Enigma morții lui Eminescu...

Odată cu înmormântarea lui Eminescu în cimitirul Bellu, a fost îngropat şi misterul morţii sale.
În privinţa cauzelor morţii lui Eminescu se numără câteva teorii importante.

1. Ipoteza nebunului ucigaş este bazată pe mărturia frizerului Dumitru Cosmănescu,

căruia Eminescu îi spunea ”Dumitrache”. Acesta nu era un oarecare frizer, ci frizerul Regelui. Din
spusele lui, aflăm că el avea o prăvălie sub vechiu Jockey - Club și îl servea deseori pe Eminescu
care venea acolo cu prietenii săi. Îl descria pe Eminescu ca fiind un om domol, care vorbea mereu
frumos, avea un păr negru bine aranjat și îi plăceau cravatele negre făcute „fundă”. Totodată,
Dumitrache afirmă că atunci când Eminescu a fost internat, lui i s-a dat o cameră mai bună,unde
citea și scria în continuu. Eminescu îl chema deseori să-l servească și acolo. Dumitrache
povesteşte că l-a vizitat pe Eminescu la santoriu, acolo a fost martorul unei întîmplări
neobişnuite.

Venise pe la 3 după amiază, iar pe la 4, fiind cam cald în cameră, Eminescu îl îndemnă pe
Dumitrache să se plimbe prin grădină și să-l învețe să cânte „Deșteaptă-te române”. Așa cum nu
putea să-l refuze pe mrele poet, a acceptat să iasă cu el în grădină. Eminescu a început să cânte cu
o voce superbă, iar în acest timp, a venit pe la spate un alt bolnav furios și îl lovise pe poet în cap
cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului
sfârmat și cu sângele șiruindu-i pe haine. Poetul i-ar fi spus frizerului: «Dumitrache, adu repede
doctorul că mă prăpădesc. Asta m-a omorât». Dumitrache l-a luat în brațe și l-a dus în cameră,
întinzându-l pe canapea și rămânând cu mâinile însîngerate. Au venit doctorii, printre care și
Șuțu și au spus să tacă, să nu se audă afară, că nu e nimic. Însă, după o jumătate de oră, bietul
Eminescu murise.

Cel care l-a lovit pe Eminescu s-ar fi numit Petre Poenaru şi ar fi fost director de şcoală în
Craiova.

Conform acestei teorii, Eminescu a fost ucis de un dement, datorită lipsei de supraveghere din
partea administrației, unde atât criminalul, cât și victima se aflau la un loc.

Mărturia dată a apărut pe 28 iunie 1926 în Universul, adică 37 de ani mai târziu.

Harietta, sora poetului scria surorii lui Maiorescu următoarele cuvinte :„Atâta vă spun și vă
rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie și moartea i-a
fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească
Dumnezeu și pe cei mai răi oameni din lume să fie instalați la d-rul Șuțu, că fiecare va avea
sfârșitul iubitului meu frate”.

Concluzie: Nu e vina administrației că ținea la un loc pacienții cuminți și cei furioși, e vina
celor care l-au adus pe Eminescu acolo, căci el putea să-și ducă boala și în condiții normale, la un
spital obișnuit.

Se știe că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: Viața și Stelele-n cer.

În perioada 1920-1930 apar mai multe concepții privind moartea lui Eminescu.

Potrivit lui George Călinescu: Petre Poenaru, care jucându-se cu praștia, din
întâmplare îl izbi în frunte pe Eminescu cu o pietricică. În urma incidentului, Eminescu n-a
avut mult de suferit, alegându-se doar o simplă zgârietură.
 Scipione Bădescu afirmă că Eminescu era ținut în cămașă de forță, având niște furii ce
seamănă mai mult a turbat decât a alienat. „Îndată ce-l dezlegă, rupe tot cu o putere de fiară
și strigă de produce un ecou îngrozitor. Capul îi era spart și umflat. Doctorul Șuțu i-a
declarat că umflătura este de 99 de ori mortală și că numai al sutelea poate scăpa. ”

În relitate, Eminescu era slăbit de puteri și avea nevoie de liniște și odihnă.

Un nepot de-al doctorului Șuțu afirmă că Eminescu a fost lovit la cap de către Petrea
Poenaru cu o scândură și că lovitura a fost atât de puternică, încît la omorât aproape pe loc.

Lui Maiorescu i s-a spus că Eminescu a murit din cauza unei Embolii – boală pricinuită de
un cheag de sânge.

Profesorul Ion Nică, relatează în cartea sa Mihai Eminescu, Structura somato-

psihică că nu este exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun,
fapt ce reiese din spusele poetului „Asta m-a omorât”. Mai întâi, pacietul furios l-a lovit de la
distanță cu praștia, iar mai apoi l-a lovit pe la spate.

Cum a fost internat poetul în spitalul de alienați?

Mihai Eminescu a fost internat în Institutul Caritatea în luna martie 1889 și a petrecut
acolo ultimile luni din viață. Cu câteva luni înainte de a fi internat, acesta abuza de băuturi
alcoolice, având careva tulburări mintale. Devenea din ce în ce mai trist și prefera
singurătatea. Intra în localuri publice, consumând fără să plătească. Cerea bani de la oricine.
Toate aceste acte, i-au determinat pe prieteni să-l interneze în acest spital pentru alienați,
unde mai fusese internat în 1883.

Doctorul Vineș afirmă că din cauza comportamentului neadecvat, prietenii poetului l-au
internat în Institutul Caritatea. Pe când un raport anonim (Dr. Tomescu) spune că Eminescu
ar fi fost adus la spital la ordinul poliției, unde a fost supus supravegherii și tratamentului
medical. Inițial poetul a fost adus de către poliție la Ospiciul Mărcuța,deținut de Primărie,
iar de acolo, probabil ar fi fost eliberat de prieteni.

Doctorul Vineș vorbește vag despre data internării, perioada martie- iunie, iar acest raport
anonim notează data de 3 februarie . Un raport medico-legal efectuat de către niște medici,
printre care Șuțu și Petrescu a fost semnat 23 martie 1889.Actul relatează că poetul a fost
internat în jurul datei de 23 ianuarie, iar pe 23 martie se întocmește raportul dat privind
tratamentul acestuia.

2.Doctorul Vineș - notițe despre pacient.

La intrare era gânditor, vorbea puțin, nici măcar nu a întrebat de ce a fost adus acolo.
Mânca cu mare poftă și cerea și vin.Nu putea sta locului, umbla de ici colo prin cameră.

Simptome fizice:

 Musculatura bine dezvoltată

 Capul bine conformat
 Figura mare
 Nu prezenta dificultăți în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor și scriere
 Scria perfect, fără greșeli
 Mai târziu, apare o ușoară incapacitate de a coordona membrele superioare
 Tremurări ale degetelor, buzelor, limbii, Merș șovăitor
 Tulburări de sensibilitate:

 Sensibilitatea tactilă și termică diminuată (ieșea afară dezbrăcat pe un frig nebun)

 Sensibilitatea mucoaselor diminuată
 Vederea normală
 Reflexul pupilelor la lumină diminuat
 Reflexul rotulian diminuat
 Tulburări ale funcțiilor organice (mânca tot ce găsea pe jos)
 Tulburări sfincteriene.
Eminescu slăbea din zi în zi, deși avea un apetit vorace. Injecțiile cu mercur nu aveau
nicun efect asupra bolii.

Simptome psihice:

 La internare, NU prezenta tulburări psihice importante ( citea, scria mult)

 Dar încetul cu încetul, facultățile intelectuale s-au slăbit
 Simptome de demență ( repeta același lucru de mai multe ori…)
 Memoria scădea progresiv

Delirul (Tulburare patologică a conștiinței, manifestată prin aiurări, halucinații)

 La internare NU manifesta niciun delir

 Vorbea foarte puțin
 Încetul cu încetul, a început să se manifeste un delir ( spunea tuturor că o să
devină bogat. Aduna tot felul de lucruri de pe jos și le considera de mare preț. Pietrele erau
diamante, frunzele – bani. Scria pe zidurile institutului bucăți din poeziile sale.Afirma că
lumea este a lui. Institutul îi aparține. I se părea că are în cap o mulțime de diamante.

→ Rezultă că starea poetului era bună la internare și s-a înrăutățit

considerabil în timp ce se afla la spital!!!

2.Teoria erizipelului şi a endocarditei (umflătura a unei cavități a inimii)

Doctorul Vineș, susţine că moartea poetului s-a tras de la o infecţie care a avut legătură tot
cu lovitura dată de Petre Poenaru, care se distra învârtind o piatră mică legată de o ață, iar
piatra scăpând din ață l-a lovit întîmplător pe Eminescu. Doctorul spuneaa că rana de la cap
s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte
complicaţii. ”Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale
necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum
am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri,din care unele erau murdare şi se
freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul
plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul
abdomenului.[...]

După cum afirmă doctorul, moartea lui Eminescu nu este datoratã traumatismului cranian
petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei
endocardite mai vechi (diagnosticată de N.Tomescu) de care era ameninţat în fiecare clipă
şi care desigur s-a agravat după erizipel.
 Sancta simplicitas – O, sfânta simplitate!

Profesorul D. Nițulescu, publică în 1968 în „România literară” o amintire legată de

Eminescu. În timpul plimbării de duminică în Piața de Flori, a văzut multă lume
adunată,printre care se zărea un bărbat solid,bine legat care era îndemnat să urce într-o
trăsură și fără să se împotrivească, urcă. Avea trupul istovit și o privire pătrunzătoare.„ Nu
erau ochii unui agitat, ci mai curând a unui resemnat, ochi blânzi, calzi, ușor umezi – nu de
lacrimi, ci mai curând de însăși roua sufletului, de seva vieții, ochi de căprioară rănită.”

Mihai Eminescu a plecat din spital să asculte ciripitul păsărilor și pitpalacului, așa cum
făcea și înainte de a se îmbolnăvi. Plimbându-se prin Piața de Flori, unde erau păsări de
vânzare, el le elibera din colivii.

Ca simplă relatare, înțelegem că poetului i se permiteau unele ieșiri. El putea veni într-o
plimbare de duminică de bună voie.

Profesorul Nițulescu spunea că„ Eminescu avea un trup robust, bine legat, căzut în
amorțeală”, practic același lucru îl constata și doctorului Vineș : „Eminescu slăbea
considerabil, deși avea un apetit vorace. Injecțiile cu mercur nu au influențat cu nimic
mersul bolii ”
Tratamentul dat i se administra pentru că Emnescu fusese diagnosticat cu sifilis, fapt de care
se îndoiseră cel puțin două consilii medicale, la Botoșani și Iași, în Germania și Austria.

Tratamentul cu mercur i-a fost interzis poetului de câteva ori de medici diferiți.

La Botoșani, 1887, văzând că doc. Isac mărește doza de 7 grame de mercur pe zi pentru
fricțiuni, un consiliu de 5 medici, au interzis categoric acest tip de tratament. Mai apoi la Iași,
aceeași recomandare a medicilor : de a întrerupe tratamentul. Va fi dus la Halle, pentru băi.
Iar în Germania, medicii recomandă evitare mercurului! Doctorul Isac răspunde pentru
tratamentul cu mercur dar pune condiții clare: fricțiunile să fie însoțite de iod și periodic,
bolnavul să meargă la băi pentru dezintoxicare.

Cu acest „tratament” doctorul l-a adus la „însănătoșire”, poetul fiind gata să părăsească
Botoșanii. În 1888 vine la București, iar doctorul Isac și sora lui, Harieta sunt îngrijorați nu
pentru faptul că a plecat, ci că nu mai avea să urmeze băile de dezintoxicare.

În 1889, în loc de băile de scoatere a otrăvii din trup, el urmează același tratament cu
mercur injectat. Moleșeala acestui trup robust,bine legat – nu poate veni decât de aici.

Concluzii:

Specialiştii contemporani, în primul rând medicii care s-au ocupat de cazul Eminescu,
resping însă ambele ipoteze privind cauza morţii poetului. În urma ultimelor cercetări şi prin
prisma ultimelor descoperiri din domeniul neurologiei şi psihiatriei, specialiştii au dat un
verdict final în cazul lui Mihai Eminescu: poetul a murit în urma unui stop cardio-
respirator provocat de intoxicaţie cu mercur, un tratament neadecvat
administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis.

Cu alte cuvinte, Eminescu a fost o victimă a sistemului medical românesc din secolul al XIX
lea şi mai ales a unor medici care l-au diagnosticat şi tratat greşit.

Poetul a ajuns în sanatoriile unde a şi fost diagnosticat greşit din cauza unor tulburări
psihice. Este vorba de tulburarea bipolară sau stări alternante de manie şi depresie, apărute
pentru prima dată în 1883.
 Din 1883, de la primele crize şi comportamente deviante ale lui Eminescu şi până în 1886,
poetul a fost tratat în Austria şi Italia, de specialişti care au reuşit să-l pună pe picioare, după
cum mărturisea prietenul bun al poetului, scriitorul Ioan Slavici.

În 1886, suferă o cădere nervoasă şi ajunge pe mâna medicilor români. Imediat

diagnosticat cu sifilis, după ce poetul trece prin calvarul de la mănăstirea Neamţului, unde era
ospiciu de boli nervoase şi unde este bătut cu frânghia udă şi scufundat în butoaie, se trece la
tratamentul cu mercur. Întâi frecţii la Botoşani, aplicate de medicul Itszak, şi mai apoi la
Bucureşti la sanatoriul medicului Şuţu, unde este şi injectat cu mercur.

Eminescu s-a îmbolnăvit şi ca urmare a zbuciumului său interior, a dezamăgirilor

provocate de societate şi mai ales a muncii istovitoare de la ziar.

Locul unde este înmormântat poetul

Mormântul lui Mihai Eminescu se află în Cimitirul Șerban Vodă - Bellu din București,
între mormintele lui Mihail Sadoveanu și Traian Săvulescu.

Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei. Pe cruce este un basorelief și, mai jos, are
drept epitaf o strofă din „Nu voi mormânt bogat”:

„Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Ne mai fiind pribeag
De-atunci înainte
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag”.

„La moartea lui Eminescu până și codrul a vărsat lacrimi...”

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit
si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste
locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în
departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în
teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale ”

George Călinescu