află. Doina Curticăpeanu spune în
volumul dedicat lui Vasile Alecsandri, următoarele : „În ceea ce-i priveşte pe Alecsandri şi
Bolintineanu, pentru ei Orientul este « tărîmul sentimentelor totalitare, al pasiunilor fără
întoarcere, al extremelor adică, spaţiul ideal al poeziei romantice »”85. Imaginaţia lui
Alecsandri este nemărginită, aceasta fiind îmbinată cu inteligenţa. Ambele însuşiri au reuşit
să îl inspire pe autor să creeze volumul Călătorie în Africa, un volum care formează
cititorilor o cultură generală vastă asupra literaturii de călătorie a secolului al XIX- lea.

85
Doina Curticăpeanu, op. cit. pp. 113 – 114.
79
 IV. 2. Dinicu Golescu, captiv între amintiri şi momente
Dinicu Golescu are şi el parte în călătoriile sale de momente de neuitat. Atenţia sa este
îndreptată asupra modelelor pe care vrea să le aducă în ţara natală, pentru a contribui astfel la
modernizarea acesteia, mai ales din punctul de vedere al instituţiilor de învăţământ, pe care el
pune mare preţ. Un moment important pentru el, aflat în ipostaza călătorului este cel în care
asistă la încoronarea împăratesei, în oraşul Prezburg. Spectator fiind, a fost fascinat de
preţuirea şi de atenţia acordată împărătesei de către supuşii săi, pe când în ţara sa, la astfel de
ceremonii, oamenii înjură, scuipă şi se comportă nepoliticos. Acest comportament este încă un
motiv pentru care el se străduieşte să aducă schimbări în ţara sa. Călătorind la Viena, Golescu
vizitează un lăcaş în care sunt strânse numeroase arme, iar frumuseţea acelui loc îl îndeamnă
pe el să îndemne la rândul său pe alţii să viziteze acest loc, pentru că vor avea şansa de a
vedea arme şi lucruri niciodată întâlnite sau măcar închipuite. Este conştient că relatările sale
nu mulţumesc întru totul cititorul şi de aceea îl îndeamnă pe acesta să meargă el insuşi să
viziteze respectivul loc. Deşi la Viena stă o lună, aceasta i se pare insuficientă pentru a putea
să vadă tot ceea ce oferă bunăstare vienezilor. El îşi doreşte să afle mai multe detalii despre
interesul locuitorilor pentru ca străzile să fie udate şi măturate în oricare moment al zilei,
despre cum sunt construite drumurile în aceste zone, sau despre corpurile de iluminat care
luminează oraşele pe tot parcursul nopţii. Lucrurile aparent obişnuite reuşesc să stârnească în
Golescu o plăcere imensă, asta pentru că este conştient că şi în România ar putea fi aşa ceva,
însă cu puţin ajutor. De multe ori el îşi arată puţin şi partea critică în ceea ce priveşte unele
instituţii româneşti, însă nu pentru a scoate în evidenţă părţile proaste ale ţării, ci pentru a
arăta ce trebuie îmbunătăţit şi în societatea românească. Critica sa nu este venită din răutate, ci
din dorinţa de a ajuta.
Mulţimea de spitaluri, de şcoli, de ajutoare date nevoiaşilor îl impresionează pe autor,
ajungând să afirme „O, cît de mult s-au înălţat iubirea de omenire!”86. Văzând cât de evoluată
era societatea din afară, el ajunge la tragica concluzie că ţara sa este inferioară faţă de celelalte
şi că a rămas codaşă la tot ceea ce înseamna modernitate. În Veneţia fiind, el întâlneşte un
călugăr român. Intrând în vorbă cu el, Golescu afla cu părere de rău cât de nemulţumit este
călugărul de situaţia bisericească din Ţările Române şi că din cauza neregulilor existente el a
ales să plece din ţară. Lacrimile pe care mărturiseşte autorul că le varsă sunt dovada vie a
milei pe care o are pentru neamul său. Dar, totodată, el este încrezător că odată cu trecerea
anilor, semenii săi vor ajunge să fie şi ei în rândul celorlalte ţări. Modest din fire, de multe ori
este conştient că părerile sale sunt dure şi din această cauză el se adresează direct cititorilor,

86
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele, Editura Literatura pentru Toţi, Bucureşti, 1964, p. 50.

80
spunându-le să îl certe dacă vorbeşte neadevăruri sau să fie de acord cu el dacă ei consideră a
fi adevărat ce spune. Aflat la Veneţia chiar de sărbătoarea Înălţării, el împărtăşeşte cu cititorii
ritualurile acestei sărbători. Ne spune despre trei vrăjitori deghizati care duc daruri Maicii
Domnului, despre dracii de aramă care bat clopotele şi multe alte lucruri de acest fel. La
Milan, aflându-se în vizită, aproape că este scuipat de un locuitor cand îi spune cât de puţin
timp a stat în ţara sa. Aceşti milanezi sunt primitori, însă îşi doresc din inimă ca cei veniţi în
vizită să stea o bună perioadă în ţara lor pentru a avea timp să viziteze toate frumuseţile, să
vadă tot ce este interesant de văzut.
Bun observator al celor trebuincioase în ţara sa, Dinicu Golescu îşi structurează într-un
mod cu totul şi cu totul special volumul Însemnare a călătoriii mele, el făcând aceste
călătorii strict pentru a se reîntoarce în ţară cu forţe proaspete care să îl ajute să înceapă
schimbarea condiţiilor de aici. Schimbările le vrea atât în domeniul şcolar, cât şi în cel
administrativ, social, religios şi toate câte mai sunt de amintit. Şi, efortul său merită să fie pe
deplin apreciat de cititori, aceştia putând vedea în el un model demn de urmat, un om care s-
a străduit să facă din ţara sa una mai bună.

IV. 3. Momente din călătoriile domnului D. Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu a fost cel mai prolific scriitor al epocii paşoptiste, opera
sa - în română şi franceză - numărând peste 800 de titluri de poezii, lucrări în proză, piese,
însemnări de călătorie, publicistică. În cazul însemnărilor de călătorie, el se inspiră în mare
măsură de la alţi reprezentanţi ai genului, printre aceştia numărându-se Chateaubriand
(volumul Itinerar de la Paris la Ierusalim) şi Lamartine (volumul Amintiri, impresii,
gânduri şi peisaje, în timpul unei călătorii în Orient). Notaţiile sale de călătorie prezintă
printre multe alte aspecte şi peripeţiile trăite de autor de-a lungul anilor în care a călătorit
dintr-un colţ de lume în altul. Din cauza exilului, Bolintineanu este nevoit să se despartă de
ţară şi de prieteni. Un moment marcant este cel de la Orşova, când este nevoit să se despartă
de prietenul său, Vasile Alecsandri, acesta din urmă având permisiunea de a se întoarce în
ţară. Despre vizita la Ada – Kale, autorul povestea „aici am fost în anul 1848, împreună cu
alţi şaisprezece soţi români, închisi trei zile, aşteptând o ocazie ca să ne pornească înainte cu
escorta noastră turcă ce ne aducea de la Cotroceni prin Giurgiu şi Dunăre ca să ne ducă la
Semlin”87. După spusele lui D. Popovici, „Călătoriile sînt (sic!), pentru Bolintineanu, un
prilej de călătorie în trecut. Spiritul său, hrănit cu o bogată lectură, era mai puţin pregătit să

87
D. Bolintineanu, Opere VI, Călătorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 4.

81
 recepţioneze datele realităţii contemporane”88. Când ajunge la românii din Bulgaria, autorul
are parte de întâmplări puţin neplăcute, asta pentru că „voi spune însă despre cele ce ni se
întâmpla cu ţăranii români, fugiţi în partea Bulgariei. Acesti nefericiţi, văzându-ne prinşi şi duşi de
turci, îşi închipuiau că eram din acei oameni răi şi asupritori ai săracilor, de urgia cărora se vede că ei
dezertaseră, căci ori de câte ori gimia se oprea la câte un sat, oamenii ne ieşeau înainte şi ne
blestemau în termeni ce ne făceau să înţelegem că ei credeau că sîntem nişte tirani ai ţăranilor”89.
Autorului i se pare că toată această situaţie este datorată conducătorilor romîni care stârnesc
poporul împotriva celor exilaţi. Pe parcursul călătoriilor, Bolintineanu trece prin multe
momente, de la acela în care îndură mizeria în locandele la care se cazează, până la
ospitalitatea de care se bucură el atunci când se cazează la casa unor bulgari. Toate aceste
momente constituie un prilej pentru ca autorul să le însemneze în volumul sau. Întâmplările
iau un aspect amuzant când, la Varna fiind, rămâne peste noapte la un han aflat în stăpânire
turcească şi este invadat de şoareci în camera ce îi fusese acordată. Frigul din cameră şi lipsa
hranei fac micile animale să roadă încălţămintea autorului, iar pentru a scăpa de acestea,
Bolintineanu le arunăt o lumânare care le serveşte drept hrană şi în acest mod reuşeşte să
scape din calea lor. Cele mai multe momente petrecute de autor şi de însoţitorii săi, sunt cele
în care sunt invitaţi de diferite personaje importante la masă, aşa cum este cazul unui
guvernator al unei insule din Turcia. Condiţiile de care se bucură autorul arată că în ciuda
ipostazei de exilat în care se află, el este acceptat şi plăcut de oamenii majoritari din afara
graniţelor ţării.
La Jaffa, locul de cazare al călătorilor a fost un schit al unor greci, unde aceştia au
făcut cunoştinţă cu părintele Ştefan. Dacă în trecut Bolintineanu a avut parte de experienţa
neplăcută cu şoarecii, aici situaţia este într-o oarecare măsură asemănătoare. „Camera ce ni
se deschise, cu tot numele de simandicoasă, nu avea nici geamuri la ferestre, nici aşternut în
paturi; dar era peste tot o mare pulbere în care înotau, în toată fericirea lor, milioane de
purici călugăreşti”90. În cuvintele lui D. Bolintineanu este o urmă de ironie fină, asta pentru
însuşirea pe care o atribuie puricilor. Aluzia este facută la condiţiile nefavorabile din acel
schit. În ciuda spuselor egumenului că acea camera ar fi una simandicoasă, ceea ce
întâlneşte autorul acolo nu este nici pe departe curăţenie sau ordine, ci dezordine şi haos.
Toata această dezordine o pune pe seama lipsei unei mâini de femeie care să se ocupe de
curăţenia locului, recunoscând meritele femeii. Ne povesteşte şi despre mâncarea pe care o
serveşte în părţile Ierusalimului, când merge în vizită în perioada sărbătorii Paştelui. Aici i

88
D. Popovici, Dimitrie Bolintineanu, în D. Bolintineanu, interpretat de George Călinescu, Şerban Cioculescu,
A. Densuşianu et. al. Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 102.
89
D. Bolintineanu, op. cit. p. 18.
90
Idem, p. 123
82
 se pare că bucatele, în special fasole nu sunt îndestulătoare. La Ierusalim are din nou parte
de cazare nu foarte bună din partea călugărilor greci aflaţi aici, care au dat dovadă de
comportament inuman „de aici ne trimise să locuim într-o sală mare, cu alţi patruzeci de
pelerini. Aici ne aşternuse, pe lespede de piatră, câte un ţol vechi ca la cîni”91. Vizita la râul
Iordan este descrisă de Bolintineanu până la cele mai mici detalii, de la momentul plecării,
până la plata dării pentru patriarhi şi multe altele. Poporul din Ierusalim iese să vadă
mulţimea pelerinilor care vin din diferite motive în acest loc. Ritualul de la râul Iordan este
descris de Bolintineanu astfel:
Fiecare se cufunda de trei ori în apă; o a doua persoană trebuia să-l moaie. Avea fiecare om
şi femeie o cămaşe de borangic supţire, făcută înadins pentru scăldarea în Iordan. Cu această
cămaşe trebuie să se îngroape la moarte. Unii însă nu aveau cămăşi. Femei de toate vîrstele
şi albeţele, cu cămăşi supţiri, altele fără cămăşi, despletite, se aruncau în apă, printre
oameni, şi îşi expuneau astfel corpul lor la vederea arabilor surîzători. Ar fi crezut cineva că
vede o scăldătoare a nimfelor din mitologie. Atîta numai că cele mai multe din aceste nimfe
îmbătrîniseră şi se urîţiseră acuma. Un preot grec intrase în apa îmbrăcat, şi acolo citea pe o
carte92.
Este evident faptul că autorul este fascinat în mod special de femeile frumoase, tinere
şi nu se sfieşte să critice imperfecţiunile celor mai în vârstă. Pe parcursul călătoriilor sale,
Bolintineanu se şi îmbolnăveşte, iar în zilele în care nu se simte bine meditează asupra unor
aspecte existenţiale, cum ar fi dacă omul ar trăi zile egale de bucurie şi de tristeţe. Frecvent, îi
apare în minte şi imaginea patriei, la care se gândeşte ori de câte ori întâmpină o greutate. În
viziunea lui Teodor Vârgolici, „D. Bolintineanu e devorat de nelinişti, e stăpînit de voluptatea
plecărilor, de chemarea nostalgică spre alte orizonturi, de dorinţa de a rătăci pe ţărmuri
necunoscute”93. În Egipt, autorul a dorit să viziteze piramidele şi să urce în vârful lor. Dar,
atât el cât şi cei care îl însoţesc nu s-au putut bucura pe deplin de vizită, asta din cauza
arabilor care, pentru a-i ajuta să coboare de acolo, au profitat pentru a le cere bani, căci altfel
acolo ar fi rămas. Revoltat de tupeul şi îndrăzneala acestora, Bolintineanu le dovedeşte că este
capabil să coboare singur, scăpând astfel de plată. În interiorul piramidelor s-a întâmplat ca
arabii să le stingă lumina, îngreunându-le accesul spre ieşire, tot din dorinţa de a obţine bani.
De această dată însă, autorul este nevoit să plătească pentru ca arabii să reaprindă luminile. La
Cair „cumpărai un cap de mumie de om, pentru puţin lucru; dar fusei silit să-l arunc, pentru
dezgustul ce-mi pricinuia a lui vedere. Era bine păstrat”94. În călătoria spre românii din

91
Idem, p. 153.
92
Idem, p. 166.
93
Teodor Vârgolici, Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 140.
94
D. Bolintineanu, op. cit. p. 262.
83
Macedonia, autorul se întâlneşte cu Mircea Eliade, despre care povesteşte că este în fruntea
revoluţionarilor democraţi, dar că este mascat sub o influenţă venită din partea otomanilor.
Dorinţa sa de a afla cât mai multe despre românii din afara ţării este împiedicată pentru un
timp în momentul în care Bolintineanu se îmbolnăveşte de friguri. În insula Halicarnase,
Bolintineanu merge împreună cu Ion Ghica la un anume Newton care studiază detaliat
mormântul lui Mausole. Bolintineanu este primit cu răceală şi scepticism de acest Newton,
motivul fiindcă îl crede arheolog venit să îi fure munca, să profite de munca depusă de el până
în acel moment. Dar, după ce Ghica îl lămureşte cu privire la rolul lui Bolintineanu, Newton
îşi schimbă părerea şi devine prietenos. După această întâmplare, urmează una periculoasă.
Vântul puternic iscat pe mare a pus în pericol vasul pe care s-a aflat şi autorul. Pericolul
scufundării vasului a fost aproape, iar, după spusele autorului „pentru întîia oară în vieaţa-mi
văzui murind şi avui un simţimînt penibil”95.
De câteva ori, Bolintineanu renunţă să mai viziteze unele locuri, asta pentru că
oboseala este principala piedică în calea voinţei sale. Oboseala însă dispare pentru că
momentul în care autorul avea să ajungă din nou acasă era aproape. Şi, pentru acest lucru, el
afirmă: „voii să văz Moldova, acest vechi pămînt al luptelor şi unde astăzi mă fălesc că am
cei mai buni ai mei amici”96. În timpul călătoriei spre Moldova, Bolintineanu cunoaşte un
boier moldovean pe care condiţiile vremii îl sperie îngrozitor. Frica de înec pe care acesta o
simte îl face să nu mai ştie de el. Un alt personaj de pe vas, o baroană, a căutat cu orice preţ
să intervină în discuţiile pe care Bolintineanu le-a purtat cu ceilalţi călători. Obişnuieşte să
vorbească despre viaţa sa, despre familie, despre origine şi toate cele. Moment amuzant este
şi scena iscatăla masă între un boier şi sus- numita baroneasă: „Boierul perdu echilibrul şi
căzu cu scaunul. Căzând, se agăţă cu mînile de masa de pînză şi răsturnă astfel castronul cu
supă dupe masă, ce opări pe baroană. Baroana căzu sub aceeaşi lovire, căci boierul cătase
totodată să se sprijine de scaunul ei”97. Bolintineanu vizitează mănăstirile moldoveneşti
construite în timpul domniei lui Ştefan, aceste locuri făcându-l să îşi dea seama, bărbat fiind,
de munca depusă de călugariţe pentru a păstra curăţenia în aceste locuri ale lui Dumnezeu.
Călugării sunt neglijenţi şi nu acordă atenţie mare lăcaşurilor de cult, aprobând într-un fel
sau altul întâietatea femeilor.
Călătoriile autorului sunt extrem de cunoscute în secolul al XIX – lea, asta pentru că
teritoriile vizitate variază, pentru că expun vieţi diferite, tradiţii multe şi la fel de diferite în

95
Idem, p. 427.
96
Idem, p. 478.
97
Idem, p. 482.
84
 funcţie de fiecare popor în parte, dar şi pentru că alcătuiesc o bogată cultură generală pe care
cititorul şi-o poate însuşi lecturând toate aceste pagini.

IV. 4. Ion Codru Drăguşanu - peripeţii, momente şi amintiri din

călătorie
Autor al Peregrinului transilvan, Ion Codru Drăguşanu trăieşte în călătoriile sale
momente diverse care îl marchează şi pe care vrea să le ofere la rândul său cititorilor ca
potenţiale lecţii de viaţă. În viziunea Georgetei Antonescu, „Cartea constituie din acest
punct de vedere o demonstraţie, neostentativă, de o pedagogie implicită şi un optimism cu
atît mai viguros, cu cît se deduce, cu discreţie, din întîmplările relatate”98. Un prim moment
din călătoriile autorului este cel în care acesta primeşte ajutor bănesc venit din partea unui
boier numit Rucăreanu, acel moment fiind şi punctul de plecare al dorinţei autorului de a
călători pentru a-şi forma propria soartă. În Călăraşii Noi are ocazia de a participa la o nuntă,
eveniment despre care povesteşte şi cititorilor:
După ce se consacră cununia, se întinse o masă lungă într-un pătul înalt coperit cu verdeaţă.
Mesenii deloc începură a se încolăci împregiurul ei. Fiindcă la cununie şi eu cu succes
cîntasem «Iesaia dănţuieşte» mi se asemnă99 loc de onoare între logofeţii Petru şi Dumitru,
ambii arendori100 (unul la Tonia şi altul cred la Cioroi), apoi, preste masă şedea popa
Iordache duhovnicul de la Măgureni, un minunat teolog, cum vei vedea101.
Astfel de momente dezvăluie caracterul prietenos al autorului, dar şi modul cum
interacţionează cu succes cu persoanele aflate în jurul său. Faptul că alege să cânte în faţa
nuntaşilor denotă cât este de sociabil. În alte cazuri el are parte de experienţe numeroase şi de
oameni care îşi doresc să contribuie la formarea lui ca personalitate. Unul dintre aceşti oameni
„un boiar de omenie se îndură a mă emancipa den jugul besericesc şi mă seculariză deplin,
făcîndu-mă practecante la cancelul administrativ în Călăraşi”102. O lejeritate foarte mare se
observă la Drăguşanu în ceea ce priveşte atât ocupaţiile sale. El este un personaj schimbător,
iubeşte să călătorească şi urăşte să fie captiv al unui singur loc. Aflat la Milan, în Lombardia,
în timp ce vizita o catedrală, este martor la o întâmplare tristă: „doi amoroşi infortunaţi ne
urmaseră şi din [în]ălţime îmbrăţaţi se trîntiră jos”103. Întâmplări vesele sau triste, toate
acestea contribuie la umplerea paginilor volumului cu însemnări.

98
Georgeta Antonescu, Introducere în opera lui Ion Codru Drăguşanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 81.
99
Desemna.
100
Arendaşi.
101
Ion Codru Drăguşanu, op. cit. pp 47 – 48.
102
Idem, p. 54.
103
Idem, p. 75.
85
 Ceea ce stârneşte controverse în ceea ce îl priveşte pe autor este modul în care acesta
vorbeşte despre ţara sa. „mă apuc de un lucru mare. Voi să-ţi descriu Romînia în care trăiesc
de patru ani şi jumătate. Nu m-aş încumete, dară în toamna trecută făcui în sfera
administrativă o rundă în cea mai mare parte a ţărei şi cu eastă ocaziune n-am închis ochii la
cele ce mi se desfăşurară înaintea lor. E numai întrebarea dacă nu cumva am văzut cam
pieziş”104. Deşi român, el pare să nu creadă că ţara sa este una în care frumuseţile naturii sunt
apreciate şi este sceptic în ceea ce priveşte veridicitatea a ceea ce el văzuse timp de patru ani
cât durase vizita sa prin România. Din nou, Georgeta Antonescu afirma „simţul său de
observaţie şi excelenta stăpînire a posibilităţilor limbajului îi permit nu numai să surprindă
fizionomia particulară a locurilor, psihologia etnică, atmosfera unor episoade trăite, ci şi să le
fixeze cu maximă economie de mijloace”105. Parisul este locul fruntaş în ceea ce priveşte
vizitele lui Drăguşanu. Şi, din această cauză el dă un sfat celor care îi citesc versurile:
„călătorul ce voieşte a căpăta imediat ideea încîntătoare de Parişi trebuie să intre pe bariera
numită «a Stelei», pre sub Arcul Triumfal al lui Napoleon, la care s-au lucrat 30 de ani, s-au
cheltuit zece miliuni de franci şi e înalt 152 şi larg 137 de urme. Un arc mai mare ca toate,
cum fu şi Napoleon 106!
Autorul ştie foarte bine să arate frumuseţile care merită să fie văzute şi vizitate şi nu
pierde ocazia de a spune mereu ca Parisul într-adevăr trebuie vizitat. Momentul vizitei la
Royal – Politechnic – Institution din Londra este unul marcant pentru Drăguşanu, el având
şansa de a vedea în ce constă realizarea experimentelor fizice şi chimice: „Un june elegant
îmbrăcat intră într-un aparat de pînză impermeabilă provăzut cu răsuflătoare lungă, se aruncă
într-un bazin afund de zece urme, plin de apă şi de acolo pescui în zece minute monedele
aruncate de spectatori, iară ieşind cu dînsele într-un vas, supt aplauze i se desfăcu sacul de
pînză şi toaleta nimica pătimise”107. După cele spuse anterior, autorul este un personaj
sociabil, acest lucru fiind vizibil şi în următoarea situaţie: „Venind de la Salerno în dreptul
Pompeiei, doi cavaleri se urcară lîngă mine în omnibus. Dedei cu dînşii la vorbă şi aflai cu
plăcere că ca mine sunt oameni de litere. Mi se recomandară reciproce, unul era don Orazio
Franzo, palermetan, altul don Serafino Wagner, german den Berolin. Şi eu le spusei numele şi
patria”108.
Unul dintre cele mai importante momente petrecute în călătoriile sale este cel al
întâlnirii autorului cu însăşi regina Victoria „ dupa 6 zile de petrecere reîntornarăm de la

104
Idem, p. 93.
105
Georgeta Antonescu, op. cit. p. 123.
106
Ion Codru Drăguşanu, op. cit. p. 126.
107
Idem, p. 137.
108
Idem, p. 187.
86
Sherburnhouse spre London şi dedem de strada ferecată la urbea Eton, deasupra căreia pre o
înălţime zace reşedinţa regilor Angliei, numită Windsor Castle şi aşa suirăm spre a cerceta
acest loc memorabile. Fortuna dispăruse, că chiar la intrare pre poarta sa întîlnim pre regina
Victoria, pre principele consorte Albert şi pre oaspele prea înalt ducele de Nemours, principe
regale franc ieşind la preîmblare”109.
În jurul acestor întâmplări se derulează călătoriile lui Ion Codru Drăguşanu, peregrin
care pune călătoriile sale pe seama înmulţirii experienţelor în diferite colţuri ale lumii. În
volumul Georgetei Antonescu apar următoarele rânduri: „Deşi la moartea sa singurul necrolog
care-i consemnă şi calitatea de autor a fost cel al Familiei, I. Codru Drăguşanu a acordat în
cursul vieţii o atenţie constantă literaturii, pe care a ilustrat-o prin initiative destul de variate,
chiar dacă nu toate de egală însemnătate”110.

109
Idem, p. 250.
110
Georgeta Antonescu, op. cit. pp 30- 31.
87
 CONCLUZII

Literatura română de călătorie a secolului al XIX- lea a avut reprezentanţi de seamă:

Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu pe de o parte, autori cunoscuţi care s-au remarcat
şi prin scrierile având caracter memorialistic, dar şi Dinicu Golescu sau Ion Codru Drăguşanu,
autori mai puţin cunoscuţi de publicul larg. Toţi patru au lăsat în urma lor volume de călătorii
cu o însemnătate deosebită, atât documentară cât şi literară, trăsătură ce reconfirmă statutul de
gen de graniţă al literaturii memorialistice. De la descrierea monumentelor, a clădirilor, a
locurilor de plimbare, până la oamenii întâlniţi şi la momentele petrecute de-a lungul acestor
călătorii, toate aceste însemnări formează un tezaur inestimabil lăsat cititorilor din toate
timpurile.
Dinicu Golescu, cel care a fost preocupat în mare parte în volumul său de critica
socială, a reuşit să arate fără sfială şi să critice situaţia ţării natale în raport cu modernitatea
întâlnită în oraşele pe care le străbate. Şcolile par să se numere printre principalele sale
preocupări, asta pentru că el acordă atenţie deosebită emancipării poporului român.
Vasile Alecsandri este de departe un iubitor de seamă al Franţei, pentru că acolo
întalneşte elemente diverse de medernitate şi tot ceea ce lipsea ţării sale. Călătoriile sale au
ritm, nuanţă, lumină, toate acestea transformă însemnările sale într-o operă atent gândită şi
reprezentată, fac din opera sa un tablou viu, sau cel puţin aşa reiese la o primă lectura a
textului.
Ion Codru Drăguşanu este caracterizat de o fineţe rară, de un talent literar extraordinar.
Deschiderea volumului său cu peisajele României scoate în evidenţă patriotismul atât de bine
păstrat în sufletul acestor scriitori, dar şi în al său personal.
Dimitrie Bolintineanu este preocupat foarte mult de acele detalii istorice care abundă,
însă, lăsând la o parte toate aceste detalii, el reuşeşte să descrie cu precizie şi claritate
construcţii importante pe care le vizitează: compară popoarele între ele în funcţie de curăţenia
întâlnită, se bucură la vederea nimfelor care ies din râul Iordan, trece cu vederea îndrăzneala
celor care îi cer bani pentru a-i permite sa iasă la lumină din interiorul piramidelor la vizita în
Egipt.
Peregrinările autorilor nu au fost întotdeauna voite, ci uneori forţate de contextul
istoric, aşa cum se întâmplă şi în cazul lui Bolintineanu, care este exilat după revoluţia de la
88
1848 şi timp de zece ani rătăceşte printre străini. Diferenţele sociale sunt lăsate deoparte în
momentul în care oamenii ajung să fie tovarăşi de drum. Ei împart bucurii, necazuri,
experienţe, frica de înec, frica de lupi, furtul proviziilor de către tâlhari. Diferenţele existente
între oameni nu mai au rol de separare, ci de unire a oamenilor, de interacţiune între popoare,
între rase, între religii. Dorinţa de avea tovarăşi de drum îi face pe autorii însemnărilor să scrie
aceste volume, pentru că, într-un fel sau altul, cititorul călătoreşte şi el odată cu parcurgerea
însemnărilor scrise de către cei patru autori. Autorii capătă, în cele patru volume ale lucrării
rolul de ghid de călătorie, care explică celor care citesc ceea ce le este dat să vadă.
Lucrarea de faţă s-a dorit la rândul său un parcurs iniţiatic în lumea însemnărilor de
călătorie, cele patru capitole prezentând genul proxim, dar şi oameni, locuri şi momente din
călătoriile peregrinilor de secol XIX în încercarea de a redescoperi o epocă.

89
 BIBLIOGRAFIE

A. Surse primare
1. Alecsandri,Vasile, Călătorie în Africa, Editura Literatura pentru Toţi, Bucureşti, 1960.
2. Bolintineanu, Dimitrie, Opere VI, Călătorii, Minerva, Bucureşti, 1985.
3. Codru Drăguşanu, Ion, Peregrinul transilvan, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1980.
4. Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele, Editura Literatura pentru Toţi, Bucureşti,
1964.

B. Surse secundare
1. Adamescu, Gheorghe, Din biografiile scriitorilor ramâni, Editura Librariei Leon
Alcalay, Bucureşti.
2. Adamescu, Gheorghe, Istoria literaturii române, Editura Librariei Leon Alcalay,
Bucureşti.
3. Antonescu, Georgeta, Introducere în opera lui Ion Codru Drăguşanu, Minerva,
Bucureşti, 1983.
4. Călinescu, G, Istoria literaturii române, Compendiu, Litera, Bucureşti, 2001.
5. Călinescu, G, Vasile Alecsandri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.
6. Constantinescu, Grigore, Destine literare, Piteşti, 1999.
7. Crohmălniceanu, Ovid, S., Amintiri deghizate, Humanitas, Bucureşti, 2012.
8. Curticăpeanu, Doina, Vasile Alecsandri prozator, Minerva, Bucureşti, 1977.
9. Eliade, Mircea, Jurnal 1941-1969, Humanitas, Bucureşti, 2004.
10. Eminescu, Mihai, Micle,Veronica, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Polirom,
Bucureşti, 2011.
11. Epopeea lui Ghilgameş, Gramar, Bucureşti, 2008.
12. Florescu, Gheorghe, Confesiunile unui cafegiu, Humanitas, Bucureşti, 2008.
13. Forster, M., E., Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală,
Bucureşti, 1968.
14. Homer, Iliada, Gramar, Bucureşti, 2011.
15. Homer, Odiseea, Gramar, Bucureşti, 2011.
16. Nicolescu, G. C. Viaţa lui Vasile Alecsandri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
90
17. Păcurariu, D, D. Bolintineanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969.
18. Spătaru – Milescu, Bicolae, Jurnal de călătorie în China, Litera, Bucureşti, 2004.
19. Studii şi articole despre opera lui Vasile Alecsandri, Albatros, Bucureşti, 1980.
20. Vârgolici, Teodor, Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa, Minerva, Bucureşti, 1971.
21. Vlahuţă, Alexandru, România pitorească, Herra, Bucureşti, 2009.

C. Surse online
1. Anghelescu, Mircea, Călătoriile, între literatură şi viaţa reală,
http://www.observatorcultural.ro/Calatoriile-intre-literatura-si-viata-
reala*articleID_15039-articles_details.html, accesat mai 2015.
2. Cârlea, Dan, Dinicu Golescu, boierul cărturar care a înfiinţat un ziar,
http://ziarullumina.ro/dinicu-golescu-boierul-carturar-care-a-infiintat-un-ziar-
86577.html, accesat iunie 2015.
3. Niculescu, Andrei, Dinicu Golescu a învăţat mai multe decât tine plimbându-se prin
Europa, http://www.jurnaldecarte.ro/dinicu-golescu-a-invatat-mai-multe-decat-tine-
plimbandu-se-prin-europa/, accesat iunie 2015.
4. Cucoş, Elena, Aprecieri asupra însemnărilor de călătorie ale lui Dinicu Golescu,
http://elenacucos.blogspot.ro/2012/11/aprecieri-asupra-insemnarilor-de.html, accesat
mai 2015.

91