ŢESUTUL NERVOS

ŢESUTUL NERVOS

Ţesutul nervos reprezintă componentul de bază al organelor din sistemul nervos central şi
periferic, în structura cărora intră alături de ţesut conjunctiv şi vase de sânge.
Populaţia celulară a ţesutului nervos este reprezentată de către:
1) – neuroni, elemente puternic specializate, cu cel mai înalt grad de diferenţiere;
2) – celulele gliale sau nevroglia, având un rol auxiliar.
Ţesutul nervos este considerat o structură ” pură”, fiind constituit în majoritate din celule.
Substanţa fundamentală este absentă, echivalentul acesteia fiind reprezentat de neuropil (o reţea
tridimensională compusă din totalitatea astrocitelor şi a prelungirilor lor). Reţeaua glială
astrocitară împarte ţesutul nervos în două compartimente : un compartiment glio-vascular şi un
compartiment glio-neuronal. Astfel toate schimburile dintre sânge şi neuroni se realizează prin
intermediul acestei reţele astrocitare care face parte din bariera hemato-encefalică.
Originea embriologică a ţesutului nervos este ectodermică. Celula primordială este
celula neuroepitelială care tapetează tubul neural. Din aceste celule progenitoare rezultă celulele
angajate pe una din cele trei linii celulare : ependimoblaste, neuroblaste şi glioblaste. Singura
celulă cu origine mezodermo-mezenchimală este microglia, celulă care face parte din sistemul
macrofagic – mononuclear. Celulele crestei neurale dau naştere la neuronii şi celulele gliale din
sistemul nervos periferic, la melanocite, celulele medulosuprarenalei, celulele sistemului
neuroendocrin difuz.
Creierul si aparatul vizual se dezvolta din tubul neural anterior, iar maduva spinarii din cel
posterior.
Tubul neural, tapetat de epiteliu pseudostratificat cilindric, este format din trei zone:
1. Zona ventriculara, unde celulele progenitoare vor da nastere celulelor tesutului nervos (cu
exceptia microgliei). Aici se formeaza ependimoblastele (raman in aceasta zona), cat si
glioblastele si neuronii imaturi (neuroblastii), care vor migra in zona intermediara.
2. Zona intermediara, unde neuronii incep sa fie functionali, excesul lor fiind distrus prin
apoptoza
3. Placa corticala, viitoarea substanta gri a cortexului cerebral, unde neuronii ajung prin
ghidarea celulei radiale gliale , continuandu-si diferentierea. Aici glioblastele se
diferentiaza in astrocite si oligodendrocite, responsabile de mielinizare.

1
 ŢESUTUL NERVOS

Embriologic se remarca mai multe etape: inductie, migrare, creare de conexiuni,

mielinizare, reconectare si perioade critice (postnatal).
In etapa de inductie (de proliferare), moleculele semnal eliberate de mezoderm
actioneaza asupra ectodermului determinand formarea de celule nervoase (neuroni si gliale).
Restul celulelor ce nu primesc aceste molecule vor deveni epiteliale. Diferentierea in celule
gliale, neuroni motori, senzitivi, intercalari ai tesutului nervos si asezarea topografica a acestora
in locuri bine determinate se datoreaza unor factori relevanti in morfogeneza, ce determina
gradienti. Acestia induc proliferarea progenitorilor neuronali si diferentierea neuronilor, ce
exprima diverse combinatii ale factorilor de transcriptie regulatori. Sursa ventrala a tubului neural
este reprezentata de proteina Sonic hedgehog ( induce formarea neuronilor motori si
interneuronilor), iar pentru sursa dorsala proteinele BMP si Wnt.
Etapa de migrare consta in ingrosarea placii ectodermale si formarea tubului neural.
Celulele neuroepiteliale migreaza in proportie de 90% radial si 10% tangential (neuronii
inhibitori). Aceste celule radiale gliale continua sa se divida in precursori neurali, care vor
continua sa formeze atat neuroni cat si celule gliale. Au rol de celule stem neurale, fiind situate
inspre partea interna a tubului neural, inspre lumen, in zona proliferativa ventriculara
(delimiteaza lumenul tubului neural). Nucleul celulelor radiale gliale ramane localizat in zona
ventriculara, iar prelungirea lor bazala, care se ataseaza de suprafata piala a creierului,va permite
migrarea ghidata a neuroblastilor (neuronilor imaturi).

2
 ŢESUTUL NERVOS

Urmeaza formarea de conexiuni , fiind dependenta de interactiunile cu mediul,

determinand cresterea dendritelor si a axonului. Apar conurile de crestere, cu care neuronii
exploreaza mediul asigurand precizia destinatiei. Exemple de molecule de ghidare sunt:
semaforina, netrina, ephrina. Destinatia asigura formarea de sinapse.
Ulterior apare etapa de mielinizare care va ajuta la transmiterea impulsului nervos.
Urmeaza etapa de reconectare(„pairing back”) sau sinaptogeneza in care neuronii se
regrupeaza in configuratii eficiente functional. Este etapa in care 50% din neuroni sunt distrusi
deoarece nu sunt considerati folositori.Acestia mor prin pierderea luptei pentru factorii trofici.
Unul dintre aceste neurotrofine este nerve growth factor (NGF) ce interactioneaza cu multe clase
de receptori, ce promoveaza supravietuirea si cresterea anumitor neuroni senzitivi si simpatici ( o
subclasa de neuroni periferici , care controleaza contractia muschiului neted si secretia glandelor
exocrine). NGF este produs de tesuturile pe care acesti neuroni le inerveaza. Cand factorii
neurotrofici sunt eliminati se produce apoptoza.
Postnatal apar perioadele critice in care deprivarea de anumiti factori de mediu cauzeaza
o restructurare a circuitului nervos deja format. Spre exemplu, la maimute , inchiderea unei
pleoape pentru 6 luni de zile cauzeaza pierderea vederii folositoare pentru acel ochi (in lipsa
stimularii vizuale se pierd conexiunile sinaptice cu cortexul vizual) . Se considera ca aceasta
plasticitate sinaptica ar avea un rol fundamental in invatare si memorie.

3
 ŢESUTUL NERVOS

Neuronul

Neuronul reprezintă unitatea morfo-funcţională a ţesutului şi a sistemului nervos, având

două caracteristici esenţiale : excitabilitatea şi conductibilitatea.
Forma şi dimensiunile neuronilor sunt foarte variate. Există neuroni stelaţi (motoneuronii
α din coarnele anterioare ale măduvei spinării, neuronii stelaţi de asociaţie Cajal din scoarţa
cerebeloasă), piramidali (neuroni piramidali motori din scoarţa cerebrală), piriformi (neuronii
Purkinje din cortexul cerebelos), sferici (neuronii din ganglionii cranio-spinali), fusiformi, etc.
Diametrul corpului celular al neuronului poate ajunge de la 4 – 6 μm (în neuronii
granulari din substanţa cenuşie a scoarţei cerebeloase) până la 125 μm (în neuronii piramidali
giganţi Betz din stratul V al scoarţei cerebrale).
Numărul neuronilor este la naştere de aproximativ 12 – 14 miliarde. Creierul adult contine
peste 10 bilioane neuroni . Fiecare neuron are conexiuni cu peste 1000 alti neuroni. Se estimeaza
ca in creierul adult ar fi peste 60 trilioane conexiuni neuronale.
Clasificarea neuronilor

Neuronii se clasifică după criterii morfologice şi funcţionale.

Clasificarea morfologică se face după numărul şi după lungimea prelungirilor.
După numărul prelungirilor, neuronii sunt:
a) neuroni multipolari : au o formă stelată şi numeroase ramificaţii (trei sau mai multe
dendrite si un axon lung) (majoritatea neuronilor motori si interneuronilor din SNC, de
exemplu neuronii motori din substanţa cenuşie ventrală a măduvei spinării şi din nucleii
motori ai nervilor cranieni, neuronii granulari din cortexul cerebelos);
b) neuroni bipolari : au o formă ovalară sau fusiformă. Au un axon si o dendrita, fiind
asociati cu receptorii simturilor speciale (gust, miros, auz, vaz, echilibru) - neuronii bipolari
din retină, din ganglionii Scarpa şi Corti.
c) neuroni pseudounipolari (falsi-unipolari): Neuronii ganglionari cerebro-spinali au un corp
celular de formă sferică şi un nucleu mare, rotund, central. Singura prelungire, axonul, in
apropierea corpului celular se divide in doua prelungiri axonice, cu rol de conducere. O
prelungire ( cu valoare de dendrita) se extinde spre terminatiile nervoase periferice (constituie
cilindraxul unei fibre de nerv senzitiv) si una spre SNC ( in cornul posterior al maduvei spinarii

4
 ŢESUTUL NERVOS

face sinapsa cu deutoneuronul caii senzitive, iar in coarnele anterioare cu neuronii intercalari sau
motori). La embrion aceşti neuroni sunt iniţial bipolari.
c) Neuroni anaxonici – fara axon, cu multe dendrite; Nu propaga potentiale de
actiune, dar regleaza descarcarile electrice ale neuronilor adiacenti - interneuroni (ex. celulele
amacrine din retina)
d) Neuroni unipolari : au o singură prelungire, axonul. Reprezinta populatia
dominanta la nevertebrate. La vertebrate nu exista, decat la neuronii imaturi, in stadii diferite de
diferentiere.

După lungimea axonului, neuronii sunt :

 neuroni de tip Golgi I : formeaza tracturile cerebro-spinale, au un axon lung care
intră în substanţa albă (neuronii de proiecţie de la nivelul scoarţei cerebrale) sau într-
un nerv periferic (motoneuroni α din măduva spinării);
 neuroni Golgi II : axonul este scurt (neuronii de asociaţie) şi nu intră în substanţa
albă sau într-un nerv periferic, dar se ramifică repetat în interiorul substanţei cenuşii.
Au functie inhibitorie.
Clasificarea funcţională :
 neuronii motori (eferenti) : sunt neuroni mari, stelaţi , multipolari, cu axon lung
(motoneuronii α din coarnele anterioare ale măduvei spinării, neuronii piramidali din
cortexul cerebral);
 neuronii senzitivi (aferenti) : recepţionează stimulii din mediul ambiant, sunt

5
 ŢESUTUL NERVOS

bipolari sau pseudounipolari (neuronii bipolari din retină, neuronii din ganglionii
nervoşi rahidieni sau ganglionii asociaţi ai nervilor cranieni.
 neuronii de asociaţie (interneuroni) : sunt neuroni mici, multipolari, bipolari
sau anaxonici, care stabilesc interrelaţii între alţi neuroni, formând astfel
lanţuri funcţionale (neuronii stelaţi Cajal din cortexul cerebelos, neuronii de
asociaţie din măduva spinării). În timpul evoluţiei filogenetice a avut loc o
creştere deosebită a numărului şi complexităţii neuronilor de asociaţie, factor
ce stă la baza funcţiilor superior integrate ale sistemului nervos.

Structura neuronilor

Neuronul este format dintr-un corp celular sau pericarion şi din prelungiri citoplasmatice
de două tipuri: axonul şi dendritele (Fig. 1).

Figura nr. 1: Schema unui

neuron multipolar cu axon lung.
Săgeţile indică sensul influxului
nervos :
1 – dendrite
2 – sinapse
3 – corpusculi Nissl
4 – axonii altor neuroni
5 – celulă Schwann
6 – teacă de mielină
7 – axon
8 – nod Ranvier
9 – fibră musculară

Pericarionul
Pericarionul sau corpul celular reprezintă partea centrală a neuronului care realizează
funcţia de centru trofic. Este compus din : membrana celulară sau neurilema, nucleu şi citoplasma
sau neuroplasmă.
Neurilema :
Este de tip comun (trilaminară şi de natură lipoproteică). Este dublată de către
membranele celulare ale elementelor gliale satelite.
Nucleul :
Este unic, cu excepţia neuronilor din ganglionii sacraţi şi simpatici. În general, are un
diametru mare (20 – 25 μm), o formă sferică sau ovalară şi este dispus în poziţie centrală (foarte
rar nucleul are o poziţie excentrică, de exemplu la nivelul neuronilor din coloana lui Clarke din
măduva spinării).
Are un aspect caracteristic, veziculos (eucromatină cu aspect clar pe preparatele colorate
cu coloranţi bazici), eucrom, cromatina fin pulverulentă reflectând activitatea metabolică intensă
a celulei. Conţine un singur nucleol, voluminos şi intens bazofil (alt element care indică o
activitate crescută de sinteză proteică). Membrana nucleului este evidentă în microscopia optică
şi prezintă numeroşi pori la microscopul electronic. La sexul feminin, între nucleol şi membrana
nucleară se dispune o aglomerare de heterocromatină care constituie corpusculul Barr (cromatina
sexuala X – produsa prin inactivarea celor 2 cromozomi X).

6
 ŢESUTUL NERVOS

Neuroplasma :
Este abundentă, palid colorată, aparent optic vidă. Conţine numeroase organite comune şi
specifice, precum şi diferite tipuri de incluziuni.
Organitele comune sunt reprezentate de : mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomi, centrioli.
Mitocondriile sunt foarte numeroase, localizate mai ales printre corpii lui Nissl şi în porţiunile
terminale ale prelungirilor. Crestele mitocondriale, cu o formă lamelară tipică, sunt orientate
adesea paralel cu axul organitului, nu transversal ca şi în cazul celor mai multe tipuri celulare.
Aparatul Golgi este bine reprezentat, localizat de obicei juxtanuclear, înconjurând complet
nucleul; poate fi pus uşor în evidenţă cu metode de impregnare argentică. Este compus din
cisterne turtite, cu extremităţi dilatate şi interconectate cu elementele tubulare ale reticulului
endoplasmatic neted (REN). Acesta este abundent, se extinde atât în dendrite cât şi în axon,
formând un sistem de cisterne, care la randul lor leagă reticulul endoplasmic rugos (RER) din
corpul celular cu cel din dendrite. Au un rol în sechestrarea ionilor de calciu şi, în acelaşi timp,
ele conţin şi transportă proteine la nivelul celulei nervoase.
Lizozomii sunt dispersaţi în toată citoplasma; se întâlnesc frecvent lizozomi primari, iar
odată cu înaintarea în vârstă creşte numărul celor secundari.
O pereche de centrioli, dificil de recunoscut la microscopul optic, este aproape întotdeauna
prezentă, atât în celulele nervoase embrionare, cât şi în cele adulte. Pentru că la individul adult
neuronii nu se divid, centriolul nu îndeplineşte funcţii legate de mitoză, dar face parte din centrul
de organizare al microtubulilor.
Incluziunile sunt formate din granule de lipofuscină, pigment melanic, picături de
grăsime. Granulele de lipofuscină reprezintă un pigment galben, lipocrom, rezultat din digestia
lizozomala; cantitatea lor se măreşte odată cu vârsta. Pigmentul melanic este prezent în neuronii
din substanţa neagră (locus niger), locus coeruleus, nucleul dorsal al vagului, ganglionii simpatici
si cei spinali. Picăturile de grăsime se pot întâlni fie ca material de rezervă, fie ca produs
metabolic patologic.
Organitele specifice:
 corpusculii lui Nissl sau substanţa tigroidă
Reticulul endoplasmatic rugos realizează structura descrisă sub numele de corpusculi
Nissl sau substanţa tigroidă, cromatofilă, bazofilă.
Substanţa tigroidă este constituită din cisterne paralele ale RER asociate poliribozomilor
şi ribozomilor liberi.
Corpusculii lui Nissl sunt bine reprezentaţi în neuronii care au o activitate metabolică
susţinută de sinteză a proteinelor.
În general, se dispun periferic, de-a lungul neurilemei şi perinuclear, putând umple
aproape întreg pericarionul. În mod caracteristic, aceste granulaţii sunt prezente în rădăcinile
dendritelor, lipsind la nivelul conului de emergenţă al axonului. Deoarece axonul nu conţine
ribozomi, corpul celular trebuie să asigure sintezele proteice necesare pentru funcţionarea acestei
prelungiri nervoase.
Dimensiunile, forma, numărul şi dispunerea corpusculilor Nissl variază considerabil în
funcţie de tipul şi starea funcţională a neuronilor. În motoneuronii α sunt mari, romboidali şi
regulat distribuiţi. În neuronii din ganglionii senzitivi şi simpatici substanţa tigroidă este de obicei
distribuită sub forma unor granule foarte mici, difuzate în întreaga citoplasmă. La nivelul
neuronilor de dimensiuni mici se observă doar o bazofilie difuză.
Numărul acestor granulaţii scade în procesele de senescenţă şi în leziunile neuronale,
fenomen denumit ”cromatoliză”. Stimuli moderaţi pot determina creşterea numărului de
corpusculi Nissl.
Citoscheletul

7
 ŢESUTUL NERVOS

Functiile variate ale citoscheletului depind de prezenta a trei familii de filamente proteice,
prezente in toate celulele eucariote: filamente intermediare, microtubuli si filamente actinice.
 Filamentele intermediare (Neurofibrilele)
Filamentele intermediare din citoscheletul neuronului se numesc neurofibrile. Acestea se
pot distinge doar prin impregnaţii cu săruri de argint sau de aur. Ca urmare a acţiunii fixatorilor
histologici, filamentele intermediare se aglutinează devenind vizibile sub formă de neurofibrile.
În neuroplasmă acestea formează o reţea, cu rol in organizarea structurii interne
tridimensionale a neuronului, in ancorarea organitelor. Neurofibrilele se dispun de asemenea sub
forma unor fascicule paralele şi pe întreaga lungime a prelungirilor.
Din punct de vedere biochimic, au o natură proteică, cu o componentă fosfo-lipidică.
Microscopia electronică a demonstrat că neurofibrilele sunt formate din neurofilamente
(filamente intermediare cu diametrul de 10 nm). Neurofilamentele sunt distribuite în toată
neuroplasma, se gasesc din abundenta in axon, în strânsă asociere cu neurotubulii, intervenind
impreuna cu acestia in transportul intraaxonal. Asigura rezistenta axonului precum si un diametru
axonal constant.
 Microtubulii (Neurotubulii)
Microtubulii sau neurotubulii se pot distinge doar în microscopia electronică. Reprezintă
formaţiuni tubulare, de 25 nm diametru, formate din polimerizarea subunitatilor alfa si beta ale
tubulinei, aranjate liniar. Sunt prezenţi atât la nivelul pericarionului, cât şi în cele 2 tipuri de
prelungiri, fiind mai numeroşi în axon. Sunt identici ca structură şi compoziţie chimică cu cei din
citoplasma celulelor eucariote şi din fusul mitotic.
Neurotubulii au rol în menţinerea şi extinderea prelungirilor neuronale şi, de asemenea, în
transportul intraneuronal (axonal) al organitelor celulare. Neurotubulii constituie substratul
transportului rapid. Pe baza hidrolizei ATP-ului, kinezina este o proteina motorie , care se
mobilizeaza de-a lungul microtubulilor si este responsabila pentru fluxul axonal anterograd
rapid, iar dyneina este proteina motorie responsabila pentru fluxul axonal retrograd rapid.
Prin studii de imunofluorescenta s-au evidentiat proteine asociate microtubulilor (MAPs)
cu rolul stabilizarii si asamblarii acestora in citoschelet (proteina tau si MAP2). Proteina tau este
prezenta in portiunea distala a axonului si lipseste in dendrite.
 Microfilamentele actinice
Citoscheletul neuronilor conţine şi microfilamente actinice de 7 nm, asociate mai ales
suprafeţelor interne ale plasmalemei, cu rol in mentinerea formei celulare. De asemenea, joaca un
rol important in mobilizarea conurilor de crestere in timpul dezvoltarii si in formarea
specializarilor pre si postsinaptice.
Prelungirile neuronale
Dendritele şi axonii reprezintă expansiuni citoplasmatice, învelite de neurilemă.
Dendritele
Sunt prelungiri multiple ale neuronului, care spre deosebire de axon sunt mai scurte, au
diametru mai mare si nu sunt mielinizate. Sunt numeroase, puternic ramificate, ramificaţiile
devenind din ce în ce mai subţiri spre capăt. Reprezintă structuri receptoare care conduc influxul
nervos către pericarion.
Citoplasma corpului celular se prelungeşte şi la nivelul dendritelor şi conţine toate
organitele (mitocondrii, corpusculii Nissl, REN) cu excepţia complexului Golgi. Dendritele
trebuie considerate ca fiind expansiuni ale corpului celular, posedând aceleaşi proprietăţi
morfologice şi funcţionale. Suprafaţa dendritelor este neregulată, cu mici îngroşări ale membranei
celulare, de aspect spinos. Aceşti ”spini” reprezintă contacte sinaptice şi sunt mai numeroşi, ca şi
organitele citoplasmatice, în dendritele principale. Spre deosebire de dendroplasmă, bogată în
microtubuli, spinii dendritici au un citoschelet constituit în principal din microfilamente actinice,

8
 ŢESUTUL NERVOS

asociate cu densitatea postsinaptică. Bogăţia de filamente contractile susţine rolul lor în

plasticitatea spinilor dendritici (capacitatea de a se remodela în cursul dezvoltării postnatale şi la
adult, în funcţie de perfecţionarea circuitelor nervoase). Corespondent spinilor dendritici sunt
prezenţi numeroşi poliribozomi liberi, care sintetizează proteine cu rol esenţial în schimbările
sinaptice (de la nivelul densităţii postsinaptice) ce stau la baza proceselor de adaptare, învăţare şi
memorie.
Arborizaţiile dendritice fac posibil ca un neuron să stabilească sinapse cu un număr mare
de terminaţii axonale provenite de la alte celule nervoase. De exemplu,cele aproximativ 10.000
de dendrite ale unei singure celule Purkinje din cerebel stabilesc contacte cu peste 200 000 de
terminaţii axonale.
Axonul
Axonul reprezintă structura efectoare care conduce influxul nervos către alţi neuroni sau
direct către celulele efectoare. La nivelul axonului, membrana plasmatică este denumită axolemă,
iar citoplasma este denumită axoplasmă.
Este o prelungire unică, de formă cilindrică, a cărui lungime şi diametru variază în funcţie
de tipul celulei nervoase. De obicei, axonii sunt mai lungi decât dendritele, putând ajunge până la
100 cm în cazul neuronilor motori ai măduvei spinării (Golgi tip I).
Axonul se desprinde dintr-o regiune de formă conică a pericarionului, denumită con de
emergenţă. Segmentul initial reprezinta primii 50 – 100 μm de la nivelul conului de emergenta şi
nivelul unde începe teaca de mielină si se caracterizează printr-un prag de excitabilitate mai mic
decât dendritele şi pericarionul, fiind locul generarii potentialelor de actiune. Conul de emergenta
este lipsit de RER, ribozomi, cisterne Golgi si corpusculi Nissl dar prezinta numeroşi microtubuli
(neurotubuli) dispusi în fascicule subţiri si neurofilamente.
Axonul este sărac în organite, nu conţine ribozomi, RER, aparat Golgi sau granule de
pigment. Componentele principale axonale sunt mitocondriile (numeroase mai ales în apropierea
terminaţiilor. Este dependent metabolic de pericarion care îi asigură prin conţinutul de substanţă
tigroidă necesităţile metabolice (proteinele constitutive, creşterea axonală, sinteza mediatorilor
chimici). Axonul prezintă o matrice abundentă susţinută structural de un citoschelet format dintr-
o reţea de neurofilamente şi microtubuli orientaţi paralel cu axul lung precum si microfilamente
actinice, distribuite mai ales pe suprafaţa internă a axolemei. Proteinele constitutive din
citoschelet formează împreună cu actina din microfilamente aproximativ jumătate din cantitatea
de proteine cerebrale.
Suprafaţa axonului este netedă, regulată şi diametrul constant. De-a lungul traiectului său,
axonul emite ramuri colaterale, care se desprind în unghi drept faţă de axon la nivelul nodurilor
Ranvier. În partea terminală axonul se ramifică, formând arborele terminal (telodendronul) care
prezintă la extremităţi dilataţii denumite ”butoni terminali”. Zona de contact între terminaţia
axonică şi suprafaţa unui alt neuron sau a unei celule efectoare este denumită sinapsă. În unele
cazuri, sinapsele sunt localizate pe îngroşări postate în serie de-a lungul axonului, denumite
butoni sau sinapse ”en passant” Uneori, ramificaţiile cu butoni terminali pot forma adevărate
coşuleţe în jurul neuronilor cu care se pun în contact. În citoplasma acestor butoni terminali sunt
prezente numeroase vezicule sinaptice care conţin neurotransmiţători.
Matricea conţine electroliţi şi proteine solubile şi reprezintă sediul transportului (fluxului)
axonal pentru molecule proteice, electroliţi şi organite citoplasmatice.
Fluxul axonal este mecanismul de transfer al materialelor în sens antero- şi retro- grad
(de la, respectiv către pericarion). Zilnic este transportat de-a lungul axonului până la sinapse un
”volum” de constituienţi citoplasmatici echivalent cu de trei ori volumul pericarionului. Fluxul
axonal poate fi de mai multe tipuri :

9
 ŢESUTUL NERVOS

- flux axonal anterograd lent (viteză de 0.2 – 5 mm / zi) : pentru proteinele si enzimele
neuroplasmei si cele ale citoscheletului, necesare asamblarii microtubulilor (tubulina),
neurofilamentelor si microfilamentelor de actina. Se realizează prin mişcări coerente ale matricii
axonale şi corespunde vitezei de creştere a axonului şi celei de înlocuire a proteinelor matriciale.
Este asigurat de către glisarea microfilamentelor de actină pe axolemă.
- flux axonal anterograd rapid (viteză de la 20 la 400 mm / zi) : pentru toate organitele si
macromoleculele sintetizate in pericarion, care trebuie sa ajunga in terminatiile sinaptice, in
scopul realizarii sinapsei: mitocondrii, vezicule cu proteine, enzime și precursori ai
neurotransmițătorilor, substante cu greutate moleculara mica (aminoacizi, nucleotide, ioni de
calciu Este asigurat de către kinezină (proteina motorie care se mobilizeaza de-a lungul
microtubulilor).
- flux axonal retrograd rapid (viteză de 100 – 300 mm / zi) : pentru moleculele endogene
provenite din extremităţile presinaptice, care ajung la nivelul corpului celular pentru a fi distruse
sau reutilizate (în neuronii motori, până la 50 % din proteine intră în transferul retrograd); se
reîntorc şi membrane sinaptice, după ce au descărcat neurotransmiţătorii. Este asigurat de către
dyneină (ca si kinezina este o proteina motorie ce se mobilizeaza de-a lungul microtubulilor).
Odată cu returnarea proteinelor endogene la pericarioni, se reîntorc prin transportul retrograd şi
informaţiile, ajungând din mediul periaxonului în axoplasmă o serie de molecule exogene
proteice. Transportul axonal retrograd a fost utilizat şi în studiile de neuroanatomie pentru
identificarea traiectelor nervoase (prin utilizarea de diverşi marcatori uşor de relevat cu tehnici
histochimice).
În reglarea transportului axonal rapid sunt implicaţi diferiţi ioni, în special cei de calciu şi
magneziu. Astfel, scăderea cu 25 % a concentraţiei de calciu raportat la nivelul normal, duce la
diminuarea cu 60 % a transportului axonal de proteine. Ionii de calciu se găsesc fie liberi în
pericarion, de unde trec în axon prin fluxul axonal rapid, fie fixaţi în mitocondrii şi reticolul
endoplasmatic sau de proteinele axonale. Ionii de calciu şi magneziu activează ATP-aza, enzima
ce generează energie pe seama ATP-ului, energie necesară deplasării de-a lungul neurotubulilor.
Metode tinctoriale de studiu
Morfologia neuronilor şi distribuţia lor în sistemul nervos pot fi studiate prin metode
tinctoriale variate. Corpul celular se colorează intens cu coloranţi bazici de anilină, de ex. cresil
violet (coloraţia Nissl). Metoda Golgi (fixare cu bicromat de potasiu, impregnare cu azotat de
argint) vizualizează în întregime neuronii. Metoda lui Weigert pentru mielină este particular utilă
pentru studiul mieloarhitectonicii. Metoda lui Cajal (impregnare cu azotat de argint, tratare cu
agent reducător) colorează neurofibrilele şi poate face vizibile detalii foarte fine ale ramificaţiilor
teminale axonale.
Marcajul imunohistochimic poate pune în evidenţă neurotransmiţătorii, precum şi
numeroşi markeri neuronali : proteinele din neurofilament, sinaptofizina.

Corelaţii clinice

In boala Alzheimer proteinele tau, din constitutia microtubulilor, care le confera

stabilitate, sunt hiperfosforilate anormal, determinand dezasamblarea si dezintegrarea acestora;
astfel, transportul axonal nu mai are loc, sinapsele se pierd si, in final, se instaleaza procesul de
degenerare neuronala retrograda. Acestor modificari se asociaza formarea placilor senile –
depuneri de beta-amiloid intre neuroni, cu impiedicarea transmiterii impulsului electric si
instalarea procesului de degenerare neurofibrilara, cu aparitia dementei. In neuronii cu
degenerare neurofibrilara lipsesc microtubulii. Beta amiloidoza singura, in absenta degenerarii
neurofibrilare, nu determina boala clinica.

10
 ŢESUTUL NERVOS

Pe calea fluxului axonal retrograd rapid ajung la pericarioni şi anumiţi agenţi patogeni,
cum ar fi virusul herpetic, poliomielitic, al rabiei, toxina tetanică.
Transportul de molecule exogene proteice se face selectiv, ceea ce explică experimental
instalarea de neuropatii chiar şi la om. Se încearcă folosirea căii retrograde în scop terapeutic,
prin administrare de agenţi antivirali.

Sinapsele

Sinapsele reprezintă structuri specializate de contact care permit transmiterea în sens unic
a influxului nervos de la un neuron la alt neuron sau la o celulă efectoare.
Dacă numărul total de neuroni din sistemul nervos uman este de ordinul miliardelor,
multiplicând acest număr cu 1000 obţinem numărul aproximativ al sinapselor.

Clasificarea sinapselor

Clasificarea morfologică:
După elementele structurale ale celor doi neuroni care vin în contact, sinapsele pot fi: axo-
dendritice, axo-spinoase, axo-somatice (reprezintă majoritatea sinapselor); mai rare sunt sinapsele
axo-axonale (”butoni en passage”) şi sinapsele dendro-dendritice (Fig. 2).
Clasificarea funcţională :
Din punct de vedere fiziologic, se pot întâlni sinapse excitatorii şi sinapse inhibitorii.
Din punct de vedere al mecanismului de transmitere, sinapsele pot fi împărţite în sinapse
electrice şi sinapse chimice. Sinapsele electrice sunt rare la vertebratele superioare, impulsul
electric trecând direct, fără întârziere sinaptică, printr-o joncţiune de tip gap (sinapse între neuroni
inhibitori aparţinând aceleiaşi clase funcţionale). Cele mai frecvente sunt sinapsele chimice în
care impulsul nervos este transmis prin intermediul unei substanţe neurotransmiţătoare. Punerea
în evidenţă (biochimică sau imunohistochimică) a unui neurotransmiţător permite clasificarea
sinapselor după tipul acestuia. Numeroase sinapse pot fi sediul unei colocalizări a doi sau mai
mulţi transmiţători.

Figura nr. 2: Diferite tipuri de sinapse :

1 – neurofilamente; 2 – sinapsă axo-somatică; 3 – sinapsă axo-dendritică; 4 – sinapsă axo-dendritică pe
spină dendritică; 5 – sinapsă axo-axonică; 6 - sinapsă axo-dendritică pe spină dendritică.

Structura sinapselor

11
 ŢESUTUL NERVOS

Caracterul comun şi esenţial al tuturor sinapselor este discontinuitatea lor structurală, ele
fiind alcătuite dintr-un element presinaptic, un spaţiu sau fanta sinaptică şi un element
postsinaptic.

Elementul presinaptic:

Cu puţin înainte de terminarea sa pe neuronul postsinaptic, axonul îşi pierde tecile şi se

ramifică formând îngroşări denumite butoni terminali sau bulbi sinaptici. În cortexul cerebral
expansiunile terminale ale axonului se formează adesea deasupra spinilor dendritici. Numărul
butonilor sinaptici de pe suprafaţa unui neuron este frecvent foarte mare: un motoneuron α sau un
neuron piramidal cerebral pot primi pe dendritele lor mii de butoni sinaptici.
Citoplasma de la nivelul butonilor terminali conţine numeroase mitocondrii şi mai puţine
neurofilamente, microtubulii sunt absenţi.
Cel mai important constituent este reprezentat însă de către veziculele sinaptice care
conţin neurotransmiţătorii. Sunt descrişi astăzi peste 100 de neurotransmiţători şi
neuromodulatori, repartizaţi în trei grupe majore: neurotransmiţători cu moleculă mică,
neuropeptide şi gaze.
Neurotransmiţătorii cu moleculă mică sunt la rîndul lor de trei tipuri :
 acetilcolina (singura care nu este un derivat de aminoacid) – prezintă vezicule
electronodense;
 aminoacizi : glutamat, aspartat, glicină, acid gamaaminobutiric (GABA);
 amine biogene (monoamine) : trei catecolamine (dopamina, noradrenalina, adrenalina)
– prezintă vezicule electronoclare; serotonina, histamina .
Neuropeptidele reprezintă un grup variat de molecule (multe au rol de neuromodulatori):
encefalinele şi endorfinele, peptidele gastro-intestinale (produse de celulele SNED), factorii de
eliberare hipotalamică, hormonii neurohipofizari (ADH, oxitocina). Veziculele cu neuropeptide,
diferite de cele cu neurotransmiţători clasici, sunt eliberate printr-un mecanism similar, dar în
afara zonei sinaptice şi pot influenţa de o manieră paracrină mulţi neuroni înconjurători,
modulându-le activitatea. În plus, neuropeptidele exercită asupra neuronilor postsinaptici efecte
de lungă durată (de la puţine minute până la câteva zile).
Gazele cu acţiune neuromodulatoare sunt reprezentate de oxidul de azot (NO), monoxidul
de carbon (CO).
Sosirea potenţialului de acţiune la nivelul membranei presinaptice determină
depolarizarea şi intrarea calciului, veziculele se deplasează şi fuzionează cu membrana,
descărcând neurotransmiţătorul în spaţiul sinaptic.
Membrana presinaptică prezintă o îngroşare denumită densitate presinaptică asociată pe
faţa sa internă cu un material electronodens pe care se ancorează filamente citoplasmatice.
Materialul electronodens apare discontinuu, sub forma unor plăcuţe minuscule dispuse regulat şi
legate prin filamente subţiri de spectrină, formând o ”grilă presinaptică”. Filamentele subţiri care
iradiază din grilă spre interior şi servesc la organizarea ”pool”-ului veziculelor sinaptice de
rezervă.
Fanta sinaptică:

Reprezintă spaţiul care separă elementele pre- şi post- sinaptic. Are un diametru de 20 –
25 nm şi este ocupată de un material glicoproteic.
Fanta sinaptica este frecvent limitată lateral de celulele nevroglice Mediatorii eliberaţi
traversează rapid spaţiul sinaptic şi se leagă de receptorii membranei postsinaptice, cu
depolarizare consecutivă; acelaşi neurotransmiţător, legat de receptori diferiţi, poate determina

12
 ŢESUTUL NERVOS

răspunsuri rapide sau lente. După acest ciclu, neurotransmiţătorii sunt fie degradaţi de către
enzime la nivelul fantei sinaptice, fie trec rapid înapoi în terminaţia presinaptică.

Elementul postsinaptic:

În segmentul postsinaptic, sunt absente vezicolele şi se observă în schimb numeroşi

neurotubuli care servesc ca element de recunoaştere al neuronului postsinaptic.
Densitatea membranei postsinaptice apare mai omogenă decât cea presinaptică, grosimea
ei variind în diferitele sinapse. Gray a distins două tipuri de complexe sinaptice în cortexul
cerebral : sinapsele de tipul I sau asimetrice (în care spaţiul sinaptic este mai larg, de 30 nm şi
conţine o linie densă intermediară, iar membrana postsinaptică este foarte îngroşată, mai mult
decât cea presinaptică) şi sinapsele de tipul II sau simetrice în care densitatea postsinaptică este
mai subţire, de o grosime similară celei presinaptice, cu un spaţiu sinaptic mai îngust şi fără linia
densă intermediară. S-a putut demonstra că sinapsele de tipul I sunt excitatorii şi cele de tipul II
inhibitorii. Densitatea postsinaptică la nivelul sinapselor excitatorii este formată din molecule de
natură proteică legate direct sau indirect de receptori, formând ”complexe de semnalizare”.
Pentru acest motiv, îngroşările postsinaptice sunt considerate ca având un rol de prim plan în
procesarea informaţiilor, în fenomenele de învăţare şi memorie. Pe culturile in vitro de neuroni a
fost demonstrat că densităţile postsinaptice sunt structuri înalt dinamice, care pot duce la o
remodelare rapidă.

Corelaţii clinice

Coreea Huntington este o boală ereditară care apare în a treia sau a patra decadă a vieţii.
Se caracterizează prin disfuncţii motorii; acestea se datorează scăderii numărului de celule
producătoare de GABA.
Nevroglia

Nevroglia este reprezentată de către totalitatea celulelor auxiliare.

Numeroase procese se desfăşoară cu contribuţia nevrogliei:
- susţinerea şi protecţia neuronilor;
- troficitatea, nutriţia şi metabolismul neuronilor;
- inactivarea si reciclarea neurotransmiţătorilor (catecolamine, GABA);
- elaborarea mielinei;
- procese complexe de degenerare, regenerare şi histogeneză ale sistemului nervos;
- procese reparatorii.
Celulele gliale sau nevroglice se deosebesc esenţial de neuroni prin capacitatea lor de
diviziune şi proliferativă.
Modificările cantitative şi calitative ale celulelor gliale reprezintă criterii fundamentale în
diagnosticul multor afecţiuni nervoase.

Clasificarea celulelor gliale

După origine, nevroglia se împarte în :

- macroglie (de origine neuroectodermică) : - macroglie centrală
- macroglie periferică
- glia ependimară

13
 ŢESUTUL NERVOS

- microglia (de origine mezodermică), aparţine sistemului macrofagic-

mononuclear.

Originea celulelor gliale

În cursul embriogenezei timpurii a tubului neural, celulele gliale embrionare se extind

radial prin întreaga grosime a tubului neural (glia radială), asigurând suportul fizic care
direcționează migrarea neuronilor către poziția lor corespunzătoare în creier.
Celulele gliale se vor dezvolta plecând de la două tipuri diferite de celule progenitoare:
unul pentru astrocite şi altul pentru oligodendrocite. (vezi originea embriologica).

Structura celulelor gliale

Celulele gliale sunt formate dintr-un corp celular şi numerose prelungiri, care se disting
clar în impregnările cu azotat de argint. Filamentele intermediare gliale (GFAP - proteina glială
fibrilară acidă) sunt diferite de cele neuronale. Coloraţia hematoxilină – eozină distinge doar
nucleii celulelor gliale : mari, rotunzi sau ovalari, hipocromi.

Tipul de celulă Origine Localizare Funcţii principale

glială
Oligodendrocit Tub neural SNC Producţia de mielină, izolare electrică
Nervi
Celula Schwann Creasta neurală Producţia de mielină, izolare electrică
periferici
Suport structural, procese de reparare
Ganglioni
Celule satelite Creasta neurală Barieră nerv-sânge, schimburi
cranio-spinali
metabolice
Suport structural, procese de reparare
Astrocit Tub neural SNC Barieră hemato-encefalică,
schimburi metabolice
Ependimocit Tub neural SNC Tapetează cavităţile din SNC
Microglie Măduva osoasă SNC Activitate macrofagică
Tabel nr. II : originea şi funcţiile principalelor celule gliale

Celulele gliale au o formă stelată, cu numeroase prelungiri (Fig. 3). Rolurile acestor
prelungiri sunt următoarele :
- asigură un suport structural al ţesutului nervos
- determină limitanta glială (participă la formarea meningelui şi a barierei hemato-encefalice)
- înconjoară complet pericarionii și prelungirile lor ,cu excepția terminațiilor presinaptice
- înconjoară complet vasele de sânge din reţeaua nutritivă
- limitează procesele de comunicare încrucişată (”cross-talk”) între canalele de comunicare
învecinate.
Numărul celulelor gliale este enorm: proporţia este de 1 neuron la 10 celule gliale. În
schimb, dimensiunile celulelor gliale sunt reduse: ele ocupă doar jumătate din volumul total al
ţesutului nervos.

Macroglia centrală

Este reprezentată prin mai multe tipuri celulare :

 astrocitul sau glia protoplasmatică

14
 ŢESUTUL NERVOS

 astrocitul sau glia fibrilară : - prezintă subtipuri specializate:

 astrocitul sau glia Bergman în cerebel - se gaseste in jurul corpului
celulelor Purkinje. Prelungirile vor traversa stratul molecular si se vor
termina prin piciorusele vasculare pe vasele din pia mater, formand
limitanta gliala externa perivasculara.
 Celulele lui Fananas, din stratul molecular al cerebelului, are prelungiri
numeroase, scurte (aspect „in pana”), nu participa la formarea limitantei
gliale.
 astrocitul pilocitic localizat periventricular, în cerebel, în măduva spinării)
 oligodendroglia.
Astrocitele reprezintă cele mai numeroase elemente nevroglice; ele formează aproape
jumătate din celulele conţinute în encefal. Elementele gliale astrocitare şi prelungirile lor
formează o reţea intricată, care umple spaţiile interpuse între neuroni,fibre nervoase si vase de
sange. Aceasta poarta numele de neuropil si este echivalentul substantei fundamentale a tesutului
nervos.
Astrocitele sunt cuplate electric, prin joncţiuni de tip gap, cu alte astrocite, cu
oligodendrocite şi cu ependimocite.

Astrocitul protoplasmatic

Este localizat predominant în substanţa cenuşie a creierului şi cerebelului.

Astrocitul protoplasmatic este o celulă mare, stelată, cu o citoplasmă abundentă şi săracă
în organite. Nucleul este mare, sferic, hipocrom, dispus central. Citoplasma conţine complex
Golgi, puţini ribozomi liberi, RER slab dezvoltat, lizozomi. Gliofilamentele (GFAP) sunt mai
puţin numeroase decât în astrocitele fibroase.
Caracteristica cea mai evidentă a astrocitelor protoplasmatice este polimorfismul
proceselor citoplasmatice, care se insinuează printre constituenţii celulari ai neuropilului, sub
forma unor lamine subţiri, ancorand neuronii si vasele de sange. Prezintă numeroase prelungiri
scurte, groase, puternic ramificate, care pot forma la extremităţi picioruşe vasculare care se pun
în contact cu vasele sanguine. În alte celule astrocitare contactul vascular se realizează prin
corpul celular. În astrocitele situate la suprafaţa creierului şi a măduvei spinării, prelungirile lor
vin în contact cu pia-mater formând o membrană pio-glială (membrana gliala limitanta).
Astrocitele cele mai mici se dispun în raport strâns cu neuronii, similar celulelor satelite.

Astrocitul fibros

Este localizat mai ales în substanţa albă a SNC.

Astrocitul fibros se caracterizează printr-un corp celular mic, un nucleu ovalar, destul de
clar, şi prelungiri numeroase, lungi, subţiri, drepte şi puţin ramificate. Acestea se pun în contact
cu vasele capilare. Caracteristica principală a astrocitelor fibroase este prezenţa în citoplasmă a
filamentelor intermediare gliale (GFAP), cu diametrul de 8 nm, organizate în fascicole, care se
extind şi în prelungirile celulare. Aceste filamente compuse în principal din proteine acide
fibrilare, pot fi detectate specific prin metode imunohistochimice (Ac anti-GFAP) in
astrocitoamele fibroase (80% din tumorile primare ale SNC).

15
 ŢESUTUL NERVOS

Figura. nr. 3: Tipuri de celule gliale : astrocit protoplasmatic (sus stânga); astrocit fibrilar (jos stânga);
oligodendroglie (mijloc); microglie (dreapta).

Alte roluri ale astrocitelor fibroase şi protoplasmatice :

- prin corpurile şi prelungirile lor, astrocitele formează o barieră biologică între neuroni şi
vasele de sânge, bariera hemato-encefalică;
- asigură eliminarea produşilor de metabolism al neuronilor
- implicate în metabolismul energetic al cortexului cerebral. Picioruşele vasculare sunt
bogate în transportatori pentru glucoză, pe care astrocitul o preia din capilar si o transforma în
lactat. Lactatul va fi eliberat neuronilor in timpul cresterii activitatii sau va fi oxidat de către
astrocit.
- sunt elemente puternic reactive, cu un rol esenţial în procesele de cicatrizare ale SNC;
- au o funcţie de ghidaj al celulelor nervoase în embriogeneză; constituie substratul
morfologic pe care se orientează celulele nervoase pentru a migra spre sediul definitiv şi
favorizează formarea şi stabilizarea sinapselor;
- au o funcţie restrictivă în procesul de creştere al axonilor; nu există regenerare neuro-
axonală în cicatricea glială;
- astrocitele care exprima GFAP, din nisele neurogene, sunt considerate celule stem
multipotente neuronale
- acopera lateral fanta sinaptica, avand rol de bariera impotriva imprastierii
neurotransmitatorilor ce ar putea cauza supraexcitabilitate neuronala
- elibereaza transmitatori care moduleaza excitabilitatea neuronala, regleaza transmisia
sinaptica si elibereaza agenti vasoactivi ce ajuta la cuplarea neurovasculara.
- contribuie la inactivarea şi reciclarea neurotransmiţătorilor (glutamatul şi GABA sunt
metabolizaţi în glutamină, care este apoi cedată neuronilor);
- participă la reglarea concentraţiei de potasiu extracelular, atunci cand concentratia
acestuia creste in SNC datorita activitatii neuronale locale.
Oligodendroglia

Se dispune predominant în substanţa albă, dar şi în cea cenuşie, perivascular sau în raport
strâns cu neuronii. In substanta cenusie unele oligodendrocite (oligodendrocitele satelite) sunt
strâns asociate corpilor celulari neuronali. In substanta alba de obicei sunt aliniate in siruri intre

16
 ŢESUTUL NERVOS

axoni (oligodendrocite interfasciculare). Oligodendrocitele sunt mai mici decât astrocitele,

prelungirile lor fiind mai puţin numeroase şi mai scurte, puţin ramificate şi cu o suprafaţă
nodulară. Corpul celular conţine un nucleu mic, hipercrom, neregulat şi o citoplasmă în cantitate
redusă, dispusă ca un inel perinuclear. Citoplasma este bogată în organite (mitocondrii, ribozomi,
RER, aparat Golgi) şi are un aspect clar, optic vid, aspect păstrat şi în oligodendroglioame.
Caracteristic, nu contin filamente intermediare (GFAP) dar microtubulii sunt prezenţi într-un
număr mai mare decât în orice altă celulă nervoasă sau glială; aceasta permite o identificare facilă
ultrastructurală.
Oligodendrocitele sunt responsabile de elaborarea mielinei. Fiecare oligodendrocit
prezintă mai multe prelungiri care formează teaca de mielină în jurul câtorva axoni învecinaţi
(până la 40 de axoni diferiţi). Fiecare proces al oligodendrocitului se infasoara in jurul unei
portiuni din axon formand un segment internodal de mielina. Un singur oligodendrocit poate
forma 40-50 internoduri.
Spre deosebire ce celulele Schwann, care produc mielina in SNP, oligodendrocitul
exprima o serie de molecule de suprafaţă (proteine) implicate în procesul de mielinizare şi
remielinizare : MAG (glicoproteina mielinică asociată – contribuie la formarea mielinei în jurul
axonului şi la menţinerea mielinei), MBP (proteina mielinică bazică), PLP (fosfolipoproteina – cu
rol în compactarea mielinei). Deficienta expresiei acestor proteine apare in patogeneza multor
boli autoimune, demielinizante ale SNC.
Diferit de celula Schwann, oligodendrocitul nu are lamina externa, astfel incat mielina
mai multor axoni invecinati va fi in contact. Nodurile Ranvier in SNC sunt mai largi decat in
SNP, astfel incat conducerea saltatorie este mai eficienta decat in SNP.

Macroglia periferică

Este reprezentată prin :

- celulele Schwann (neurolemmocite) : sunt dispuse de-a lungul fibrelor nervoase, în jurul
cărora elaborează teaca de mielină ;
- celulele satelite : sunt prezente în jurul neuronilor senzitivi din ganglionii cranio-spinali
şi cei vegetativi mari;
- celulele Müller : realizează membranele limitante externă şi internă de la nivelul retinei.

Glia ependimară

Reprezintă o formă de glie adaptată pentru funcţiile de apărare-căptuşire şi secreţie-

reabsorbţie. Celulele ependimale constau in trei tipuri de celule: ependimocite, tanicite si celulele
epiteliale ale plexului coroid.
Ependimocitele sunt celule epiteliale cubice sau cilindrice care căptuşesc sistemul
ventricular al creierului şi canalul central al măduvei spinării. Formează bariera ependimară care
separă neuronii de lichidul cefalo-rahidian. La polul apical ependimocitele prezintă microvili
(implicati in functia de absorbtie) si cativa cili (miscarea lor faciliteaza curgerea LCR). Polul
bazal realizează o multitudine de invaginaţii, prin care se stabilesc contacte cu prelungirile
astrocitelor. Intre celule sunt jonctiuni desmozomale.
Tanicitele sunt celule ependimale specializate situate in planseul ventriculului III, ale
caror prelungiri bazale se extind in tesutul cerebral, printre prelungirile astrocitelor, venind in
contact cu vase de sange . Au rolul de a transporta hormoni dinspre hipotalamus in LCR si din
LCR spre sistemul port hipofizar.

17
 ŢESUTUL NERVOS

Celulele epiteliale ale plexurilor coroide sunt celule ependimare modificate implicate in
producerea si secretia LCR. Provin din tela choroidea, din tavanul ventriculilor III si IV si
impreuna cu vasele meningeale formeaza plexul coroid. Intre celule se gasesc jonctiuni stranse,
care impiedica difuziunea LCR-ului spre tesutul cerebral adiacent. La polul apical contin
microvili, iar la polul bazal membrana este plicaturata, cu interdigitatii, ce nu permit trecerea
macromoleculelor din capilarele fenestrate, de sub membrana bazala, in spatiul subepitelial.
Capacitatea regenerativă şi proliferativă mare a acestor celule explică apariţia unor tumori
particulare, denumite ependimoame. Mulţi autori sunt de părere că ependimocitele îşi menţin în
stadiu latent capacităţile germinative embrionare, putând fi considerate celule germinative ale
ţesutului nervos adult.

Microglia

Microglia este dispusă in tot SNC, predominand in substanta cenusie, in vecinatatea

vaselor sanguine. Apartine sistemului macrofagic – mononuclear, din maduva rosie hematogena,
din celula progenitoare granulocito-monocitara (GMP).
Microglia este cea mai mica celula gliala, cu aspect alungit; nucleul are un aspect alungit,
hipercrom, dispus în axul celulei, aspect caracteristic în coloraţia HE. Citoplasma conţine
numeroşi lizozomi şi incluziuni; în general organitele sunt reduse.
Prelungirile celulei sunt subţiri, spiralate, cu suprafaţa neregulată, spinoasă şi sunt
puternic ramificate.
Celulele microgliale sunt capabile de migrare şi fagocitoză. Prezenţa fagozomilor cu un
conţinut heterogen facilitează identificarea microgliei la microscopul optic şi electronic.
Microglia are un rol important în procesul de eliminare a detritusurilor celulare, fagocitând atât
neuroni degeneraţi (neuronofagie), cât şi picături lipidice rezultate din degenerarea mielinei
(formare de corpi granulo-grăsoşi).
Prin funcţiile ei fagocitare, microglia intervine şi în procesele de reparare realizate după
modificări degenerative. Celulele microgliale sunt puţin numeroase în condiţii normale; numărul
lor creşte considerabil în zonele de leziuni, hemoragie, tumori sau alte condiţii patologice, prin
hiperactivarea microgliilor, cu aparitia microgliozei reactive.
Sunt considerate macrofagele SNC ( prezinta pe suprafata CD14, complexul major
histocompatibilitate MHC II, secreta : citokine, factori de creștere, radicali liberi, oxid nitric )

Interdependenţa neuroni – celule nevroglice

Din punct de vedere funcţional, între celulele nevroglice şi neuroni există o strânsă
interdependenţă metabolică; orice stimul care alterează compoziţia chimică a celulei nervoase se
reflectă asupra celulelor gliale satelite. Astrocitele menţin balanţa neurochimică a mediului
extracelular din SNC, îndepărtând ionii de potasiu aflaţi în exces în vecinătatea neuronilor.
De altfel, în culturi de ţesuturi, neuronii nu supravieţuiesc în absenţa celulelor gliale; se
poate afirma astfel că între neuroni şi celulele lor satelite există o relaţie de simbioză. Ca urmare,
integritatea neuronală depinde de integritatea celulelor şi prelungirilor gliale.

Corelaţii clinice

18
 ŢESUTUL NERVOS

Nevroglia poate da naştere la tumori (glioame) care reprezintă 50 % din tumorile

intracerebrale, unele cu evoluţie benignă (oligodendroglioamele), altele cu evoluţie extrem de
malignă (glioblastomul multiform).

Bariera hemato-encefalică

Reprezintă o structură complexă, care protejează neuronii, celule extrem de sensibile, faţă
de eventualele substanţe toxice din sângele circulant.
Bariera hemato-encefalică este formată din :
- peretele capilar (endoteliu şi membrana bazală)
- astrocite şi prelungirile lor vasculare
Capilarele din SNC sunt capilare de tip continuu, alcătuite din endoteliu şi membrană
bazală bine definită. Ele se disting de capilarele continue obişnuite din alte regiuni din organism
prin raritatea veziculelor de pinocitoză şi prezenţa joncţiunilor intercelulare de tip zonula
occludens.
Prelungirile vasculare ale astrocitelor formează o structură de tip membranar, care
dublează în exterior peretele capilar, de care este separată printr-un spaţiu de doar 20 nm.
Astrocitele formează o barieră biologică între neuroni şi vasele de sânge. Această barieră are 2
compartimente care nu comunică: un compartiment astrocito-vascular (lichidul are o compoziţie
similară cu sângele) şi un compartiment astrocito-neuronal (compoziţie apropiată de cea a
lichidului cefalo-rahidian).
În creier, există totuşi câteva zone fără barieră hemato-encefalică (glanda pineală, glanda
pituitară, unele regiuni din hipotalamus, substanţa neagră şi locus coeruleus). În aceste regiuni
particulare endoteliile capilare prezintă discontinuităţi, permiţând substanţelor din sânge
(hormonilor) să ajungă în spaţiul intercelular şi să vină în contact cu celulele neuroendocrine de
la acest nivel. Astfel, substanţele din sînge reglează calitatea şi cantitatea neurosecreţiilor prin
mecanisme de feed-back.

Corelaţii clinice

La adult, bariera hemato-encefalică poate fi alterată de bacterii, virusuri, toxine,

traumatisme. Permeabilitatea selectivă nu permite trecerea antibioticelor, unor medicamente sau a
unor neurotransmiţători (dopamina). Hiperpermeabilizarea barierei poate fi indusă prin perfuzia
cu soluţie de manitol, care facilitează accesul diferitelor medicamente.

Fibrele nervoase

Fibra nervoasă reprezintă un ansamblu format din axon şi din învelişurile (tecile) acestuia.

Clasificarea fibrelor nervoase

Din punct de vedere topografic, fibrele nervoase se împart în fibre nervoase centrale şi
fibre nervoase periferice.
Din punct de vedere structural se deosebesc fibrele nervoase mielinice şi fibre nervoase
amielinice.
În SNP axonii sunt înconjuraţi de un rînd de celule Schwann până la nivelul arborizaţiei
terminale. În axonii groşi, în interiorul tecii Schwann, se găseşte teaca de mielină. În SNC, axonii
pot fi parţial acoperiţi de celule gliale (fibre amielinice) sau pot avea un strat de mielină, format

19
 ŢESUTUL NERVOS

de oligodendrocite. Dendritele neuronilor din sistemul nervos central sunt înconjurate de

prelungiri ale celulelor nevroglice, precum şi de o reţea de dendrite şi ramificaţii axonale ale altor
neuroni.
Neuronii pseudounipolari reprezintă o categorie aparte de neuroni senzitivi din ganglioni,
care, deşi apar morfologic unipolari, se comportă din punct de vedere funcţional ca bipolari. La
embrion aceşti neuroni sunt iniţial bipolari; în cursul dezvoltării, prin rotaţia corpului celular, cele
două prelungiri devin adiacente şi fuzionează, formând o prelungire unică. După un scurt traiect
prelungirea unică se divide în T într-o ramură direcţionată către periferie unde primeşte stimuli
senzitivi (funcţie dendritică) şi într-o ramură care formează rădăcina senzitivă a unui nerv cranian
sau spinal, care conduce impulsurile centrifug către centrii nervoşi din sistemul nervos central.
Atât ramura periferică cât şi cea centrală au caracterele morfologice tipice ale axonului şi sunt
învelite de teaca de mielină.
Aceeaşi fibră nervoasă poate avea diferite aspecte de-a lungul traiectului său. Să luăm, de
exemplu, axonul motoneuronului din coarnele anterioare medulare: segmentul iniţial este situat în
substanţa cenuşie şi lipsit de orice înveliş (fibră nervoasă amielinică şi fără teacă Schwann); în
cursul traversării substanţei albe este înconjurat de o teacă de mielină formată de oligodendrocite
(fibră nervoasă mielinică fără teacă Schwann); în traiectul prin nervul periferic teaca de mielină
este formată de celulele Schwann (fibră nervoasă mielinică cu teacă Schwann); în porţiunea
terminală îşi pierde teaca de mielină (fibră nervoasă amielinică cu teacă Schwann); iar când se
arborizează pentru a lua contact cu celula musculară striată scheletală, redevine o fibră amielinică
fără teacă Schwann.
Majoritatea nervilor periferici conţin un amestec de fibre nervoase mielinizate şi
amielinice. De exemplu, într-o secţiune transversă prin nervul sural sunt prezente aproximativ 8
000 de fibre mielinice/mm2 în timp ce axonii amielinici au o densitate de 30 000 fibre / mm2.

Clasificarea morfo-funcţională a fibrelor nervoase

Fibrele nervoase care constituie un nerv periferic se clasifică după diametrul, funcţie şi
viteza de conducere a impulsurilor nervoase în fibre de clasă A, B şi C.

Fibrele nervoase mielinice din SNP

În microscopia optică sunt bine vizualizate pe secţiuni de 0.5 – 1 μm grosime, în răşini

sintetice, colorate cu albastru de toluidină. Diametrul fibrelor mielinice este variabil, între 2 – 20
μm. În nervul normal există o variaţie considerabilă a circumferinţei fibrei mielinice, în special în
regiunile perinucleare şi în regiunile din jurul strangulaţiei Ranvier (paranodale).
Fibrele nervoase mielinice din SNP sunt înfăşurate (de la exteriorul fibrei spre axolemă)
de: teaca conjunctivă, teaca celulelor Schwann şi teaca de mielină.

Teaca conjunctivă

Teaca conjunctivă este reprezentată de teaca Henle şi endonerv. Un nerv periferic poate
conţine mii de axoni înveliţi într-o teacă de ţesut conjunctiv. Ţesutul conjunctiv este organizat în
trei compartimente distincte din punct de vedere morfo-funcţional : epinervul, perinervul şi
endonervul. Teaca externă conjunctivă, epinervul, este groasă, formată din ţesut conjunctiv dens;
leagă fasciculele nervoase pentru a forma nervul periferic ca organ. Din epinerv se desprind septe
conjunctive prin care pătrund vasele sanguine. Acestea se ataşează de perinerv, ţesut conjunctiv
specializat care înconjoară grupuri de axoni în fascicule de diferite mărimi. Perinervul este format

20
 ŢESUTUL NERVOS

din mai multe straturi concentrice de celule aplatizate, separate prin straturi de colagen; urmează
ramurile nervoase până la periferie. În jurul ramurilor fine distale, numărul straturilor de celule
descreşte progresiv ajungând la o singură lamelă conjunctivă; aceasta este acoperită pe faţa
internă de un singur strat de celule endoteliforme (teaca lui Henle). Celulele pot fuziona, formând
o parte a terminaţiilor senzoriale din corpusculii Pacini şi din fusurile neuro-musculare.
Bariera sânge – nerv este prezentă curând după naştere şi previne intrarea din sânge de
medicamente sau alte substanţe care ar putea interfera sau bloca conducerea nervoasă. Această
barieră se realizează atât prin joncţiunile ocluzive ale celulelor din straturile interne, cât şi ale
endoteliului capilarelor din endonerv.
Endonervul este stratul intern al ţesutului conjunctiv care înconjoară fiecare fibră
nervoasă şi care se continuă cu ţesutul conjunctiv din perinerv şi epinerv. Endonervul formează
compartimentul ce conţine fiecare axon şi celulele sale Schwann înconjurătoare, fibre de colagen,
fibroblaste, capilare şi câteva mastocite. Într-o secţiune transversală prin nervii periferici, circa 90
% din nuclei aparţin celulelor Schwann, 5 % fibroblastelor şi 5 % altor celule cum ar fi
mastocitele şi celulele endoteliale capilare.
Fibroblastele sunt identice cu cele din alte părţi ale organismului. Mastocitele reprezintă
un constituent normal al endonervului, putând fi întâlnite, de asemenea, şi în ganglionii senzitivi
şi în tecile epineurale ale nervilor periferici.
Fibrele de colagen din interiorul compartimentului endoneural formează două straturi
distincte în jurul fibrelor nervoase mielinice sau amielinice şi a celulelor Schwann de origine.
Stratul extern este compus din fibre de colagen cu diametrul mare, orientate longitudinal şi este
evidenţiat în fibrele senzitive din SNP (este absent în fibrele nervoase din SNC). Stratul intern
conţine fibre colagene fine (orientate oblic sau circumferenţial faţă de fibrele nervoase) şi o
substanţă amorfă cu o compoziţie glicoproteică (în care este inclusă şi laminina). Orientarea
longitudinală a fibrelor de colagen în stratul intern al endonervului, împreună cu membrana
bazală a celulelor Schwann, joacă un rol important în ghidarea axonilor în procesul de regenerare
consecutivă unei injurii neuronale.

Teaca celulelor Schwann

Celulele Schwann sunt dispuse secvenţial şi formează o teacă care înconjoară toţi axonii
din nervii cerebro-spinali şi din sistemul nervos vegetativ. Ele însoţesc axonul de la începutul său
până aproape de terminaţii şi se asociază atât cu fibrele mielinice cât şi cu cele amielinice. Cei
mai mulţi axoni cu diametru peste 1 mm sunt înveliţi în teaca de mielină formată de către celulele
Schwann.
În fibrele mielinice citoplasma celulelor Schwann este divizată în două compartimente:
unul este localizat în jurul nucleului şi în afara tecii de mielină, cel de-al doilea fiind reprezentat
de un strat subţire de citoplasmă din interiorul tecii de mielină şi din jurul mezaxonului intern (a
se vedea dezvoltarea şi organizarea tecii de mielină).
Nucleul celulelor Schwann este aplatizat; citoplasma este bogată în mitocondrii,
poliribozomi, cisterne Golgi, reticul endoplasmic rugos. Celulele Schwann sunt acoperite de o
lamina bazala.

Teaca de mielină

Aspect în microscopia optică şi microscopia electronică :

În microscopia optică, pe secţiuni transversale printr-un nerv periferic inclus la parafină
şi colorat cu hematoxilină-eozină, mielina apare sub formă de inele concentrice palid bazofile.

21
 ŢESUTUL NERVOS

Mielina este clar evidenţiată pe secţiuni la gheaţă, colorate cu Sudan negru. Pe secţiuni la gheaţă
necolorate, examinate în lumină polarizată, mielina apare, datorită birefringenţei sale, ca o
succesiune de linii întunecate şi clare, dispuse concentric şi alternativ.
Microscopia electronică a demonstrat că teaca de mielină provine din plasmalema celulei
Schwann. Mielina apare constituită dintr-o serie de lamele (linii) concentrice clare (electrono-
transparente) şi întunecate (electrono-dense), care se repetă regulat, la fiecare 12 nm.

Iniţial, axonul este adâncit în membrana celulei Schwann. Fuzionarea celor două porţiuni
de membrană, care se găsesc faţă în faţă la nivelul şanţului, alcătuieşte mezaxonul. Celula
Schwann se roteşte în jurul neuritului imobil, efectuând 50 sau mai multe spirale; se realizează,
astfel, o suprapunere concentrică ale straturilor membranei. La început, între benzile concentrice
ale mezaxonului rămân interpuse straturi de citoplasmă din celula Schwann; ulterior, benzile
concentrice devin mai strânse şi suprafeţele citoplasmatice ale membranei fuzionează pentru a
forma o linie densă majoră. Linia intraperiodică reprezintă continuarea liniei de suprapunere
dintre suprafeţele iniţiale ale mezaxonului. (Fig. 4)

Organizarea tecii de mielină:

Imediat după ieşirea din corpul celular axonul este „gol”. Porţiunea iniţială a axonului
care traversează substanţa albă medulară este mielinizată de oligodendrocite; intrând în rădăcinile
spinale axonul va fi înconjurat de tecile Schwann şi de mielină. Tecile Schwann şi de mielină
însoţesc axonul pe lungimea sa. Cu puţin înainte de terminaţia axonului, teaca de mielină dispare,
în timp ce teaca Schwann se continuă pe un scurt traiect, învelind la suprafaţă ramificaţiile
terminale ale fibrei nervoase.
 Nodul Ranvier:
Celula Schwann înconjoară o porţiune a unei singure fibre din SNP. În microscopia
optică, pe preparate colorate cu tetraoxid de osmiu sau examinate în lumină polarizată, teaca de
mielină apare întreruptă la intervale neregulate care corespund nodurilor lui Ranvier (descrise
prima dată ca strangulaţii anulare de către Ranvier în 1876). Porţiunea fibrei nervoase cuprinsă
între două noduri Ranvier consecutive este denumită segment internodal (sau internod). Fiecare
segment internodal are învelişul constituit dintr-o singură celulă Schwann şi din lamelele de
mielină formate prin înfăşurarea acesteia în jurul axonului. Pe lungimea unei fibre se succed mai
multe segmente de mielină. Nucleul celulei Schwann este situat, de obicei, la jumătatea lungimii
unui internod. Dacă fibra nervoasă emite colaterale, acestea îşi vor avea originea în zona
nodurilor Ranvier (Fig.6).
Celula Schwann şi teaca de mielină prezintă o specializare considerabilă la nivelul unui
nod Ranvier. Teaca de mielină se termină în regiunile paranodale prin formarea de bucle dilatate,
în formă de pară, aşezate pe suprafaţa axonului. Între mai multe bucle terminale se formează,
ocazional, structuri similare desmozomilor. Abundenţa mitocondriilor în citoplasma paranodală
este o indicaţie a nevoilor energetice ridicate de la nivelul nodului.
Membrana bazală a două celule Schwann adiacente este continuă deasupra gap-ului
nodal.
Incizurile Schmidt-Lanterman:
Pe preparate proaspete sau colorate cu osmiu, mielina apare întreruptă în mai multe
puncte şi prezintă fisuri oblice denumite incizurile Schmidt-Lanterman (în incidentă
longitudinală).

22
 ŢESUTUL NERVOS

Incizurile Schmidt-Lanterman sunt componente fixe ale tecii de mielină. Prezenţa

incizurilor în mielinogeneză arată că ele reprezintă o parte funcţională importantă a tecii de
mielină. Incizura Schmidt-Lanterman conţine citoplasma celulei Schwann şi face legătura între
compartimentul extern, nuclear cu cel intern, paraxonal. Este un spaţiu de trecere pentru
substanţele din stratul extern al citoplasmei, prin teaca de mielină, spre stratul intern. Lângă
suprafaţa externă a incizurii sunt vizibile, uneori, grupuri de structuri similare dezmozomilor, cu
rol în menţinerea integrităţii structurale. Numărul incizurilor Schmidt-Lanterman este corelat cu
diametrul axonului; cu cât este mai groasă fibra, cu atât prezintă mai multe incizuri. (Fig. 8)

Figura nr. 8: Ultrastructura

incizurii Schmidt-Lanterman:
incizura conţine citoplasmă a
celulei Scwann care nu este
eliminată în cursul procesului de
mielinogeneză. (după Bloom şi
Fawcett 1982)

Compoziţia biochimică şi rolul fiziologic al mielinei

Mielina este formată din lipide (75%, procent mai ridicat decât în alte membrane
celulare, proporţia lor fiind mai mare în SNP - 80%) şi proteine (20 - 25 %). Componentele
proteice ale mielinei din SNP (glicoproteina P0 specifică, P1 şi P2, dar şi PMP22, MAG şi
conexina) sunt diferite de cele din SNC (nu are proteina P0, dar conţine o proteolipidă solubilă în
solvenţi organici şi o proteină bazică MBP). Aceste diferenţe biochimice ale proteinelor
determină o antigenitate diferită a mielinei din SNP faţă de cea din SNC.
Tecile de mielină sunt esenţiale pentru funcţionarea normală a SNP. Mielina acţionează ca
un izolator electric biologic şi permite o conducere discontinuă (saltatorie) foarte rapidă a undei
de depolarizare de-a lungul fibrei. Ea realizează conservarea energiei metabolice axonale şi o
prodigioasă economie de spaţiu. Cu cât este mai lung segmentul internodal, cu atât viteza de
conducere este mai mare.

23