De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Liviu Rebreanu

Date personale

Născut 27 noiembrie 1885[1][2]

Târlișua, Austro-Ungaria

Decedat 1 septembrie 1944 (58 de ani)[1][3][2]

Valea Mare, România

Înmormântat Cimitirul Bellu

Căsătorit cu Fanny Rebreanu

Naționalitate română

Cetățenie România

Ocupație romancier și dramaturg

Limbi limba română[4]

Activitatea literară

Specie literară nuvelă, roman, teatru

Operă de debut 1 noiembrie 1908, în

revista Luceafărul(Sibiu) apare
povestirea Codrea (Glasul inimii).

Influențe[ascunde]

Ion Creangă, Anton Cehov

Membru titular al Academiei Române

 Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text

Pagina „Rebreanu” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Rebreanu (dezambiguizare).
Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885,[1][2] Târlișua, Austro-Ungaria – d. 1
septembrie 1944,[1][3][2] Valea Mare, România) a fost un prozator și dramaturg român, membru
titular al Academiei Române.

Cuprins
[ascunde]

 1Biografie
o 1.1Primii ani
o 1.2Studii
o 1.3Detenția la Văcărești și Gyula
o 1.4Greutățile financiare
o 1.5Primul Război Mondial
o 1.6Sfârșitul
 2Debutul
o 2.1Debutul în presa românească
o 2.2Debutul în București
o 2.3Debutul editorial
 3Activitatea literară
o 3.1Nuvelistul
o 3.2Romancierul
o 3.3Etapa romanelor târzii
 4Teatru
o 4.1Alte proiecte
 5Opera literară
o 5.1Nuvele
o 5.2Romane sociale
o 5.3Romane psihologice
o 5.4Romane polițiste
o 5.5Teatru
o 5.6Note de călătorie
o 5.7Jurnal intim
 6Aprecieri critice
 7Ecranizări
 8Case memoriale
 9Rebreanu în cultura populară
o 9.1Eponime
 10Numismatică
 11Note
 12Bibliografie
 13Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Primii ani[modificare | modificare sursă] Evul mediu
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca -
Secolul 20 - Contemporană
azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii
ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi Curente în literatura română
(născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) Umanism - Clasicism
era pasionată de teatru, fiind considerată "primă Romantism - Realism
diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii Parnasianism - Simbolism
părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare Naturalism - Modernism
în Ion, Răscoala, Gorila, etc. Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Neomodernism - Postmodernism
Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit afirmației
scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai Scriitori români
fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc Listă de autori de limbă română
zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu. Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, Poeți - Eseiști
și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie Nuveliști - Proză scurtă
aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși Literatură pentru copii
localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători
Portal România
cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului
Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), Portal Literatură
unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și Proiectul literatură
onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este
intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor). v•d•m

Studii[modificare | modificare sursă]

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi
plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi
care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la
Școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul superior
german (astăzi, Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat de
o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit
nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat
în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în
nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul
"eminent". Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul
limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor
prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la
regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al
doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția
simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară
"Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau
cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția
de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al
doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut
numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat
numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25
aprilie, 2, 3, 7, 8 și 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși,
germani, italieni, englezi, maghiari. Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură
dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul
Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viața "intelighenței" năsăudene.
La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din
ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub
presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în
"arest la domiciliu", s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).
La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea
părinților, care l-au știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am
cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să
treacă mai târziu în literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la
Sibiu, unde în revista "Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea.
Detenția la Văcărești și Gyula[modificare | modificare sursă]
Pentru o scurtă perioadă de timp din anul [1909]] a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea,
actualul Nepos. Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munții și se stabilește la București
unde participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, unde va prezenta nuvela "Proștii".
În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere
autorităților românești extrădarea gazetarului ardelean. În februarie, Rebreanu a fost arestat și
deținut la Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a
menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care,
anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat
nuvela Culcușul.
Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcușul, criticul Mihail Dragomirescu a ținut să o prefațeze
astfel:
Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor
săi, totuși, publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o
adâncime de concepție puțin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin
spiritul de observație, prin energia decepției și mai cu seamă prin originalitatea limbii.
După detenția din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul
Austro-Ungar. Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki
kalandok(Aventuri spirituale), apărut la Budapesta, 1908 sub semnătura scriitorului
maghiar Szini Gyula. Autorul îi era prieten și – după mărturisiri datând din acele zile (epistola
lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe
lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier
képek(Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la București, în paginile Universului
literar (1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit și un proiect sumar al
romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula.
La 16 august 1910, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a
fost ispășit după cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura
Ilvei, apoi în Nimigea, în zona lui de baștină. Din București a primit vestea că
piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă.
Greutățile financiare[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu
stăpânește cum se cuvine limba literară românească:
"A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în
prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu
străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate
împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și
ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București."
"Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei
la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și
trecut dincoace, la București."
Revenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare: Am sosit cu
300 de lei în buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o
epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact
cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În
vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înțeles de
gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă
viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a
conflictului psihologic.
A fost angajat la publicația "Ordinea", unde redactor-șef era Ștefan Antim:
în Răscoala apare ca personajul Antimiu. La 25 octombrie 1910 a debutat în
București, în revista Convorbiri critice. Împreună cu Mihail Sorbul, în acea perioadă
scoate revista "Scena", dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 și l-a dedicat teatrului.
Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama
publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar)
la pregătirea revistei bilunare Teatrul. În iunie, 1911, este numit secretar literar la
Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul
din Craiova a sosit și Ștefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca
artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu
piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). Între timp devine membru al Societății
Scriitorilor Români.
În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în
revista craioveană Ramuri, condusă de Constantin Șaban-Făgețel. Pe 19 ianuarie se
căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, adoptând-o și pe fiica acesteia,
Puia-Florica. Elocvente sunt rândurile adresate lui Constantin Șaban-Făgețel despre
starea materială a tinerei sale familii: Neavând la cine apela la Craiova, sunt nevoit
să mă dedau la cerșetorie și, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să
mă cerșetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.
"Dezangajarea" soției de la Teatrul Național din Craiova pe data 1
mai 1912 (cf. Registrul de procese-verbale, 25 aprilie 1912) l-au determinat să
părăsească orașul, stabilindu-se la București. Artista Fanny a fost angajată la Teatrul
Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. În Capitală a avut
colaborări sporadice la ziare și reviste, fiind copleșt de greutăți materiale. Familia
rămasă in Prislop îi cere ajutorul cu disperare ("acasă suntem 9 oameni"), deși
învățătorul Vasile Rebreanu mai lucrează "ca cancelarist" la avocatul Tudor Moisil.
Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10
iulie), s-a angajat ca reporter la Adevărul (la sfârșitul războiului a fost concediat).
Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]
În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer, s-
a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6
decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul. "Fugarul" se află într-o situație
dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.
Între 12/13 mai1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este
acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea
romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat
de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai,
ajutat de socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna noiembrie a
revenit în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția
în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui
Emil. Reîntors la București, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților,
fără să reușească să finalizeze romanul.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe
care a deținut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la
proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit
la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri
înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea
Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești,
unde au fost scrise majoritatea cărților sale de acum încolo.
La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Național. A
acceptat numirea de director al cotidianului Viața (fără o participare esențială). În
luna ianuarie 1942, a luat parte la un turneu de conferințe despre cultura
românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena.
În luna martie a călătorit la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea
societății culturale pan-europene. Aici a susținut că nu vrem nici un fel de politică, ci
numai literatură.
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să
mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din
ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal:
„Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept,
emfizemul vechi și bronșita cronică.”
La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După
câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944
într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un
soldat care asigura un baraj:
„ Pe la miezul nopții, unchiul ei (Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la
închisoare să-l ia pe Rică la un dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu
acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la
petrecere când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf
Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile
stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național,
care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la
spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”
— Ivor Porter, Operațiunea „Autonomus” , Editura Humanitas, București, 1991, p. 263

Debutul[modificare | modificare sursă]

Debutul în presa românească[modificare | modificare sursă]
La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul,
condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În
aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15
decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).
A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se, în mod deosebit, asupra
paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținând, mai ales,
lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de
data aceasta sub influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune
germană, romanul Război și pace de Tolstoi.
În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M.
Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i, spre
publicare, o povestire. A scris nuvela Mâna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub
influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.

 16 octombrie – Prima datare pe o proză originală, după sosirea în

București: Volbura dragostei Cântecul iubirii.
În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o ședință a cenaclului literar
condus de Mihail Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil
 Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, Nicolae
Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul. A dus cu el o
nuvelă, pe care însă nu apucă să o citească.
În luna octombrie a aceluiași an a primit o scrisoare de la Mihail Dragomirescu:
Iartă-mă că aseară am uitat de nuvela dumitale. E drept că, chiar de nu aș fi uitat, n-aș fi
vrut să te expun la un nesucces, neștiind calitățile ei de mai înainte. Astăzi însă am citit-o
și te felicit, e foarte interesantă povestea și cu însemnate calități literare. Vrei s-o public
în Convorbiri critice?
Debutul în București[modificare | modificare sursă]
La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala țării: în revista Convorbiri critice a
apărut nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis șirul unei
însemnate colaborări: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele (1910). A început să
primească scrisori de încurajare de la Mihail Dragomirescu care se interesa
îndeaproape de ce scrie, l-a invitat acasă și s-a oferit să-l ajute să primească o
slujbă la un ziar.
A fost angajat la Ordinea, unde redactor-șef era Ștefan Antim: în Răscoala apare
ca personajul Antimiu. A fost secretar de redacție la Falanga literară și artistică,
condusă de Mihail Dragomirescu, funcție pe care a deținut-o și la Convorbiri
critice (funcții mai mult onorifice).
Debutul editorial[modificare | modificare sursă]
Debut editorial: la Orăștie, apare volumul de nuvele Frământări, la "Librăria
națională", condusă de Sebastian Bornemisa. În sumar, producții literare tipărite
în revistele Luceafărul și Convorbiri critice: Dintele, Lacrima Glasul
inimii, Culcușul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de
dragoste [Cântectul iubirii], Proștii, Filibaș [Ocrotitorul].

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

Nuvelistul[modificare | modificare sursă]
Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a desăvârșit talentul de
prozator scriind povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună
seamă Ițic Ștrul Dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută,
va apărea ceva mai târziu.
Romancierul[modificare | modificare sursă]
Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în
decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica
țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion.
Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul
conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei
psihologice.
După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul Răscoala,
supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o
capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident
autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austro-Ungară, fiind condamnat
la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta pe front, din Armata Austro-
Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial.
Tema fusese schițată, inițial, în nuvela Catastrofa.
Etapa romanelor târzii[modificare | modificare sursă]
Spre sfârșitul vieții, prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte
care țin de zona paraliteraturii, cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema
metempsihozei. Un cuplu se reîncarnează în șapte momente istorice diferite, iar
textul e închis într-o povestire cu ramă.
Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul intelectual și redacțiile
unor ziare interbelice, deși s-au bucurat de succes de public au fost veritabile
căderi la critică, iar Crăișorul, o biografia romanțată a lui Horia, care fusese
poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”, a însemnat un alt mare
eșec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate
romanele scrise ulterior fiind caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.
În Amândoi Rebreanu a încercat să scrie un roman polițist, descriind o crimă
comisă de o servitoare cu instincte criminale. Evident scriitorul cunoștea
romanele naturaliste.
Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puțini autori români care s-a bucurat de succes
de librărie și a avut o situație stabilă din punctul de vedere financiar, s-a bucurat
și de onoruri publice și de recunoașterea valorii sale, atât din partea publicului
cititor, cât și a criticii literare, încă din timpul vieții. Postum, această recunoaștere
avea să se transforme într-un veritabil cult, lui Liviu Rebreanu, recunoscut drept
un clasic al literaturii române, i s-au consacrat poate zeci sau sute de studii și
comentarii.
Rebreanu a fost și autorul unui jurnal intim, foarte interesant pentru datele inedite
pe care cititorii le pot afla din biografia autorului. Postum au fost editate și alte
opere, inclusiv o carte de călătorii în Franța și Germania, Metropole, tradusă și în
limba franceză.
În decembrie 1906 a început redactarea suitei de amintiri din copilărie (portrete
din Maieru), scrise, la început, în maghiară, reluate, mai târziu, în românește,
proze nepublicate. A început să scrie un Journal de lector, cu maxime, cugetări,
conspecte din literatura universală: William Shakespeare, Oscar Wilde, Friedrich
von Schiller, Tolstoi, Victor Hugo, din creația românească Anton Pann, precum și
cu însemnări de cultură generală în limbile limba germană, limba
maghiară, limba franceză și limba română - limbi în care citea și scria curent.
A reluat vechi proiecte (piese de teatru), precum Ghighi, și a adăugat altele
inspirate din viața țărănească: Traiul, Osânda. A citit multe cărți românești,
urmărind, îndeosebi, îmbogățirea vocabularului, șlefuirea limbii literare. A început
să scrie un caiet de Schițe, între care unele au anticipat eroi și episoade din
proza matură. Multe subiecte au fost dezvoltate, la început, în cadrul nuvelisticii.
Datările ating limita 28 aprilie 1909.
A scris povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași toamnă, a terminat și
povestirea Domnul Ionică, reluare a unei proze mai vechi, din ciclul Szamárlétra.
Cu aceste pagini s-a adresat mai multor reviste literare de peste munți (trimițând
scrisori lui Garabet Ibrăileanu la Viața românească din Iași, lui Mihail
Dragomirescu la Convorbiri critice din București, precum și din Transilvania,
corespundând cu Octavian Tăslăuanu de la Luceafărul din Sibiu).
La 1 octombrie, la Blaj, în Revista politică și literară a apărut povestirea Talerii,
ultima tipărită în Ardeal, înainte ca Rebreanu să se stabilească în capitala țării. A
terminat nuvela Ofilire, sub impulsul unor lecturi sadoveniene.

Teatru[modificare | modificare sursă]

Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Astfel, pe 15 septembrie/ianuarie 1911,
împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul, scoate revista Scena, dar aceasta
rezistă doar 10 numere. În luna aprilie a aceluiași an a fost numit secretar al
Teatrului Național din Craiova, și devine un colaborator de bază al lui Emil
Gârleanu, la acea dată directorul instituției. Până în 1912, va avea îndeletniciri
diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea
unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei
bilunare Teatrul.O lună mai târziu, la teatrul din Craiova soșește și Ștefana
(Fanny) Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena
teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9
octombrie).
Își continuă activitatea literară scriind și publicând nuvele. Astfel, în
luna septembrie, la Iași, în revista Viața românească, apare nuvela Filibaș
Ocrotitorul; o versiune anterioară (Mâna) fusese terminată, la 20 mai, în
București. Pe data de 11 noiembrie, la Orăștie, revista Cosânzeana deschide
șirul colaborărilor cu Liviu Rebreanu (majoritatea retipăriri deghizate). Pentru
început, Proștii (la un an după tipărirea în Convorbiri critice), urmată de noi
reeditări, în 1912/1913. Inedite: Idilă de la țară (1912), schiță neglijată la
alcătuirea volumelor, și Armeanul, Armeanca și clubul (1913), pe care o va
prelua în volum cu titlul Idilă de la țară (fără să fie totuna cu lucrarea amintită mai
sus).
În anul 1912, în Almanahul Societății Scriitorilor Români apare poemul în
proză Mărturisire (amintit de Fanny Rebreanu, în volumul Cu soțul meu, ca
discretă cerere în căsătorie); proza este o prelucrare a unui text
maghiar, Strófak (Strofe), aparținând prietenului său Szini Gyula.
Pe data de 20 aprilie, cu schița Strănutarea, revista Flacăra, condusă
de Constantin Banu, deschide șirul colaborărilor cu Rebreanu; în paginile primei
serii, vor mai apărea: Vrăjmașii, Baroneasa și Dumnezeu (toate în 1912); în a
doua serie a revistei, Rebreanu publică Omul mic și oamenii mari (1921), La
urma urmelor (1922). Majoritatea titlurilor vor fi incluse, ulterior, în volume.
Devine colaborator permanent al revistei Rampa în lunile noiembrie/decembrie,
luni de vârf.