Atitudini
Scrisori deschise de Traian D. Lazăr
O RELAȚIE DE PRIETENIE SPIRITUALĂ (XVII)
Tradiţionala scrisoare cu felici-
tări pentru Noul An 1979, adresată
de Basarab Nicolescu profesorului
Ion Grigore, nu a ajuns la destinatar.
În consecinţă, nici acesta nu a răs-
puns prin obişnuita „dare de sea-
mă” asupra activităţii sale în anul
ce trecuse. Îngrijorat de tăcerea
profesorului, Basarab Nicolescu so-
licită lămuriri. Profesorul Ion Grigo-
re invocă încălcarea biunivocităţii
schimbului epistolar, de care nu
se socotea vinovat şi, reluând firul
evenimentelor de unde fusese în-
trerupt, evocă festivitatea din 12
februarie 1978, organizată prin grija
şi eforturile lui Gheorghe Anastasiade
la care, presupunea, se adăugase şi
contribuţia lui Basarab Nicolescu.
În condiţiile regimului politic de
atunci, numele lui Basarab Nicoles-
cu, rămas în Franţa fără aprobarea
autorităţilor, nu a fost invocat public
la festivitatea amintită, iar casetofo-
nul, darul său către profesorul Ion
Grigore, a fost prezentat ca un dar
din partea tuturor foştilor elevi.
(Vezi Ion Grigore, Memorii, Editura
Ploieşti-Mileniul III, Ploieşti, 2008,
p.206 şi urm.) Totuşi, scrie profeso-
rul Ion Grigore, succesele la olimpi-
ada internaţională de matematică
din 1959, legate de numele lui Basa-
rab Nicolescu, au fost menţionate în
cuvântarea lui Ioan Tomescu şi într-o
lucrare tradusă din limba rusă.
Restabilirea ritmului obişnuit al
corespondenţei, socotită de profeso-
rul Ion Grigore un semn de bun augur,
îl determină să-şi informeze parte-
nerul asupra activităţilor personale.
Sunt abordate subiectele de interes
comun sau prioritar pentru profe-
sor: matematica, epigrama, sănăta-
tea, surse valoroase pentru cititorii
şi istoricii interesaţi de evoluţia învă-
ţământului matematic, de activitatea
cenaclului epigramiştilor „Cincinat
Pavelescu” şi chiar de tratamentele
medicale din epocă. Sunt relevate
reacţiile corpului didactic la ridica-
rea excesivă, de către oficialităţi, a
nivelului predării matematicii. Re-
cent, s-a exprimat constatarea că,
la olimpiadele internaţionale, elevii
români nu mai ştiu (se încurcă) toc-
mai la problemele simple (de nivel
jos). Interesantă este informaţia că,
la 1980, exista în ţară o editură „Li-
tera”, „care publica pe contul autoru-
lui”, o gaură în sistemul cenzurii, de
altfel desfiinţat oficial.
DOCUMENTE
1) Scrisoare a profesorului Ion
Grigore către Basarab Nicolescu
–16 ianuarie 1979 –
Dragul meu Basarab,
În legătură cu mişcătoarea ta
îngrijorare, provocată de tăcerea mea,
trebuie să pun lucrurile la punct, în
sensul că biunivocitatea relaţiei cores-
pondenţei noastre (fiecare scrisoare a
ta, din 1968 încoace, a avut un răspuns
al meu) n-a fost încălcată de mine. La
obiect: am răspuns la timp ultimului
tău mesaj, la timpul sărbătoririi mele
– la care emoţionanta scrisoare şi gene-
roasa participare materială n-au putut
umple golul absenţei tale.
Vei fi aflat, desigur, cum a fost sărbă-
torirea, ca o premieră – nerepetabilă, cum
spunea Acad(emicianul) N. Teodorescu –
în România, a unui profesor de către cele
47 generaţii de elevi.
A fost voia destinului, ca adevăratul
erou organizator al acestei dificile acţiuni
să fie un fost eminent elev mai vechi al
meu, care a pus, în ceea ce a întreprins,
atâta fanatism încât parcă la forţa lui se
mai adăuga o alta, nevăzută, dar simţită,
a celui mai strălucit elev al vieţii mele şi
probabil din România, nepotul lui, care,
multă vreme, i-a fost ca un fiu.
Eforturile organizatorilor au avut
un strălucit succes, care le conferă o
aureolă în plus, în lumea avizată, din
judeţ şi din ţară.
Au urmat articole în „Flacăra”, „Gazeta
Matematică” (articolul de fond, omagial) şi
o notă onorantă în „România Liberă”.
Iar eu acasă, în afară de scrisori, tele-
grame, albume cu fotografii, am case-
tofonul şi înregistrarea întregii festivităţi.
Mă socotesc încă tare, dacă am
putut supravieţui unor emoţii atât de
intense. Şi iată că, a trecut aproape un
an de atunci.
Elevul, prezent cu sufletul (absent
fiziceşte atunci) a fost identificat în
1
cuvântarea lui Ioan Tomescu, care a
vorbit de prima olimpiadă internaţională
şi de primul premiant român. (Îţi va face
plăcere să ştii că, în anul 1978, după o
lungă serie de rezultate slabe, echipa
României a ieşit pe primul loc, graţie lui
I. Tomescu – unul din antrenorii ei – care,
prin contribuţia sa, a făcut ca subiectul
cel mai greu să fie rezolvat de aproape
toţi membrii echipei).
Tot în legătură cu asta, vei fi aflat
că a fost tradusă în româneşte cartea
„Olimpiadele internaţionale de matema-
tică” de Morozova, Petrakov şi Skvorţov.
La pag(ina) 9 este „prima olimp(iadă)
int(ernaţională) de matem(atică)”,
„Premiul întâi a fost obţinut de către
elevii: Basarab Nicolescu – România,
Boguslav Diviš – Cehoslovacia, Csnonok
Gyòórgy – Ungaria”.
Retrăiesc clipele de atunci. Şi chiar pe
acelea dramatice de la Sinaia, în 1960...
Şi acum, alte lucruri despre mine.
(Observ că, în corespondenţa noastră, e
vorba mai mult de mine: eu, fireşte, scriu
despre mine, căci despre tine aş putea
scrie numai din amintiri, ce-i drept, multe
şi neşterse; iar tu scrii tot despre mine şi nu
despre tine, adică despre prezent şi viitor).
Mă ţine încă, din fericire, „toana”
cu epigramele. Anul 1978 a fost, pentru
mine, de-a dreptul extraordinar. La Clubul
Epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” din
Bucureşti care, practic ar fi asociaţia
epigramiştilor din ţară, principala activi-
tate, (nu singura) este concursul pe teme
date, fireşte, izvorând din etica socialistă.
În 1978, au fost 10 concursuri la care se
prezintă 400-650 epigrame de fiecare
dată. Sunt admise 25-40 epigrame.
Printre ele sunt câteva menţionate şi
premiate. La cele 10 concursuri, eu am
avut 71 epigrame admise cu premii în
toate, afară de un concurs. Clasificarea pe
acest an, pe bază numai de premii, îmi dă
locul I cu 33 puncte, faţă de 12 al doilea
clasat. La ultimul concurs, (rezultatul la 8
ian(uarie) 1978) din 28 epigrame admise,
15 au fost ale mele, inclusiv premiul I şi II,
ceea ce este un record absolut şi pentru
mine şi pentru Club.
La acest punct, n-am veşti prea
bune. Cu toate că sunt optimist, cu să-
nătatea nu stau bine. Mereu se iveşte
undeva, ceva care nu merge bine. Şi, mai
ales, iarna este pentru mine o campanie
napoleoniană în Rusia. Mereu mă în-
treb, dacă voi mai depăşi încă o iarnă.
continuare în pagina 25
2 Atitudini
Centenarul Marii Unirii
PRAHOVENII ȘI CINSTIREA EROILOR
PENTRU UNITATEA NAȚIONALĂ (I)
Cele mai importante momente
din istoria patriei noastre şi-au găsit
de fiecare dată cronicari de talent şi
pe măsura faptelor care au reţinut
atenţia şi amintirea peste timp.
Participarea României la Pri-
mul Război Mondial pentru reali-
zarea unităţii naţionale nu putea
face excepţie. În rândul celor care
au scris în piatră faptele românilor
în acest război, la loc de cinste se
află şi sculptorii, care au dăltuit în
piatră şi bronz cronica patriotismu-
lui ostaşului român. Aceste cronici
durabile peste veacuri sunt omagiul
adus eroilor căzuţi la datorie şi prin
ei istoriei noastre glorioase.
Prahovenii au ţinut şi ei să-şi
eternizeze în piatră şi bronz ero-
ii, deoarece aceştia „sunt simbolul
jertfei supreme făcute de poporul
român prin care şi-a câştigat dreptul
la viaţă şi şi-a încoronat visurile de
veacuri cu cea mai măreaţă înfăptui-
re Unirea tuturor Românilor”.1
În concepţia realizatorilor lor,
aceste monumente sunt „o amin-
tire neştearsă în ochii tinerilor şi
viitoarelor noastre generaţii”, de-
oarece „cultivând memoria eroilor,
punând temelii de granit la înfăp-
tuirea imortalizării lor nu facem
altceva decât să reamintim în noi
virtutea strămoşească şi să reîm-
prospătăm în memoria urmaşilor
noştri podoaba morală care răsare
din înţelegerea adevărului că patri-
otismul veritabil stă numai în cul-
tul trecutului”2. Aici, la aceste mo-
numente de ziua eroilor, tinerimea
comemora pe toţi cei „care de-a
lungul veacurilor şi-au sacrificat cu
drag viaţa pentru întregirea ţării şi
a poporului românesc.”3
Astfel, locuitorii din Prahova
„pentru preamărirea în veci a vi-
tejilor prahoveni morţi în crânce-
nul război al întregirii neamului,
pătrunşi de recunoştinţa ce da-
torează memoriei lor au început
de Constantin Dobrescu
să ridice” astfel de monumente în
majoritatea localităţilor, deoare-
ce „nu există comune urbane sau
rurale care să nu-şi aibă eroii lor
sacrificaţi pe altarul patriei, pe
sfântul pământ al Mărăşeştilor”,
unde ei au înscris cu sângele lor
„una dintre cele mai strălucite pa-
gini din istoria noastră naţională.”
Uneori, monumentele dedi-
cate evenimentelor din perioada
1916-1918 se cumulează şi cu alte
evenimente istorice importante,
ca Războiul de Independenţă din
1977-1878, participarea Româ-
niei la războaiele balcanice, cum
este cazul celor din comunele Bre-
bu şi Poiana Vărbilău, sau amin-
tesc bătălii la care au luat parte
fiii localităţilor respective sau
personalităţi care s-au distins în
aceste lupte.4
Pentru a preamări eroismul
şi sacrificiul „celor 19 medici, far-
macişti şi medici veterinari morţi
eroic în războiul pentru întregirea
neamului românesc”, din iniţiativa
doctorului C. Vasiliu s-a hotărât ridi-
carea la Ploieşti a unui „monument
al medicilor”5. Această iniţiativă a
cercului medico-farmaceutic din
Ploieşti a fost „primită cu dragoste
de corpul medico-farmaceutic”, pre-
cum şi de locuitorii oraşului.6 Inau-
gurarea acestuia a avut loc în ziua
de 30 octombrie 1920 în grădina
publică din localitate. La inaugurare
au participat gl. I. Popescu, coman-
dantul Diviziei a XIII-a, N.G. Lăză-
rescu, primarul oraşului, care, luând
cuvântul, cu ocazia luării în primire
a monumentului, mulţumeşte prin
„câteva cuvinte bine simţite” comi-
tetului de iniţiativă pentru generoa-
sa înfăptuire.
La 28 mai 1922, are loc inaugura-
rea plăcii comemorative de la Palatul
de Justiţie Ploieşti, în amintirea cole-
gilor avocaţi şi magistraţi morţi pe
câmpul de onoare în războiul pentru
unirea tuturor românilor şi întregirea
patriei din anii 1916-19188. Această
placă comemorativă era opera cu-
noscutului sculptor I. Dimitriu Bîr-
lad9. La inaugurare au participat şi
Miron Cristea, membrii societăţii
„Apărătorii Patriei”, prefectul jude-
ţului Prahova, Spirea Sorescu, pri-
marul oraşului Ploieşti, Gogu Fo-
tescu şi gl. Mironescu, comandantul
Garnizoanei.
Din Prahova au căzut la dato-
rie 13 avocaţi şi magistraţi. Această
placă comemorativă „rămâne pen-
tru viitoarele generaţii o pildă vie de
iubire şi devotament pentru neam”
şi „simbolizează vitejia ofiţerilor
avocaţi şi magistraţi căzuţi în războ-
iul pentru întregirea neamului.” Pen-
tru realizarea şi instalarea acestei
plăci Prefectura Prahova a înscris în
bugetul său suma de 7.500 lei10.
Monumente intenţionau să ridi-
ce şi regimentele prahovene care în
timpul războiului au dat grele jertfe
de sânge pentru realizarea idealului
naţional. Regimentul 32 Mircea, care
„pe sfântul pământ al Mărăşeştilor a
înscris una dintre cele mai strălucite
pagini din istoria noastră naţională”
şi unde „s-a pierdut floarea flăcăilor
regimentului”, care „pentru prima
dată în războiul european” a contri-
buit la zdrobirea oştilor germane ale
Mareşalului Makensen, până atunci
supranumit „spărgătorul de fronturi”,
a hotărât ridicarea unui monument
„demn de trecutul glorios” al acestuia.
Va urma
Note:
1
Vălenii, An I, NR. 4, mai 1929.
2
Ridicarea meseriaşului din 25 ianuarie 1922.
3
Ibidem.
4
Arhivele Naţionale Prahova, fond Prefec-
tura Prahova, dosar 28/ 1936, f. 238.
5
Virtutea (Ploieşti) din 24 octombrie 1920.
6
Ibidem.
7
Virtutea din 7 noiembrie 1920.
8
Ibidem.
9
Arhivele Naţionale Prahova, fond Camera
de Comerţ şi Industrie Ploieşti dosar 14/
1922 f. 236.
10
Idem, fond Prefectura Prahova, dosar
5/1924.
Atitudini
CNEZATELE
ȘI VOIEVODATELE
ROMÂNEȘTI
În a doua jumătate a mileniului
întâi, îndeosebi între secolele VII-X,
continuitatea, rezistenţa şi afirmarea
ROMÂNILOR, proveniţi din entitatea
daco-romană în vechea vatră strămo-
şească, au constituit elemente esenţiale,
care deja au fost argumentate, în mod
ştiinţific, de istoriografia naţională şi de
numeroşi învăţaţi din străinătate. În pri-
mul rând, un factor de discontinuitate
nu a aparţinut românilor, ci seminţiilor
migratoare: „Autohtonii s-au dovedit
singura populaţie de continuitate, de-
oarece ei erau conştienţi de originea
lor imperială romană şi mereu au fost
mai numeroşi decât întâmplătorii lor
oaspeţi” – scrie logic istoricul şi arhi-
vistul Aurel Sacerdoţeanu. Simultan,
de la romani avem numele de astăzi al
poporului nostru: „romanus”, „rumân”,
„român”; el s-a păstrat datorită influen-
ţei puternice a civilizaţiei latine, legătu-
rilor cu imperiul bizantin, absenţei unor
state barbare durabile în zonă, de la
care să fi putut prelua noi etnonime ca
în occident. În opinia unui specialist în
lingvistică, cuvântul „român”, expresia
„limba românească” şi adverbul „româ-
neşte” au jucat „un rol de conservare, de
delimitare şi de autodefinire faţă de alte
comunităţi lingvistice prin menţiona-
rea mereu trează a conştiinţei propriei
identităţi de-a lungul istoriei” – notează
autorul, Vasile Arvinte, în opera sa din
1983: „Român, Românesc, România”.
Vezi şi „Istoria Românilor”, în 1975, de
Constantin C. şi Dinu C. Giurescu.
Pentru a-i denumi pe „români”,
străinii – gepizii, germanii şi slavii,
apoi bizantinii şi otomanii – vor folosi
termenul de „vlah” sau „valah”. În isto-
riografie se va preciza că, la origini, se
afla numele unui trib celtic – „Volcae”,
amintit încă de Iulius Caesur în opera
lui „De Bello Gallico”; de aici, cuvântul
a trecut la germani, care, prin particu-
la „Walh”, îi vor desemna pe vecinii lor
din sud şi din apus, adică pe romani şi
pe galii romanizaţi. În urma contacte-
lor din epocă, termenul va fi preluat de
către alte neamuri şi utilizat în diferite
variante: „vlah” la slavii meridionali şi
la bizantini, „voloh” la slavii de răsărit,
„valachus” în ţările latino-catolice apu-
sene, „blach” şi „oláh” la unguri, „blach”
la saşii transilvăneni. Încă o lămurire:
„Germanii numeau Wälschi toate po-
Centenarul Marii Unirii
EVOLUȚIA VIEȚII STATALE ÎN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC (VI)
poarele de rasă latină, iar din Wălschi
slavii făcură vlah şi grecii blahi; de ase-
menea, acest termen a fost adoptat de
toate limbile moderne” – va nota şi is-
toricul italo-francez Abdolonyme Ubi-
cini în opera sa din 1866, publicată la
Paris: „Originile Istoriei Românilor”.
În context, aşadar, conform isto-
ricului Ad olph Armbruster, se poate
aprecia că „vlah” însemna „un neslav de
limbă romanică” şi că „termenul adop-
tat de slavi pentru desemnarea români-
lor cuprindea recunoaşterea romanită-
ţii lor pe însuşi temeiul conştiinţei celor
din urmă”; de asemenea, în mintea ve-
cinilor era viu caracterul roman al po-
porului nostru, iar cuvintele „valachus”,
„valah”, „vlah”, „voloh”, „blach” redau
tocmai „esenţa latină a românilor” şi
conţine „calitatea fundamentală a nou-
lui popor şi anume originea sa romană”
– semnala just autorul, în 1972, în ope-
ra sa cu titlul „Romanitatea Românilor”.
Vezi şi „Continuitatea Românilor”, în
1980, de Nicolae Stoicescu şi „Valahia
şi sensurile ei” de Eugen Stănescu-Bu-
cureşti în nr. 6 pe 1968 al revistei de
istorie „Studii”.
Izvoarele istorice scrise au adus
mărturii semnificative despre străro-
mâni şi, apoi, despre români ca popula-
ţie sedentară pe meleagurile foste DACII.
În episodul trecut am menţionat infor-
maţiile oferite, pentru secolele VI-VII,
de către istoricii bizantini Theophylaktos
Simocattes, Theophanes Confessor şi MA-
URICIOS – cel din urmă în lucrarea sa
„Strategikon”. După căderea limesului
dunărean în anul 602, ştirile scrise des-
pre băştinaşii nord-dunăreni, pentru o
vreme, aveau să parvină din alte texte
decât din cele bizantine: în secolul VIII,
de pildă, în cuprinsul „Geografiei Arme-
ne”, autorul, Moise din Choren, semnaliza
existenţa unei „Țări Blak”, adică o „ţară
valahă” la nord de bulgari; de aseme-
nea, în secolul IX, în OGÜZNAME, una
dintre cele mai vechi cronici turceşti, se
aminteşte de ULAK ILI, deci „o ţară a ro-
mânilor”, care a opus rezistenţă invaziei
cumanilor, destul de agresivi în epocă.
Puţin forţat se poate aprecia că era vor-
ba despre cele dintâi CNEZATE, consti-
tuite la nord de marele fluviu: Dunărea;
o asemenea acţiune denotă, se pare, că
numai o populaţie numeroasă şi bine
organizată politico-militar se încume-
ta să se implice într-un conflict cu noii
3
de Ion Ștefan Baicu
alogeni. Tot în secolul IX, pe vlahi, deci
pe români, îi scoate la lumină şi „Cronica
lui Nestor” sau „Povestea Vremurilor de
Demult” de la Kiev; în context, în 1860,
„Cronica Nestoris” relata: „Ungurii tre-
cură pe lângă Kiev”, apoi, „venind din ră-
sărit, ei mergeau grăbiţi prin munţii cei
înalţi” – Carpaţii Nordici – „şi începură
să se lupte cu cei ce trăiau acolo: vlahii şi
slovenii” – cf. Aurel Decei în studiul „Ro-
mânii din veacul IX şi până în veacul XIII
în izvoarele armeneşti”, apărut în anul
1939 şi Mehmet Ali Ecrem în articolul
„O menţiune inedită despre români din
veacul IX” în opera „Ogiizname – cea mai
veche cronică turcă”, anul 1980; de ase-
menea culegerea din 1983: „De la statul
geto-dac la statul român unitar” şi op. cit.
a lui Nicolae Stoicescu.
În acelaşi secol IX, despre prezen-
ţa românilor în Transilvania şi în Pa-
nonia au formulat referiri importante
izvoarele istorice maghiare. Preţioase
au rămas, bunăoară, informaţiile scrise
în „Cronica lui Anonymus” sau „Gesta
Hungarorum”, adică „Faptele Unguri-
lor”; în text se evidenţiază limpede exis-
tenţa, la sosirea migratorilor unguri, a
unor VOIEVODATE ROMÂNEŞTI: unul
în zona BIHORULUI sub conducerea lui
MENUMORUT, iar altul, tot ca organism
statal, în podişul ardelenesc în frunte
cu GELU – „ducele blachilor”, deci cu un
voievod, de asemenea, român. Deosebit
de interesant a rămas textul „notarului
anonim” din amintita operă: după ce
soliile trimise de către liderul maghiar
ARPAD au „pretins teritoriul” invadat,
deci pe cel bihorean, Menumorut le-a
cerut să părăsească zona, atenţionân-
du-i: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hun-
gariei, domnul vostru: datori îi suntem
ca un amic unui amic... Teritoriul, însă,
ce l-a cerut buneivoinţei noastre nu îl
vom ceda niciodată... Noi, nici din dra-
goste, nici de frică nu-i cedăm din pă-
mânt nici cât un deget... şi vorbele lui
nu ne tulbură inima că ne-a arătat că
descinde din neamul regelui Athila,
care se numea Biciul lui Dumnezeu...
Acum, graţie stăpânului meu, împă-
ratul din Constantinopol, nimeni nu
poate să mi-o smulgă din mâinile mele”.
În amintita cronică apare menţionat şi
voievodatul condus de GLAD în Banat;
el se întindea între Orşova şi Mureş: „A
sluvio Morus unqus ad castrum Orscia”.
continuare în pagina 19
4 Atitudini
Centenarul Marii Unirii de Ion Ștefan Baicu
CREȘTINISMUL ȘI VIAȚA STATALĂ ROMANĂ ȘI POSTROMANĂ
LA NORDUL DUNĂRII ȘI ÎN DOBROGEA: SECOLELE II-VII (1)
CREȘTINISMUL, religie mo-
noteistă, apărută în secolul întâi în
Imperiul Roman, va deveni element
fundamental de identitate etnică şi
de afirmare a apartenenţei la spiri-
tualitatea latină în teritoriile carpato-
danubiano-pontice. De-a lungul tim-
pului, creştinismul va reprezenta aici
„o importantă faţetă a romanismului,
contribuind la desăvârşirea unor
procese etnice de la mijlocul şi din a
doua parte din primul mileniu” – se
va semnala în istoriografia naţională.
Născută pe meleagurile ce ţineau de
cetatea eternă a ROMEI, religia creş-
tină avea să înlăture treptat vechile
zeităţi ale păgânismului; se ştie deja
că fondatorul creştinismului a fost Iisus
din Nazaret – localitate din GALILEEA
din nordul ISRAELULUI. În confor-
mitate cu izvoarele istorice, încă de
la începuturi, reacţiile autorităţilor
evreieşti şi romane au fost deosebit
de dure: în adevăr, persecuţiile aspre
vor fi însoţite de teroare şi de acte de
crucificare a adepţilor învăţăturilor
lui Iisus Christos. Se cunosc deja ca-
zurile petrecute în vremea când au
domnit împăraţii Nero, Decius, Vale-
rian şi Diocleţian; în anii 303 şi 304,
de pildă, mulţi misionari creştini au
fost condamnaţi şi executaţi. În mod
treptat, însă, succesele noii credin-
ţe se vor ţine lanţ în lumea romană,
inclusiv în noile provincii cucerite
de cohortele şi legiunile invadatoa-
re. În cele din urmă, creştinismul va fi
îngăduit, devenind un cult legal prin
adoptarea vestitului Edict de la Mi-
lano, în anul 313, de către împăratul
Constantin cel MARE – cf. „Storia di
Roma”, în 1961, de Indro Montanelli,
„Dicţionar al Religiilor”, în 1993, de
Mircea Eliade şi Petru Culianu, în
1993, BIBLIA, în 2007, de J.R. Poter
şi culegerea din anul 1998: „Istoria
României”, coord. Mihai Bărbulescu
şi Șerban Papacostea.
Încă din timpul stăpânirii roma-
ne, pătrunderea creştinismului a avut
loc, deşi sporadic, inclusiv pe plaiuri-
le provinciei cucerite Dacia. Nu este
exclus ca, printre coloniştii aduşi
ex toto orbe romano să se fi aflat şi
elemente creştine; de asemenea,
acestea puteau fi şi în rândul tru-
pelor, care avuseseră sedii anterior
în zonele de răsărit ale imperiului:
de pildă, Legiunea V Macedonica,
ce stătuse multă vreme în PALES-
TINA înainte de a fi transferată
la Troesmis, azi Igliţa din judeţul
Tulcea, apoi la Potaissa, azi oraşul
Turda – susţin istoricii Constantin
C. şi Dinu C. Giurescu, în 1975, în
„Istoria Românilor”. Să amintim şi o
altă ipoteză a celor doi autori: în răs-
timpul de aproape 170 de ani de do-
minaţie romană se pare că veniseră
adepţi ai noii credinţe şi din sudul
Dunării: ei invocă, drept sprijin, o
inscripţie şi unele piese arheologice,
dar şi afirmaţiile unor scriitori bise-
riceşti, bunăoară TERTULIAN, cel ce
a lăsat moştenire lucrarea Adversus
Judaeos, alcătuită între anii 198 şi
203. Din veacul III ar proveni şi alte
probe: câteva cruciuliţe de la Barboşi
de Galaţi şi opaiţele găsite la Tomis; de
asemenea, o gemă de la Potaissa şi o
gemă de la Apullum, dar şi o inscripţie
funerară de la Constanţa. Interesantă
s-a dovedit una dintre aceste GEME
– un fel de piatră preţioasă: ea are
imaginea Bunului Păstor şi pe cea a
miticului IONA – un evreu, se pare un
profet precreştin, ce declarase că se
temea de „Domnul, Dumnezeul Ceru-
rilor”, care „a făcut marea şi uscatul”
– cf. „Vechiului Testament” din „Biblia
sau Sfânta Scriptură”, ediţia din 1996.
Vezi şi op. cit. din 1998, coord. Keith
Hitchins şi Mihai Bărbulescu, inclu-
siv materialele publicate în revistele
„Mitropolia Moldovei” din 1972, DA-
CIA din anii 1945 şi 1947 şi nr. XI - din
1960 al celei intitulate „Studii şi Cer-
cetări de Istorie Veche”.
În urma retragerii armatei şi
administraţiei romane la sud de
Dunăre, creştinismul se va răspândi
din ce în ce mai masiv în fosta pro-
vincie Dacia Felix; în noile împre-
jurări, conform izvoarelor istorice,
un rol deosebit de însemnat a re-
venit uniunilor de obşti teritoriale,
botezate, cum am văzut deja, drept
Romanii Populare: ele au asigurat
continuitatea vieţii organizate a
populaţiei daco-romane. În aceste
condiţii, dezvoltarea religiei creştine
avea să cunoască un alt ritm după
ce, în anul 313, intrase în vigoare
amintitul edict milanez; în adevăr,
comunităţile creştine s-au înmulţit
fără restricţii, iar păgânismul a în-
ceput şi mai mult să piardă teren.
În Dobrogea – Moesia Inferior – la
finele veacului III, religia creştină
înregistrase importante progrese,
îndeosebi printre militarii romani:
de exemplu, în timnpul marilor mă-
suri diocleţiene – anii 303 şi 304 –
au fost ucişi şi astfel unii misionari
au devenit martiri în conformitate
cu documentele epigrafice de la To-
mis, Durostorum, Axiopolis, Dino-
geţia, Noviodunum şi Halmyris. În
epocă s-a petrecut şi tragedia de la
Niculiţel, azi în Tulcea: aici, sub al-
tarul unei basilici, într-o criptă, vor
fi scoase la iveală patru morminte
cu numele unor martiri: Zotikos,
Attalos, Kamasis şi Filippos. Din alte
surse reies şi alte nume de martiri
creştini din Dobrogea ca: Pasicrate,
Dasius, Aemilianus, Iulius, Martian,
Nicandru – toţi din Durostorum; de
asemenea: Lucian, Argius, Narcis,
Paul, Primus, Faustinus, Saturnus,
Probus, Pessicus şi alţii, depistaţi
la Tomis. În context, „împăraţii ro-
mani au încercat să elimine fizic
noua religie, dar nu au reuşit decât
să sporească rezistenţa membri-
lor săi şi forţa ei de propensiune”
şi „fiscalitatea excesivă şi, mai ales,
abuzurile, necinstea şi corupţia din
administraţia imperială în secolul
III, cu efecte negative asupra contri-
buabilului de rând, ţăranul şi meşte-
şugarul de la oraş, au creat o stare de
spirit favorabilă creştinismului, căci
această tot mai puternică credinţă
venea cu idealul de dreptate, de milă
şi de umanitate, de cinste şi de inte-
gritate morală – elemente ce păreau,
în perspectivă, să devină capabile să
corecteze nedreptăţile şi asupririle
exercitate asupra oamenilor simpli”
– cf. lucrării din 1986: „Mileniul Im-
perial al Daciei”. Vezi şi „Din istoria
Dobrogei”, în 1968, de Radu Vulpe
şi „De la Burebista la Dacia Postro-
mană”, în 1978, de Mihail Macrea.
va urma
Atitudini
O LUCRARE CARE DEPĂȘEȘTE CADRUL DE
AFORISMIZARE A ISTORIEI PLOIEȘTIULUI
Apariţia unei cărţi, indiferent ce
subiect abordează este un lucru bun,
bine-venit, iar dacă se ocupă de istoria
oraşului tău natal este cu atât mai mult
un eveniment editorial.
De la început, ţin să-i felicit pe
autori şi în special pe distinsa mea
colegă din facultate, Emilia Lucian,
care este şi vioara întâia. De aseme-
nea, precizez că am citit cartea cu
mare atenţie, nu pe diagonală, deoa-
rece demersul ştiinţific al domnului
Redi mi-a suscitat interesul. Îmi era
deja cunoscut faptul că domnul Nico-
lae Petrescu-Redi este arnic mai ales
în branşa poeziei, epigramelor şi
aforismelor. Menţionez aici, că deţin
cam tot ce a publicat domnia sa în
domeniul poeziei, cărţile fiindu-mi
dăruite cu autograf de autorul însuşi.
Ca orice român imparţial şi plo-
ieştean nativ, adică născut la Ploieşti,
după cum ne clasifică prof. univ. Ion
Şt. Baicu, nu prin altă parte, cum spun
neprietenii mei (M.R.) că ar fi citit sau
văzut, mă întreb care este contribuţia
domnului Redi la această lucrare...
Mare personalitate în ale cercetării
ştiinţifice trebuie să fie N.P.-Redi, dacă
şi-a depus producţia ştiinţifică aflată
în manuscris la Biblioteca Judeţeană
„N. Iorga”, oare şi pe cea publicată o va
depune? Lucrul pe care-l afirm reiese
din „capitolul” bibliografie generală pp.
205-209. Întreb şi eu, ca orice român
imparţial, de ce nu a depus o serie de
lucrări (cum a procedat şi regretatul ing.
Carol Nicolae Debie) realizate pe docu-
mente de arhivă şi la Arhivele Naţionale
Prahova, cum prevede şi regulamentul
de cercetare la sala de studiu?
Poate că era dator instituţiei de
care vorbesc, având în vedere că a fost
„găzduit” în câteva numere ale „Anuaru-
lui Fundaţiei pentru Istoria Prahovei”, al
cărui redactor responsabil am fost.
De asemenea, a participat la sesi-
unea de comunicări „Din hrisoave adu-
nate”, organizată de Arhive, ani la rând.
Îl întreb pe N.P.-Redi când şi-a
depus manuscrisele la Biblioteca
Judeţeană Prahova „N. Iorga”? Pe
vremea directoratului regretatului
Nicu Boaru? Aşa a procedat şi în veci
regretatul prof. emerit Paul D. Po-
pescu, cel care avea obiceiul ca peri-
odic să-şi verifice „comoara” depusă
la biblioteca menţionată. Astfel, a
avut surpriza neplăcută să constate
că o serie de lucrări în manuscrise (şi
avea destule manuscrise, slavă Dom-
nului, căci era prolific!) nu se mai gă-
Cronică
seau. Când i s-a cerut socoteală, Nicu
Boaru, care nu era prea dus la biseri-
că, l-a cam repezit...
Cârcotaş de felul meu, constat că
la bibliografie autorii sunt deficitari.
Au omis multe lucrări, probabil că
acestea nu meritau să fie amintite, să
nu umbrească prestigiul ştiinţific al
distinsului poet epigramist. (Dacă este
ofensat, îl rog să mă dea în judecată!)
Autorilor le reproşez faptul că nu
sunt imparţiali, ci, mai degrabă, su-
biectivi. La bibliografie citează numai
lucrările unor membri ai Societăţii
„Mileniul III”, iar între timp au apărut
destule lucrări circumscrise subiectu-
lui abordat.
Dacă din Argument suntem anun-
ţaţi că „unele perioade de istorie lo-
cală au fost sărăcite de informaţii”(p.
8), pe anumiţi ani din varii motive:
războaie, calamităţi naturale, ocupaţii
militare, proastele condiţii de depo-
zitare până să ajungă în depozitele
Arhivelor Naţionale, indolenţei celor
în drept cu studii precare (aceştia nu
ştiau la vremea respectivă că distinşii
autori vor dori să cerceteze aceste ar-
hive, în special cea a primăriei). Îi in-
formez cam tardiv ce-i drept, dar mă
mir cum de nu a făcut-o la vremea
respectivă regretata arhivistă Dumi-
trică Florica, custodele de la sala de
studii – că de fostul director nu mă mir
la cât de distrat era din cauza EVELOR!
– că informaţii din belşug se găsesc
în fonduri de arhivă aflate la Arhivele
Centrale de la Bucureşti (arhiva Mi-
nisterului de Interne, Ministerului
Instrucţiunii Publice, Ministerului
Industriei şi Comerţului etc.), sau la
Biblioteca Academiei Române, sau la
Biblioteca Centrală Universitară. Dar,
pentru asta, trebuie să faci un efort im-
portant, mai ales financiar şi de timp
pe altarul cercetării ştiinţifice.
Păcat că atunci când aceştia vor-
besc de Luca Elefterescu nu amintesc
de realizările lui ca prefect din punct de
vedere petrolier, de faptul că el şi-a vân-
dut frumoasa casă înainte de a se muta
la Bucureşti lui Masterson, britanicul cu
interese în lumea petrolului şi cunoscut
mai ales pentru activitatea sa ca ofiţer de
informaţii britanic. Păcat că specialiştii
de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Ar-
heologie Prahova nu au pus o placă me-
morială pe clădirea Muzeului Ceasului,
pentru a restabili adevărul istoric.
Interesant mi s-a părut medalio-
nul privindu-l pe liberalul N. Radovici,
dar autorii nu amintesc rolul acestuia
5
de Constantin Dobrescu
în construirea primului club liberal în
lumea satelor şi anume la Bordeni. Le
amintim – subsemnatul împreună cu
prof. Traian D. Lazăr, că avem în lucru
monografia Comunei Scorţeni – şi vom
repara această omisiune.
Pe undeva prin carte distinşii autori
ne inculcă ideea că Biblioteca Judeţeană
Prhova „N. Iorga” funcţiona încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea. Cred că
prof. D. Munteanu-Râmnic se întoarce în
mormânt pentru o asemenea gafă...
Sper să nu se supere autorii, căci
mă întristez şi eu.
În titlul cărţii lor interesante dau ca
perioadă 1878-1900, dar, de fapt, conti-
nuă „povestirea” până aproape de 1914.
Păcat că autorii nu ştiu că noi sun-
tem un popor francofon. Parcă suna mai
bine „La belle Epoque”. Aici autorii ar fi
trebuit să apeleze la erudiţia lui Dorin
Stănescu, doctor în privinţa belei epoci...
Subsemnatul am publicat de
nouă ani încoace în revista „Atitu-
dini”, condusă cu pricepere şi har de
poetul confrate al lui N.P.-Redi, nu-
meroase articole – în colaborare cu
şefa autorilor, la Societatea de Ştiinţe
Istorice, distin sa Carmen Băjenaru
– şi cărţi despre istoria Ploieştiului,
despre personalităţi politice, eco-
nomice, culturale etc., care puteau fi
folosite. Nu mai vorbesc de volumul
„Memoria documentelor”, apărut la
Editura Elapis, în anul 2011.
Faptul că autorii sunt selectivi în
această privinţă dovedeşte că sunt su-
biectivi, ca să nu spun ostili... Păcat, căci
lucrările mele s-au bucurat de referinţe
bune din partea istoricilor consacraţi.
Am tot spus că nu voi mai face
prezentări de carte, dar nu m-a lăsat
inima să trec cu vederea demersul
ştiinţific al fostei mele colege de fa-
cultate – prima vioară în cazul aces-
tei cărţi – şi al domnului N.P.-Redi.
Faptul că distinsa şi harnica mea
colegă Emilia Luchian este vioara I
în realizarea acestei cărţi reiese din
plin din stilul agreabil, alert, cu care
este scrisă.
Înainte de a te apuca să redactezi o
lucrare şi, mai ales, să o publici – aici mă
adresez lui N.P.-Redi – pe care l-am mai
„scărmănat” în legătură cu fabuloasa
istorie a grecilor prahoveni (fabuloasă
istoria grecilor nu lucrarea dlui Redi!) –
trebuie să te gândeşti ce părţi alese pui
pe tavă unui eventual recenzent. Dacă
era scrisă doar de distinsa mea colegă
Emilia Luchian, nu mă sinchiseam.
continuare în pagina 24
6 Atitudini
ber de Ștefan Dimitriu
Remem
Şt. D. – Se pare că procedeul
a devenit unul universal. El a fost
brevetat şi în România ultimilor
ani. Dar spune-mi, crezi că mai este
nevoie de poezie? Sau, mai bine zis,
pentru oamenii de astăzi, poezia
mai înseamnă ceea ce însema altă-
dată, când pentru un vers, scris sau
spus, puteai să-ţi semnezi sentinţa
de condamnare la moarte.
Ev. Ev. – În lume a scăzut nive-
lul poeziei, în general. Şi ca putere
de creaţie, şi ca putere de percep-
ţie. S-au schimbat ideologiile, şi
asta e o problemă, pentru că orice
nouă ideologie distruge, practic,
idealurile. Chiar când e vorba des-
pre religie. De pildă, ori de câte ori
creştinismul a devenit dogma ofi-
cială dominantă, el s-a transformat
în Inchiziţie sau în ceva asemănă-
tor. Şi, ca reacţie, a apărut ateis-
mul. Dar oamenii trebuie să aibă
idealuri, şi cu atât mai mult poeţii.
Un poet nu poate exista fără măcar
puţin romantism şi puţin idealism.
Păi, altfel, cine să creadă în idea-
luri? Asta le lipseşte poeţilor de as-
tăzi. Au prea mult sarcasm, ironie,
batjocură chiar. Ridiculizează totul.
Le lipsesc simpla sinceritate ome-
nească, sentimentalismul, căldura.
Asta e problema. De aceea, nu pot
evidenţia niciun tânăr poet rus,
deşi există unii poeţi interesanţi.
De exemplu, Vera Pavlova. Dar ea
scrie despre sex. Este, ca să spun
aşa, prima noastră poetă complet
emancipată în privinţa sexului. Are
individualitate, este nostimă, dar
este marginală – oamenii aceştia
nici măcar nu au pretenţia de a fi
poeţi naţionali. Ei scriu pur şi sim-
plu cu mult spirit, în ce împrejurări
au făcut sex...
EVGHENI EVTUȘENKO (III)
Şt. D. – Şi totuşi, literatura rusă
clasică, din care şi producţiile cele
mai valoroase ale generaţiei voas-
tre încep să facă parte, este cunos-
cută şi preţuită peste tot în lume.
Ev. Ev. – Dacă e să mă iau după
faptul că, de exemplu, romanul
meu Să nu mori înainte de moar-
te a făcut succes în multe limbi ale
pământului (numai în Germania a
fost reeditat de patru ori, fiind ca
peste tot un best seller), înclin să-
ţi dau dreptate. Dar să-ţi povestesc
o întâmplare despre felul cum este
receptată literatura noastră cla-
sică târzie, să-i spun aşa. Eram pe
un aeroport american şi am văzut
doi cadeţi – doi tineri tunşi scurt,
se vedea de la o poştă că sunt mi-
litari. Şi amândoi aveau în mâini
aceeaşi carte. Ce crezi că era? Maes-
trul şi Margareta! M-am apropiat
de ei şi le-am spus: Băieţi, eu sunt
din Rusia, scriitor şi poet”. Iar ei
m-au întrebat: „Dar pe Evtuşenko
îl cunoaşteţi?” – „Da, le-am spus,
uneori îl văd în oglindă, când mă
bărbieresc”. Pentru că nu aveam la
îndemână o carte de-a mea, mi-au
cerut să le dau autografe pe cartea
lui Bulgakov. Dar cel mai impor-
tant lucru mi s-a părut acela că
la ei, la şcoala militară, se predă
literatura rusă. Erau foarte prie-
tenoşi, mi-au spus că au profesori
foarte buni. I-am întrebat: „Dar nu
vă este greu? În cărţile astea, sunt
totuşi multe pasaje dificile”. – „Nu,
mi-a răspuns unul din ei. Când
nu înţelegem ceva, îl întrebăm pe
profesor şi el ne explică”. Iar ce-
lălalt mi-a spus: „Asta e cea mai
interesantă versiune pe care am
întâlnit-o până acum despre viaţa
lui Isus”. În general, literatura cla-
sică rusă, inclusiv cea a generaţiei
mele, cunoaşte acum o perioadă
de mare succes. Eu însumi predau
literatura rusă la două universităţi
din America. Cunoscuta vedetă
tv Oprah Winfrey a mărturisit, în
emisiunea ei pentru femeile casni-
ce, că o prietenă i-a făcut cadou ro-
manul Anna Karenina. „Trebuie s-o
citiţi, le-a spus ea ascultătoarelor
ei casnice. Asta e povestea noas-
tră”. Şi, în câteva zile, s-au vândut
două milioane de exemplare. Aşa
că, peste tot în lume, se reeditează
literatura clasică, se predă literatu-
ra rusă, iar dacă vorbim de poezie,
cele mai multe teze de doctorat se
scriu despre Țvetaeva şi Ahmato-
va. Şi nu numai în străinătate. Ma-
rina Țvetaeva este acum cel mai
citit şi mai cumpărat poet din Ru-
sia. Nici nu şi-a închipuit vreodată
că portretul ei va sta la loc de cin-
ste chiar în căminele muncitoreşti.
Fetelor singure, care vin la oraş să
câştige un ban, le place foarte mult
Țvetaeva, pentru că a fost o feme-
ie puternică şi singură, totodată. Şi
asta seamănă cu viaţa lor. Cu alte
cuvinte, după Puşkin, Țvetaeva
şi Ahmatova sunt cele mai citite.
Pe acelaşi loc stau şi în antologia
mea. După numărul de titluri, ele
sunt înaintea lui Pasternak, Blok şi
chiar înaintea lui Esenin, care este
foarte popular. Dar aşa a ieşit. De
fapt, antologia la care lucrez este
ceva deosebit, n-a mai existat până
acum una la fel. Pentru că, de obi-
cei, când se alcătuieşte o antologie,
se stabileşte un format anume, un
număr de pagini pentru fiecare
poet. Dar la mine totul e altfel. De
vreme ce anumite versuri îmi plac
foarte mult, nu pot să nu le intro-
duc în antologie. De exemplu, la
Puşkin am 180 de titluri. Un volum
în volum. Vor fi trei volume mari, şi
mi-aş dori ca ele să cuprindă tot ce
e mai bun în poezia rusă şi să exis-
te în fiecare casă.
Şt. D. – N-o să te-ntreb câte
titluri ai selectat din poemele tale,
dar cred că dacă aş fi făcut eu anto-
logia asta, aş fi ales mult mai multe.
Atitudini
Ştiu însă că versurile tale au făcut
de multe ori casă bună cu muzica.
Ev. Ev.  – Într-adevăr. Şi asta
m-a salvat, într-o anumită perioadă
a vieţii mele, când cei mai puternici
oameni din conducerea partidului
şi a ţării erau supăraţi pe mine,
pentru atitudinea mea de om li-
ber, pe care o considerau sfidătoa-
re. Dar nu mă puteau trimite după
gratii şi nici în casele de nebuni,
din moment ce tot poporul îmi cân-
ta versurile, care deveniseră atât
de populare, încât ele făceau parte
şi din viaţa lor, a nomenclaturişti-
lor de cel mai înalt rang. Dar când
am scris Babi Iar şi eram împroşcat
cu noroi din toate părţile, m-a
sunat Şostakovici. Toată lumea
îl considera un geniu în viaţă.
Când m-a sunat, tocmai jucam
cărţi cu mama, ca să-mi calmez
nervii, pentru că eram atacat cu
cele mai murdare invective de
şovinii ruşi. La început, soţia mea
a crezut că e un huligan care se
dă drept Şostakovici, şi i-a închis
telefonul. Dar el a sunat din nou şi
ea a îngălbenit: „Se pare că totuşi
e Şostakovici...” Şi el mi-a spus:
„Dragă Evgheni Alexandrovici,
am citit versurile dumneavoastră
minunate. Dacă aş fi poet, mi-ar
plăcea să scriu la fel. Fiţi bun, vă
rog, şi permiteţi-mi să încerc să
compun muzică pentru ele”. Nici
nu ştiu ce i-am răspuns atunci, dar
abia m-am abţinut să nu adaug:
„Numai să nu vă răzgândiţi!” Apoi,
mi-a spus: „Evgheni Alexandrovivi,
sunteţi liber acum?” – „Da”, i-am
răspuns. „Atunci veniţi puţin până
la mine... Muzica este deja gata şi
vreau s-o ascultaţi...” La vremea
aceea, nu scrisese toată Simfonia a
13-a, pusese pe muzică numai Babi
Iar. Era o sonată. I-am dus o carte
de-a mea şi, peste două săptămâni,
m-a sunat din nou şi mi-a spus:
„Mi-au plăcut foarte mult alte pa-
tru poezii şi le-am unit pe toate
patru”. Apropo de asta, vreau să-
ţi spun că Şostakovici m-a ajutat
foarte mult în proza pe care am
scris-o mai târziu, pentru că el a
combinat atunci, a pus laolaltă ver-
suri despre care n-aş fi crezut că
pot face parte din aceeaşi compozi-
ţie. Erau acele frunze de sfeclă care
înfăşurau trandafirul auriu...  Babi
Iar,recviemul libertăţii,  antisemi-
tism, apoi o poezie veselă, umor,
oda umorului, apoi o poezie, Spai-
me,  cu totul diferită, îngrozitoare,
în care simţi cum spaimele, ca nişte
gândaci sau, mai bine zis, ca nişte
scorpioni, mişună pe trupul tău
gol. Înţelegi, el a luat poezia des-
pre femeile care stăteau la coadă,
la aprozar (ce poate fi mai prozaic,
mai antimuzical?), şi s-a apropiat
cu atâta duioşie de aceste femei, în-
cât mi-au dat lacrimile, am şi uitat
că eu scrisesem versurile acelea.
El le-a înălţat pe femeile ostenite,
sătule de viaţă, chinuite. Şi apoi ur-
mau versuri vesele. Era o simfonie
la care oamenii plângeau, râdeau
şi plângeau din nou. Eu n-am mai
văzut ca la o simfonie oamenii să
plângă şi să râdă în acelaşi timp.
Şostakovici mi-a dat o importantă
lecţie de compoziţie, despre cum
pot fi îmbinate lucruri ce păreau
imposibil de pus împreună. Apoi,
a scris Simfonia a doua,  Execuţia
lui Stepan Razin,  de mare forţă.
Poate, din punct de vedere muzi-
cal, chiar mai puternică decât Sim-
fonia a 13-a. Are multe în comun
cu Musorgski, acolo. Aşadar, chiar
dacă aş fi fost un poet slab, aceste
două simfonii mi-ar fi asigurat ne-
murirea. Datorită lui Şostakovici.
Cât despre cântecele celelalte, ele
se mai cântă şi acum. Au devenit,
practic, cântece populare. Mulţi nu
mai ştiu cine este autorul versuri-
lor. Aşa că ele nici nu-mi întreţin,
nici nu-mi sporesc faima. Dar asta
n-are nicio importanţă. Ce răspla-
tă mai mare aş fi putut primi decât
aceea ca versurile mele să fi deve-
nit populare?
Şt. D. – Cu firea lor atât de sen-
timentală, ruşii s-au lăsat adeseori
conduşi mai degrabă de poeţi, de-
cât de politicieni. Nu crezi că Ru-
sia ar avea nevoie acum de un nou
Evtuşenko?
Ev. Ev. – Poate că nu de un nou
Evtuşenko. Dar de un tânăr poet
important este mare nevoie în Ru-
sia. A fost o perioadă, la începutul
privatizării, când oamenii s-au gân-
dit mai mult la căpătuială, la bani.
7
Dar lucrurile se schimbă văzând
cu ochii şi mulţi au început să se
gândească din nou la suflet. Am ci-
tit de curând o antologie a poeţilor
tineri, Călcâiul lui Achile, foarte sla-
bă. Şi pe Internet mă uit, dar totul e
marginal. Parcă asist la o apologie
a marginalizării poeziei şi a poeţi-
lor. Întotdeauna, în Rusia, una din
funcţiile cele mai importante ale
poetului a fost aceea de apărător al
poporului. Dar acum se consideră
că această formulă îl înjoseşte pe
poet. Nu e suficient să fii doar poet?
Ei bine, nu e suficient! Dacă vrei să
fii un poet mic, da, e suficient. Dar
în cazul acesta nu te mai plânge că
nimeni nu te citeşte. Pentru că pe
oameni nu-i interesează cei care
nu se interesează de oameni. Ce-i
atât de greu de priceput?    
Şt. D. – Până la urmă, ruşii s-au
reîntors la Evtuşenko. Fără de care
unii au crezut că se poate trăi. Dar
asta nu se poate, în mod evident.
Dovadă: spectacolele tale de poezie,
cu mii de participanţi, cărora abia
de mai poţi să le faci faţă. Peste câ-
teva zile, vei fi la Arhanghelsk, din-
colo de Cercul Polar. Şi-apoi, în fie-
care zi din scurta vacanţă în Rusia,
în altă parte. Cu săli şi cu stadioane
pline. Tu spui, într-un recent poem
de-al tău: „Când se va naşte-n Rusia,
c-un rost,/ Un om ce n-o să-şi mintă
neam şi ţară?/ Nu veţi găsi-n gu-
vern astfel de post.../ Şi totuşi... poa-
te vine... prima oară...” Iar eu conti-
nui să mă întreb: când se va naşte-n
Rusia un alt Evtuşenko? Dar tot eu
îmi răspund: de ce să se nască un
altul, când Evtuşenko pe care-l ştiu,
ca poet, de aproape cincizeci de ani,
este mai tânăr şi mai viguros ca ni-
ciodată? Aşa să rămâi mereu, dra-
gul meu Jenia! Mulţumesc!
 
P.S. – Aşa a rămas! Până în ziua
de 1 aprilie 2017. Dar nu, nu! Aşa
va rămâne mereu.
8 Atitudini
50 de ani de nemurire de Ion Bălu
TUDOR ARGHEZI – PSALMII1
Prin poezia de meditaţie exis-
tenţială, Tudor Arghezi surprinde
fiinţa umană sub dubla ei ipos-
tază de entitate generică şi indi-
vidualitate distinctă, vorbeşte despre
solitudinea omului şi efemeritatea lui
biologică, despre aspiraţiile perpetue
şi neliniştile lui constante, despre
teroarea temporală şi raporturile
sale cu Divinitatea despre puţinele
bucurii şi limitările ce-i sunt impuse.
În studiul monografic dedicat
poetului, Şerban Cioculescu des-
prindea, din analiza liricii, prezenţa
unui sentiment religios şi imaginea
unui poet al credinţei: aproximativ
60% din poezia argheziană poartă
pecetea mai puternică sau mai slabă
a problematicii religioase, procentaj
pe care înclina să-l creadă inferior
realităţii, deoarece aspectele cli-
matului bisericesc sau mănăstiresc
s-au strecurat chiar şi în poeziile cu
aspect pur liric. Concluzia, surprin-
zătoare chiar pentru criticul ce o
formulase, se bizuia pe o despuiere
a materialului liric existent în a III-a
ediţie definitivă de „Versuri”, 1943.
În anul 1945, când Şerban Ciocu-
lescu formula această aserţiune, Tudor
Arghezi nu se afla la capătul unui
proces sufletesc încheiat, asemenea
lui Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu
sau Ion Pillat. Tip de aproape un sfert
de secol, poezia lui va continua sa
transcrie, în continuare, aceleaşi trăiri
interioare. Gesturile, stările psihice şi
imaginile ce sugerează umilinţele ca-
racteristice credinciosului se ivesc în
poemele „Graiul nopţii”, „Mă uit la flori,
Inscripţie pe paradis”, „Muntele Măsli-
nilor” ş.a. Credinţa chemă inevitabil şi
un cadru specific, un univers imagistic
al chiliei şi al sihăstriei, vizibil în „Icoa-
na”, „Închinăciune”, „Interior de schit”,
„Ogor pustiu”, „Spuză fierbinte”.
Psalmii
O treaptă distinctă în univer-
sul liricii meditativ-existenţiale este
conturată de poemele aşezate sub
titlul generic de psalmi.
Elaborarea
Şerban Cioculescu a demonstrat
că psalmii incluşi în Cuvinte Potri-
vite au fost gândiţi şi redactaţi între
anii 1923-1926. Iniţial poemele re-
spective nu au fost denumite psalm.
De pildă, psalmul „Tare sunt singur,
Doamne”, şi pieziş, publicat în revis-
ta „Clopotul”, la 4 februarie 1923,
fusese intitulat „Reproche divin”, ti-
tlu impropriu, comenta criticul, de-
oarece reproşul intrinsec al poeziei
aparţinea poetului şi nu Divinităţii;
psalmul „Aş putea vecia cu tovărăşie”,
ce va ocupa ulterior primul loc în su-
marului volumului „Cuvinte potrivi-
te”, a avut titlul „24 stihuri”, denumit
astfel pentru că era alcătuit din şase
catrene. Denominaţia psalm este cu
putinţă să i-o fi sugerat „Psalmul”
semnat de Lucian Blaga la 5 februa-
rie 1924 în „Gândirea”. Oricum, cei
mai mulţi psalmi au fost publicaţi de
Tudor Arghezi între anii 1925-1926
în revistele „Lumea” şi „Adevărul lite-
rar şi artistic” şi ei – constata Şerban
Cioculescu – sunt sincroni momentu-
lui decisiv de conturare a fizionomiei
lirice argheziene2.
Situare contextuală
În „Cuvinte potrivite”, Tudor Ar-
ghezi a introduc nouă poeme cu titlul
general psalm şi unul însoţit de un
atribut prepoziţional: „Psalmul de
taină”. În anii ce vor veni, poetul va
publica alte şase intitulate, fiecare,
psalm, două determinate atributiv.
„Psalmul mut” şi „Psalm de tinereţe”,
iar altul derivat cu sufix şi articulat en-
clitic: „Psalmistul”. Numărul lor total
este de nouăsprezece. Diseminaţi în
toate volumele, psalmii sunt dublaţi
de douăzeci şi cinci de poeme în pro-
ză, grupate într-un ciclu autonom
„Printre psalmi”, introdus în volumul
„Ce-ai cu mine, vântule?”, 1937.
Tudor Arghezi nu a gândi psal-
mii ca o totalitate distinctă. Dova-
da o constituie distribuirea lor în
întregul univers liric. Nici tematic,
psalmii nu sunt unitari. „Psalmul
de taină” este o poezie de dragos-
te, în timp ce poemele: Între două
nopţi, Bine şi rău, Stepele, Omul
meu, Descântec, Nehotărâre se in-
tegrează, prin structură imagistică
şi organizare ideatică în problema-
tica psalmilor.
Izvorul de inspiraţie
Specie a literaturii religioase,
psalmul a fost la origine un imn de
slavă adus divinităţii de către David şi
Solomon, regii iudei din Vechiul Tes-
tament. Traduşi în limba franceză de
Clement Marot şi Théodore de Béze,
în poloneză de Jan Kachanowski, în
româneşte de mitropolitul Dosoftei,
psalmii biblici au constituit un model
pentru poezia imnică. Specia a
cunoscut o dezvoltare individualizată
în literatura autohtonă în „Psalmi
moderni”, 1895, de Al. Macedonski,
serie numerotată cu cifre romane, de
la unu la unsprezece.
Însă Tudor Arghezi nu porneşte
de la psalmii regilor iudei, ci de la
monologul lui Iov, personaj biblic
al vremurilor patriarhale. Circums-
tanţele existenţiale sunt diferite, dar
nu contradictorii. Sesizam mai întâi
o similitudine de tonalitate. Şi Iov şi
Arghezi străbat, din motive perso-
nalizate, spaţiul unor suferinţe lăun-
trice. Dumnezeu pune la încercare
credinţa lui Iov, abătând asupra lui
grele nenorociri. Ion se răzvrăteşte
şi vrea să înţeleagă pentru ce Dum-
nezeu îl sancţionează cu atâta cru-
zime, pentru că el se ştie nevinovat.
Credinţa lui Arghezi în existenţa
unui creator şi cârmuitor al lumii îl
provoacă să ceară accesul direct la
obiectul credinţei sale, raţiunea se
înverşunează să cunoască ceea ce
se află dincolo de transcendent.
Se adaugă apoi o similaritate
atitudinală. Şi Iov şi Arghezi îţi ex-
primă dezamăgirea de a nu fi reali-
zat ţelul şi unul şi celălalt se lovesc
de indiferenţa Divinităţii: – De ce
ascunzi faţa ta? întreabă Iov, deznă-
dăjduit; De când s-a întocmit Sfânta
Scriptură / tu n-ai mai pus piciorul
în bătătură, îi reproşează Arghezi.
va urma
Note:
1
Capitol dintr-o monografie.
2
Şerban Cioculescu, Argheziana, ed. cit., p.
59-61.
Atitudini
GALERIA MARILOR EPIGRAMIȘTI
DIMITRIE JEGA
(21 aprilie 1912 – 22 martie1986)
Născut în localita-
tea Gogoşu, jude-
ţul Dolj. A urmat
cursurile liceale la
Craiova şi la Dro-
beta Turnu-Seve-
rin, apoi pe cele ale
Academiei de Înalte
Studii Economice şi
Industriale din Bu-
cureşti, continuate în Germania, la
München. A lucrat ca economist şi
contabil-şef la mai multe unităţi din
Banat, iar în perioada 1963-1972, ca
inspector la Banca Agricolă.
Dimitrie Jega a înfiinţat Cenaclul
„Ridendo”, din Timişoara, al cărui pre-
şedinte a fost între anii 1972-1983. În
tinereţe a scris poezii, sonete satirice
şi s-a dedicat catrenului de duh, şar-
jelor amicale, duelului epigramatic,
cochetând şi cu fabula. A publicat în
multe ziare, reviste, almanahuri, cu-
legeri şi antologii, între care peste 40
de volume colective de epigramă.
A tipărit următoarele volume
personale: „Joc peste ape”(1947),
„Strofe cu apostrofe” (1976), „Muze
cu ventuze” (1977), „Şoapte şi indis-
creţii” (1979), „Cu inima în palmă”
(1980), „Chipuri retuşate” (1982)
„Al 5-lea muşchetar” (1983), „Braţ la
braţ cu epigrama”(1985). I-au fost
publicate postum, prin grija lui Ionel
Iacob-Bencei, volumele: „Căţeluşul
Fulger-Viu” (povestire versificată,
1993) şi „In memoriam Dimitrie
Jega” (2006). I-a rămas în manuscris
volumul de fabule intitulat „Para fo-
cului”. A decedat în Timişoara şi este
înmormântat în localitatea Coşteiu,
judeţul Timiş. Pentru cititorii revis-
tei „Atitudini” prezint următoarea
selecţie din creaţia lui Dimitrie Jega:
* *
Prostia
Prostia e un văl lucios
Țesut dintr-o mătase fină,
Ce-acoperă un cap ceţos
Să-l ocrotească de… lumină.
Istorie literară
Unui epigramist
Puţin pleşuv, monden, stilat,
Te-asemeni mult cu Cincinat;
Dar Cincinat, orice s-ar spune,
Făcea şi epigrame bune!
* Au origini sănătoase.
Profesiune de credință
Pornit dintr-o faimoasă gintă,
În plin delir, n-am şovăit;
Am fost un arc întins spre ţintă,
Dar niciodată - „arcuit”!
* Eu puţine-am scris şi bune,
Epigrama (1)
Epigrama-i muză calmă,
Care-atunci când se iveşte,
Te alintă blând c-o palmă
Şi cu alta te cârpeşte.
* Dar, oricum, nu din vina lui;
Epigrama (2)
Epigrama-i o amantă,
Lângă care mulţi ar vrea,
Cuceriţi de gen şi poantă
Să-şi dea duhul pentru ea.
* Dar tremur când îl simt că tace;
Epigrama(3)
E-o lovitură din senin,
Ce arde, curmă și retează,
La care alții râd din plin,
Când victimele sângerează.
* Vrăjmaşilor din preajma mea –
Revers
E-un paradox de bună seamă,
Dar străveziu și pământesc,
Că uneori prin epigramă
Doar victimele mai trăiesc.
* Cu dânsul, mai presus de toate,
Condiția epigramistului
În viață biciui forma hâdă
Și nu-mi dau seama, biet nătâng,
Că-n timp ce pe-alții-i fac să râdă,
Eu strâng din pumni și-ncep să plâng.
*
Unui „epigramist”
“Construind „ în felul lui,
Brav epigramist s-ar vrea:
(Bate el şi câte-un cui,
Scos din gardul altuia).
* Ședințomanie
Retrospectivă
După-atâtea nopți de vis,
Azi, la șaptezeci de ani,
Văd ce-i bun, din tot ce-am scris,
Pe mulțimea de dușmani.
Unui autor de catrene
Privind catrenele-i trimise,
L-întreb cu tact şi simpatie:
Când slabe sunt, de ce le scrie,
Când bune sunt, de cine-s scrise?!
9
de Constantin Tudorache
*
Unui autor de aforisme
Aforismele matale,
Sunt de-a dreptul savuroase;
Chiar de nu-s originale,
*
În confruntare cu epigramele
unui confrate
Pe cântar dacă le-am pune,
Cam egali am fi, deşi,
El, din contră, multe şi…
*
Răspunderea
Greşeli se fac şi azi, de toate,
Noroc că pentru tras păcate,
Mai are subalterni destui.
*
Predilecție
Stau calm când tună glasul său,
Prefer să-l văd că-mi face-un rău,
Decât să nu ştiu când mi-l face.
*
Urare
Că-s, slavă Domnului, destui –
S-ajungă cât mai sus aş vrea
Şi cât mai repede… statui.
*
Amiciție
Trăiesc, ce-i drept, în bună pace;
Eu pâine-i dau pe săturate,
El stă de-o parte şi mi-o… coace!
*
Performera
Iubita mea nu-şi pierde firea,
Străbate viaţa cu-ndrăzneală,
Ieri, o-nvăţam ce e iubirea,
Azi face ea cu alţii şcoală!
*
În sală-i atmosferă grea,
Cu fum şi gălăgie multă;
Te faci şi tu că spui ceva,
Se fac şi dânşii că te-ascultă.
*
Stații aglomerate
Ce frumos m-a invitat
Ca să urc nainte eu!
… Şi tramvaiu-a demarat
Fără portofelul meu!
10 Atitudini

* * *
Sportivă Ca la jocul de cărţi Secretara șefului
Țipete din răsputeri Se-ntâmplă fel de fel de drame Este promptă-n dialog,
La vecinul meu, mahmurul, În lumea asta interlopă: (După grad și preferință)
Și-a bătut nevasta ieri, Alergi după-un careu de dame Pentru-ai lui: „Poftiți vă rog!”,
Iar acuma e… returul! Şi-ţi vine-un prăpădit de popă. Pentru alții… „E-n ședință!”
* * *
Ipocriții La Tribunal Conjugală
Când îi văd că-ncet se plimbă, Bătrânelul pișicher, S-a dus iubirea lor cea mare,
Flecărind, așa-ntr-o doară, Arătând ca niște moaște, Cu toate năbădăile
Ori se trag abil de limbă, E-acuzat de adulter Și-n timp ce părul alb le-apare,
Ori se trag cumplit pe sfoară! Și el, culmea, recunoaște! Dispar și vânătăile.

* * *
Nasul
Generozitate ,,Conciliere”
Barometru capricios
Văzând că dimineața greu se scoală Vreau să isprăvim cu multa
Și mobil la o adică:
Și că la slujbă are ani destui, Dușmănie sângerândă;
La afront se lasă jos,
A acceptat o pensie de boală, Începând de azi, insulta La izbândă se ridică.
… Ca să mai doarmă și-alții-n locul lui. Ți-o restitui cu dobândă!
*
* * Onoarea
Confesiune Final de experienţă conjugală Hărăzită să tot stea,
Momentul greu a fost trecut Rând pe rând au cam trecut Strălucind printre titani,
Şi iată-mă-nsurat şi eu; Anii noştri cei frumoşi; Uneori e-o acadea
O, dacă-aş fi un prefăcut, Toată viaţa m-ai cusut, Ce se vinde pe doi bani
I-aş mulţumi lui Dumnezeu! Iar acuma mă descoşi!...
*
* * Dilemă
Căsnicie „model” Omagiu învățătoarei Trec ani şi ani şi nu se-ndură
Menajul nostru mult sporit Sărutu-i şoapta caldă mătăsoasă, Să-şi schimbe viaţa. Stă şi-aşteaptă.
S-a transformat pe nesimţite, Grăbitu-i umblet, ca argintul viu, Păi, cum s-apuce calea dreaptă,
Că de la lingură-am pornit Mireasmă dulce-n timpul meu rămasă Când toţi îi cer o cotitură?!...
Şi-acuma suntem… la cuţite. Şi mâna ei ce m-a-nvăţat să scriu! *
* * Bisturiul
Prietenul casei Micului slujbaș isteț N-are forme complicate...
Îl inviţi la un pahar, Celui din fotoliu îi cunoaște boala, E-un mâner cu-o lamă fină;
Însă nu ştii ce te paşte; De-aia-i cântă-n strună și-l tot tămâiază Dar cu el se poate scoate,
Un prieten, aşadar, Și-n afară de-asta, știe și zicala: Răul de la rădăcină.
La nevastă se cunoaşte. ,,Capul ce se pleacă, șefu-l premiază!” *
Holteiul
* * Singur cuc, nu mai dormea
Refacerea căminului La restaurant
După ora cinii,
S-au întors la căsnicie Ca să-nlături plictiseala, Dar acu, de când cu ea,
Şi de-atunci e trai şi pace: Până când îţi vine-un peşte, Nu mai dorm vecinii!
Dânsul face tot ce ştie, Trebuie s-arunci momeala…
Dânsa - ştie ea ce face. Insului ce te serveşte. *
Lui Vasile Tacu
* * Repet mereu ca pe-un refren,
Curiozitate după divorț Bahică Că petrolistul ploieştean
Vrea să știe, când nu-i soața, În miez de noapte, pe terasă, Nu excelează prin catren
Cine-i face lui de toate, Stau patru indivizi, la masă, Ci excelează prin catran.
Cine-i taie scurt mustața Dar când se numără-ntre ei…
Și când bea… pe cine bate? Ies, ca prin farmec, încă trei.
*
Unui taximetrist
* * Cum zburam lângă șofer,
În familie Capul L-am oprit din plin avânt:
Mama-soacră m-a-ntrebat Logică, idei, povaţă, -Du-te dumneata în cer,
Ce m-aş face dacă moare; Toate-n dumnealui încap Eu am treabă pe pământ!
I-am răspuns, îndurerat, Şi cu toate astea-n viaţă, *
Să mă pună la-ncercare… Se fac multe fără cap. Parazitul
* * E-un ins trecut de majorat
Unui avocat Vizită medicală Cu barbă și cu păr crescut.
Astăzi s-a-ntrecut pe sine, Deşi eram de vlagă supt, Nu face muncă de bărbat,
Apărând, ca niciodată, Cum doctoru-mi tot da târcol, El face muncă de barbut.
Iar clientul său, în fine, Examenul şi l-a-ntrerupt…
A ieșit basma… vărgată! La ciocănit sunam… „a gol”! continuare pe coperta trei
Atitudini
RĂSFOIRI ȘI COMENTARII
autorul văzut de Alexandru Clenciu
Cosimo de Medici, pentru a-l
atrage la curtea sa pe renumitul chi-
rurg şi anatomist Vesalius, i-a trimis
o scrisoare în care, în afară de bani
şi onoruri, îi promitea că va avea
„atâtea cadavre câte va dori”. Pe
această temă s-au scris multe epi-
grame. Iată ce spune ploieşteanul
Mihai Danielescu în epigrama „Unui
doctor: L-am zărit şi nu mă mir,/ Pe
un doctor cu pretenţii,/ Se plimba
prin cimitir/ Ca să-şi vadă pacienţii”.
Petruş Luncaşu comentează în epi-
taful „Sfârşitul unui medic”, astfel:
„Murind se-nspăimântase foarte,/
Striga să-l scape asistenţii;/ (Nu
cred că se temea de moarte/ Ci... că
dă ochi cu pacienţii!)”. În epigrama
„Quod erat demonstrandum”, Sorin
Beiu, face următoarea dezvăluire:
„Umanitară-i medicina/ Şi faptul
s-a verificat:/ Tot unui medic i-a
fost dat/ Să inventeze... ghilotiona!”
Ştefan Ivanovici-Terenţiu a scris ur-
mătorul epitaf, intitulat, „Pe mor-
mântul unui medic: Inconştientă
este moartea/ Şi lacomă de te-nfi-
ori,/ Că şi-a-nghiţit cu nepăsare/ Pe
cel mai bun din furnizori!” Redau şi
„Autoepitaful unui chirurg”, din por-
tofoliul lui Florin Iordăchescu: „Cru-
da moarte m-a luat,/ N-a fost gest
cavaleresc,/ Pentru câţi clienţi i-am
dat/ Meritam să mai trăiesc”. Medi-
cul cardiolog Corneliu Zeana, spune
de ce „Medicii au viaţa mai scurtă:
Medici mari şi cu pretenţii,/ Pleacă
iute dintre noi,/ Se grăbesc spre pa-
cienţii/ Duşi în lumea de apoi!”
* sesterţi, sumă enormă pentru vremu-
„Adesea, sub haine zdrenţăroa-
se se ascunde o inimă de aur”, este o
vorbă înţeleaptă, rostită de Cicero, pe
care am recitit-o în ziarul „Prahova”.
Ca similitudine, anexez un aforism al
lui Richard Evans: „De cele mai mul-
te ori cerul cel mai întunecat ascun-
de stelele cele mai strălucitoare”. Am
Eseu
auzit un comentariu făcut de stilişti
şi psihologi, privind ţinuta femei-
lor: „Dacă îmbraci o haină frumoasă,
bărbaţii văd femeia, dacă îmbraci o
haină urâtă, bărbaţii văd haina”.
* Într-un articol din 24 mai 2017,
,,Sunt pline cimitirele cu oa-
meni de neînlocuit”, spunea Char-
les de Gaulle. Epigramistul Sorin
Pavel a scris o butadă epigramatică
similară: „Citind duioasele tirade,/
Ce-apar cernite în gazetă,/ Constaţi
uimit că pe planetă,/ Mor numai
oameni cumsecade”. Un panseu mo-
dern spune: „Sunt pline puşcăriile
cu oameni nevinovaţi”.
* reau şi oţelul. Kalustian, îi istorisea
,,Dacă cu o minciună poţi salva un
om de la moarte, acesta e supremul
adevăr”, spunea un mare legiuitor.
Scriitorul polonez Stanislaw Jerzy-
Lec a scris următorul gând nepieptă-
nat: „Dacă libertatea îţi cere să faci o
greşeală gramaticală, fă-o!”
*
S-a spus despre Marcus Tulius
Cicero că a fost cel mai mare avocat
al Romei Antice. A pledat în cauze
importante, ca apărător, câştigând
procese de răsunet. Cel mai impor-
tant proces al său a avut loc în anul
70 îHr, când s-a situat pe poziţia de
acuzator al lui Verres, care, în calitate
de guvernator al Siciliei, între anii 74-
71 îHr, săvârşise numeroase abuzuri,
acumulând o imensă avere. Acestuia
nu îi era teamă de consecinţe, deoare-
ce, gândise astfel: ce a furat în primul
an era pentru el, ce a furat în al doilea
an o dă avocaţilor şi apărătorilor, iar
ce a furat în al treilea an o rezervă ju-
decătorilor. Cicero a stat 90 de zile în
Sicilia şi a adunat probe zdrobitoare
împotriva lui Verres, astfel încât avo-
catul acestuia, Quintus Hortensius-
Hortalus, când a citit rechizitoriul, s-a
retras. Tribunalul l-a condamnat pe
Verres la o amendă de 40 milioane
rile acelea. Atunci romanii au stabilit
o limită de bun simţ a darurilor pe
care le pot primi guvernatorii, amin-
tind un vechi proverb grecesc: „Nu
totul, nu de la oricine, nu în fiecare zi.
Este inuman să nu accepţi daruri de la
nimeni, dar este sordid să fii lacom la
toate”. Plasez aici definiţia ploconului,
11
de Constantin Tudorache
dată de epigramistul Ştefan Tropcea:
„Moştenit din vechea eră,/ E un dar ce
umileşte,/ Şi pe cel care-l oferă,/ Şi pe
cel care-l primeşte”.
*
publicat în „Jurnalul Naţional”, Flo-
rin Condurăţeanu aminteşte despre
ziaristul de legendă Leon Kalustian
care, la 82 de ani, nu putea trăi dacă
într-o zi nu simţea în nări mirosul
de hârtie de ziar şi de tuş tipografic.
Îl ruga pe Condurăţeanu să-l ducă
cu maşina la redacţia „Flacăra” unde
scria texte fermecătoare, o savantă
combinaţie de fraze dantelate cu
metafore şi critici corozive de gău-
„şoferului Condurăţeanu” teribile
întâmplări din lumea românească
interbelică, developând frumuseţi-
le meseriei de gazetar. Iată una din
relatări: „Eram prieten şi cu Cezar
Petrescu, – spune Kalustian – şi cu
Camil Petrescu, acesta îl antipatiza
pe Cezar pentru succesul comerci-
al al romanelor Întunecare, Calea
Victoriei şi Fram, ursul polar. L-am
invitat pe Cezar Petrescu la căsuţa
mea de la mare şi m-am trezit cu
reproşul telefonic al lui Camil: «L-ai
luat în vacanţă pe duşmanul meu».
I-am retezat-o: Camile, tu fă ordine
în Patul lui Procust, nu în paturile
mele de la Eforie!” Amintesc o în-
tâmplare din presa vremii, după ce
Camil Petrescu a publicat romanul
„Patul lui Procust”. Într-o cronică,
un pamfletar a scris: „Patul lui Pro-
cust” este o plagiere după Proust, iar
Procust e un Proust fără „c”(dacă de
la Procust tăiem un „c”, rămâne Pro-
ust). După citirea acestui text, Camil
Petrescu a răspuns: „Cel care afirmă
aşa ceva este un Proust, fără „u”.
*
,,În primii nouă ani la Londra,
am câştigat de pe urma scrisului
meu în total şase lire, dintre care
cinci pentru textul unor reclame
medicale. …Dintr-o dată, am fost
înfierat ca dramaturg. Premiera a
fost destul de vie: socialiştii şi par-
tizanii teatrului independent m-au
aclamat din principiu: spectatorii
obişnuiţi ai premierelor m-au hui-
duit cu frenezie din acelaşi motiv.
Eu, fiind ceea ce în mod nepoliticos
12
se numește un orator al mulțimii,
am ținut o cuvântare în fața corti-
nei”, spunea Bernard Shaw. Asemă-
nător mi se pare istoricul celebrului
poem „Corbul”, scris de Edgar Allan
Poe. Se spune că autorul i-a arătat
pentru prima dată acest poem prie-
tenului său George Rex Graham, pa-
tronul publicației „Grahamˋs Magazi-
ne” din Philadelphia, care i-a refuzat
lucrarea, dar i-a dat lui Poe 15 dolari,
de milă. Apoi Poe a încercat să vândă
poemul publicației „The American
Review”, primind 9 dolari. Această
publicație a tipărit poemul „Corbul”
în ediția din februarie 1945, cu pseu-
donimul „Quarles”.
* mea se va sfârși nu din cauza celor
Ca o continuare a celor scrise
mai sus, amintesc ce spunea Oc-
tav Pancu-Iași despre un autor care
semnase cu pseudonim: „Nu înțeleg
de ce folosește pseudonime, dacă pe
numele adevărat nu este cunoscut”.
Iată, pe această temă două epigrame.
Prima, intitulată „Paradox”, e scrisă de
Nicolae Ghițescu: „Mă mir de ce şi-a
publicat/ Volumul sub pseudonim,/
Când numele-i adevărat/ E tot atât de
anonim!”, iar cea de-a doua se intitu-
lează „Strategie” și aparține autorului
Vasile Tacu: „Public sub pseudonim,/
Criticii stau ca de piatră,/ Sunt atât de
anonim/ Că nici câinii nu mă latră”.
* Se spune că Alexandru Macedonski
,,E mai ușor să vinzi cărți de du-
zină când ești cunoscut, decât opere
geniale când ești necunoscut”, spu-
ne Iris Murdoch. Umoristul brăi-
lean, Codruț Păun, are o epigramă,
intitulată „Nedumerire”, care con-
firmă ideea lui Murdoch: „De la un
timp scriu tot mai greu/ Maestre, ce
să fie oare?/ N-ai nicio grijă, dragul
meu,/ Acesta-i semn de consacrare”.
* Fără să vrea, parcă,/ Se împiedică/
Am citit undeva că obiectivi-
tatea se arată pe stomacul gol, iar
un prieten mi-a spus următorul
panseu: „Burțile goale digeră greu
sfaturile celor pline”. În satul meu
natal, când devenisem „băiat mare”,
îmi plăcea să pun băieții mai mici
să se ia la trântă. Într-o seară doi
țigănuși (sau, cum ar spune Leon
Kalustian „intens solarizați, la fel
de bronzați iarna cât și vara”), s-au
trântit de mai multe ori și, de fie-
care dată, învingător ieșea același
tuciuriu. În seara următoare i-am
pus, pe aceeași competitori, să se ia
din nou la trântă. Învingătorul din
seara precedentă a spus, categoric:
„Nu mă mai trântesc cu ăsta, că l-am
trântit aseară!”. Cel învins a replicat:
„Da, m-ai trântit că mi-era mie foa-
me. Hai să te văd acum!”
* fascinantă ocupație”, spunea distin-
,,Cel dintâi simptom al prostiei
este lipsa totală de rușine”, este un ci-
tat al lui Sigmund Freud. Iată o epigra-
mă, scrisă de subsemnatul, intitulată
„Axiomă: Multe lucruri ne şochează/
Și ne calcă pe bombeu,/ Dar nimic nu
deranjează/ Ca prostia cu tupeu”.
*
Albert Einstein spunea că „lu-
care fac rău, ci din cauza celor care se
uită la ei și nu fac nimic”, iar Veronica
Micle a scris un aforism asemănă-
tor: „Cei care nu fac nimic pe această
lume, pretind de la alții să facă totul”.
* copilăriei”, scria Nichifor Crainic în
Newton spunea că nu știe cum
îl vede lumea, dar el se închipuie
ca un mic copil care culege ici-colo
câte o pietricică mai arătoasă de pe
marginea marelui ocean al adevăru-
lui, care se întinde, neștiut, în față-i!,
iar Francis Bacon a lăsat lumii acest
aforism: „Cărțile sunt ca niște coră-
bii încărcate cu înțelepciune, care
călătoresc pe vastul ocean al vremii”.
mergea vara pe albiile râurilor și cu-
legea pietricele, de diverse culori, le
așeza într-un bol pe masa de la cena-
clul „Literatorul” și, funcție de poezii-
le citite de membrii săi, le oferea câte
o pietricică, spunând: „Ți-am dat un
rubin” sau „Ți-am dat un safir”. Acest
fapt mi-a fost confirmat și din cartea
„Amintiri” a lui Șerban Cioculescu,
în care academicianul povestește că,
aflându-se odată la Victor Eftimiu,
autorul „Cocoșului negru”, i-a spus că
a păstrat multă vreme pietricelele de
la mentorul său, Alexandru Macedon-
ski, până când „fata în casă”, neștiind
ce sunt, le-a aruncat.
* scrie: „Câteodată – și acestea sunt cele
Doi prieteni epigramiști, care au
duelat foarte mulți ani, profesorul-
emerit Ion Grigore și farmacistul Sorin
Beiu, se regăsesc pe aceeași idee. În
epigrama „Canotorul în Cișmigiu”, So-
rin Beiu spune: „Cu draga lui în barcă,/
Vâslind e o plăcere…/ Dar cu nevasta,
parcă/Ar trage la galere!” Să citim și
Atitudini
epigrama „Pe litoral” a profesorului
Ion Grigore: „Când cu alta e în mare,/
Parcă e delfin ce sare,/ Dar când soața
e cu el/ I se pune un cârcel”.
*
,,Instruirea unui copil este cea
mai înaltă, cea mai sfântă și cea mai
sul predicator S.D. Gordon. „Cei care
iubesc copiii pentru copii, dinco-
lo de legătura de sânge, dovedesc
încă în sufletul lor afinităţi cu raiul;
şi pe acest fond de bunătate nati-
vă s-ar putea clădi încă din această
viaţă începutul paradisului ceresc.
Scriitorul de geniu, care a dat în
artă expresia cea mai înaltă acestei
idei, e Dostoievski. Dacă în natura
genialităţii se păstrează ceva din
puritatea copilăriei, arta lui Dos­
toievski e incomparabil mai mult
decât această afinitate firească.
Din ea se ridică viziunea măreaţă a
unei lumi noi, rezidită din sfinţenia
„Nostalgia paradisului”. Redau un
citat dintr-un articol scris de Cornel
Nistorescu, prin 1997: „Paradisul
nu este înaintea noastră, ci unde-
va în trecutul fiecăruia localizat pe
harta copilăriei”. Amintesc două
distihuri de Corneliu Vadim-Tudor:
„Copilărie, tu nu poți să mori,/ Mai
stărui în Parfumuri și culori”; „Nin-
ge-n Cișmigiu, ce feerie!/ Unde te-ai
ascuns, copilărie?”. Mai atașez și
un poem despre copilărie, scris de
Stanislaw Jerzy-Lec: „S-a defrișat
demult semiumbra pădurii mele/
Au crescut arbori noi din vechile
rădăcini/ Și umbra-i deasă ca ploa-
ia,/ Negura a dispărut și ea/ Nu mai
sunt păsări, nici goana mea sălbati-
că/ Merg, cu mâinile întinse,/ Pru-
dent/ Prin șanțurile strâmte ale
zilei/ Și, numai uneori,/ Piciorul,/
De vechile rădăcini ale copilăriei”.
*
În „Minutul lumii la Waterloo”
(Napoleon 18 iulie 1815), Stefan Sweig
mai uimitoare momente ale Istoriei
Universale- firul destinului ajunge, pe
durata unui minut efemer, în mâna
unui nevolnic”. Sweig se referea aici la
mareșalul Emmanuel Grouchy, care,
ascultând orbește ordinul lui Napole-
on, a contribuit decisiv la înfrângerea
de la Waterloo.
Atitudini
“Dacă gândim teatru ca născându-se din joc și improvizație, atunci trebuie
început odată cu joaca.”
INTERVIU CU NICOLAE MANDEA, RECTORUL UNATC I.L. CARAGIALE
BUCUREȘTI ȘI CU ACTORII MARIUS MANOLE ȘI IOAN COMAN
Atitudini: Ce faceţi?
Marius Manole: Suntem la un festi-
val de liceeni, de teatru tânăr şi de
bucurăm că suntem aici. Eu unul nu
am mai fost de mult, de anul trecut,
de la IDEO IDEIS. Mă bucur că sunt
aici!
Atitudini: Cum vi s-au părut concu-
renţii până acum?
M.M.: Domnul Mandea...
Nicolae Mandrea: Păstram discreţia!
M.M.: Aaaaa, că suntem în juriu...
Eeeh, orice tânăr care face teatru
este foarte frumos şi oricât/cum ar
fi e frumos că face asta.
Ioan Coman: Este de apreciat efor-
tul, în primul rând, şi că se ocupă
de teatru şi nu de altele...
M.M.: Bineînţeles! Bine că nu e în clu-
buri! Faptul că vedem nişte tineri de
16, 17, 18 ani într-un teatru şi nu-i
vedem pe străzi aiurea este un mare
câştig. Aproape că nici nu îţi premiţi
să-i judeci într-un fel pentru că în
perioada asta a vieţii noastre în care
tinerii au atâtea tentaţii, faptul că ai
nimeresc într-un teatru este deja...
Au 10 din start...
I.C.: Or să ne fie ori colegi ori spec-
tatori...
M.M.: Exact!
Atitudini: Şi vorbind de tineri, este
bine să te apuci de teatru de când eşti
mic sau chiar înainte să dai la facul-
tate, dacă vrei să faci teatru? Cum
trebuie păstrată pasiunea?
M.M.: Eu, de exemplu, m-am apucat
de teatru înainte să dau la facultate,
cu mult timp înainte şi am avut o
problemă că învăţasem deja nişte lu-
cruri proaste şi nu prea bune pentru
facultate, dar poate să fie o excepţie,
poate că eu am învăţat... Nu-mi dau
seama, nu ştiu...
I.C.: Domn’ profesor...
N.M.: Asta, într-adevăr, se întâm-
pla în şcoală, în anul întâi de facul-
tate. Primul lucru este că trebuie
dezvăţaţi de manierele care au fost
învăţaţi de alţii, dar altfel teatru este
ca şi muzica la şcoală sau desenul,
nu trebuie să faci doar dacă vei de-
veni actor sau regizor şi atunci, de
fapt, trebuie început foarte devreme,
de la grădiniţă pentru că dacă gân-
dim teatru ca născându-se din joc şi
improvizaţie, atunci trebuie început
o dată cu joaca.
M.M.: E bine să faci asta de mic, nu
ideea că vei da la teatru, ci pen-
tru dezvoltare personală pentru că
acum stam pe asta, stăm pe tabletă,
stăm pe calculatoare, comuni-
carea este praf, devenim din ce în
ce mai autişti, iar teatru te învăţă
să comunici, te învăţă să te uiţi în
ochii omului, te învăţa să asculţi, te
învăţa să vorbeşti...
N.M.: ...Şi să relaţionezi cu celălalt, să
nu fi singur pe lume, cum se spune.
Adică în lumea actuală a te relaţiona
cu ceilalţi, chiar dacă spunem noi
toate chestiile astea, cu traficul de
influenţă, cu nu ştiu ce... De fapt
traficul de influenţă acesta neepic
funcţionează pentru că nu reuşim
fiecare să stăpânim această ches-
tie. În momentul acela lucrurile se
echilibrează şi fiecare, de fapt, îşi
impune personalitatea, ajutându-te
prin relaţiile cu ceilalţi, de a nu eli-
mina relaţiile pe care oamenii şi le
fac, ci dimpotrivă de a le dezvolta
atât de mult încât fiecare să se pună
în valoare la maximum.
Atitudini: (către Marius Manole) De
ce crezi că ai atât de mult succes la
ora actuală?
M.M.: De ce am atât de mult succes?
În primul rând nu consider că am
atât de mult succes, asta una la
mână. S-ar putea şi datorită faptu-
lui că nu consider că am succes să
am succes. Doi la mână, cred că sunt
anii de muncă, 15 ani, 20 de ani de
muncă în care am muncit, chiar am
muncit foarte, foarte, foarte mult şi
probabil că acum încep să apară re-
zultatele. Faptul că mi-am văzut de
treaba mea, faptul că am iubit me-
13
Interviu
seria asta, faptul că am făcut teatru
în continuu, în continuu probabil că
aici se ajunge... Şi că am avut noroc.
În principal ăsta e... norocul!
Atitudini: Cu ce parteneri de scenă ai
juca orice piesă?
M.M.: Eeeh, sunt mulţi, Doamne, sunt
foarte mulţi. În primul rând aş juca
alături de colegii mei de facultate
orice, oricând, la orice oră, oriunde.
După aceea sunt mulţi actori: cu
doamna Mandache, cu domnul Re-
bengiuc... Sunt mulţi, colegii mei din
teatru şi nu numai din teatrele din
Bucureşti, din toate teatrele din ţară.
Am colegii cu care aş juca oricând,
chiar vreau să jucăm şi nu apucăm,
n-am unde să mă întâlnesc cu ei că
nu se fac proiecte interteatrale, poate
asta ar fi o idee să se facă, dar la noi e
mai greu.
Atitudini: Ce sfaturi i-ai da unui tânăr
care vrea să abordeze „Însemnările
unui nebun”?
M.M.: Să nu le abordeze! Să nu le
abordeze pentru că nu e un text
pentru vârsta lui, nici noi, la vârsta
noastră nu putem înţelege. Textul
acela te duce, dacă nu ştii „Arta Ac-
torului” şi nu stăpâneşti meseria
foarte bine, te duce într-o făcătură
groaznică şi te duce pe un drum to-
tal greşit. E greu să înţelegi la 14, 15,
16, ,17, 18, 19, chiar şi 20 de ani, e
greu să înţelegi despre ce vorbeşte
omul ală şi eşti tentat să faci un
nebun, ori nu despre asta este vor-
ba în text. Să nu se apuce de asta,
să mai aştepte; să se facă actor, să
facă şcoala şi să se apuce pe la 40.
Şi eu m-am apucat prea devreme!
Cineva mi-a scris pe Facebook că
vrea textul, un tânăr care vrea să
dea la facultate şi i-am zis «Nu te du
la facultate cu „Însemnările“ pentru
că nu este text pentru vârsta ta. La
vârsta asta trebuie să faceţi dacă daţi
admitere, texte pe care să le înţelegi,
pe care să poţi să le transmiţi, după
aceea faci Hamlet sau ceva exterior,
eşti o făcătură, lumea spune că nu ai
talent! Nu, du-te cu ceva de vârsta ta,
ce poţi să înţelegi, ce poţi să pricepi!»
14
Cronică de Constantin Dobrescu
I-au aşezat, unul lângă altul, în
locul unui cal, pe paie. Calul era la
infirmerie. După un sfert de ceas,
au fost luaţi, tot în nesimţire şi scoşi
afară. Nu ştiu ce s-a mai făcut cu ei.
Întrebarea întâia: – De ce nu ai
raportat, a doua zi, despre aceasta,
domnului Căpitan Ion Gheorghe
sau Sublocotenentului Marinescu?
– Să trăiţi, domnule Colonel, aceasta
trebuia s-o facă domnul Brigadier
(caporal, n.n.) dejurnă pe grajd,
când dă raportul şi raportează toate
ce se întâmplă în timpul serviciului
său, nu eu.
Întrebarea a doua: – De unde
ai ştiut că ei au fost îngropaţi în bă-
legarul şi gunoiul cailor, în afară de
grajd? Răspuns: – Aceasta am au-
zit, la plecarea noastră din Buzău,
când ne-am mutat cu Divizionul
nostru în cazărmile Regimentului
16 Artilerie, al nostru, la Focşani.
De aceasta au aflat toţi ostaşii Ba-
teriei noastre cu gradaţi cu tot, dar
nici unul nu sufla nimic.
Atunci, au fost interogaţi pe
rând şi cei patru camarazi, care i-au
adus în grajd şi dus afară pe cei doi
nefericiţi ostaşi. Este adus acum şi
Aghiotantul Topuz. El declară că cei
doi au fost beţi de vin şi de rachiu şi
văzându-i în halul acela i-a trimis cu
aceşti patru ostaşi, să-i ducă în grajd.
– Bine, dar de ce ai dat ordin să-i
ia din grajd şi să-i ducă pe gunoi?
– Asta nu ştiu eu, ce s-a mai făcut cu
ei. Eu m-am culcat, că era târziu.
Întrebarea pusă celor patru de
Consiliu: – Cine v-a dat ordin a doua
oară? Răspuns al tuturor: – Domnul
Aghiotant! – Auzi, criminalule? –Da,
dar nu-mi dau seama de atunci.
Sala de şedinţă era arhipli-
nă de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.
După o deliberare de două ore se
dă sentinţa şi condamnă pe Aghio-
tantul Topuz la şase luni închisoare
militară, fără pierderea drepturi-
lor ca subofiţer, aducându-i laude,
cum s-a purtat cu secţia sa în tim-
pul revoluţiei din 1907, cum a bă-
tut şi schingiuit pe ţăranii, care i-au
căzut în mână, omorând şi atunci
vreo câţiva. (...) Acest ticălos de om,
FOCȘANII LA 1909-1912 (IV)
după ce şi-a făcut pedeapsa de şase
luni, a fost mutat în Regimentul 3
Artilerie grea Râmnicu Sărat, care a
luat fiinţă în curând. Acesta era fiu
de ţăran fără nici o palmă de pământ
din judeţul Ialomiţa. Avea o casă să-
racă, învelită cu paie. Şi el şi tată-su
au fost slugi şi argaţi la ciocoiul din
sat. El era contingentul 1900 şi fu-
sese luat la Regimentul 3 Artilerie
de câmp, Brăila. Apoi, în 1909, la
înfiinţarea Regimentului 16 Artilerie
a fost mutat cu baterie cu tot.
În 1910, a fost înfiinţată şi Jan-
darmeria rurală, primul contingent
chemat să apere ciocoii satelor şi pe
acoliţii burgheziei de la sate şi oraşe.
La Arsenalul Armatei – Bucureşti
După trecerea a două săptă-
mâni, cam la 26 octombrie 1910,
se dă ordin la raport că soldatul
Pâslaru Theodor din bateria a 5-a
va fi trimis la şcoala de armurieri,
la Arsenalul Armatei pentru şase
luni, va primi hrana în bani plus
solda, pe ziua de 28 octombrie va
fi prezent la Bucureşti, va primi
întreg echipamentul militar: două
costume plus una foaie de cort, un
dos de saltea de pânză şi o pătură.
Când am primit vestea, fără a
şti de mai înainte, săltam de bucu-
rie, nu ştiam de unde pleacă aceas-
ta. Tocmai în ziua plecării, aflu că
soldatul furier la Mobilizare Reg.,
Buclea Constantin m-a propus
şi m-a trecut pe raportul de zi pe
regiment. I-am mulţumit pentru
aceasta, el fiind un camarad bun
din bateria a doua. Amândoi ur-
mam şcoala regimentară de bri-
gadieri (caporali, n.n.) şi ştia toate
câte s-au întâmplat cu mine. Ştia că
am şcoala de meserii şi m-a trimis
detaşat pentru şase luni.
În ziua de 29 octombrie, întreg
detaşamentul eram în front. Pro-
veneam de la toate regimentele din
ţară. Domnul maior al Arsenalului ne
spune: să facă un pas înainte cei care
aveţi unde dormi şi aveţi rude aici,
în Bucureşti. Sunteţi descazarmaţi.
Ieşim 18 ostaşi. Ne pune în vedere:
în fiecare zi, la ora şase dimineaţa şi
şase seara, veţi fi la apel. Veţi putea
Atitudini
umbla şi civil. Veţi executa orice
ordin, ca şi ceilalţi. Pentru orice
abatere, veţi suferi rigorile ordinelor
(regulamentelor) militare. Acum
puteţi pleca la gazdele voastre. I-am
zis, să trăiţi şi am plecat. Ieşind afară
din curtea Arsenalului, cu echipa-
mentul tot, ce îl aveam împachetat
în foaia de cort şi în geamantanul
meu, am luat o trăsură şi m-am dus
la cumnatul meu, unde-mi era şi ne-
vasta. El avea restaurant şi berărie
pe calea Dudeşti. Când m-au văzut,
au rămas surprinşi de sosirea mea.
Trecuse un an de la încorporare şi
nu-i mai văzusem. Eu nu am avut,
în tot acest timp, nici un fel de con-
cediu, de Crăciun sau de Paşte, sau
vreo permisie de câteva zile, pentru
că nu ştiam să mă învârtesc, cu bani
sau cu gâşte, raţe, curcani, damigene
cu rachiu sau vin, cu domnul aghio-
tant Topuz. El tăia, el spânzura, el fă-
cea totul în baterie! Căpitanul şi sub-
locotenentul erau musafiri! Acest
om decăzut sta, acum, la închisoare.
Pedeapsa de şase luni a fost nimic
pentru el, fiind protejat de generalul,
căruia i-a apărat moşia şi familia în
timpul revoluţiei din 1907. El fusese
trimis acolo cu o secţie cu două tu-
nuri şi 60 de ostaşi înarmaţi. Aceas-
ta am aflat-o, în 1913, de la ostaşii
vechi, ce au fost cu el.
În fiecare zi eram la ordine
şi-mi făceam datoria de ostaş. Pe
mine m-au repartizat la Montaj,
întrebându-mă, mai înainte, ce me-
serie cunosc mai bine. Când le-am
spus că sunt cazangiu, mi-au dat
patru ostaşi să formez o echipă de
montaj şi nituit chesoane şi tunuri.
Când au văzut că pricep şi cunosc
şi planul sau schiţele (să citesc şi să
lucrez după planuri şi schiţe) date de
maiştri, mi-au dat o atenţie deosebită
la orice (lucrare, nu doar nituire).
Tocmai atunci îmi vine şi avan-
sarea la gradul de brigadier (capo-
ral, n.n.) de la regiment. Am primit
mulţumit, dar cu nepăsare, deoarece
nu voi moşteni în haina militară şi
nici nu urmăream a-mi face vreo ca-
rieră în armată.
va urma
Atitudini
TEXTUL AUTOTELIC (II) Eseu de Mădălina P. Ștefan
Michael Cheval, Arta absurdului
Asemenea mecanismului lingvistic
operant în schiţa caragialiană „Căldură
mare’’, limbajul urmuzian ne apare proli-
ferat automat, fără a mai păstra firul logic
al codului; el devine aberant, înaintea-
ză pe piste false, indicate de elementele
secundare ale enunţului de natură mai
degrabă formală. George Călinescu în
„Pagini de estetică’’, observă că Urmuz ori
de căte ori e pe cale de a stabili o relaţie
comună, între secvenţele lingvistice, o
strică prin una absurdă şi totuşi posibilă
în alt plan de gândire. Urmuz stabileşte
între subiect şi predicat un raport care
aparent pare corect, în momentul în care
se face legătura cu predicatul, şi care ne
apare deodată bizar întrucât unul dintre
cuvintele ce formeza predicatul este am-
biguu. De exemplu, „masa’’ e „bazată’’ (to-
tul ar părea corect până aici), dar... pe „cal-
cule şi probabilităţi’’. Urmuz desfaşoară
simultan polisemia cuvintelor în inte-
riorul aceleiaşi sintagme. „Doi oameni
coboară din maimuţă’’ – sensul verbului
„a coborî’’ este receptat ca sens propriu,
de bază, pentru ca al doilea termen al sin-
tagmei să oblige la derapaj semantic: „ a
coborî’’ trebuie înţeles ca „a descinde’’. Ur-
muz însufleţeşte reprezentarea dându-i o
dinamică funcţională, făcând-o în privinţa
semnificaţiei să trimită la perspectiva
evoluţionistă asupra omului.
,,Pâlina şi Stamate’’ e o parodie a ge-
nului romanesc (ironia e anunţată indirect
chiar prin subtitlu „roman în patru părţi’’;
punând în relaţie semnalele din avantext
cu textul însuşi, remarcăm dezechilibrul
creat între rigorile convenţionale prin
care se defineşte specia şi spaţiul epic
urmuzian). Ea începe ca orice roman
realist balzacian cu descrierea locului.
Totul decurge normal până când aflăm
că „biblioteca este strâns înfăşurată în
cearceafuri ude’’. Relaţia logică de până
atunci este brusc deviată prin absurdi-
tate şi ilogic. Se produce o derapare a
sintagmelor convenţionale, autorul de-
monstând că autorul poate accepta toate
combinaţiile denotative şi conotative po-
sibile. Incipitul apare astfel, ca o enunţare
narativă fals balzaciană, deşi ca în roma-
nul realist, este hterogetică şi ridică chiar
competenţe de regie, până la a crea un
cronotop. Prin frază de început un apar-
tament bine aerisit, compus din trei încă-
peri principale, având terasă cu geamlâc
şi sonerie’’– avem eronata impresie că
suntem că suntem introduşi într-o at-
mosferă veridică şi că instanţa naratoare
nu-şi deconspiră prezenţa. Dar secvenţa „
că trebuieşte însă reţinut’’ ori „cât despre
eroul nostru’’ indică, dimpotrivă, faptul
că naratorul îşi asumă textul. Naratorul
foloseşte un amestec de strategii ce mi-
zează pe naraţiune de tip auctorial şi pe
naraţiunea comportamentistă. Naratorul
pare a fi cel care priveşte în diegeză şi
neagă ceea ce priveşte. Apare astfel o fal-
să direcţie a semnificaţiei textului către
nişte truisme.
Experienţa lui Stamate când pleacă pe
mare şi aude vocile sirenelor funcţionează
ca un intertext, stabileşte relaţia cu un alt
text (mitul lui Ulise), pe care îl absoarbe
şi îl metamorfozează în interiorul său,
demitizându-l, transformându-l într-un
antimit. Călătoria lui Stamate ar trebui să
fie o formă de iniţiere, dar, în final datele
cunoaşterii sunt aglutinate.
Există nişte mecanisme lingvistice
de creare a absurdului la Urmuz. Una din-
tre expresiile sale obsedante este „com-
pus din...’’ Autorul parodiază expresia
folosită foarte des mai ales în critica lite-
rară „opera este compusă din...’’/,,autorul
a compus o operă’’. „Pâlnia şi Stamate’’,
roman „compus din patru părţi’’, se des-
chide cu prezentarea acelui apartament
„compus din trei încăperi principale’’.
Personajul Ismail „este compus din ochi,
favoriţi şi rochie’’etc. Reducţia este anor-
mală pentru un personaj literar. Este iz-
bitoare ciocnirea dintre două câmpuri
semantice diferite: pe de-o parte Ismail
este nume de persoană, iar pe de altă
parte „marcă lingvistică înregistrată’’(M.
Mincu), ne trimite la genul inanimat,
deci la ceva ce se distanţează foarte mult
de primul câmp semantic. Propoziţia se
continuă tot cu o ambiguizare seman-
tică „ochi, favoriţi şi rochie’’ ne apar ca
elemente caricaturizante. Două dintre
sunetele ce-l compuneau pe Fuchs dege-
neraseră: unul într-o pereche de mustăţi
cu ochelari după ureche, iar altul într-o
umbrelă’’. Masa de seară a lui Cotadi şi
Dragomir „se compune din picioruşe de
caracatiţe şi pâine’’. Călătoriile lui Turna-
vitu la „insulele Majorca şi Minorca...se
compun din dus..., din spânzurarea unei
şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului
şi apoi reîntoarcerea în patrie’’.
Această revenire exacerbată la ver-
bul „a comune’’ devine mai mult decât
o obsesie, funcţionează ca un macro-
semn, orienteză înţelegerea spre fap-
tul că întreaga literatură e văzută ca un
mecanism de funcţionare, un mecanism
construit şi asamblat pus în funcţionare
de o întreagă tradiţie. Creaţia lui Urmuz
reflectă deraierea acestui mecanism, a
cărui matrice funcţională este natura.
Aceasta funcţionează la Urmuz prin des-
compunere, prin dereglare şi realizează
o recompunere, o recreare, sabotând în-
treaga logică tradiţională.
15
Urmuz se situează contrar demer-
sului tradiţionalist, în ceea ce priveşte
modalitatea retorică de construcţie a per-
sonajului. În „Ismail şi Turnavitu’’, după
ce aflăm din ce e compus Ismail, suntem
surprinşi de un alt impas semantic: „Is-
mail se găseşte astăzi cu foarte mare gre-
utate’’, iar pentru a înţelege mai bine, ni se
dau informaţii stiinţifice foarte riguroase:
„Înainte Ismail creştea şi în Grădina Bo-
tanică, iar mai târziu, „graţie progresului
ştiinţific’’, s-a reuşit să se fabrice unul pe
cale chimică, prin sinteză (identificăm
aici o parodiere a discursului scientist).
Se continuă seria de indicii lingvistice
deschisă de sintagma „este compus’’,
aprofundându-se definirea reificată, cu-
prinsă în spaţiul semantic ce neagă iden-
titatea umană a lui Ismail. Avem astfel
ecuaţia: Ismail=nonpersoană=specie ve-
getală sau /şi sintetică (cf. Marin Mincu).
Dar tot ce am încercat să demonstrăm
până acum va fi însă contrazis: „Ismail
nu umblă niciodaă singur. Poate fi găsit
însă pe la ora 5,30 dimineaţa rătăcind
rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei,
însoţit fiind de un viezure de care se află
strâns legat cu un otgon şi pe care în tim-
pul nopţii îl mănâncă viu şi crud, după
ce i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină
zeamă de lămâie... Alţi viezuri mai cultivă
Ismail într-o pepinieră situată în fundul
unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine
până ce au împlinit vârsta de şapte ani şi
au căpătat formr mai pline, când, la adă-
post îi necinsteşte rând pe rând fără pic
de mustrare de cuget.’’ Totul este iarăşi
deturnat şi ne imaginăm o fiinţă primară,
care rătăceşte fără nicio perspectivă, într-o
companie foarte ciudată, cu nişte animale
pe care le ţine sechestrate pentru a le avea
la dispoziţie ori de câte ori doreşte. Aces-
tă indicaţie textuală face trecerea către
existenţa avitală a personajului. Ismail „nu
se ştie unde locuieşte dar ar sta conservat
într-un borcan.’’ Astfel, se repetă opoziţiile
semantice până la sfârşitul textului.
Pentru a crea sugestia absurdu-
lui, Urmuz foloseşte tehnica răsturnării
sensului în contrasens. Caracteristicile
distinctive ale personajului sunt negate
prin elemente de orientare semantică to-
tal opuse. Marin Mincu vorbeşte despre
„scriitura entropică’’, făcută din cheltuieli
inutile de material lingvistic, care au în
vedere doar construcţia în sine a textului.
Urmuz îşi construieşte textele pe o
schemă descriptiv narativă foarte simplă,
dată de raportul univoc dintre cela două
personaje: 1. descrierea primului perso-
naj; 2. descrierea celui de-al doilea perso-
naj; 3. ciocnirea dintre cele două perso-
naje care se consumă într-un final închis,
după un circuit narativ previzibil. Schema
de construire a textului este sugestivă şi e
presupune o variantă răsturnată.
16
Interviu de Daniel Mihu
Era în 1987. Aveam de învăţat la
geografie o lecţie despre economia
RSR. Am citit o dată lecţia şi când să
reiau, au întrerupt curentul! A doua
zi, la Liceul I.L. Caragiale Ploieşti, la
geografie ne-a dat lucrare.
Mai mult ca protest, am scris în
lucrare că România e cea mai tare
ţară din lumea civilizată, că doar la
noi curentul e de trei feluri: alterna-
tiv, continuu – cum au toţi amărâţii
Europei –, plus încă un tip, cel mai
tare. Adică în RSR curentul este alter-
nativ, continuu şi... întrerupt! Evident,
după ce a venit profa cu lucrarea, a în-
ceput bombăneala oficial comunistă:
mama la şcoală să se vadă clar „ce e
cu elementul ăla de Mihu care loveşte
în marile cuceriri socialiste ale ţării...”
Continuând similar ideea de
atunci, noi, colegii acelei clase, XII F –
1987, am avut întâlnirea de 30 de ani
şi am remarcat că am fost 35 prezenţi,
câţiva absenţi, dar şi câţiva... absenţi
prezenţi. Prin amintirile despre ei!
Ce înseamnă aceste revederi prin
optica actualilor profesori ai liceelor
absolvite cu decenii în urmă, ce mai
este nou în evoluţia generaţiei de acum,
am aflat de la directoarea generală a
liceului, pardon, colegiului, Carmen Bă-
jenaru, şi aflaţi din materialul următor.
Sezonul de revederi
Director al Colegiului Naţional
„I.L. Caragiale”, profesor de istorie
Carmen Băjenaru.
R: Câteva cuvinte despre dum-
neavoastră şi, parafrazând shakes-
pearian, „Cum vă place Colegiul „I.L.
Caragiale”? Şi de ce?
C.B.: Sunt director general al
acestui Colegiu, din 9 ianuarie 2017,
dar între 1 septembrie 2014 şi acea
dată am fost director adjunct al aces-
tei şcoli. Legătura mea cu această in-
stituţie este mult mai profundă pen-
tru că am fost şi elevă aici. Din 1990
predau aici istoria.
R: Vi s-a întâmplat să predaţi şi
în clasele în care aţi fost elevă?
C.B.: Evident că da. Mi s-a întâm-
plat să fiu colegă cu foştii mei profesori,
să am foştii mei elevi pe post de colegi.
R: De aceea nu am vrut să ratez
cea mai banală întrebare, anterioara,
pentru că bănuiam că va genera un
răspuns grozav.
C.B.: Da. Am fost şi profesoara
copiilor foştilor mei profesori.
VEDERE DE LA REVEDERE!
R: În această funcţie, care vă sunt
principalele obiectivele principale?
C.B.: Oh, sunt foarte multe. Cele
mai multe sunt legate de zona ad-
ministrativă. Trebuie ca totul să fie
foarte bine, de la valoarea profesori-
lor la cea a elevilor. Aşa se obţin re-
zultate de calitate.
R: Spuneţi-ne ceva despre rezul-
tate. Despre performanţele şcolare
care v-au mulţumit.
C.B.: Sunt multe. De exemplu, de
la catedra de informatică au mers 11
elevi la Olimpiada Naţională şi 9 s-au
întors cu premii şi menţiuni. Între ele
a fost şi premiul întâi absolut, adică
media cea mai mare pe ţară, obţinută
de Tudose Maria Alexa. La fel, la clasa
a X-a, Cristea Teodor. De asemenea,
la română, la biologie, la franceză,
latină, istorie, matematică. Sunt sa-
tisfacţii extraordinare! Avem rezul-
tate şi la sport, de exemplu echipa de
pentathlon fete a obţinut menţiune la
faza naţională a Olimpiadei Sportu-
lui Şcolar, în condiţiile în care noi nu
avem profil sportiv şi ele au concurat
cu elevi de la licee cu acest profil.
R: Ca director, credeţi că îi puteţi
convinge să rămână în România? Nu
detaliez subiectul despre pierderea valo-
rilor chiar înainte de începerea invaziilor
barbare. S-au pierdut şi stricat multe, in-
clusiv structura genetică. În ciuda aces-
tor dezastre, statisticile spun că poporul
român e cel mai deştept din lume. Aceşti
olimpici au generat statistica. Dacă ei ar
fi pierduţi, ar fi omişi, bănuiesc că am fi
tot pe primul loc. Dar la ăia proşti...
C.B.: Este un număr de 20-30 de
copii care şi în acest an şcolar au ales
să plece să studieze la universităţile
din Europa. Important este ca ei să îşi
dorească să revină. Asta depinde de
societatea românească în general. Noi,
ca profesori de învăţământ preuniver-
sitar, ne facem datoria şi îi pregătim.
Nu doar în domeniile în care vor să se
specializeze, ci şi în cultură generală.
R: Are trebui pregătiţi şi ca patrioţi.
Ca profesor de istorie, ştiţi foarte bine ce a
făcut Şcoala Ardeleană...
C.B.: E, aici mai avem de lucru
foarte mult.
R: Întrucât noi, clasa XII-a F din
1987, avem întâlnirea de 30 de ani şi
ne-aţi ajutat să ajungem la obiectivele
pe carte le-am dorit, spuneţi-ne câteva
cuvinte despre aceste revederi. Ştiu că
recent a fost una după 50 de ani!
Atitudini
C.B.: Au avut şi 55 de ani, şi 60
de ani. Revederile sunt momente ex-
trem de emoţionante, în primul rând
pentru cei ce vor să revadă şcoala şi
apoi pentru noi, cei care o conducem
acum. Absolvenţii redevin elevi, re-
devin copii şi îşi deapănă amintirile
cu o savoare greu de explicat. Se cu-
noaşte ataşamentul profund pe care
îl au faţă de această şcoală. Eu însămi
a fost în postura aceasta acum câţiva
ani. Revederea e un moment foarte
frumos, foarte emoţionant.
R: Cam câte sunt pe an?
C.B.: Sunt 10-15 pe an. De la în-
ceputul lunii mai până la sfârşitul lunii
iunie este începutul sezonului de reve-
deri. Ca la nunţi! Mai începe partea a
doua, de la începutul lunii septembrie
până la sfârşitul lunii octombrie.
R: Vă mulţumesc. Mă duc să nu
ratez prima tranşă a lor...
După „capsula timpului”
Înainte de a mă întalni cu cole-
gii mai aveam ceva de făcut. În mai
1987, cu o colegă, Fani Popescu,
am scris un bileţel pe care l-am pus
bine, în podul liceului, urmând, ne
gândeam noi cu trei decenii în urmă,
să îl revedem peste timp. Să fie ca o
reîntâlnire a noastră, cu noi! Amabi-
lă, doamna directoare a liceului mi-a
permis accesul, chiar mi l-a dat pe
domnul Georgică, ajutor. Ştiam că
prin 2000 se făcuse ignifugarea po-
dului, dar am sperat că, dacă au gă-
sit biletul, nu îl vor considera chiar...
incendiar. Am controbăit prin tot po-
dul... nimic! Exceptând un alt bilet cu
mesajul: „Acum 2 ani am pus un bilet
aici... dar geamurile au fost schim-
bate... dacă citeşti asta nu uita să te
bucuri de viaţă!” Cătă 2017
Întâlnirea cu colegii a fost capti-
vantă. Şi spun asta nu la adresa celor
din Ploieşti, care nu au venit, în con-
tra-partidă cu cei din Anglia care nu
au ratat ocazia reîntâlnirii, ci pentru
cei care pot avea o astfel de ocazie
şi nu ar trebui să o rateze. În sala
de festivităţi a liceului, of, pardon,
adică a colegiului, s-a citit catalogul
de către directorul Cezar Apostoles-
cu. Moment emoţionant. Şi acesta a
continuat prin stări similare la pe-
trecerea care a urmat până la 4 di-
mineaţa. Fiind aşa special, totul, mă
gândesc că, dacă nu ne revedem la 5
ani, atunci să fie măcar anual...
Atitudini
IULIE
• 01.07 – Domnitorul Mihai Viteazul
intră în Alba Iulia ca domn al Mun-
teniei, Transilvaniei şi Moldovei, re-
alizând prima unire politică a ţărilor
române (1600);
• 01.07 – 100 de ani de la moartea cri-
ticului literar, esteticianului şi omului
politic Titu Maiorescu (1840-1917);
• 01.07/13.07 – Se promulgă noua
Constituţie a României (1866), în vi-
goare, cu modificări ulterioare, până
în 1923;
• 01.07 – Se încheie Congresul de
Pace de la Berlin. Este recunoscută
independenţa României (1878);
• 01.07 – Se naşte scriitorul şi genera-
lul Olimpian Ungherea (1937, com.
Jugureni-Ph);
• 02.07 – Moare domnitorul Moldovei
Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504);
• 02.07 – Se naşte scriitorul Luchi I.
Caragiale (1893-1921, Sinaia);
• 02.07 – 140 de ani de la naşterea scri-
itorului Hermann Hesse (1877) şi 55
de ani de la moartea sa (9.08.1962);
• 02.07 – Se inaugurează prima ediţie a
Universităţii Populare de Vară de la Vă-
lenii de Munte, de către N. Iorga (1908);
• 02.07 – 80 de ani de la naşterea profe-
sorului de istorie Ion Bocioacă (1937);
• 02.07 – 75 de ani de la naşterea teno-
rului Florin Diaconescu (1942, Buşteni);
• 02.07 – Se naşte dr. în filologie Andi
Bălu (1965, Câmpina);
• 03.07 – Prima ascensiune a unui di-
rijabil (1900);
• 03.07 – Se naşte scriitorul Nicolae-
Paul Mihail (1923-2013, Sinaia);
• 03.07 – Se naşte dr. în istorie, arheo-
logul Alin Frânculeasa (1975, Urlaţi);
• 04.07 – 540 de ani de la naşterea
istoricului Aventinus (Johannes Tur-
mair), considerat şi „Herodot al Ger-
maniei” (1477-1534);
• 04.07 – 210 ani de la naşterea omului
politic Giusepe Garibaldi (1807) şi 135
de ani de la moartea sa (2 ian. 1882);
• 04.07 – Se naşte artistul plastic Eliza
Repeţeanu-Sturza (1908, Câmpina);
• 04.07 – 90 de ani de la naşterea
actriţei Gina Lollobrigida (1927);
• 04.07 – 85 de ani de la moartea sculp-
torului Dimitrie Paciurea (1873-1932);
• 05.07 – Se naşte soldatul-erou Ion
Grigore (1850, com. Dumbrăveşti-
Ph. 1915, id.);
• 05.07 – S-a născut publicista biblio-
log Nicoleta Stoica (1947, Ploieşti);
• 06.07 – Se naşte scriitorul şi psiho-
logul Alexandru Sen (1924, Ploieşti);
Evenimente Culturale
• 06.07 – S-a născut dr. în istorie Lucia
Steliana Popa (1949, Ploieşti);
• 06.07 – Se naşte scriitorul, traducă-
torul şi publicistul ing. fizician Florin
Lucian Sicoie (1956, Ploieşti);
• 06.07 – Se naşte dr. în fizică Ion Si-
maciu (n. 1951);
• 06.07 – Se naşte poetul, ing. Ioan
Vintilă-Fintiş (n. 1954);
• 07.07 – 130 de ani de la naşterea pic-
torului de origine rusă Marc Chagall
(1887-1985);
• 07.07 – S-a născut dr. în muzicologie
Maria Tănase Marin (1960, com.
Măneşti-Ph.);
• 08.07 – S-a născut poeta Constanţa
Coman-Mezdrea (1939);
• 08.07 – 75 de ani de la naşterea poe-
tului Şerban Foarţă (1942);
• 08.07 – Moare actriţa Vivien Leigh
(1913-1967);
• 09.07 – Argentina şi-a declarat inde-
pendenţa faţă de Spania (1816);
• 09.07 – Se desfăşoară prima ediţie
a Campionatului de tenis de la Wim-
bledon (1877);
• 09.07 – Se naşte acordeonistul Mar-
cel Budală (1926, Câmpina-1989);
• 09.07 – Se nasc interpretele de muzi-
că uşoară Margareta Pâslaru (1943),
Angela Similea (1946), Mirabela
Dauer (1947);
• 10.07 – S-a născut epigramistul Vasi-
le Tacu (1910-1993);
• 11.07 – 150 de ani de la naşterea pre-
otului romano-catolic Julius Dwucet
(1867, Germania-1956, Ploieşti);
• 11.07 – Se naşte solista ploieşteană
de muzică uşoară Georgeta (Juju) Mi-
halache (1934);
• 11.07 – 80 de ani de la moartea
compozitorului şi pianistului George
Gershwin(1898-1937);
• 12.07 – 220 ani de la moartea lui Ie-
năchiţa Văcărescu (1735?-1797);
• 12.07 – 110 ani de la naşterea
sculptorului Ion Th. Vidali (1906,
Ploieşti-1965, Ploieşti);
• 12.07 – S-a născut dr. în filosofie şi publi-
cistul Cătălin Avramescu (1967, Mizil);
• 13.07 – S-a născut juristul şi criticul
de artă Aurel D Broşteanu (1904,
Urlaţi-1984, Ploieşti);
• 13.07 – Se naşte profesorul de isto-
rie Stelian Florescu-Pântece (1923,
com. Starchiojd, Ph-2010);
• 13.07 – Se înfiinţează Liceul de Artă
Ploieşti (1957);
• 14.07 – 435 de ani de la apariţia „Pa-
liei de la Orăştie”, prima traducere
17
de Marian Chirulescu
din „Vechiul Testament” (Cărţile I-V),
tipărită de Şerban Coresi şi Diaconu
Marin (1582);
• 14.07 – 415 ani de la naşterea cardi-
nalului Mazarin (1602-1661);
• 14.07 – 200 de ani de la moarte scrii-
toarei Gérmaine de Stael (1766-1817);
• 14.07 – 95 de ani de la naşterea
poetului Mihail Cosma (1922, Plo-
ieşti-1978, Buc.);
• 14.07 – 50 de ani de la moartea scri-
itorului Tudor Arghezi (1880-1967)
• 14.07 – Se naşte interpreta de mu-
zică uşoară Mădălina Manole (1967,
Vălenii de Munte-2010);
• 14.07 – Căderea Bastiliei marchează
începutul Revoluţiei Franceze (1789);
• 15/27.07 – Se tipăreşte în Moldo-
va prima emisiune de mărci poştale
româneşti „Cap de bour”, azi raritate
filatelică (1858);
• 15.07 – Se naşte poetul şi omul de
cultură Radu Ghica Moise (n. 1934);
• 16.07 – Are loc Marea Schismă din-
tre bisericile creştine occidentale şi
cele orientale de rit bizantin (1054);
• 16.07 – 160 de ani de la moartea
poetului Pierre-Jean de Beranger
(1780-1857);
• 16.07 – 145 de ani de la naşterea
exploratorului polar Roald E.G.
Amundsen (1872-1928);
• 16.07 – 145 de ani de la naşterea po-
etului Dimitrie Anghel (1872-1914);
• 16./29.07 – Se naşte scriitorul, avo-
catul şi omul politic Ion Ionescu-Quin-
tus (1875, Ploieşti-1933, Ploieşti);
• 16.07 – Se naşte preotul prof. Ale-
xandru Popescu Strejnicu (1898, sat
Strejnic-Ph.-1991, Ploieşti);
• 16.07 – 90 de ani de la naşterea is-
toricului, scriitorului şi omului de
cultură prof. Paul D. Popescu (1927,
Ploieşti-2012), Cetăţean de Onoare al
municipiului Ploieşti;
• 16.07 – S-a născut scriitorul Gheor-
ghe Buzoianu (1932, Sinaia)
• 16.07 – 70 de ani de la naşterea po-
etului Marius Bunea (1946, com.
Albeşti-Ph.)
• 17.07 – Moare matematicianul Henri
Poincaré (1854-1912);
• 17.07 – 85 de ani de la naşterea arhi-
tectului scenograf Paul Bortnovschi
(1932, Sinaia-2007);
• 17.07 – 85 de ani de la naşterea pictoru-
lui Gheorghe C. Ciobanu (1932, Mizil);
continuare în pagina 34
18
Un balet literar de Traian D. Lazăr
În calitate de cititor, trebuie
s-o spun de la început, mi-a plăcut
să călătoresc cu nea Puşi Dinulescu
prin Europa. (Vezi Puşi Dinulescu,
Călătoriile lui Nea Puşi, Bucureşti,
Editura Lider, 2013). Şi asta pentru
că, are spirit ludic, îi plac jocurile lite-
rare, cartea lui fiind un adevărat ba-
let literar. Filolog, regizor de teatru şi
film, Puşi Dinulescu se dovedeşte şi
un coregraf/libretist şi balerin lite-
rar inspirat. Călătoriile prin Europa
constituie pentru el cadrul, fundalul
pigmentat cu numeroase momente
de virtuozitate în jocul literar.
Călătorind prin Europa, autorul
etalează o largă varietate de solo-uri
de balet literar, dovedind har şi în-
zestrare scenică.
Aflat la festivalul de umor de la
Gabrovo –Bulgaria în 1983, Puşi Di-
nulescu vede filmul Zeii ăştia sunt
cam nebuni (Gods must be crazy), al
regizorului Jamie Oys care, precizea-
ză Puşi „era născut în 1921, avea pe
atunci 62 de anişori. Acum nu mai are
nimic, a murit şi el în 1996”. (p.145)
Pe plaja de la Faleron, lângă Pi-
reu, nea Puşi, ca un nou Anthony
Quinn – Zorba Grecul, execută cu mă-
iestrie un solo de balet literar situat
între gravitate, profunzime ideatică şi
hăhăială: „mă gândesc, în timp ce fac
baie, totuşi la thalassocraţia ateniană,
la ideea că perşii au fost zdrobiţi în
marea asta mult mai sărată ca lacri-
ma, în marea penibilă, poate poluată
încă de-atunci de-atâtea hoituri de
peşti, de-atâtea hoituri de vapoare şi
de greci. Soarele-ncălzeşte apa ca un
boiler. Ha-ha-ha! Dar ce frumoasă e
viaţa:ha, ha, ha”! (p.163)
În alte scene, semnificative sunt
frământările solistului sfâşiat de sen-
timente contradictorii: satisfacţie cu-
linară şi resemnare erotică, vindecare
de chinurile iubirii şi acceptare: „Ce
minunat ar fi fost, iubito să mâncăm
amândoi kalamari pané... Dar n-a
fost să fie. Poate, altădată”. (p.167)
Sau: „Dar sanctuarul lui Asklepios,
cică, avea, şi proprietăţi curative
deosebite. Aicea mă gândeam să mă
vindec şi eu de dragostea mea. M-am
gândit însă numai puţin, pe urmă
m-am răzgândit”. (p.169)
Ca orice solist, balerinul literar
Puşi Dinulescu, are figurile sale de
stil preferate. Între ele se numără
pirueta. În 1983, pe când participa
la un colocviu de proză, la Arnsberg,
în RFG, pe teme de integrare în so-
cietatea germană a străinilor, Puşi
vizitează cimitirul din oraş. El, care
nu era un fan al înmormântărilor şi
vizitelor la cimitir, a rămas uluit/im-
presionat. „Atâta linişte, atâta pace, o
lipsă totală de dezmăţ de prost gust
şi de făloşenie în faţa morţii, parcă-ţi
venea să rămâi definitiv acolo”. Şi mă
aşteptam s-o facă, întrucât din 1979
tot plănuia asta. Dar, nu! „Din ferici-
re, scrie Puşi, m-am despărţit de lo-
cul acela, deşi cu greu, mărturisesc,
şi mi-am văzut mai departe de bere,
gagici nu prea erau...” (p.119)
Autorul are suflu dramatic şi une-
le dintre piruetele sale se întind pe du-
rata unui act (capitol), cum este cazul
celei executate în timpul vizitei de trei
luni în Parisul anului 1981. La început,
protagonistul îşi afirmă/manifestă
repetat şi convingător decizia de a
rămâne în Occident. Adusese cu sine
un roman al său tradus în franceză şi
acceptat cu bunăvoinţă de o editură
pariziană. Treptat, banii cu care venise
din ţară se topesc, iar speranţele
publicării se diluează. Află cu sur-
prindere că, fiind din Est, i s-ar înlesni
publicarea dacă ar fi dizident, dacă ar
„clănţăni” ceva împotriva regimului
din ţară. Însă el vrea să fie publicat
pe merite estetice, nu politice! Cu
banii la limită, înţelege că e nevoit să
aleagă între alimentaţia intoxicantă
din „bombele” bucureştene şi cea pe
sponci din cantinele universitare pa-
riziene, între somnul pe mozaicul din
bucătăria unui prieten parizian şi pa-
tul moale al Doinei din ţară, între ipos-
taza de Casanova pasiv/în retragere
din Paris şi Casanova activ în ţara huli-
tului regim. Şi face o piruetă de 180 de
grade: mai bine fruntaş la Bucureşti,
decât codaş la Paris. (pp. 50-96)
Adeseori, Puşi Dinulescu re-
nunţă la virtuozităţile solistice în
favoarea unui pas de deux mai ex-
presiv. Aflându-se la un spectacol de
teatru pe un rând situat în spatele
marelui ziarist Ion Cristoiu, pe atunci
director al revistei Teatrul, Puşi ob-
servă cum, un alt ziarist se apropie
de Cristoiu şi-i şopteşte la ureche:
„– Ne înjură Popescu! – Nu-i nimic,
răspunde Marele Om, noi îl vom înju-
ra în presă”! Iar Puşi explică pentru
necunoscători: „Presa crează, dar şi
distruge destine. Presa construieşte
adevărul şi adevărul construit de ea
Atitudini
e mult mai adevărat decât cel adevă-
rat! Hap – hap”! (p.145)
Pentru a evita didacticismul,
Puşi Dinulescu renunţă, în alt pas
de deux, la explicaţie, lăsând loc su-
gestiei. La menţionatul festival de la
Gabrovo, Puşi află de la un scriitor
din URSS, azerul Elchin Efendyev, că
Puterea „le cam dădea voie să circu-
le (prin lume), dar numai în Turcia
nu. – De ce? m-am mirat eu. – Fiind-
că noi suntem un neam turcic şi lim-
bile noastre sunt foarte apropiate”.
(p.149) Cu asta Puşi consideră că a
spus suficient pentru ca cititorul să
se gândească la situaţia moldoveni-
lor din fosta URSS, restricţionaţi în
legăturile lor, tocmai cu România.
Ca un adevărat maestru core-
graf/libretist literar, Puşi Dinulescu
realizează şi scene de ansamblu, cu
toată trupa. Vizitând Verona, el adu-
nă/convoacă pe scenă mare parte
din actorii/balerinii şi coregrafii
implicaţi de-a lungul timpului în po-
vestea lui Romeo şi a Julietei: Dante,
Luigi Da Porta, Shakespeare, Dickens,
Goethe, Alexandru Marcu, Nereo
Constantini. Scena de ansamblu este
încununată cu un pas de quatre cu
Puşi, Dickens, Dante şi Shakespeare,
în care nea Puşi îşi arată talentele de
filolog. El aduce contribuţii persona-
le şi originale la precizarea locului
acţiunii şi onomasticii personajelor
piesei shakespeariene. Dickens os-
cila între Piazza Brá şi Piazza delle
Erbe, dar Puşi argumentează în fa-
voarea ultimei locaţii. Întrucât Dan-
te, în cântul 6 din Purgatoriu, scrie
de familiile Montecchi şi Cappellatti,
Puşi ne lămureşte că Julietta dal Ca-
pello înseamnă în româneşte Iulica
a lui Pălărie, nelăsându-se impresi-
onat de nobleţea onomasticii per-
sonajelor lui Shakespeare, Romeo
Montague şi Julieta Capulet. (p.33)
Nea Puşi ni se prezintă drept un
postmodernist, nu Papa postmoder-
nismului, dar un postmodernist. Însă
unul cu reminiscenţe onirice, de vre-
me ce s-a scăldat în albia curentului
onirismului, chiar la izvoarele sale din
1964. (p.65) Astfel stând lucrurile, nu
e de mirare că locul şi timpul călăto-
riilor sale prin Europa se văd ca prin...
vis ori ceaţă. „...Într-o dimineaţă, scrie
el, m-am rătăcit prin Pireu, dar nu era
Pireu, era tot prin Faleron, prin vechiul
sau prin Noul Faleron”. (p. 160)
continuare în pagina 23
Atitudini 19

CNEZATELE Centenarul Marii Unirii de Ion Ștefan Baicu

ȘI VOIEVODATELE EVOLUȚIA VIEȚII STATALE ÎN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC (VI)
ROMÂNEȘTI că autoritatea lor se întindea şi asupra sudul dunărean, a unei formaţiuni sta-
urmare din pagina 3 complexului bisericesc din comuna de tale sub conducerea fraţilor vlahi Petru
azi Basarabi – cf. inscripţiilor depistate şi Asan şi cu capitala în oraşul Târnovo;
O inscripţie de pe un vas din tezaurul de
pe raza localităţii Mircea Vodă. În ALE- în context, apăruse „cel dintâi stat creat
la Sînicolaul Mare din secolul IX atestă
XIADA, una dintre cele mai valoroase de romanitatea răsăriteană ca operă a
existenţa şi a altor conducători politici
opere istorice bizantine, Anna Comne- vlahilor din nordul Peninsulei Balcani-
locali – probabil CNEZATE: ei se numeau
na, prinţesă, fiica împăratului Alexis I ce” – aprecia recent istoricul Șerban
jupanii VOILĂ şi VATAUL – cf. „Izvoarele
Comnenul, preciza că, în anul 1087, din Papacostea: vezi culegerea din 1998
istoriei Românilor” – „Gesta Hungaro-
armata maghiară, aflată în campanie cu titlul „Istoria României”, inclusiv
rum” – de Constantin Popa Lisseanu şi
militară, făcea parte şi un regiment de „Despre Vlahia Asăneştilor”, în 1931, de
„Etapele procesului de formare a state-
DACI, deci români recrutaţi din rândul Constantin C. Giurescu.
lor feudale româneşti” de Ștefan Oltea-
populaţiei din Transilvania. Autoarea În timp, în istoriografie se vor dez-
nu în nr. 2 pe 1977 al Revistei de Istorie
mai semnala că, în teritoriul dobro- bate, pe larg, importantele aspecte pri-
de sub egida Academiei Române.
gean, se constituiseră deja trei formaţi- vind evenimentele balcanice, care nu
În secolul X, se ştie, Imperiul Bizan-
uni politice – tot JUPANATE – în frunte fuseseră lipsite de legături cu populaţia
tin a reveni în teritoriile de la DUNĂRE,
cu Tatos, Sestlav şi Saţa sau Sacea cu românească de la nordul Dunării. Încă în
restabilind graniţa pe marele fluviu,
reşedinţe la Drâstor, Preslav şi Vicina – secolul XIX, istoricul Abdolonyme Ubi-
odinioară ISTRUL. Din acele momente,
cea din urmă azi oraşul port Isaccea. La cini susţinuse că Petru şi Asan proiecta-
CRONICILE BIZANTINE au atestat din
rândul lui, un alt cronicar bizantin, Ioan- seră „să unească, sub propriile sceptre,
plin continuitatea românilor – blahii
nes Kinnamos, secretar al bazileului cele două Dacii şi să formeze astfel un
sau vlahii – în spaţiile recucerite de la
Manuel Comnenul, aminteşte, în „Epi- mare regat român, care s-ar fi întins de
sudul şi nordul învolburatului DANU-
toma”, opera lui, de participarea româ- la Carpaţi la Haemus şi munţii Rodopi”.
BIUS. În ordine cronologică, Giorgios
nilor – „o mulţime de blachi” – la lupta Răscoala din anul 1185 izbucnise în
KEDRENOS, în opera lui „Compendiu
din 1167 a armatei imperiale cu oastea condiţiile adoptării unor măsuri fiscale
de Istorii”, relatează că, în anul 971, lo-
maghiară la nordul Dunării; el, care că- excesive adoptate de către împăratul
cuitorii – blachii – din fortăreţele ridica-
lătorise în zonă, adăuga observaţia des- bizantin Isaac Anghelos. După câteva
te dincolo de ISTRU, printre ele fiind şi
pre vlahi cum că ei erau „coloni veniţi de ciocniri militare, părţile au încheiat un
CONSTANTEIA, au cerut iertare şi s-au
demult din Italia”, deci o mărturie vizând armistiţiu, care, însă, va fi încălcat şi, în
închinat împăratului Ioan Tzimiskes. În
„o dovadă despre conştiinţa originii ro- cele din urmă, ajungând la putere, PE-
secolul X, Constantin VII Porfirogenetul,
mane a românilor nord-dunăreni” – va TRU avea să poarte pe cap „o coroniţă
în „De administrado Imperio” – „Despre
nota, în op. cit., istoricul Adolph Arm- de aur”, iar în picioare îşi va pune „în-
administraţia Imperiului Bizantin” – a
bruster. Vezi şi volumul III, 1975, al lu- călţări roşii”, rezervate exclusiv împăra-
menţionat şi el o populaţie de „romani”;
crării „Fontes Historiae Daco-Romane”, tului, considerându-se, deci, lider al noii
el, împăratul cărturar, preciza că aceştia
dar şi „Romanitatea carpato-dunăreană formaţiuni politico-statale; în textul cro-
erau, de fapt, rezultatul colonizării de
şi Bizanţul în veacurile V-XI”, în 1981, de nicii lui Niketas Choniates se arată că re-
odinioară în Dacia. Un cronicar bizan-
Dan Gh. Teodor. şedinţa de la Târnovo era „cea mai tare
tin anonim consemna, pentru anul 980,
Pentru „viaţa statală la români”, şi de frunte dintre cetăţile din Haemus”,
ştirea că, la acea dată, împăratul Vasile
unul dintre izvoarele fundamentale a fiind „înconjurată cu ziduri puternice şi
II decretase: un anume NICULIȚĂ să
rămas CRONICA purtând titlul de „Is- zidită pe culmea muntelui” din Balcani.
stăpânească peste „vlahii din Elada”; în
toria”, a bizantinului NIKETAS CHONI- Aşa după cum atestă documentele scri-
secolul XI, generalul bizantin Kataka-
ATES. Mai întâi, el relatează episodul se, Dinastia Asaneştilor se va menţine în
lon Kakaumenos, în lucrarea „Strate-
legat de fuga lui Andronic Comnenul, în fruntea statului româno-bulgar încă o
gicon”, prezenta amănunte despre răs-
anul 1164: acesta, înainte de a ajunge bună vreme; în calitate de „ţari” se vor
coala „poporului blachilor” împotriva
la hotarele Galiţiei, căzuse „în capcane- afirma Ioniţă zis Kalaianes, apoi Ioan
imperialilor de la Constantinopol: el
le unor vânători”, fiind astfel prins de Asan II şi Căliman II; în mod treptat, însă,
mai semnala că românii se trăgeau din
către „blachi”, la care sosise deja zvonul „statul întemeiat de această familie va-
daci şi că „blachii nu au păstrat credinţă
despre evadarea celui amintit, mem- lahă a devenit, în scurt timp, un stat ex-
faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai
bru al unei cunoscute familii bizantine; clusiv bulgar” – arată, în op. cit., istoricii
demult ai romeilor” – informează isto-
în context, se poate afirma că autorul Constantin C. şi Dinu C. Giurescu. Vezi
ricul aromân George Murnu în „Studii
a adus „o dovadă scrisă peremptorie şi „L’empire valacho-bulgare”, în 1891,
privitoare la trecutul românilor de peste
despre existenţa românilor în nordul de Alexandru D. Xenopol, „O proble-
Dunăre”, Buc., 1984, şi Vasile Pascu în
Moldovei” – notează, în op. cit., acade- mă de istorie medievală: statul Asăneş-
„Istoria antică şi medievală a românilor”,
micienii Constantin C. şi Dinu C. Giu- tilor”, în 1943, de Nicolae Bănescu şi
Buc., 1998.
rescu. La puţină vreme, în anul 1185, „Statul Asăneştilor” de Anca Gheaţă
În epocă, prin anul 943, în Dobro-
va izbucni „răscoala vlahilor” împotriva în nr. 3 al Revistei de Istorie sub egida
gea, botezată ulterior Paradunavon
autorităţilor abuzive de la Constantin- Academiei Române.
sau Paristrion, existau deja formaţiuni
opol, urmată – reiese din relatarea lui În TRANSILVANIA, populaţia băş-
politice – JUPANATE – sub conduce-
Niketas Choniates – de constituirea, în tinaşă, ROMÂNII, şi-au păstrat multă
rea lui Dimitrie şi Gheorghe; se pare
20
Centenarul Marii Unirii
vreme vechea lor organizare în „ţări”,
constituite în plan social în OBŞTI SĂ-
TEŞTI; în adevăr, în documente ale
timpului – între secolele XI şi XIII – se
menţionau „Țara Blacorum”, adică Țara
Românilor, de asemenea Țările Oaşu-
lui, Lăpuşului, Sălajului, Făgăraşului,
Bârsei, Năsăudului, Zarandului, Haţe-
gului, Maramureşului, Crişurilor; se va
aprecia că ele echivalau, de fapt, cu Uni-
unile de Obşti şi astfel unificate vor da
naştere celor două voievodate; cel din
Banat condus de AHTUM cu capitala la
Morisena-Cenad şi cel din centrul tran-
silvan în frunte cu GYULA cu reşedinţa
la Alba Iulia – cf. „Legendei Sfântului
Gerard”. Voievodatele româneşti din
arcul carpatic se vor împotrivi expansi-
unii maghiare, care va avea, totuşi, sorţi
de izbândă; în context, „regalitatea un-
gurească” avea să treacă treptat la orga-
nizarea teritoriului transilvan cucerit în
COMITATE – noi unităţi de ordin admi-
nistrativ. În epocă, TRANSILVANIA avea
să devină un VOIEVODAT sub conduce-
rea unui voievod şi a unui vicevoievod;
să menţionăm pe doi dintre ei mai ac-
tivi: Roland Borşa, care a domnit între
anii 1288 şi 1294 şi Ladislau Kan, un
lider aproape suveran din 1295 şi până
în 1315. Se revenise la această formă de
conducere, voievodatul, după ce curtea
regală maghiară încercase introduce-
rea sistemului politico-administrativ
al principatului; în calitate de principi
activaseră Mercurius şi Leustachius. Si-
multan, în această perioadă, din motive
militare şi demografice, regii maghiari
i-au adus şi i-au aşezat, pe teritoriul
transilvan, pe saşi, secui şi teutoni; în
cele din urmă, însă, din cauza alunecă-
rii pe panta mai multor „abuzuri” – ten-
tativa de a bate proprie monedă şi de
a crea chiar un stat – cavalerii teutoni,
la origini germani, vor fi, în anul 1225,
pur şi simplu, alungaţi din Țara Bârsei,
zona de azi a Braşovului. La un moment
dat, istoricul nepereche va nota: „Din-
tre toate provinciile, pe care le-a stăpâ-
nit coroana maghiară, singura ce sub
unguri a păstrat ca şef al ei un voievod,
a fost ARDEALUL” – cf. Nicolae Iorga,
în 1922, în conferinţa intitulată: „Ro-
mâni şi Slavi, Români şi Unguri”. Vezi şi
„Voievodatul Transilvaniei”, în 1972, de
acad. Ștefan Pascu şi „Scrieri Alese”, în
1977, de Ioan Lupaş.
În zona dintre Carpaţi şi Nistru,
deci în Moldova şi în Basarabia, încă din
vechime au existat unele structuri po-
de Ion Ștefan Baicu
litico-administrative. Opera „Descriptio
Moldaviae” a savantului şi domnitoru-
lui Dimitrie Cantemir menţionează
unele aşa-zise „republici”, adică forma-
ţiuni teritoriale de demult: Vrancea,
Câmpulung Moldovenesc şi Tigheciul;
se pare că ele erau „cnezate sau voie-
vodate” – în opinia, în op. cit., a istori-
cilor Constantin C. şi Dinu C. Giures-
cu. Pentru secolul XII, cronicile ruseşti
pomenesc o populaţie a „berladnicilor”
şi o „Țară Berlad” – probabil sub formă
tot de „cnezat”; de asemenea, prin se-
colul XIII, în documente oficiale apar
ţările „bradnicilor” şi „bolohovenilor”,
cârmuite de către şefi autoritari, unul
dintre ei purtând numele, în 1223, de
voievodul PLOSCINEA. În istoriografia
naţională se susţine că elemente etnice
amintite ţineau de populaţia băştinaşă
a valahilor, deci a românilor, botezaţi
şi străromâni; în context, nuclee de
autonomii locale, apreciate uneori cu-
rajos drept „cnezate” sau „voievodate”,
ar fi existat şi în alte puncte şi ţinuturi
dintre râurile Siret şi Nistru, precum:
pe valea Trotuşului, în jurul oraşelor
Baia, Suceava, Târgul Neamţ, apoi „Țara
Şepeniţului” dintre Cernăuţi şi Hotin
şi pe plaiurile din regiunea Iaşilor şi
Orheilor, în jurul portului Cetatea Albă
şi în vecinătatea localităţilor Hotin şi
Tighina, cea din urmă botezată de tur-
ci şi de tătari drept Bender, adică port
pe râul Nistru. Din punct de vedere
etnic, populaţia constituia un amestec:
„români, ruşi, evrei, armeni, poloni” –
arată, în op. cit., acad. Constantin C.
şi Dinu C. Giurescu. Vezi şi op. cit. de
Dan Gh. Teodor şi „Târguri sau oraşe
şi cetăţi moldovene din secolul X până
în secolul XVI”, în 1967, de acad. Con-
stantin C. Giurescu.
În evoluţia „vieţii statale româ-
neşti”, un loc esenţial a revenit înteme-
ierii şi activităţii benefice a CNEZATE-
LOR şi VOIEVODATELOR, la începutul
secolului XIII, în arealul geografic din-
tre Carpaţi şi Dunăre. Marea invazie
tătaro-mongolă din anul 1241, pe lân-
gă imensele distrugeri provocate po-
pulaţiei băştinaşe şi, în genere, vieţii
economice, a condus şi la schimbări
politice: pe de o parte a redus influ-
enţa regalităţii maghiare în teritoriile
extracarpatice, iar pe de alta a avut loc
şi o diminuare a rolului jucat de către
migratorii cumani, cei ce îşi înfiinţaseră
chiar o episcopie – „Civitas Milcoviae”
în 1227 – trecând astfel la religia creş-
Atitudini
tină. Simultan, asemenea evenimente
le-au permis românilor din zonă să-şi
activeze propriile structuri politico-
statale: cnezatele şi voievodatele, care
se vor regăsi în textul din 1247 al pre-
ţioasei Diplome a „Cavalerilor Ioaniţi”;
se va preciza ulterior că, înspăimântat
de năvălirea mongolo-tătarilor, regele
maghiar BELA IV a adoptat o serie de
măsuri de apărare, instituind o pază
puternică şi de apărare în zona de gra-
niţă a Banatului de Severin. În context,
el i-a adus pe Cavalerii Ioaniţi, numiţi
şi Ospitalieri; în documentul cu ca-
racter de diplomă regală, monarhul le
conferea acestora drepturi şi avantaje
în schimbul apărării frontierelor din
regiunea de la sud de CARPAȚI. Din
respectivul „înscris” reiese limpede
existenţa unor importante formaţiuni
politico-administrative româneşti aco-
lo, precum „Țara Severinului”, cnezate-
le lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui
Litovoi şi Seneslau; ele erau aşezate în
dreapta şi în stânga râului OLT, în cel
din urmă intrând şi viitorul judeţ PRA-
HOVA. Simultan, cercetătorii au aflat şi
află din diplomă informaţii legate de
viaţa economică şi socială: practicarea
agriculturii, creşterea animalelor, pes-
cuitul în apele naturale şi în heleşteie,
munca în minele de sare, inclusiv strati-
ficarea comunităţii umane în „majores
terrae”, deci stăpânii de suprafeţe de
pământ, dar şi „rusticii”, deci ţăranii, su-
puşi, însă, şi cavalerilor ioaniţi; de ase-
menea, în text se amintea „organizarea
militară”: în caz de război, românii erau
obligaţi să sară în ajutorul noilor „ospi-
talieri” – instrumentele curţii regale din
Ungaria. În perioada imediat următoa-
re, cnezatele şi voievodatele amintite
vor fi unificate în cadrul statului Țara
Românească sub conducerea dom-
nitorului BASARAB I – întemeietorul
unei celebre dinastii în istoria ROMÂ-
NILOR: cf. „Originile Principatelor Ro-
mâne”, în 1899, de Dimitrie Onciul,
„Cnezate şi Voievodate Româneşti”, în
1973, de Sergiu Columbeanu şi „Ro-
mânii şi regalitatea Ungariei în seco-
lele XIII-XIV”, în 1891, de Maria Hol-
ban; de asemenea, „Istoria Ilustrată a
României şi a Republicii Moldova”, în
2017, vol. 2, coordonatori: acad. Ioan
Aurel Pop şi prof. univ. dr. Ioan Bolo-
van de la Universitatea „Babeş-Bolyai”
din Cluj Napoca.
Atitudini
SĂLI DE SPECTACOLE PLOIEȘTENE (II) Clio de Constantin Dobrescu
Sala Paradis
Sala Paradis situată în str. Cazăr-
mii nr 37 era proprietatea lui I. Geor-
gescu-Paradis, iniţiatorul Ateneului
Popular „Paradis”, în anul 1929, care
avea ca scop „ridicarea şi desăvârşirea
nivelului cultural şi moral al locuitori-
lor din Ploieşti şi judeţului Prahova.”
Aceasta se realize prin „Conferinţele
publice cu scop şi subiect educativ şi
cultural”. În gereral sala „Paradis” era
închiriată pentru acţiunile culturale
pe care le imitaţia Ateneul Popular
„Prahova” condus de dr. P. Tomoşoiu.
În ziua de 27 martie 1927 a avut
loc la sala „Paradis” şezătoarea Ate-
neului popular „Prahova”. Aceasta a
început prin „Cuvântul de deschide-
re” rostit de studentul C.I. Mihăescu,
acesta arătând cerinţele instinctului
etnic, după întregirea geografică a
României. Au urmat apoi producţiuni
corale cu character naţional, executa-
te de corul mixt al Ateneului, condus
de G. Comişel. Ionel Fernic a decla-
mat „Balada aurului” din „Cocoşul
negru” de Victor Eftimiu şi „Testa-
mentul meu”. Tot la această sală, în
ziua de 10 aprilie 1927 s-a sărbătorit
printr-o şezătoare cu caracter na-
ţional aniversarea a nouă ani de la
Unirea Basarabiei cu patria mamă,
de către Ateneul Popular „Prahova”.
Despre importanţa actului de la 9
aprilie 1918 a vorbit C. Mihăescu.
Deoarece în ziua de 17 aprilie 1927,
în cadrul şezătorii Ateneului Popular
„Prahova”, la sala Paradis, în faţa unui
numeros public, ing. Dem. Nicolaescu
a conferenţiat despre .“Muncă”.
Una din acţiunile importan-
te desfăşurate la sala şi la grădina
Paradis, în ziua de 5 iulie 1931, a
fost sărbătorirea de către cei 1.500
de participanţi a lui Dem. Mun-
teanu-Râmnic. Acesta a fost oma-
giat „pentru înaltele lui calităţi de
cetăţean al Prahovei, profesor emi-
nent şi răspânditor de cultură, şef
de partid, care a făcut o şcoală de
moralitate în judeţul nostru.”
Printre cei care au ţinut să îşi
arate sentimentele de preţuire faţă
de cel sărbătorit amintim pe gene-
ralul Th. Teutu, prefectul judeţului,
Ştefan D. Moţoiu, primarul Ploie-
ştiului, dr. Ştefan Ionescu, fiu al Pra-
hovei şi specialist în boli de piept,
Dimitrie-Şoimu din Bucureşti, Geor-
ge Iorga, deputat, prof. I.A. Bassara-
bescu, prof. Radu Cosmin.
În ziua de 29 ianuarie 1925,
la sala Paradis a avut loc o serată-
şezătoare artistic organizată de
Liga Culturală şi Universitatea li-
beră şi Populară „cu un bogat pro-
gram compus din muzică, recitări
şi teatru, cu concursul talentatului
artist I. Băjescu-Oardă.”
În ziua de 18 septembrie 1932
a avut loc la sala Paradis o adunare
cu caracter profesional a Blocului
Pensionarilor din Ploieşti
Ziarul „Ploieştii Noi” din 11 sep-
tembrie 1932 menţiona că la sala
Paradis din localitate „a avut loc o
mare adunare a pensionarilor pu-
blici de toate categoriile din oraşul
şi judeţul nostru”. Întrunirea a fost
prezidată de C. Mavrodin, pensionar
CFR, cu care ocazie au luat cuvântul
M. Niculescu, preşedintele Asociaţiei
pensionarilor din Prahova, Petrică
Obanovici, Al. Lahovary, V. Vintiles-
cu şi Gh. Nicolau, fost director PTT.
Toţi vorbitorii au descris durerile ce
frământă pensionarii din localitate
şi judeţ. Adunarea a hotărât ţinerea
unei mari întruniri în ziua de 18 sep-
tembrie 1932 tot la sala Paradis.
În ziua de 5 iulie 1931, a avut
loc la sala Paradis sărbătorirea
„eminentului nostru cărturar şi
om de stat d-l Munteanu-Râmnic,
organizată de către un comitet, în
frunte cu prefectul judeţului, pri-
marul municipiului Ploieşti, par-
lamentarii de Prahova şi membrii
delegaţiunii judeţene şi comunale.”
La această sărbătoare au partici-
pat peste 1000 de persoane „devotaţi
politici şi prieteni personali din
oraş, judeţ şi din cele mai depărtate
ţinuturi şi loclităţi din vechiul Regat,
Ardeal, Basarabia şi Bucovina.”
Sărbătorirea nu s-a făcut „prin-
tr-un banchet propriu zis, ci prin-
tr-o adevărată masă colegială, pri-
etenească, de înfrăţire care a durat
de la orele 8 seara până la orele
3 dimineaţa. în acest timp, după
ce s-a servit masa într-o atmosfe-
21
ră de înflăcărare şi entuziasm de
nedescris fără vinuri spumoase şi
şampanie ameţitoare s-au mani-
festat sentimente curate şi cinstite
pornite din minţi lucide şi în mod
cu totul sincer de către un număr
interminabil de oratori.”
Pentru cei care au participat şi
au luat cuvântul amintim deputa-
tul dr. St. Irimescu, Mişu Popescu,
Izabela Sadoveanu, prof. univ. dr.
I. Cantacuzino, Toma Voiculescu,
senator av. Verzea, prof. univ. dr.
Toma T. SOCOLESCU, PROFESORII
i.a. Bassarabescu, RADU Cosmin,
Pană Popescu, N. Simache, dr. Va-
siliu, protoereul Aurel Popescu etc.
N. Iorga neputând să participe
a trimis lui Dem. Munteanu-Râm-
nic o scrisoare de felicitare.
Din partea prietenilor, prima-
rul Ştefan D. Motoiu oferă sărbăto-
ritului „un frumos ceas”.
În ziua de 9 aprilie, a avut loc
la „Carul cu bere” din Ploieşti Con-
gresul extraordinar al Partidului
Țărănesc din Prahova, în vederea
fixării candidaturilor pentru alege-
rile parlamentare. Au participat
delegaţii din 115 comune. Congre-
sul a fost prezidat de N. Lupu. Au
luat cuvântul: Petre Suciu, dr. Gh.
Cosma, I. Pardos, Stroe Petrescu iar
la sfârşit s-a expediat o telegramă
lui I. Mihalache. Cu această ocazie,
s-a făcut „o manifestaţie călduroasă
lui Dr. N. Lupu, şeful acestui partid
la Prahova”, cum menţionează zia-
rul „Virtutea” din 10 aprilie 1926.
La pavilionul „Carul cu Bere”
din Ploieşti, în ziua de 27 iunie 1919,
s-au ţinut conferinţe sociale de că-
tre I.N. Papazol despre „Chemarea şi
drepturile femeii în România Mare”,
av. C. Ceruleanu, „Drepturile şi viito-
rul muncitorimii”, iar av. Gh. Beces-
cu-Silvan despre „România viitoare”,
după cum consemnează ziarul „Lan-
terna” din 23 iunie 1919.
La Ploieşti mai exista şi sala
Germană din str. Anton Pan. Aici,
în anul 1939 Comitetul cultural
„Muncă şi Gândire” din cadrul Fun-
daţiei Culturale „Principele Carol”
din localitate a organizat în ziua de
16 iulie 1939 un festival artistic la
22
care R. Casabalian a conferențiat
despre muncă și reglementarea ei.
Tot în această sală în ziua de 29
octombrie 1939, Căminul Cultural
„Muncă și Gândire” a organizat o
șezătoare culturală închinată româ-
nismului cu care ocazie Dan Mârdă-
rescu a conferențiat despre „Virtute
– Sacrificiu – Jertfă”, iar Olimpia Du-
mitrescu despre „Fazele de închega-
re a poporului român”. Au fost reci-
tate diferite poezii patriotice și piesa
de teatru „La Turnu Măgurele”.
La Ploiești mai exista și sala
de cinema Trianon, proprietatea
Asociației învățătorilor din Praho-
va, după cum menționează ziarul
„Diminjeața” din 18 aprilie 1934.
O altă sală folosită pentru tot
felul de manifestări politice și cul-
tural era sala Bristol.
Aici, în ziua de 8 noiembrie
1931 s-a desfășurat o întrunire
cetățenească organizată de avoca-
tul Gogu Tomescu în privința ali-
mentării cu gaze a Ploieștiului.
La Ploiești mai exista o sală
unde se organizau întruniri politice
și chiar manifestări cultural. Aceas-
ta era sala Macedonia. Aici, în mai
1926, s-a perfectat împăcarea ce-
lor două grupări liberale conduse
de Dem. I. Nicolaescu și I. Ionescu-
Quintus, după cum consemnează
ziarul „Ploieștii” din 2 mai 1926.
la sala Moldovia, în ziua de 18
februarie 1925 a avut loc întru­nirea
meseriașilor și micilor industriași
din Ploiești, pentru a discuta pro-
bleme legate de legea meseriilor.
I. Cristescu dă citire apoi actului
prin care Primăria Ploiești donea-
ză Uniunii Micilor Industriași te-
renul din str. Gh. Ionescu nr. 13. La
finalul întrunirii „s-a format un im-
pozant cortegiu care s-a îndreptat
spre terenul donat, unde s-a făcut
formalitatea luării în primire. Pe
acest teren se va construe un că-
min al meseriașilor cu dispensar,
săli de conferințe, școli de ucenici
și adulți, săli de baie etc.”, după
cum consemnează ziarul „Univer-
sul” din 19 februarie 1925.
În anul 1883 la sala Moldavia au
loc spectacole teatrale date de trupa
lui Aron Bobescu Alexandrescu.
În luna februarie 1880 la ace­
eași sală trupa de actori a lui Ion-
Dumitrescu-Crețu prezintă timp de
zece zile o serie de spectacole.
Societatea național-iredentistă
„Carpații” din Ploiești a organizat
în seara zilei de 3 mai 1886 la sala
Moldavia aniversarea zilei de 3 mai
1848, când pe Câmpia Libertății de
la Blaj a avut loc Marea Adunare
unde cei 40.000 de români au ce-
rut „Unirea cu Țara mamă”, precum
și aniversarea înființării acestei
societăți, după cum informează zia-
rul „Curierul Prahovei”.
În iunie 1886 se joacă comedia „O
noapte furtunoasă” pentru prima dată
la Ploiești, la Hotel Moldavia, de către
actorii Teatrului Național din Bucu­
rești sub Anestin Vasile Leonescu.
În ziua de 22 septembrie 1932
a avut loc la „Clubul Internațional”
din Ploiești constituirea Asociației
Ziariștilor din Prahova, după cum
menționează ziarul „Curentul Pra-
hovei” din 18 octombrie 1932.
În ziua de 9 ianuarie 1927 în
saloanele Uniunii funcționarilor
particulari din Ploiești deputatul
Virgil Madgearu a ținut o conferință
despre „Clasele sociale după răz-
boi”, după cum menționează ziarul
„Dimineața” din 9 ianuarie 1927.
În ziua de 9 iulie 1933, la sala
Casa Poporului din Ploiești din
strada Ștefan cel Mare nr. 21, a avut
loc, cu prilejul inaugurării noului local
al organizațiilor so­cial-de­mo­crate
din Ploiești, o săr­bătoare proletară, la
care au participat și au luat cuvântul:
Ilie Moscovici, Titel Petrescu, Ion
Flueraș, Ion Mirescu, dr. Ilie Horod-
niceanu, H. Safir, Janeta Maltus Safir
etc., după cum consemnează ziarul
„Virtutea” din 5 iulie 1933.
La sala Cinema „Bulevard”
a avut loc în ziua de 14 aprilie
1939 Congresul Debitorilor, la care
au luat cuvântul prof. Em. Anto-
nescu, gl. H. Iarca și N. Schina. Zi-
arul „Ploieștii” din 1 aprilie 1937
menționa să sala Bulevard era sala
Uniunii funcționarilor din industrie.
La sala Victoria din Ploiești,
Organizația Socialistă locală a come-
morat a șaptea aniversare a sânge-
roasei zile de 13 decembrie, la care a
luat parte „un foarte mare număr de
muncitori”, menționează ziarul „Să-
geata” din 24 decembrie 1925.
Atitudini
În ziua de 14 noiembrie 1939
a avut loc la sala „Trocadero” de la
Halele Centrale adunarea generală
a membrilor Aeroclubului Prahova,
sub președenția Dr. Mircea Bottez,
primarul Ploieștiului, asistat de Eu-
gen Seimeanu, secretarul general al
Aeroclubului și Egon Nasta, secreta-
rul general al Federației Aero­nautice
Regale a României. După prezenta-
rea activității și a bilanțului, s-a pro-
cedat la alegerea noului comitet al
Aeroclubului. La final, s-a aprobat
trimiterea unei telegrame Regelui
Carol al II-lea și generalului Paul
Teodorescu, ministrul aerului și
marinei și prințului Valentin Bi-
bescu, președintele FARR.
Sala „Trocadero” era prefe­rată
de Universitatea Liberă și Mun­ci­
torească din Ploiești pentru ținerea
conferințelor sale. Astfel, la 8 decem-
brie 1939 a avut loc „festivitatea redes-
chiderii ciclului de conferințe”, unde
prof. Dem. Munteanu Râmnic a vorbit
despre „Cultură și naționalitate”.
La Ploiești mai era sala „Ma-
cedonia”, folosită pentru întruniri,
în special.
În ziua de 24 iunie 1934, a avut
loc la sala Cinema „Clasic” (fost
„Carul cu bere”) o mare manifestație
politică a Partidului Țărănesc Ra-
dical din Prahova, condus de dr.
Ștefan Popescu-Filiutză, fost prefect
de Prahova, după cum menționează
ziarul „Virtutea” din 24 iunie 1934.
La Ploiești mai era și sala „Cla-
sic”, situată pe Calea Romană, care
funcționa nu numai ca sală de cine-
ma, dar și de întruniri, conferințe etc.
Astfel, în iulie 1932 la această sală
s-a desfășurat o mare întrunire publică
organizată de „Acțiunea cetățenească”,
prin președintele ei Gogu Zamfirescu,
împotriva socie­tății Electrica și a pri-
marului C.G. Brezeanu, pentru iefteni-
rea prețului curentului electric.
Pentru amuzament, redăm un
episod al cărui erou a fost Nicolae
Iorga, din anul 1934. Acesta, însoțit
de ministrul Elveției, trecând în ziua
de 29 septembrie în drum spre Vă-
lenii-de-Munte a avut o pană de auto-
mobile exact în fața Cinema „Clasic”.
Singurul ploieștean care nu numai să
l-a salutat dar s-a și întreținut cu el pe
perioada cât a fost rezolvată proble-
ma automobilului a fost Fănică Cocoș,
Atitudini
după cum ne informează ziarul „Vir-
tutea” din 29 septembrie 1934.
Dintre cei care susţineau spec-
tacole la Ploieşti nu puteau lipsi în-
drăgitul compositor Ion Vasilescu,
cel care, alături de compania sa, în
cadrul turneului „Suflet candriu de
papugiu”, a ţinut la Ploieşti, în ziua
de 20 aprilie 1941 la grădina teatru-
lui „Griviţa”un spectacol cu comedia
muzicală „Pe lângă plopii fără soţ”,
cu o distribuţie de excepţie, din care
făceau parte: V. Timuş, Silly Vasi-
lescu, Lulu Nicolau, A. Munteanu,
Marcel Emilian, Ketty Russu, Luci-
ca Chevalier etc. direcţia scenică:
Sică Alexandrescu, iar orchestra de
jazz a fost condusă de Ion Vasiles-
cu, după cum consemnează ziarul
„Timpul” din 25 aprilie 1941.
La Cinema „Caragiale”, în ziua
de 29 noiembrie 1931, a susţinut
un spectacol artistul Mărgulescu de
la Teatrul Naţional din Bucureşti cu
piesa „O scrisoare deschisă adresa-
tă M.S. Regelui Carol al II-lea şi În-
tregirea neamului”, iar artistul Jean
Marinescu-Sion a recitat versuri.
continuare din pagina 18
Timpul unor acţiuni este indicat
cu aceeaşi „precizie”: „Tot pe atunci
am făcut şi o emisiune vara la mare
sau poate era toamnă s-au primăva-
ră...” (p. 154)
Spaţială şi temporală, nebulozi-
tatea contaminează şi sentimentele:
„Iubeam o femeie care avea însă pro-
bleme, deşi mă iubea şi ea, cel puţin
aşa declara Şi o mai doream pe una,
de care ea nu ştia”. (p. 160) Nu, nu este
scleroză ori Alzheimer în toate astea.
Sunt doar artificiile artei onirice şi
postmodeniste.
Solist orgolios, contaminat de ve-
detism, Puşi Dinulescu confundă bale-
tul cu fotbalul şi îşi faultează confraţii,
de câte ori are prilejul. Pe unul îl iden-
tifică drept papă al postmodernismu-
lui, pe altul îl moralizează că nu scrie
frumos despre Paris, pe al treilea că nu
vrea să-l vadă etc. Puşi face parte din
categoria umoriştilor fără frontiere,
care pentru o ironie, strică o prietenie.
În solo-urile sale se manifestă o
pronunţată tendinţă rutinieră. Pen-
O altă sală folosită pentru în-
truniri politice era sala „Carul cu
bere”. Aici, în 28 februarie 1932, a
avut loc o mare adunare a propri-
etarilor ipotecaţi şi datornici din
Ploieşti. S-a cerut introducerea în
Parlament a Legii Casei de Amor-
tizare pentru datoriile orăşeneşti.
A participat şi Dori Popovici,
fost ministru, preşedintele Asociaţiei
proprietarilor şi datorinicilor din Ro-
mânia, după cum menţionează ziarul
„Virtutea” din 29 februarie 1932.
O sală de conferinţe avea şi Uni-
unea Funcţionarilor Particulari din
Ploieşti. Aici, în ziua de 17 februa-
rie 1935 fostul ministru al muncii,
senatorul D.R. Ioaniţescu „a ţinut o
interesantă conferinţă despre Mun-
ca naţională, principiul şi aplicarea
lui”, după cum menţionează ziarul
„Ploieştii” din 24 februarie 1935.
La sala Coop. „Omenia” din
Ploieşti a avut loc în ziua de 9 noie-
mbrie 1935 o întrunire liberal a mem-
brilor din suburbia „Maica Precista”, la
care au participat av. Ionel Creţoiu, av.
Iorgu Predescu, primarul Ploieştiului,
Un balet literar
tru el, realizările artei şi frumuseţile
naturii europene din zonele pe unde
călătoreşte sunt pe locul al doilea. În
prim plan se află întotdeauna sânii, fe-
sele şi organele genitale pe care Puşi
le are totdeauna în vârful pixului ori
etalate pe tastatura calculatorului.
Per general, un balet literar spu-
mos şi deconectant, astfel se prezin-
tă cartea.
Dar cum e autorul? Scriitorul şi
omul Puşi Dinulescu este, după cum
singur o spune, un om normal (p.
260), un tip cu o inteligenţă mult pes-
te medie (p. 262), care seamănă cu
papagalul din Malta (p. 259), cu un
zâmbet naiv, chiar uşor nătâng, dar şi
cu momente de nebunie (p. 238). E un
om foarte serios (p. 246), un uituc (p.
307), nu e vreun savant, ci un simplu
regizor (p. 240). Se crede genial (p.
198) şi e animat de bune intenţii repe-
de reprimate (p. 197). În tinereţe a fost
un prinţ al ceaiurilor din Bucureşti, pe
deasupra şi scriitor (p. 70), devenind
cu vremea hodorogul dracului (418).
„Nu sunt un analitic”, scrie el. „Sunt un
23
av. Victor Nicolau, ajutor de primar,
col.(r) Victor Petheu, Georgescu-Para-
dis, Victor Marinov, Gabriel M. Popp,
vicepreşedintele Camerei de Comerţ,
Aron Abramovici-Kohone etc.
Întrunirea a fost prezidată de
Iorgu Predescu, primarul Ploieştiului.
De menţionat că la sediul acestei coo-
perative mai funcţiona şi organizaţia
„Graiul femeii”, organ al Casei Femeii
şi al Grupării Femeilor Române.
În ziua de 3 martie 1907, G.
Dobrescu, primarul Ploieştiului,
a ţinut la Academia populară o
conferinţă „cu un subiect de foar-
te mare actualitate” şi anume „O
crimă agrară”, menţionează ziarul
„Luptătorul” din 11 martie 1907.
În sala Breslelor Muncito-
reşti din Ploieşti, în ziua de 21
martie 1940, a avut loc conferinţa
susţinută de Lotar Rădăceanu cu
subiectul „Muncitorii şi Noua lege a
Breslaşilor”. Lotar Rădăceanu a fost
deputat al muncitorilor, scriitor, zi-
arist şi conferenţiar al Universităţii
Libere Muncitoreşti din Bucureşti.
de Traian D. Lazăr
sintetic”, dornic să se îndrăgostească
„de o femeie cum n-a mai fost şi nu va
mai fi”, (p. 249), dar „aşa căscat cum
sunt” (p. 254), se dovedeşte, ca orice
bărbat de 55 ani lipsit de experienţă
într-o relaţie cu o fată de 20. Alteori
are experienţe amare, care-l poetizea-
ză: „Ce frumos ar fi fost în Malta, dac-
aş fi fost cu alta”!
Norocosul beneficiar al retroce-
dării unor proprietăţi, dar şi ghinionis-
tul căruia i s-a amputat un picior după
1989, Puşi (Dumitru) Dinulescu con-
firmă zisa populară: Dumnezeu îţi dă
cu o mână şi-ţi ia cu cealaltă! E şi nor-
mal! Nu este el autorul legii conservă-
rii energiei, poate şi a materiei?
24
ber de Constantin Dobrescu
Remem
UN POET CÂMPINEAN UITAT
Cel de care ne ocupăm s-a năs-
cut la Breaza în 1892, a urmat cursu-
rile Şcolii primare în satul natal, iar
cursurile secundare la Liceul „Sfin-
ţii Petru şi Pavel” din Ploieşti şi
Facultatea de Ştiinţele Naturale la
Universitatea din Bucureşti.
Ca orice tânăr, la chemarea pa-
triei a făcut campania războiului
de întregire a neamului. A luptat la
Mărăşeşti în cadrul Regimentului
32 Mircea, fiind rănit de mai multe
ori. La finalul războiului s-a îmbol-
năvit din cauza unei răceli acute,
murind din cauza tuberculozei.
Puţinii ani pe care i-a petrecut la
Câmpina ca profesor la Liceul „Bar-
bu Ştirbei” nu i-au putut fi de un real
folos pentru că în anul 1924 moare
înainte de împlinirea unui ideal ar-
tistic. Ca profesor a rămas o pildă vie
în sufletul foştilor săi elevi.
În luna iunie 1930 a avut loc
la cimitirul din Câmpina sfinţirea
Troiţei închinate memoriei poe-
tului. În faţa unui numeros public
preotul Buzeţeanu a arătat „în cu-
vinte mişcătoare duioşia tempera-
mentului şi fermitatea caracterului
fostului coleg decedat”.
Profesorul Constantin Stelian a
luat cuvântul în numele Comitetului
de iniţiativă şi al Revistei „Convorbiri
literare”, arătând „pe scurt viaţa şi
opera nefericitului poet”. În cuvinte
emoţionante acesta arăta că „opera
Cronică de Constantin Dobrescu
urmare din pagina 5
Să vezi că N.P.-Redi cere un
drept la replică ca să ştie tot poporul
cât este el de erudit, dar persecutat
pe târăm ştiinţific de subsemnatul!
Deşi autorii îmi oferă un exem-
plar (de fapt doar Emilia Luchian
semnează dedicaţia „cu respec-
tul cuvenit unui istoric de marcă al
Ploieştiului”) şi eu cu acelaşi respect
întorc câteva săgeţi critice, deşi, dacă
mai căutam găseam, cu un singur
scop: ca, la o eventuală ediţie a doua,
revăzută şi adăugită, să ţină cont de
cele arătate şi să realizeze o lucrare
care să fie nominalizată la un premiu
MIRCEA DĂSCĂLESCU-MUGUR
(1892-1924)
lui Dăscălescu-Mugur se poate rezu-
ma la un buchet de poezii publicate
în Revistele „România Viitoare” con-
dusă de prof. D. Munteanu-Râmnic şi
„Convorbiri literare”.
Pentru Stelian Constantin poetul
era „profund eminescian la început,
influenţat mai puţin apoi de Şt. O. Iosif,
Dimitrie Anghel, Mugur izbuteşte să
dea poeziei sale o coloratură persona-
lă străbătută de un sensibil panteism
care-l apropie de parnasianism şi îl
situează la înălţimi demne de un Iuliu
Cezar Săvescu.
„Dela îndureratele versuri:
Cum ţi se mai curmă
Tot ce ţi-e scump ţie
Inimă săracă, inimă pustie…
trece la atitudini parnesiene ca
aceea din Spre eter:
Te port ţărâna mea pe drumuri
Şi sub poveri de năzuinţi
Te fac să sângeri şi-ţi pun lacrimi
Pe ochii tăi în veci cuminţi.
Şi nu ştiu, dincolo de tine
Găsi-voi liniştea ce-ţi cer
Sau sângera-vei toată calea
Pân’ la atomul de eter?
Nu mai găsim folositor a ne în-
treba ce ar fi putut să producă acest
poet dacă ar mai fi trăit; e o întrebare
de care critica nu ţine socoteală orice
răspuns ar surveni. Totuşi în cei 32 de
ani pe care i-a putut înnumăra Mircea
Dăscălescu-Mugur, a înfiripat o operă
O LUCRARE CARE DEPĂȘEȘTE CADRUL DE
AFORISMIZARE A ISTORIEI PLOIEȘTIULUI
al Fundaţiei „Magazin Istoric” şi, de ce
nu?, chiar la un premiu al Academiei
Române (dacă dl. N.P.-Redi nu este
de acord cu această afirmaţie, îl rog
să mă dea în judecată sau să solicite
drept la replică, aici este imbatabil).
Mi-ar fi plăcut să văd pe tarabe-
le librarilor şi chiar la târgurile de
carte o ediţie nouă, revăzută şi adău-
gită privind grecii prahoveni.
Ca fiu al comunei Pucheni ar fi
putut să redacteze şi să publice mono-
grafia comunei natale, a cărei istorie
este fabuloasă, dar nici acum nu este
prea târziu. Poate chiar o are în lucru...
Cu toate că există una publicată
în 2002 pe cheltuiala ing. Ion Dogaru.
Atitudini
ce poate fi de sine stătătoare, o pagină
în plus la evoluţia liricei româneşti”.
La final, vorbitorul a dat citire
scrisorilor şi telegramelor omagia-
le primite din partea generalului Ion
Manolescu, preşedintele Coop. Glim şi
a Caselor Naţionale din Breaza, prof.
Dumitru Munteanu-Râmnic şi prof. P.
Papadopol fost coleg la liceul din Câm-
pina, iar de câţiva ani transferat la Li-
ceul „Mihai Eminescu” din Bucureşti,
„care îşi exprimau admiraţia sinceră
pentru cel dispărut.”
La finalul cuvântării sale, Stelian
Constantin sugera „strângerea într-
un volum a poeziilor celui pe care-l
evocăm”. Această sugestie, Stelian
Constantinescu o reiterează într-un
text publicat în ziarul bucureştean
„Nădejdea” din 18 februarie 1932,
arătând că „mulţi fuseseră de acord,
dintre cunoscuţii şi admiratorii po-
etului, care ca om şi ca dascăl a fost
o pildă, totuşi lucrul acesta a fost
dat uitării şi colbul anilor se aşterne
încet, încet, peste numele şi peste
opera prea timpuriu dispărutului
Mircea Dăscălescu-Mugur. Floarea
recunoştinţei e numai pe mormânt”.
Menţionăm că în Dicţionarul
personalităţilor prahovene elabo-
rat de indivizi cu ştaif şi preocupări
culturale, Mircea Dăscălescu-Mu-
gur nici măcar nu este amintit.
Ne facem noi datoria de a rea-
duce în memoria tinerei generaţii
pe acest erou al neamului şi poet.
M-ar fi interesat o astfel de mono-
grafie, căci am în proiect, împreună cu
alţi istorici, o Istorie a Judeţului Prahova.
N. Iorga, din învăţătura căruia
aşa-zisele spirite europeniste nu se
mai adapă, spunea că istoricul este
dator să ia poziţie faţă de aspecte
care privesc istoria şi să vorbească.
Tot acest învăţat al nemului
nostru spunea undeva că din cauza
prezentării unor adevăruri care de-
ranjează şi-a făcut numeroşi inamici.
Adevărul istoric este mult mai
impotant decât prietenia unora.
Eu nu am fost prieten cu Nicolae
Petrescu-Redi, aşa că nu am ce regreta...
Atitudini
O RELAȚIE DE PRIETENIE SPIRITUALĂ (XVII)
continuare din pagina 1
O simplă gripă poate fi dezastru.
Îngrijorarea – nu chiar obsesia – e
mai mare din cauza unei deficienţe a
organismului meu fizic, atât de încercat şi
anume a unui deficit de puls, care nu m-a
deranjat până acum, dar care, fireşte,
cu tot optimismul sincer al doctorului,
arată că inima, organul vieţii, s-ar putea
să nu poată face faţă atâtor agenţi care
se năpustesc asupra bătrâneţii. Mai cred
în viaţă, o apăr destul, dar mă aştept şi
la lichidarea conturilor. Îmi spun, totuşi,
că am făcut ceva în viaţă şi deci, o primă
concluzie, contul mi-e excedentar... Şi tot
ca urmare a acestei temeri, fireşte, îmi
sunt şi mai scumpe mesagiile celor dragi.
Cu toată dragostea, I Grigore, Ploieşti, 16
ian(uarie) (1)979.
Cele mai bune urări ţie şi familiei.
I. G.
2) Scrisoare a profesorului Ion Grigo-
re adresată lui Basarab Nicolescu
– 7 ianuarie 1980 –
Ploieşti, 7 ian(uarie) (1)980
Dragă Basarab,
Îţi dai seama ce bucurie am avut
când, printre scrisorile ocazionate de
anul nou, am recunoscut, iarăşi, pe cea
mai aşteptată.
Anul trecut, am fost lipsit de mesajul
tău încât, în adevăr am avut motiv să
spun acum: „Semne bune anul are”. Mai
ales că, acum, avem zăpadă destulă şi
„gerul Bobotezei” (azi e Sf Ion), cum n-am
avut de multă vreme. Ce-i drept, mesajele
tale din 1978 au fost deosebit de bogate,
din toate punctele de vedere, dar cred că,
atunci, nici autorul n-a avut în gând că ele
ajung pentru doi ani... Oricum, niciodată
nu pot „vorbi” cu tine, fără să-ţi mulţumesc
pentru gestul de atunci.
Şi acum, pentru că, aproape ca
totdeauna, frumoasa ta felicitare,
nu spune nimic despre tine – afară
de acea rază de speranţă – iarăşi, va
trebui să vorbesc despre mine.
Cum din iulie (1)977, am încetat
activitatea şcolară, legătura mea cu
matematica este destul de redusă.
Colegii mai tineri ţin legătura cu mine,
căinându-se că sunt puşi în faţa unor
programe şi manuale dificile şi lipsite de
realism. Sunt invitat şi la unele dezbateri
pe această chestiune, dar mă cam ţin în
rezervă, căci se pare că, spre deosebire
Scrisori deschise
de anii (1)945-(19)65, ministrul este
mai ferm în păstrarea liniei sale, aşa că
orice sugestii sunt inutile.
Urmăresc fireşte Gazeta Matema-
tică, dar numai ca „amator”, de astă
dată.Şi ea s-a transformat, devenind
din ce în ce mai dificilă, ca să folosesc
un eufemism. De altfel, Societatea
de matematică nu mai are aceeaşi
funcţie de la început, Ministerul pre-
luând multe atribuţii, de ex(emplu)
Olimpiadele.
Hobby-ul de care ştii, epigrama,
încă mă pasionează. În ultimii doi ani,
ascensiunea în ierarhia epigramei este
surprinzătoare, chiar pentru mine. La
concursul anual pe (19)79, obţinerea
premiului cel mare a fost o surpriză
doar prin aceea că, pe locurile II şi III,
s-au plasat cei doi „mari” ai epigramei,
Navarra şi Trifu, ultimul – prezent şi la
sărbătorirea mea – fiind preşedintele
epigramiştilor din România.
Cu toate acestea, n-am decis să scot
un volum personal. (Nu e greu, căci avem
o editură „Litera” care publică pe contul
autorului, fără ca acesta să piardă sau să
câştige ceva, material. Editurile cele mari
sunt mai greu accesibile şi sunt numai
două cazuri de astfel de favoritisme). Nu
sunt convins că ar ieşi ceva ca să-mi placă
mai mult.
Sunt publicat în diferite culegeri,
antologii (două trei pe an, cu câte 6-10
epigrame), în reviste numai şi numai la
propunerea Clubului epigramiştilor şi
nici de cum la cererea mea. Nu sufăr, ca
alţii, de mania publicităţii. Pentru mine,
marea importanţă a acestei preocupări
laterale, stă în plăcere, amuzament,
în sensul că la o temă propusă, de
multă vreme sunt primul, în ce priveşte
varietatea subiectelor adiacente ideii
(adiacente este greşit spus, căci ar
exclude încadrarea în temă).
Graţie revistei matematice, epigra-
mei şi, mai ales, lecturii, mult sporite
în ultimii ani, nu ştiu ce e plictiseala.
Ei, acum, un subiect mai complicat:
sănătatea. Pornind pe-al 73-lea an de
viaţă, valid şi cu mintea încă limpede, nu
m-aş putea plânge. Dar, când e vorba să
văd mai departe, în viitor, sunt mult mai
realist. Deja, de câţiva ani, îndeosebi din
(1)975, când m-a avertizat tensiunea,
am un regim zilnic, neîntrerupt până în
ultima zi, de medicamente, (ergo-toxin
– cehosl(ovac), pensantin, hiposerpil),
25
de Traian D. Lazăr
pentru problemele cardiovasculare.
Anul trecut, s-a mai adăugat o cistită,
care mi-a provocat prostata.
N-am avut curaj să mă operez –
mai ales, cum eu sunt cu totul singur
aici şi am ameliorat situaţia cu me-
dicamente, nu tocmai uşor de găsit.
Efectul de ameliorare este susţinut şi
cu regimul alimentar.
De cataractă nu mă vait. E uşor de
suportat şi de încetinit progresul.
Cum vezi, unele sectoare ale fron-
tului împotriva morţii prezintă destule
garanţii. De aceea, fără să fiu prăpăstios
şi pesimist, ci foarte raţional cred, fără
să fiu obsedat, că pericolul la mine va
veni de acolo, din direcţia în care nu pot
face nimic, din partea cancerului. Este
cea mai probabilă eventualitate pentru
aceia ce, având prea multe necazuri
în viaţă, au cheltuit prea multă forţă
vitală, care e, oricum, limitată, rezer-
vele devenind prea slabe faţă de even-
tualul accident al dereglării dezvoltării
celulelor. Câteva cazuri, relativ recente,
din nefericire cuprinzând şi pe cel mai
bun prieten, cel mai bun epigramist din
ţară în 1979, par a-mi confirma teoria.
Dar teoria e încă ea însăşi, încadrată în
limitele vagi ale probabilităţii.
Oricum, vârsta destul de înaintată,
asociată şi cu efectele – corolare –
formează, chiar la un om optimist ca
mine, o stare psihică adecvată. „Vii-
torul este din ce în ce mai vag, mai
fără conţinut”. Tinerii se pot gândi la
ce va fi după 1990, sau 2000, eu mă
bucur că aş mai prinde nişte jocuri
olimpice(!), vreun campionat... e
vorba de preocupări mai uşurele.
Dar vorbim cu Basarab Nicolescu,
el ştie care este cea mai mare speranţă
a mea, pe care o văd crescând din 1968
încoace. Şi cred că destinul nu va fi
prea nedrept.
Primeşte din partea mea, cu toată
dragostea care le însoţeşte, cele mai
bune urări pentru tine şi familia ta.
La mulţi ani!
I. Grigore
26
Note de călătorie de Elena Trifan
REPUBLICA MOLDOVA, TRANSNISTRIA (II)
Pereţii sunt din stâncă nezu-
grăvită şi ca în toate bisericile or-
todoxe pe ei se află icoane.
Complexul muzeal de la Orhe-
iul Vechi are şi o expoziţie docu-
mentară în care există piese de
civilizaţie din perioada geto-dacică
până în Evul Mediu.
Cei dornici pot găsi aici un
fond documentar foarte bogat al-
cătuit din aproximativ 6000 de
unelte, arme, podoabe, monede,
peste 100 000 de obiecte de cera-
mică şi obiecte de etnografie.
O vizită în satul Butuceni ne-a
ajutat să cunoaştem forme tradiţi-
onale de viaţă, prelungite într-un
prezent sincer şi original.
Străzile sunt neasfaltate, case-
le au garduri masive de piatră, ce
ne amintesc de localităţi din Bulga-
ria, precum Arbanasi şi Nessebar,
gardurile au o poartă mare şi una
mică, ambele confecţionate din
lemn şi uneori sculptate.
Stâlpii porţilor sunt masivi, din
piatră prelucrată într-un mod ori-
ginal. Micro şi macrocosmos, util şi
plăcut, hărnicie şi înţelepciune an-
cestrală, prind viaţă în masivitatea
pietrei, în care mâini pricepute au
sculptat şi au pictat motive florale
şi geometrice, terestre şi cosmice,
toate înviorate de culoarea albas-
tră specifică acestei localităţi.
Apa, elementul vital, se bucură
de o atenţie specială.
Din loc în loc dai de fântâni de
piatră, prevăzute cu acoperiş, cu
găleată de lemn şi cu roată.
Am vizitat o casă tradiţională,
cochetă, mică şi plină de viaţă, cu pe-
reţi văruiţi în culoarea bleu-albastru,
cu acoperişul de stuf, alcătuită din
prispă şi trei camere: tinda, camera
de dormit şi camera de oaspeţi de-
numită „casa bună”. Pereţii prispei
sunt din lemn sculptat, în camere se
află nelipsitele sobe şi măsuţe joase
de formă circulară, paturi şi laviţe
acoperite cu macaturi ţesute în răz-
boi, obiecte de tors şi ţesut, ştergare
şi costume populare.
În curte, săpată în stâncă este
„başca”, adică locuinţa de vară. Gos-
podăria familiei este prevăzută şi cu
lozniţă „cuptor pentru uscarea fructe-
lor” şi râşniţă pentru măcinat grâne.
Situl arheologic de la Orheiul
Vechi ne-a creat impresia unui Ko-
gaion moldovenesc, a unui spaţiu
în care energiile cerului se unesc
cu cele ale pământului, în care for-
me ale vieţii minerale convieţuiesc
cu cele ale vieţii acvatice şi umane
într-o armonie desăvârşită, în care
istoria şi-a urmat un curs sinuos ca
şi apele râului Răut, luând forma
unei cruci imaginare cu patru bra-
ţe, al cărei ax central uneşte cerul
cu străfundurile pământului şi ale
cărei braţe laterale, deşi par mărgi-
nite de stânci şi pereţi calcaroşi, se
pierd totuşi în nemărginire.
Valurile vieţii au trecut, dar au ră-
mas teritoriul cu frumuseţea lui unică
şi inconfundabilă şi vestigii grăitoare.
O atracţie irezistibilă pentru
orice călător pe pământul Basarabi-
ei o constituie cramele de la Crico-
va, oraşul subteran al vinului, situat
la aproximativ 11 km de Chişinău.
Pentru prezentarea cramelor
de la Cricova pe lângă propriile im-
presii, vom valorifica şi informaţii-
le ghidului şi cele oferite de filmul
pe care l-am vizitat în cinemato-
graful existent în oraşul subteran
şi care începe într-un mod original,
romantic şi inteligent prin definiţii
ale vinului asupra cărora ni se atra-
ge atenţia prin interogaţii retorice:
„ispită, savoare, sângele Domnu-
lui, leac, speranţă, prima creaţie a
umanităţii, cea mai nobilă şi enig-
matică băutură, poezie îmbuteliată
(Cicero), licoarea împăraţilor, bău-
tura civilizaţiilor, simbol al priete-
niei şi ospitalităţii.”
Filmul ne introduce într-o
lume în care realitatea se împleteş-
te cu legenda, vegetalul cu umanul,
interdicţia cu perseverenţa, viaţa
cu moartea, munca cu înnobilarea
ei, tăria vinului cu dulceaţa lui, tra-
diţia cu inovaţia, duritatea pietrei
Atitudini
cu frumosul artistic realizat prin
măiestria dălţii şi a penelului.
Cultura viţei-de-vie pe aceste
meleaguri este foarte veche. O legen-
dă spunea că un călugăr pregătea un
vin foarte bun pentru ritualul religios.
După ce au ajuns în acest te-
ritoriu turcii au interzis cultivarea
viţei-de-vie şi prepararea vinului.
Un călugăr a continuat să facă
vin pentru necesităţile duhovniceşti.
A fost prins şi ucis.
Se spune că din stânca unde
el pregătea vinul se mai aude din
când în când un strigăt, „cric” în
limba slavonă de la care provine şi
numele Cricova.
Pe locul unde astăzi se află cra-
mele de la Cricova a existat o mină
de unde se extrăgea piatra albă fo-
losită în construcţii. În anul 1947
academicianul şi vinificatorul Pe-
tru Ungureanu a făcut cercetări în
mină şi a constatat că temperatu-
ra şi umiditatea constante de aici
sunt propice păstrării vinului.
Aşa au apărut cramele de la
Cricova care s-au dezvoltat şi îm-
bunătăţit treptat, devenind un ade-
vărat oraş subteran, unic în lume,
în care „istoria se împleteşte cu ar-
heologia şi cu arta,” apreciat în ţară
şi în străinătate, devenit brand de
ţară, inclus în patrimoniul naţional,
premiat cu „Ordinul Republicii”,
pregătit de recunoaştere UNESCO.
Oraşul se află la o adâncime de
100 de metri, are o suprafaţă de 53
ha, străzile au o lungime de 120 de
km, dintre care 80 sunt pentru pre-
gătirea şi păstrarea vinului. Pe o
suprafaţă de 40 de kilometri se află
o mină de exploatare a calcarului
care mai funcţionează încă.
În interior temperatura aeru-
lui este de 12-14 grade şi umidita-
tea de 95/98%.
În el sunt păstrate circa
30.000.000 de sticle de vin de dife-
rite sortimente.
Intrarea în acest labirint subte-
ran se face cu trenuleţul. Aerul este
răcoros, o adevărată împărăţie a vi-
nului, cu legile ei, cu farmecul ei, cu
originalitatea ei, cu surprizele ei, ni
Atitudini
s-a dezvăluit treptat. Vocea viguroa-
să a ghidului ne-a ţinut curiozitatea
trează. Acesta ne-a dat informaţii fără
teama că le vor fi furate secretele.
Străzile poartă numele sorti-
mentului de vin pe care îl păstrea-
ză: Fetească, Dionis, Sauvignon etc.
Am poposit în secţia de producere
a vinului unde am primit informa-
ţii despre felul în care se produce
vinul spumant clasic după metoda
Champgnoise, insistându-se asupra
proceselor de remuage „rotire” şi
degorjage „eliminarea depunerilor”.
După desciorchinare, strugurii
stau la fermentat circa 2-3 săptă-
mâni în butoaie mari de stejar adu-
se din Italia, după care urmează
procesul de maturare suplimenta-
ră în sticle.
Acestea sunt puse în pupitre
de forma unui V cu vârful în sus.
În total aici se află 5000 de
pupitre, un pupitru conţine 120 de
sticle şi în total sunt supuse rotirii
1 milion şi jumătate de sticle.
Remuage-ul se face manual o
dată la 3 zile de către 5 femei. O fe-
meie roteşte într-o zi circa 30.000-
35.000 de sticle. În secţie există şi
aparate pentru remuage, dar este de
mai bună calitate rotirea manuală.
Degorjarea se face prin introdu-
cerea sticlelor cu gâtul în jos într-un
lichid care are temperatura de -25-
26 de grade. Sedimentul îngheaţă în
dop, gâtul se spală, capacul se des-
chide şi dopul este aruncat afară.
Vinul se păstrează 10-15 ani în
butoaie de stejar cu o capacitate de
4-8 tone, numite budane şi pană la
10 ani în butoaie mici, cu capacita-
te de 225 de litri, numite baricuri.
O altă atracţie a acestui labirint
dionisiac o constituie cinematogra-
ful care a fost creat din iniţiativa di-
rectorului general Valentin Bodiu.
Cinematograful a fost deschis
în 2015, are o capacitate de 44 de
locuri şi în el poate fi vizionat nu-
mai un film despre oraşul subteran
Cricova, cu o realizare informaţio-
nală, vizuală şi auditivă care face să
îţi vibreze sufletul în ritmul secole-
lor de existenţă viti-vinicolă care ţi
se derulează vii în faţa ochilor, de
la legenda producerii vinului în
timpurile vechi până la tehnologi-
ile moderne de astăzi.
Încă de la deschidere cinema-
tograful s-a bucurat de mare succes
şi numai în anul 2015 s-au vândut
bilete în valoare de 50.000 de euro.
În anul 1954 a fost creată Vino-
teca naţională în care se păstrează
cele mai bune sortimente de vinuri
create în ţară şi în străinătate. În
spaţii speciale numite „caze” se află
o colecţie impresionantă de 20.000
de sticle de vinuri de colecţie care
nu se vând. Printre cei care îşi păs-
trează vinurile aici sunt şi Anghela
Merkel, Vladimir Putin, Traian Bă-
sescu, Victor Ponta, Klaus Iohannis.
Oricine îşi poate păstra vinul aici,
dar cu condiţia să depună cel puţin
200 de de sticle şi să plătească pentru
fiecare sticlă câte 1 dolar pe an.
În drumul nostru pe străzile
oraşului am văzut şi sticle împrăfo-
şate şi ni s-a spus că praful le pro-
tejează de acţiunea distrugătoare a
luminii şi mucegaiul de umiditate.
Oraşul subteran Cricova este
dotat şi cu un restaurant unde se
realizează două evenimente: „Târ-
gul vinului nou” şi „Festivalul spu-
mantului” şi cu un complex de de-
gustare alcătuit din 5 săli. Noi am
avut onoarea de a degusta vinurile
de Cricova în Sala „Iurie Gagarin”,
unul din vizitatorii şi admiratorii
cramelor Cricova. Acesta a lăsat
în urma sa şi o scrisoare în care îşi
exprimă aprecierea faţă de vinu-
rile din această cramă: „Aici chiar
şi cea mai capricioasă persoană
poate să îşi găsească vin pe placul
său. Şi dacă pe pământ nu ar fi des-
tul metal pentru ca fiecărei sticle
să i se facă o medalie, aş zbura în
spaţiu şi de pe Lună şi de pe alte
planete aş aduce metal ca fiecare
sticlă să aibă medalia sa în parte.”
Ghidul ne-a ţinut o adevărată lecţie
de gastronomie, ne-a prezentat ca-
lităţile vinurilor degustate şi ne-a
spus cu ce mâncăruri trebuie aso-
ciate vinurile albe şi cele roşii.
Vinul ne-a fost servit cu nuci şi
prăjituri. Oraşul subteran Cricova
întruneşte calităţile unei crame cu
acelea ale unui muzeu de artă, ar-
heologie şi etnografie.
27
Vase de ceramică şi de lemn ce
contribuiau la pregătirea şi păstra-
rea vinului, sculpturi în lemn şi vi-
tralii prezintă imagini inspirate din
mitologie sau din viaţa cultivatori-
lor de viţă-de-vie.
Am plecat mulţumiţi şi încân-
taţi că am putut vizita această oază
de muncă, de pasiune, de inteligen-
ţă şi de creativitate, acest univers
rotund, în care tăria pietrei se com-
bină cu cea a vinului, rafinamentul
culinar cu cel artistic, un labirint
deschis către toate ţările lumii.
În cea de-a treia zi a călători-
ei noastre ne-am îndreptat către
Transnistria, însoţiţi de ghid din
Republica Moldova, Natalia Matee-
vici, specialist în istorie.
Când am optat pentru această
excursie cunoştinţe de ale noastre
din ţară când au auzit că vom mer-
ge în Transnistria au spus că sun-
tem nebuni, dar nu a fost aşa, am
avut parte de o călătorie în care to-
tul a decurs normal.
Poate ne-a ajutat şi faptul că
am plecat la drum fără niciun sen-
timent de teamă, ci doar cu o vie
dorinţă de cunoaştere şi cu mare
încredere în oameni.
Din câte am fost informaţi,
turiştii români nu prea ajung în
Transnistria, iar Agenţia Paralela
45 organiza pentru prima dată o
excursie în această ţară.
În grupul nostru se aflau per-
soane care vizitaseră de mai multe
ori Republica Moldova şi veniseră
în această excursie numai din do-
rinţa de a vedea Transnistria.
La vamă s-a aşteptat foarte puţin.
Am primit un document în care
ne erau trecute datele de identitate
şi ora la care trebuia să ne întoarcem.
Primul obiectiv vizitat a fost cel
dorit de mult timp, Cetatea Tighina.
Când am trecut podul de peste
Nistru se zăreau deja turnurile ro-
şii ale cetăţii.
Autocarul a rămas la poartă,
după ce am trecut pe lângă câteva
clădiri dezafectate, am ajuns la ce-
tate, o clădire solidă din piatră, de
forma unui patrulater, cu turnuri
acoperite cu ţiglă de culoare roşie.
va urma
28 Atitudini

Avionul de hârtie CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ

În luna mai a.c. s-a desfăşurat, în cadrul Festivalului Naţional „I.L. Caragiale”, ediţia a XIV-a, Concursul Naţional de
Proză Scurtă, dedicat liceenilor. Oganizator: Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a municipiului Ploieşti
Juriul, compus din: Gelu Nicolae Ionescu – preşedinte, prof. Mădălina Paula Ştefan – membru, prof. Iulia Dra-
gomir –membru, a decis acordarea următoarelor premii:
• Marele premiu (ex-aequo): Denisa Pantazi, C.N. „I.L. Caragiale” Ploieşti şi Iulia Iacob, Lic. „Mihai Eminescu”, Cluj
Napoca;
• Premiul I (ex-aequo): Bianca Alexandra Cojocaru, C.N. „I.L. Caragiale” Ploieşti şi Ionela Vasilovici, C.N. „Petru
Rareş” Suceava;
• Premiul al II-lea (ex-aequo): Violeta-Alina Țibuleac, C.N. „Petru Rareş” Suceava şi Tudor Liţcanu, C.N. „Petru
Rareş” Suceava;
• Premiul al III-lea: Ivan Marina, C.E. „Virgil Madgearu” Ploieşti;
• Menţiune I: Stoica Patricia, C.N. „I.L. Caragiale”, Ploieşti;
• Menţiune II (ex-aequo): Bucur Alexandru Florin, C.E. „Virgil Madgearu” Ploieşti şi Tatu Alexandra Iona, C.E.
„Virgil Madgearu” Ploieşti;
• Premiul special al sponsorului Apa Nova: Mihalcea Raluca, Lic. Admn. şi de Servicii „Victor Slăvescu” Ploieşti.

CURRICULUM VITAE
Nume:
Bianca Alexandra
Cojocaru
Data şi locul
naşterii: Ploieşti,
23 martie 1999
Instituţie de învăţământ: Colegiul
Naţional „I.L.Caragiale‟, Ploieşti,
clasa a XI-a
Experienţă în domeniul literar:
• publicist la revista „Atitudini‟ a Ca-
sei de Cultură Ploieşti şi la Curierul
Liceului „I. L. Caragiale‟;
• proză publicată în antologia Casei
de Cultură, „Şapte bilete‟, 2016;
• poezie publicată în Antologia Con-
cursului Naţional de Poezie Blaj,
ediţia a XVI-a, 2016;
• eseu publicat în „Mărturisitori de
credinţă şi făuritori de cultură‟, sim-
pozionul judeţean al profesorilor de
religie prahoveni, Măneciu, 2016;
• marele premiul, Concursul Naţio-
nal de Poezie „Iulia Haşdeu‟, ediţia
a XIII-a, noiembrie 2015;
• premiul al III-lea, Concursul Naţio-
nal „Ocrotiţi de Eminescu‟, ediţia a
XVI-a, ianuarie 2016;
• premiul al II-lea, Concursul Naţio-
nal „Melchisedec Ştefănescu‟, edi-
ţia a XVI-a, mai 2016;
• premiul I, Concursul Judeţean „Flori
în Grădina Ortodoxiei‟, mai 2016;
• premiul al III-lea, Concursul Naţio-
nal de Poezie „Iulia Haşdeu‟, ediţia
a XIV-a, noiembrie 2016.
Fragmente de volum epistolar
Dragul meu V. ,
Astăzi am încercat să nu mă mai
gândesc la tine, citind „Hamlet”. Făceam
eforturi să mă pierd în text, însă îmi re-
găseam reflecţia şi mă înfioram. Suferin-
ţa lui Hamlet după Ofelia era suferinţa
mea după tine. Este inspăimântător
când detaliile în care încerci să te refu-
giezi, alcătuiesc, de fapt, realitatea de
care tu fugi. Ca artist, spun că arta imită
viaţa, că e nevoie de un stimul real pen-
tru a face artă, însă un cântec trist ce îmi
desfată simţurile în seri somnambule şi
pline de inspiraţie, mi-a spus „ ‚cause life
imitates art” („căci viaţa imită arta”).
Şi aceasta este tot una din acele seri
somnambule în care stave de insomnii
şi reverii aleargă în jurul meu. Sunt
stave de gânduri, proiecţii cu noi doi. E
noapte şi la mine şi la tine. E o noapte
cu muzică veche, ceai şi cerneală, iar tu
în spatele tuturor acestora. Ți-am sim-
tit mirosul în ceaiul cu scorţişoară şi te-
am întrezărit în versurile lui „Hamlet”
scrise în chinurile iubirii neîmpărtăşite:
„Îndoaie-te că stelele-s văpaie,
Îndoaie-te de soarele ceresc,
De însuşi adevărul sfânt te-ndoaie,
Dar nu te îndoi că te iubesc”
(Actul 2, scena2)
Aş comite o blasfemie, spunându-ţi că
iubirea ta m-ar mântui, însă cu tine aş fi
mai aproape de Creator, fiindcă tu eşti
opera Lui de artă şi muza adusa de el în
calea destinului meu. Plâng când văd că
soarele asfinţeşte şi odată cu el şi speran-
ţele mele de a-ţi mărturisi aceste lucruri,
însă la răsărit ele reînvie şi, practic, rea-
lizez că viaţa e un întreg circuit infernal.
Sperăm, însă ne temem. Ne temem de
iubire, singurul lucru veşnic pe acest pă-
mânt. Suntem aşa de „casanţi” când ne
spunem „te iubesc”, ne temem constant
şi intens de reacţia celuilalt. De aici se
naşte frica omului de rând şi angoasa ar-
tistului. „Poezia este o stare de angoasă”,
cum ar fi spus Nichita Stănescu, iar arta
fără decepţie nu poate fi arta pe deplin.
De aceea mă tem să îţi spun cât te iubesc,
căci totul s-ar spulbera. Vreau să trăim un
timp în vise şi în poeme.
E noapte. De fapt, nu există noap-
te, e ziua ce se îmbracă în doliu pentru
oamenii care suferă. Nu ştiu de ceilalţi.
Zilnic mă întâlnesc cu ei, cu poveştile lor
ce aşteaptă a fi citite, dar doar pe a ta
am lecturat-o, iar mirosul florilor vieţii
tale m-a ameţit până la transă. Nu este
de ajuns doar acest „doliu” al zilei; de
dor, mâine am să pictez în negru bolta
cerului. Voi fugi spre tine în întuneric în
timp ce toţi vor continua să doarmă. Şi
nici dacă ar fi să alerg nebuneşte miile
de kilometri ce ne despart, nu ar fi su-
ficient să îţi spun cât de mult te iubesc.
14 februarie 2017, Ploieşti
Dragul meu V. ,
Ziua mi se sfârşeşte cu o durere teribi-
lă de cap. E manifestarea somatică a unui
dor nespus de tine, de o iubire neverosimi-
lă şi de o libertate deplină a spiritului. De
câteva săptămâni viaţa mea este compusă
din episoadele de alcoolism ale tatălui. Fa-
milia, atomul societăţii şi căminul iubirii,
nu îmi este decât o mare dezamăgire. Iubi-
rea nu e reală, noi toţi o ucidem, căci ne te-
mem de ea. Temându-ne de ea, ne temem,
de fapt, de Dumnezeu şi încercăm să ate-
nuăm această frică cu alcool şi alte vicii ce
distrug sufletele pentru eternitate. Familia
mea este distrusă, eu sunt distrusă. Am fost
nişte vase preţioase ce s-au spart în atât de
multe bucăţi, încât nu cred că cineva va re-
uşi să le adune vreodată pe toate.
Toată existenţa mea, cu tot avântul ei
intelectual, cu toată ascensiunea carierei
mele literare, este casantă, efemeră, de o
durere cumplită, uneori atât de cumplită,
că aş vrea să îţi spun „te iubesc”, ca să mă
eliberez. Oricum, sunt un vas spart. Am
tendinţa să gândesc că pentru eternitate
sunt un vas spart, însă pe zi ce trece reali-
zez că tu ai rămas singurul care ar putea
să adune cioburile fiinţei mele.
Atitudini
Mi se pare minunat şi în acelaşi timp
teribil, cum, la câteva mii de kilometri
distanţă de tine, într-un oraş mic, co-
munist, între niște ziduri reci, cineva „te
cheamǎ” într-un text ce nu va fi citit vre-
odată. Tu poate că nu vei știi, deși sunt
sigurǎ că meriţi din plin iubirea mea de
artist. Nu există nişte argumente logice
pentru această simţire. Eu sunt omul
simţului neînşelător. Sunt, pur şi simplu.
„Dragostea are raţiunile ei pe care raţiu-
nea nu le înţelege”, spunea Blaise Pascal.
Ceasul tocmai a batut 11:40. Îmi
beau ceaiul de rodie ce îmi va aminti
mereu de tine. Poate pentru că am înce-
put să îl consum de când mi s-a făcut dor
de mirosul tău. Dar în timp ce cioburile
mele vibrează la auzul imaginar al vo-
cii tale, tu eşti fericit cu prietenii, într-un
bar cu lumini psihedelice din marele tău
oraş. Parcă te văd: aşa frumos, cu părul
rebel, cu o inocenţă debordantă a vocii,
cu încheieturile diafane, fumând ţigări
Fest. Sper ca măcar acele ţigări ieftine să
îţi transmită ceva din maladia mea sau
poate că ar trebui să iau noaptea întrea-
gă cu plasa-i de stele şi să ţi-o arunc în
whisky-ul care te veseleşte după serviciu,
ca să înţelegi întunericul sufletului meu.
E o noapte călduţă de primăvară
timidă, însă sunt rece, inertă, insipidă,
fără căldura vorbelor tale.
24 februarie 2017, Ploieşti
Dragul meu V. ,
Dacă ne vom mai revedea vreodată,
te voi duce în restaurantul italian din cen-
trul oraşului. Nu îmi explic cum, dar zilele
acestea ne-am visat pe amândoi numai
în cadre romantice italiene: noapte răco-
roasă, luminile calde ale vechilor felinare,
scurgându-și reflexiile aurii pe străduţele
umede, clădirile înalte cu aer renascentist
şi cu storurile închise ca ochii unei fecioare
visătoare ce îşi aşteaptă adormită pe di-
van iubitul, ceainării cu muzică de Claudio
Villa. În mijlocul tuturor acestora, eram
noi, doi copii fermecaţi de ispitele dulci ale
peisajului nocturn. Eram doi străini cu iu-
birea clocotind în inimi, într-un oraş străin.
Când imaginația-mi bolnavă de al
tău dor s-a intersectat cu realitatea,
s-a întâmplat să fiu cu buna mea ami-
că, Michelle, la cursurile de franceză.
M-a încântat ideea de a ieşi; îmi era
dor de atmosfera unei cafenele. Parcă
oraşul din imaginație coborâse în rea-
litate când am auzit şlagărele italiene
în micul restaurant. Fugeam de tine,
întâlnindu-mă cu Michelle, dar te reîn-
tâlneam. Fata cu ochii verzi, cu părul
lung, creţ, cu lumina revărsându-se în
valuri pe creştet, cu gesturile molatice
ale mâinilor cu încheieturi lungi şi sub-
ţiri, îşi povestea viaţa, cuvântând ceea
ce şi eu aş fi cuvântat: aceeaşi mare
aspiraţie spre limbi străine şi călătorii,
aceleaşi romanţe tragice. Atunci m-am
temut şi i-am spus de tine. Dragule, tu-
turor le-am spus de tine. Lui Michelle
i-am spus că eşti reflecţia mea, că mă
privesc în oglindă şi te văd pe tine, că
miros la „Cărtureşti” ceaiurile şi te mi-
ros pe tine, că ascult muzică şi îţi aud,
parcă, vocea, că te întâlnesc în opere
literare. Simt pretutindeni că vrei să te
văd, mi te revelez ca o entitate divină
şi mă inspiri. Însă mă tem să îţi spun
aceste lucruri. Pe C. l-am pierdut. „Dacă
îl voi pierde pe el, mă voi pierde şi pe
mine”, i-am spus lui Michelle, încercând
să demonstrez similitudinea noastră.
E din nou noapte la mine, şi din nou
îţi scriu. Va trebui să dorm în curând.
Sper ca măcar în vis să îţi mărturisesc
iubirea şi să te trezeşti fericit.
26 februarie 2017, Ploieşti
Dragul meu V.,
A trecut multă vreme de când nu ţi-am
mai scris. Am trecut amândoi prin multe şi
nu e nevoie să reamintesc. Tot ceea ce îţi
pot spune acum, după o oboseală ce îmi
clocotește-n tâmple, este că te iubesc. Ba-
nal, nu? Sunt în Iaşi, însă fără să mă gân-
desc la tine, nu pot gusta frumuseţea ora-
şului. Palatul e himeric, m-am contopit cu
librăriile, am savurat o salată exotică. Am
făcut toate acestea gândindu-mă la tine.
Am trecut pe lângă clădiri burghe-
ze bătrâne, cu balconaşe cu măsuţe şi
scăunele, şi mi-am imaginat cum noi
doi stăm acolo, atât de frumoşi, atât
de inocenţi, atât de tineri precum pri-
măvara ce răsare timid în parcurile
oraşului. Chiar urbea însăşi întinereşte,
şi noaptea în care îţi scriu este tânără,
neagră, senzuală, împodobită cu aurul
luminilor misterioase din coline şi cel
al stelelor. Şi vinul roşu este tânăr şi se
îndurerează că îl beau pentru tine; este
sec precum viața mea ce îşi caută cu
disperare sensul. L-am turnat în două
pahare, însă l-am băut cu Ş. şi am păcă-
tuit căci te-am trădat. Vinul era închis,
un vişiniu de o nuanţă profundă, ca
simţirile ce ţi le port pretutindeni; dar
acum i le-am dat lui Ş. Şi m-am întristat
că nimeni nu te poate înlocui şi că tu vei
fi mereu cel către care voi aspira.
Coridoarele pensiunii răsună de râ-
sete tinereşti. Două fete flirtează cu S.,
E. Va dormi cu A., iar eu mă bucur de
liniştea nocturnă a oraşului şi de lumi-
na feerică a lămpii. Mi se rupe sufletul
când mă gândesc la noi. Îţi voi lăsa câte
o fâșie din el de pe care să citeşti tot ce
am simţit pentru tine vreodată. Ai să
plângi şi ai să bandajezi rănile sufletu-
lui tău cu aceste fâşii.
29
Aş fi vrut să fi fost aici şi să nu mai
scriu cuvinte într-un caiet pe care nu
îl vei citi vreodată. Aş fi vrut să stai cu
mine pe aceste aşternuturi moi, să bem
vin roşu şi să îţi scriu cu buzele pe trup
toate aceste cuvinte.
Dar într-o bună zi vom adormi pri-
vind oraşul şi revărsările tainice ale lu-
minilor îndepărtate. Toate acestea sunt
zecile de nopți albe în care am stat să
mă gândesc la tine, sau poate că sunt
alte case cu alţi tineri trişti din pricina
unor iubiri neîmplinite.
E târziu. E. doarme cu A. Ideea asta
mă obsedează. Îmi aprind o ţigară în
stele şi fumez cu noaptea.
25 martie 2017, Iaşi
CURRICULUM VITAE
Nume:
Mihalcea
Raluca-Elena
Data şi locul
naşterii: Ploieşti,
16 noiembrie
1998
Instituţie de
învăţământ: Colegiul Naţional
„I.L.Caragiale‟, Ploieşti, clasa a XI-a
Experienţă: Promoter
Studii: L.T.A.S. „Victor Slavescu”, Ploiești
Limbi straine: engleză, franceză
Hobby:Teatru
Obiectiv personal: Actriță
Singurătatea
Cel mai crunt demon este singură­
tatea. Un demon ce umblă prin mărun­
taiele tale și se hrănește cu su­fle­tul tău, asta
e singurătatea.Poți să stai cu oameni cât
vrei, să fii in centrul atenției, demonul tot
te posedă. Indi­ferent de câte persoane vezi
ziua, seara, când stingi lumina, demonul
apare. Te întrebi de ce plângi? Pentru el,
pentru plăcerea lui, pentru că dan­sează pe
durerea noastră cu grația și frumusețea
unei balerine. La fiecare pas din dansul lui
perfect,tu, verși o lacrimă, iar aceasta este
ca aplauzele pentru un actor, îi oferă de-
monului sentimentul de satisfacție. Atunci
când plangi el dansează și mai repede și
mai grațios și mai macabru.
Și eu... plâng până ce incep sa dansez
cu el. Nu-l accept ca făcând parte din
mine, deși este, pentru ca atunci când
ești singur, esti sincer, fără măști, fără
zâmbete false, iar el te știe așa, fără
masca fericirii pe care o porți toată ziua.
Asta, dar numai asta, face demonul o
parte din tine și acum înțeleg, trebuie să dan-
sez cu el până ce adorm, pentru că oricâți
oameni avem in jurul nostru ziua, seara ne
amintim că in cele din urma rămânem sin-
guri. Noi doi, eu și demonul, dansând.
30
CURRICULUM VITAE
Nume:
Alexandra-Ioana
Tatu
Data naşterii: 23
octombrie 2001
Instituţie de
învăţământ:
Colegiul
Economic „Virgil
Madgearu‟, Ploieşti, clasa a X-a
Limbi straine: engleză, franceză
Competențe: bune abilități de co-
municare, de ascultare; abilitate de
lucru în echipă; voluntariat.
Din perspectiva Talulei
M-am trezit. Nu cred că mai sunt
în camera mea. Totul este întu­necat,
aproape îmi văd picioarele, da’aminte
pe unde calc. Uitându-mă atent ca un
iepure care nu și-a mâncat morcovii în
ultima vreme, singura lumină vine din
crăpătura dintre ușă și podea. Până să
ajung acolo am reușit să mă împiedic
cam de toate lucrurile din încăpere. Ies
pe ușă , iar în fața mea e un hol imens,
are uși pe ambele părți, par infinite. Mă
înghite curiozitatea, dar și oboseala,
așa că merg mai departe. Și mai depar-
te. Și nu se mai termină. La un moment
dat se încheie cu o ușă ciudată. Toate
celelalte sunt negre, aceasta e argintie.
Am deschis-o și am ieșit într-un parc,
mi se pare extrem de cunoscut. E atât
de gol, lucru ce-mi place foarte mult.
Mamele care-și plimbă copiii răzgâiați
cu cărucioarele care scârțâie sunt ex-
trem de enervante; să nu uităm de
îndrăgostiții care aproape se dezbracă
pe bănci. Am fost și eu odată îndrăgos-
tită, iar asta mă face să detest restul
cuplurilor care se prefac fericiți. În fine,
mergem mai departe. Am vorbit la plu-
ral de parcă ar fi cineva în jurul meu,
a fost o glumă. În ultima vreme nimeni
nu prea stă în jurul meu. Am un câmp
magnetic ce ține oamenii la distanță.
Parcul e gol. Peste tot sunt flori și
copaci, câteva pete de culoare în locul
asta posomorât. Locul are un secret,
era secretul nostru. Am o senzație de
deja vu. Chiar cunosc acest loc, cu par-
cul ăsta au început toate prost, și s-au
terminat la fel. Îl chemă... ,de fapt, nu
mai contează, o să-i spun X. Era 4 no-
iembrie, însorit, eram îmbrăcată într-o
cămașă nouă, eram o persoană veche,
genul de funny girl, foarte vorbăreață
și prietenoasă, cu mulți prieteni, care
ieșea seară de seară. Aveam 17 ani și
trebuia să caut de lucru. Prin acel parc
sunt afișe cu slujbe potrivite pentru
o fată ca mine. Mi-am luat o înghețată
și am pornit, nu știu dacă am mers mai
mult de doi metri cu înghețata în mână,
într-o minisecundă toată era împrăștiată
pe nouă mea cămașa, când un individ
care părea destul de amețit m-a lovit.
Nu și-a cerut scuze, avea căștile pe cap, a
plecat mai departe. Un nesimțit. Învață la
liceul meu, cu un an mai mare, am desco-
perit asta peste câteva zile. Genul lonely
boy, destul de înalt, 1,75 m cred, brunet cu
ochii căprui, păr destul de lung, mă rog,
avea o freză interesantă. Nu mă interesa
foarte tare, am aflat fără să vreau. Peste 3
zile primesc o scrisoare, X; și-a cerut scu-
ze. Deci e timid. L-am urmărit câteva ore,
nu are mulți prieteni, se plimbă mai mult
singur. Am vorbit, și-a cerut din nou scu-
ze, apoi m-a condus acasă. Peste o săptă-
mână am devenit cei mai buni prieteni.
Știa totul despre mine, și invers, am ajuns
să îl iubesc, dar nu i-am spus niciodată,
ceva-mi spune că nu va ști niciodată.
M-am întors, am intrat înapoi în
hol. Am mers și am gândit atât de mult.
Erau 60 de uși. Am început cu prima.
Când am deschis-o ,am intrat în locul
unde am vorbit prima dată. A doua, era
locul unde am avut primul sărut. .Am
încercat să plâng, dar n-am putut. Sen-
timentele mă copleșesc și nu știu ce să
fac sau să gândesc.Nu doresc să intru
pe ultima ușă, știu deja ce arată.
Sunt atât de confuză, nu știu unde
sunt și nu știu ce să fac. Eu îl iubeam foar-
te mult, nu știu sigur cât mă iubea el.
Din perspectiva lui Zach
Suntem atât de fericiți. De fapt eu
sunt fericit, ea e normală. Ea mereu e fe-
ricită, de când o știu. Zâmbetul ei aduce
la suprafată zâmbetul meu. Ochii ei ver-
zi, tenul alb ca laptele, părul roșcat care
îi acoperă umerii, toate sunt într-o ar-
monie perfectă. Ea este curcubeul după
furtună, e diamantul găsit în piatră. E
atât de perfectă, nu ți-ai putea dori alt-
ceva. O iubesc, și o voi iubi mereu, mă
face să o idolatrizez, dar nu sunt genul.
Nu-i spun ce simt, mi-e teamă. Mi-e atât
de teamă că nu simte la fel. Mi-e teamă
să nu-mi râdă în față și să nu-mi sfărâme
inima, să nu o arunce ca pe o imitație de
diamant care se va sparge în bucățele
mici, mici, imposibil de refăcut.
Dar lunile au trecut, și devine obiș­
nuință, o văd cum se schimbă încet, de-
vine o versiunea frumoasă a mea, care
nu mai are prieteni și nu mai iese din
casă, și nu vreau asta pentru ea. O să
mă mut, ca să nu fie complicat, știu cum
e, știu cum mă va implora să rămân și
nu o voi putea privi. Nu știu cum o să
fac asta, cum să părăsesc cea mai bună
parte din viața mea, dar o voi face.
Perspectiva Talulei
De ce? De ce să fii nepăsător? Nu am
mai ieșit din casă de trei săptămâni. Tră-
iesc în întuneric. Fac parte din întuneric.
Nu am trecut și nici viitor. Cam astea sunt
ultimele replici din jurnalul meu. Da, am
un jurnal. Decât să vorbesc cu cineva care
nu m-ar înțelege mai bine scriu, poate îl
Atitudini
va descoperi cineva cândva și voi ajunge
o scriitoare celebră. Sau poate nu.
Știi că azi sunt frumoasă? Azi sunt
frumoasă, iubitul meu... dar tu nu mă
poți vedea. Azi am soarele în suflet, dar te
am și pe tine. Azi îmi este și frig, tu oare...
ce faci azi? Mai ții minte când te plimbai
prin mintea mea? O faci și acum... doar
că nu trebuie să arăt. Mi-ai promis luna,
nu mi-ai dat nici măcar stelele. Te visez,
și mă gândesc la tine, mi-e dor de tine,
și asta mă obosește. Dar te iert. Te iert
că m-ai făcut să mă simt slabă, să mă
îndoiesc de mine, te iert pentru timpul
pe care l-am irosit, nedorind să văd pe
nimeni, te iert pentru momentulele când
m-ai lăsat singură, pentru felul tău de a
fi: indiferent, rece și orgolios. Și te iert,
pentru că altfel nu mă pot ierta pe mine.
Gândesc mult atunci când conduc,
nu știu de ce... Ajung în cea mai goală in­
tersecție din oraș. La semafor e roșu, dar nu
trece nimeni. Mă relaxez puțin, închid ochii.
M-am trezit din nou pe hol. M-am
săturat să văd ușile astea. Cred că o să
intru înapoi pe ușa pe care am ajuns în
hol și o să mă pun în pat. Nu știu de ce
sunt atât de obosită în ultima vreme.
Dar în acea direcție nu mai e întunecat,
e ca și cum cineva a aprins 20 de becuri
în același timp. Razele de lumină îmi
irită ochii, dar reușesc să deschid ușa.
Mă pun în pat și adorm.
Perspectiva lui Zach
Îmi e dor de ea. Nu mai rezist.Am lup-
tat în fiecare zi cu mine ca să devin un om
mai bun, pentru ea, ea credea în mine, ea
mă încuraja și vocea ei îmi încălzea su-
fletul. Dacă aș putea da timpul înapoi aș
lupta de zece ori mai mult să încerc mă-
car să mă ridic la așteptările ei.
O sun dar nu răspunde. Mă întorc
în oraș dar nu mai știu unde locuiește.
Mă plimb pe toate străzile până găsesc
o casă cu un etaj, de culoare maronie,
ușor deschis, cu numărul ce începe cu 4.
Trec 4 ore, în sfârșit am găsit-o. Mama
ei spune ca a plecat cu mașina, așa că
pornesc după o mașină gri, cu numărul
TLL. Merg și mi-o imaginez, atât de fru-
moasă, caldă ca o ploaie de vară sau rece
ca un sloi de gheață. Nu știu ce să fac, nu
știu ce să-i spun. O să-i spun că regret, că
nu o voi mai părăsii niciodată, nu, o s-o
îmbrățișez, îi spun ca o iubesc, că-mi pare
rău, nu... nu știu. E complicat, de fapt, ea e
complicată. Dar îmi place să mă complic.
Am alergat după un ideal, și am pierdut
calitățile ei; poate asta e pedeapsă mea
pentru că m-am vândut ieftin. Cine zice că
femeile sunt toate la fel? Eu am avut una
diferită și m-am comportat ca toți băieții.
Am lăsat cel mai drag om pentru dorințe,
pentru povești efemere,apoi am regretat.
Dar oare pentru ce există viața? Pentru ce
există dragoste? Pentru ce există omul iu-
bit? Încercând să-mi răspund singur, am
înțeles că viața e una. Dragostea e puțină.
Iar oamenii iubiți sunt unici pentru noi.
Atitudini
CURRICULUM VITAE
Nume:
Violeta-Alina Țibuleac
Data naşterii: -
Instituţie de învăţământ: Colegiul
Național „Petru Rareș” Suceava
Competențe: Membră a Clubului
Alecart (coordonator: prof. Gheor-
ghe Cîrstian)
E-mail: alinavioleta77@yahoo.com
Fluturi pe sticlă
1.
Era mult trecut de miezul nopții. Am
luat-o pe străzile necirculate, încet, citind
afișele din stațiile de autobuz. Priveam
navetiștii plictisiți de rutina sistematică.
Orașul enorm gemea sub presiunea at-
mosferelor care se suprapuneau, gen-
erând o forță co­ple­șitoare. Vitrinele maga-
zinelor de cartier erau înțesate de reclame
fluores­cente, electricitatea făcea gazul
din neoane să lumineze, alcătuind un
curcubeu stră­lucitor. Pe alocuri se zăreau
în blocuri luminile apartamentelor, gal-
bene, bolnave. Era o altă dimensiune. În
spatele perdelelor se desfășura un univ-
ers des­prins de realitate și reconfigurat
după pofta locatarilor, în care se proiectau
siluete formate din radiații electromag-
netice. Îmi plăcea uneori să mă așez pe o
bancă și să interpretez mișcările fragmen-
tare care se zăreau prin fâșia de lumină,
până când ajungeam să le conturez o bio-
grafie acelor oameni necunoscuți, totuși
atât de apropiați, de care mă despărțea
doar perdeau subțire. Mi s-a părut ciudat
că nici eu, nici orașul însuși nu aveam chef,
era un fel de letargie mortală ca și cum
eram cuprinși de același șoc anafilactic.
În spa­tele șirului de clădiri se zăreau al-
tele și altele, o pădure de ciment și beton,
așezată cu o simetrie perfectă ce părea că
te absoarbe, se revarsă și pătrunde în epi-
derm, derm, hipoderm și apoi prin vasele
sangvine direct în creier. Alegeam străzile
cele mai întunescoase și, pe măsură ce-mi
conti­nuam drumul, liniștea îmi înconjura
pașii, cauzându-mi o oarecare stare de
agitație. Siluete rătăcitoare și trecute se
perindau prin fața mea; din când în când
un râs spărgea tăcerea.
M-am urcat într-un autobuz, taxa-
toarea s-a uitat plictisită la abonamentul
meu. Am mers legănat până la scaunul
din față. E ciudat cum uneori un oraș
atât de mic poate genera atâta haos: e
ca și cum nebunia e invers proporțională
cu numărul locuitorilor. Îmi plăcea să
mă abandonez în aglomerația urbană,
atunci nu mă simțeam singură. O dâră
de memorie, o amintire, care poate nici
n-a avut loc. Am coborât răvășită în
stație, răcoarea serii îmi sporea pasul.
Tot înainte, prima stradă, a doua, apoi la
stânga și tot la stânga. Aștept liftul, ochii
fixează ledul verde ce indică sensul de
mers. Caut cheia. Apartamentul ticsit de
cărți, din când în când se mai aude ușa de
la intrare deschizându-se și apoi motorul
unei mașini. Și din nou liniște. Duc mâna
mecanic la întrerupător, ima­ginea chipu-
lui meu se reflectă în geamul de lângă
birou. Cafeaua neterminată de dimineață
prinsese o peliculă gălbuie. Îi simțeam
deja gustul ușor acru. Lângă pat un teanc
de cărți: Joyce, Pamuk, Murakami, Mar-
quez, Llosa, cărți și nume, toate adunate
sub același pled, dorința cititorului.
M-am culcat îmbrăcată, cufundată în-
tr-un somn adânc și negru. Visez. De data
asta, nu mai aveam la ce să sper. Încerc să
detectez ceva care să-mi trădeze existența.
Pe retină se proiectează imaginea camerei,
inserată în strălucirea arămie a cercelului.
Pacea de după, des­fă­tarea, simbioaza crei-
erului cu sexul. Și ruperea. Ruperea din vis
e la fel de traumatizantă mereu. Același
val de transpirație rece, senzația că nu ești
singură, pulsul cu mult cresut, respirația
sfâșietoare și apoi ledul albastru al siste-
mului audio. Gata, revenirea la starea de
meditație nocturnă. Mi-am simțit sufletul
întorcându-se spre un tărâm al plăcerilor
și acolo i-am găsit chipul așteptându-mă.
Când l-am întâlnit prima oară era
destul de interesant, fiindcă vorbea cu
o ușurință didactică despre ecuațiile
aritmetice, noțiunile legate de fizică
și literatură, de parcă mintea lui era
un izvor nesecat de cunoaștere. Avea
mâinile albe și îngrijite, o construcție
fragilă și o voce domoală. Părul albit
și mătăsos era pieptănat cu rigoare în
fiecare dimineață în fața oglinzii din
baie, iar sacoul în carouri împrăștia
mereu acel parfum discret de naftalină,
amestecat cu note ușoare de levănțică
impregnate în batista asortată. Avea
ceva ciudat, un aer nefiresc. Copii fi-
ind, ne adunam în fața blocului vara și
așteptam cu sufletul la gură să auzim
ușa apartamentului de la etajul unu
deschizându-se. Ne aliniam în grabă
și urmăream cum umbra de pe scări
capătă contur, ieșind din întunericul
blocului. Purtarea sa mi se părea ciudat
de deschisă pentru un bărbat de vârsta
lui. Apoi, începea să ne vorbescă și vo-
cea căpăta o tentă melancolică. Erau o
mulțime de lucruri pe care ar fi vrut să
le redea. Uneori se amuza punându-ne
întrebări grele, descotorosindu-ne de
ce-ar trebui făcut într-o împrejurare
anume, recitându-ne versuri intermi-
nabile din autori necunoscuți nouă sau
explicându-ne principiile clasice ale
fizicii cuantice. Ochii lui te respingeau
și te sfidau, nu exista nici urmă de pasi-
une sau de extaz. Se mira de întrebările
nostre și se uita impacietat în jur. Tim-
pul intra într-un soi de gaură neagră,
ca și cum realitatea se dezintegra sub
31
multitudinea de termeni fracționari,
geometrici, științifici și literari ce ne
inundau intelectul, dornic să absoarbă
cât mai multe informații. Se așeza un
soi de melancolie asupra noastră și in-
tram cu toți în tranșa cunoașterii.
Subit, ne zicea:
– Pe mâine, băieți!
Vraja se rupea, bătrânul se des­părțea
cu un aer pedant de noi. Niciodata nu
reușisem să identificăm locul miste-
rios în care se avânta în fiecare după-
amiază. Prezența enigmaticului vecin
ne consterna. Dar poate ce mă tensiona
cel mai mult era pasiunea ciudată pe
care o desfășura în apartamentul său.
Îmi cauza o stare subliminală, un
amestec de suferință și plăcere, să pri-
vesc zilnic în balconul misteriosul lo-
catar. Acolo, la ora unsprezece fix, în
fiecare dimineață, se producea exodul.
Pe geamurile balconului se așeza o
peliculă subțire de polen incandescent,
și așteptam, framântată de dorință, ve-
nirea lor. Fluturii. Veneau cu miile, de
toate soiurile și speciile, de la fluturele
Metis, la cel Pestriț, Glycerion, Arginia
mare, Ochi de păun, Coada rândunicii,
Aripi de sticlă, Apollo, Ulise, Goliat. O
înșirurie de termeni științifici, nume
biblice și referințe antice, toate se perin-
dau prin micul balcon peste care se lăsa
o umezeală lugubră. Era o ambuscadă
de piciorușe catifelate, pline de perișori
umezi, aripi incandescente, pe care
erau inserate miturile fundamentale
ale omenirii, marile taine universale,
teoriile științifico-fantastice, dar, poate,
cei mai surprinzători erau cei care pur-
tau pe spatele lor pufos și diafan senti-
mentele. Era un melanj de impresii și
trăiri lăuntrice, o odisee a convingerilor
umane, care se avântau în bucle largi
prin aerul ticsit de particule de lumină.
Se lipeau de suprafața răcoritoare a sti-
clei și alcătuiau o pânză multicoloră, o
peliculă de pigment și transluciditate ce
crea culoare prin reflectarea de lumină.
Aripile făcute din sute de solzișori
suprapuși pe un cadru de vene se des-
chideau pe suprafața rece a sticlei, îm-
bibându-se cu lumina solară, fierbinte,
ce le ardea usor vârfurile piciorușelor.
Îmi plăcea mereu să aplic mitologia
greacă cu privire la fluturi, natura su-
fletului uman generând diferitele spe-
cii. Încercau apoi să-și reia zborul, dar
sticla nu le permitea. Modele ultravio-
lete prin care comunicau, trompele fili-
forme se angrenau în marea de nectar,
lumină și sticlă, până ce fiecare solz, cu
propria sa culoare, forma ansamblul
unui fluture gigant, cu pântecul inelat.
32
Parada revistelor de Constantin Dobrescu
Mă simt obligat să fac o mărturi-
sire de credinţă. De cînd mă ocup de
această rubrică mai precis din anul
2009 la sugestia domnului Gelu N. Io-
nescu şi regretatul meu prieten şi vecin
Constantin Hârlav, am reuşit să văd cu
alţi ochi fenomenul cultural promovat
în spaţiul revuistic. Este un domeniu
fabulos care te împlineşte din punct de
vedere sufletesc.
Să-mi dea Dumnezeu putere
să pot continua şi Primăriei Ploieşti
bunăvoinţa de a finanţa şi finaliza
acest proiect, mai ales că apariţia doar
a unei reviste este un lucru mărunt,
având în vedere că în alte oraşe apar
mult mai multe reviste, ca de exemplu
la Constanţa, Piteşti, Galaţi, Focşani,
Iaşi, Cluj-Napoca, Craiova etc. De ce
se întâmplă acest lucru, pentru că pe
acolo sunt oameni ai locului cu dra-
goste de locurile natale nu pripăşiţi
puşi doar să fure. La noi la Ploieşti încă
nu s-a făcut deratizarea totală de către
D.N.A. Nu-i nimic, încă nu-i târziu la
Ploieşti, nativii sunt „călăriţi” de mulţi
sfertodocţi cu mentalitate de vătafi
de plai, care abia aşteaptă iertarea
juridică că pe cea divină mai va.
România literară, nr. 18,
21 aprilie 2017
Despre viaţa, activitatea şi ope-
ra literară a lui George Bălăiţa, ple-
cat la cele sfinte la 16 aprilie 2017,
vorbesc în textele lor Marius Mihet,
Vasile Spiridon, Alex Ştefănescu, Si-
mona Vasilache şi Răzvan Voncu.
Un scriitor ca George Bălăiţă
autorul unui roman nepieritor Lu-
mea în două zile, nu este membru al
Academiei Române, bine că sunt toţi
sfertodocţii din Basarabia. Ruşine
posturilor de televiziune care n-au
prezentat nici o ştire despre cel
care a fost Bălăiţă, personalitate
exponenţială pentru spiritualitatea
românească. În schimb ne-a exaspe-
rat cu transmisii de la înmormânta-
rea tuturor analfabeţilor cântăreţi
care nici măcar nu sunt de talia Mari-
ei Tănase, Ioanei Radu etc.
Simona Drăgan abordează în
textul său câteva consideraţii des-
pre cartea lui Ipek Colişlar despre
Latife HANIM care i-a fost soţie pen-
tru scurt timp (1923-1925) lui Ke-
mal Ataturk precum şi secretară şi
însoţitoare în perioada în care a pro-
clamat republica şi a pus Turcia pe
MIRCEA RADU IACOBAN
făgaşul reformelor democratice care
au modernizat societatea turcă. Con-
stat că N. Manolescu este un individ
cult, dar fără caracter, trec peste asta,
mai ales că observ că nu prea îi are la
inimă pe frăţiorii noştri basarabeni
gen Mihai Cimpoi, devenit academi-
cian datorită proptelelor puse de un
oportunist ca Eugen Simion. Observ
că aceşti basarabeni ne-au invadat de
la cântăreţi, instrumentişti până la
tot felul de sfertodocţi, de parcă n-am
avea noi destui pe care i-a uitat tătu-
cul Stalin la vremea respectivă.
Cronica veche
nr. 4 (75) aprilie 2017
Eruditul istoric Alexandru ZUB
ne prezintă în rubrica sa permanen-
tă un text despre Kogălniceanu ca
precursor polivalent Mircea Radu
Iacoban face pregătirea unei lucrări
de referinţă datorată lui Arcadie Du-
gan Opaiţ intitulată Albumul Mare al
Societăţilor academice „Arboroasa”
şi „Junimea”din CERNĂUȚI publicată
sub egida Institutului BUCOVINA al
Academiei Române.
Ştefan Oprea ne prezintă câteva
date despre destinul Cinematografic
al „Năpastei” de I. L. Caragiale.
Bobi Apăvăloaei ne prezintă câ-
teva Regulamente urbane din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea privi-
toare la organizarea şi revigorarea
oraşului IAŞI. Erudit text.
România literară
nr. 19, 28 aprilie 2017
În eseul său George Neagoe
ne prezintă pe Tudor Arghezi între
vocaţie şi deturnare. Dan Stanca ne
informează „că” a luat sfârşit procesul
de la Nürnberg. Am învăţat atâta şi nu
ştiam un lucru elementar.
Nicolae SCURTU introduce în
circuitul ştiinţific şi publicistic, cinci
epistole din perioada 1968,1989,
2001, 2004, 2006 pe care prof. univ.
Constantin Ciopraga (1916-2009) le-a
trimis lui Eugen LUMEZIANU (1937-
1990) traducătoarei Doina CERNI-
CA (n. 1949) precum şi poetei Lucia
Olaru Nenati (nr. 1949) care vin să
întregească bibliografia acestuia.
Nu ştiu din ce, dar am senzaţia
că în Românica este mai bine să fii
minoritar. În acest caz eşti mult mai
mult băgat în seamă decât băştinaşii.
Eşti publicat, curtat de politicieni,
Atitudini
scăpat de tracasările DNA-ului etc.
Ba mai mult reuşeşti să ţi se publice
trei ediţii internaţionale ale roma-
nului Cartea şoaptelor am numit aici
pe fostul ministru de finanţe VV. Ca
românaş nativ poţi aştepta mult şi
bine să fii luat în seamă.
Bucureștiul literar și artistic
nr. 4 (67) aprilie 2017
Din sumarul acestei reviste re-
ţinem dialogul purtat de Floren-
tin Popescu cu unul din seniorii
literaturii noastre Stancu Ilin sau
Moş virgulă cum îl alintau foştii săi
colegi. Iată o mostră de erudiţie şi
bun simţ cum rar mai întîlneşti.
Titus Vijeu ne prezintă un text
privind un laureat al Premiului No-
bel pentru literatură în anul 1925
şi anume George Bernard SHAW
(1856-1950).
Marian NENGESCU prin textul
său ne informează că se împlinesc
170 de ani de la Calistrat HOGAŞ.
Candid STOICA ne prezintă ul-
timul interviu interesant de altfel cu
unul din cei mai simpatici actori şi
anume Silviu Stănculescu.
Ana DOBRE ne prezintă în textul
său personalitatea covârşitoare a lui
Mircea ELIADE revendicat atât de is-
torie cât şi de mitologie.
Astra blăjeană
nr. 1 (82) martie 2017
Foarte bun textul academicia-
nului Ioan Aurel Pop intitulat Argu-
ment pentru Transilvania sufletului
meu. În condiţiile în care nepriete-
nii se pare că sunt din ce în ce mai
mulţi ar trebui să adoptăm discur-
sul pe măsură. Nu-mi iese din min-
te anii 30 cînd spiritul revizionist
ne-a lovit drept în inimă. Oare vom
fi puşi în situaţia de a mai pierde
vreodată această nestemată? Mă
întreb dacă ardelenii de acum mai
au dorinţa de a lupta? Mulţi s-au
uitat destul la occident care nu ne
este favorabil, alţii s-au miticizat, nu
mai sunt curaţi la suflet ca pe vre-
mea lui Badea Cârţan. Oare biseri-
ca catolică, greco-catolică, care este
cu ochii spre ROMA, ce sâmbete ne
poartă în condiţiile în care clasa po-
litică dă dovadă de slăbiciune ca să
nu zic laşitate. Mai mult fac pentru
sentimentul naţional mari cântăreţi
ca N. Furdui Iancu, Sava Negrean
Atitudini
Brudașcu, Veta Biriș, I. Paladi etc.
decât dascălii noștri de istorie. Poa-
te că sângele ni s-a subțiat. Practic,
am sentimentul că mă simt străin în
țara mea, unde guvernanții, puși nu-
mai pe furat, cu o furie demnă de o
cauză mai bună ne apasă cu taxe și
impozite împovărătoare cu zîmbetul
cinic pe buze, RUȘINE. Cum poți să
mai crezi că adepții celor trei roze ne
vor binele? Începi să te întrebi din
ce în ce mai des dacă N. Ceaușescu
a fost sau nu patriot? Ce voia el „În
țara noastră românească vrem
înșine stăpâni să fim” cum spunea
un cântec ostășesc, iar nu colonie
africană sau sud americană.
Litere nr. 3 (204)
martie 2017
Bun editorialul distinsului Tudor
Cristea, directorul uneia din cele mai
bune reviste de cultură care apare în
țara noastră. Iată unde am ajuns dacă
o modestă dăscăliță de gimnaziu
din București își permite să eludeze
premeditat programa școlară de
limba română. Oare câte astfel de
specimene sunt în rețeaua de învă­
țământ la nivel național care nu vor
să acorde atenția cuvenită poeziilor
lui M. Eminescu sau Amintirilor lui I.
Creangă. Ne mai întrebăm de ce sca-
de sentimentul patriotic și național.
Am considerat mereu că Ministerul
Educației Naționale nu se ridică la
înălțimea menirii sale. Ah, ce nevoie
avem acum de un Spiru Haret, N. Ior-
ga dar mai ales de un spirit autoritar
ca Regele Carol al II-lea, ca să nu zic și
Mareșalul I. Antonescu?
Astfel de profesori care dispre­
țuiesc personalități ca M. Eminescu și
I. Creangă, disprețuiesc însuși neamul
românesc. Păcat, taica Gheor­ghe, moș
Ilie, nana Maria, tușa Ileana merită
mai mult respect, pe care l-au avut
pentru Eminescu și Creangă. Individa
res­pectivă muti­lează sufle­tește niște
copii nevinovați.
Freamăt
nr. 5 (6) martie 2017
Revista Uniunii Scriitorilor Ro-
mâni din Maramureș, are un sumar
interesant, care dovedește că și în
această zonă a țării pulsează o viață
culturală demnă de a fi luată în seamă.
Textul semnat de Dragomir Ig-
nat intitulat „Din dragoste pentru
ro­mânii din vecini” ne vorbește
de maramureșenii din Ucraina pe
care politicienii din perioada in­ter­
belică care ne sunt toți mo­dele de
democrație, mai ales libe­ralii care ca
și acum nu aveau cultură geografică,
i-a uitat pur și simplu, lăsîndu-i în
voia sorții la Ucraina care nu este
cu nimic mai prejos decît Rusia în
probleme de minorități, adică obtuzi
cu veleități de mare putere regională.
În rest în paginile revistei gă­sim
multă poezie de calitate care do­vedește
sensibilitatea oamenilor de acolo.
Conștiința
nr. 138-139, martie–aprilie 2017
M-am oprit cu interes asupra
acestei modeste reviste care ne vin-
de sau nu se vinde cu prețul de 5 lei,
mult pentru cei nevoiași.
Îndemnat de distinsul Cla­udiu
Băză­van să iau din re­vista „Lumina” și
să mă satur la ospățul pascal cu hrană
spirituală, mărturisesc păcătosul de
mine că am rămas flămînd.
Bogdan G. Bucur se întreabă
retoric și ne întreabă și pe noi oare
ortodocșii sunt ANTISEMIȚI?
Nu mă pronunț că nu vreau să
mă „altoiască” MOSADUL care este
foarte sensibil la antisemitism. Așa
că-i las pe alții să taie nodul gordian
al antisemitismului.
Citind textul lui Tudor Petcu,
tare îmi vine dor de ducă prin țara
sfântă. Admir mult poporul evreu
care la noi nu prea s-a interesat să
ne dea lecții de vrednicie – au cre-
at o țară de vis, pășind hotărât pe
calea modernității înconjurați de
numeroși dușmani. Bravo lor.
Viața românească
nr. 4/2017
Nicolae Prelipceanu în textul
său Globalizarea în cultură se ocupă
și el de „isprava”unei modeste pro-
fesoare de română care refuză să
respecte programa școlară și să nu-l
mai predea pe Eminescu și Caragiale
preferând să le predea elevilor
Cartea Junglei sau Micul Prinț sau
Harry Potter.
Distinsul N. Prelipceanu vede
acest lucru ca un efect al globalizarii
culturale. Pentru cucoana dăscăliță,
Eminescu și Creangă sunt scriitori
mărunți care trebuie scoși din cărți.
La rubrica „Clorici revizitați”
Mihai ZAMFIR se ocupă de filozoful
Mircea Eliade (1907-1986) care
îl apropie de o altă mare figură a
cul­turii noastre din secolul XX, de
Nicolae IORGA pe care Eliade l-a
venerat încă din adolescență.
33
Autorul descrie experiențele
erotice și sexuale interesante ale lui
Mircea Eliade nu numai cu legenda-
ra MAITREYI, ci și cu numeroase alte
fete la Calcuta în India.
Romanul erotic inspirat de India
i-a adus lui Mircea Eliade celebrita-
tea rapidă.
În cuvinte emoționante, Florin
TOMA vorbește de Mihai VASILE un
adevărat vector al culturii ploieștene.
„Nașul” mafiei infracționale din
Pra­hova cocoțat la Casa Albă mult
timp, gelos pe rezultatele de excepție
ale omului de cultură de care amintim
i-a luat sediul din Palatul Culturii, unde
teatrul de amatori Equinox funcționa.
Rușine! Sfertodoctul venetic care
ne zice că este și profesor de istorie,
doctor în istorie autor de lucrări de
istorie de doi bani ne dă nouă lecții de
erudiție culturală. Excelență, las-o mai
moale, căci ești jalnic.
Litere nr. 4 (205)
aprilie 2017
Ioan Adam se ocupă în textul
său de personalitatea lui Nicolae
Iorga adept al politicii imperativelor
morale.
Eruditul istoric MANOLE Nea-
goe aplică o corecție istoriografică
centenarului pseudo istoric Neagu
Djuvara, cel care vede peste tot cu-
mani, pentru care românii nu sunt
altceva decât niște înapoiați mintali.
Ba mai mult, individul este și
strateg militar, de se miră și el cum
de i-am bătut la Mărășești pe nemți.
Radu Cârneci ne prezintă în
textul său un mare poet al iubirii și
anume senegalezul Leopold Sedar
Senghor, la­ureat al premiului Nobel
pentru literatură.
Nicolae Scurtu ne prezintă cîte-
va date biografice despre basarabe-
nii Paul Mihail și Sergiu Matei Mica
care în anul 1937 corespondează cu
Lucian Predescu editorul Eniclope-
diei Cugetarea.
Daniela Olguța Iordache despre
care Bobiță Stoicescu care tot scrie o
carte despre Radu Tudoran – nu știe
că aceasta a fost prima soție a auto-
rului Toate pânzele sus – abordează
în textul ei o pagină de mitologie și
anume că găeștenii sunt fii GAEI cei
mai vechi locuitori ai pământului.
34
Viața românească
nr. 5/2017
Interesant este dialogul purtat de
Cornel Lingureanu cu Tudorel Urian
despre conceptul „geografia literară”.
M-a uns la inimă faptul că toți
cei care difuzează pe internet toate
inepțiile se consideră poeți sau pro­
zatori, neavând nici o Validare cri­
tică și nu reprezintă NIMIC în cultura
și știința românească, nu sunt decât
niște penibili AMATORI.
Până aici, domnilor, aveți drep-
tate, dar în privința unor reviste de
cultură de care voi nu aveți știință, vă
contrazic. Ați citit revista nouă de la
Câmpina, păstorită de Florin Dochia,
sau Caietele de la Țintești. Aveți drep-
tate în privința sfertodocților de la gu-
vern, uitați-vă la ei și vă apucă plânsul.
La rubrica „Istorie literară”,
Mihai VORNICU se ocupă de Moș
Ion Creangă Coțcariul, Ploieșteanul
nostru Traian D. Lazăr se ocupă în
textul său de poetul Nichita Stănescu
și de filozofia existențialistă.
Foarte intersant textul lui Florin
TOMA de la RUBRICA „Cronica plasti-
cii”, intitulat „Toți oamenii lui Toma”,
în care vorbește despre aromâni.
Aflăm că un șir de personalități
ca Vraca, Arșinel, Naum, Ressu, Mi-
tropolitul Șaguna, Malaxa, Goga
(parcă era ardelean), Take Ionescu
Noica, Murnu, Djuvara (asta nu este
cuman?) Galaction etc. ar fi Aromâni.
Avem și noi la Ploiești un GULEA,
tot timpul îmbufnat și în dezacord
cu elevii săi; oare și ăsta este mache-
don? M-aș îndoi.
Adevărații macedoni sunt cei
din familia CARAGIU, Toma, Matilda
Caragiu-Marioțeanu și Geta Caragiu.
Restul, să le fie de bine, contează mult
dinastia de aromâni pentru Becali.
România literară
nr. 20-21, 5 mai 2017
Suntem informați că Nicolae Ma-
nolescu a obținut Premiul Național
„Titu Maiorescu pentru critica literară,
iar Dumitru Radu Popescu Premiul
Național „Ion Creangă” pentru proză.
Foarte intresant este eseul lui
George Neagoe despre I.L. Caragiale
și „partidele historice” Nichita Dani-
lov se află într-un dialog plin de har
cu Gellu Dorian despre copliărie, ac-
tivitatea diplomatică, atmosfera de
la Cenaclul „Convorbiri literare”.
La rubrica „Istorie”Constantin
BOSTAN ne prezintă mărturiile lui
Iuliu MANIU despre Restaurația re­
gală din 8 iunie 1930.
În avanpremiera Târgului de Carte
de la Praga revista publică în grupaj de
texte a doi cunoscuți scriitori Otakar
Brezino (1868-1929) și BRANISLAVA
VOLKOVA în traducere românească.
Aflăm că anul acesta se împlinesc
100 de ani de la moartea sculptorului
Augustin RODIN, acesta a fost un elev
mediocru, avea o miopie precoce care
nu-l recomanda pentru sculptură.
Țara Bârsei
revistă de cultură nr. 15/2016
serie nouă Brașov
Această elegantă și prestigioa-
să revistă editată de Muzeul „Casa
Mureșenilor”din Brașov merită toate
laudele. Pe lângă admirația pe care
mi-o procură revista, aceasta îmi lasă
și un gust amar deoarece la Ploiești
nu avem o astfel de publicație din ca-
uza calității profesionale slabe a per-
sonalului de la Muzeul din localitate.
Acest număr este comparti-
mentat pe trei mari teme și anume
mari geografi brașoveni, Monarhia
Constituțională a României.Primul
război mondial, savanți brașoveni.
Remarcăm în paginile revistei și
două inimoase prahovence care spre
cinstea lor lasă dâre luminoase în cul-
tura prahoveană, este vorba de dr. Je-
nica Tabacu de la Casa Memorială B.P.
Hasdeu din Câmpina și doamna Elisa-
beta SAVU de la Muzeul Ceasului „Ni-
colae Simache” din Ploiești. Felicităm
pe cei de la Brașov dar mai cu seamă
pe colegele noastre din Prahova.
Familia
nr. 3(616) martie 2017
În editorialul său, Alexandru SERES
menționează preocupările me­diului
universitar din Napoli pentru studie-
rea operei lui Emil Cioran. Inițiativa a
pornit de la Ciprian Vâlcan de la Uni-
versitatea Tibiscum din Timișoara în
colaborare cu Giovanni Ratinoti de la
Universitatea L’Orientale din Napoli la
care s-au alăturat cadre universitare
de la Universitatea din Lisabona, Uni­
ver­sitatea Jagiellona din Cracovia, Uni­
versitatea Tehnologică din PEREIM –
Columbia și Universitatea Babeș-Bolyai.
Gheorghe GRIGURCU ne infor-
mează în textul său că îi face plăcere
să-l citească pe Barbu Cioculescu.
Lucian-Vasile Szabo ne prezintă
faptul că poetul, publicistul și omul po-
litic Alexandru Macedonski a fost ares-
tat datorită atacurilor sale din presă
împotriva lui Carol I în anul 1875.
Pentru exemplificare redăm o
poezie ale căror versuri sunt modes-
Atitudini
te din punct de vedere estetic însă au
o încărcătură protestatară.
„Jos tiranul ce domnește,
Care legi disprețuiește
Și vrea lanțuri să ne dea
Vodă care.......
Vodă care........
Crudul Vodă Caragea”
Domnitorul Carol I care ne știe
că nu avea umor, s-a simțit ofensat
și la 22 martie 1875 a ordonat
ca poetul ziarist să fie reținut la
CRAIOVA, fiind adus între baionete
ca un delicvent în capitală.
Al. Macedonski a fost trimis în
judecată pentru delict de presă, a
fost apărat de 17 apărători pentru
care M. Fleva, Ioan Câmpineanu,
Pantazi Ghica sau Mihai Perekyde. În
final poetul jurnalist cu aspirații po-
litice a fost achitat, după ce a stat trei
luni întemnițat la VĂCĂREȘTI.
Foarte interesant este textul lui
Alexandru SERES care ne prezintă po-
vestea unei fotografii celebre Cioran,
Eliade și Ionescu în cocheta piațetă din
PARIS numită FURSTEMBERG.
Locul unde aceștia au fost foto­
grafiați este de notorietate, acesta a
servit drept cadou și unor filme, cel
mai cunoscut fiind vârsta inocenței
a lui Martin SCORSESE. Fotografia a
fost făcută în anul 1977 de către fo-
tograful Louis MONIER.
Dunărea de jos
nr. 183 mai 2017
Acest număr are ca tematică
scriitorii sinucigași și începe cu au-
torul romanului Bătrânul și marea
care în 1961 și-a zburat creierii cu o
pușcă de vânătoare, era un bețiv no-
toriu, suferea de mania persecuției și
îl bântuia teama de sărăcie.
Poate cel mai interesat caz mi
se pare cel al compozitorului Piotr
Ilici CEAIKOVSKI care, în 1893, cel
care era echivalentul versurilor lui
PUȘKIN, s-a sinucis.
A purtat două poveri greu de
purtat muzica și homosexulaitatea.
Ceaikovski făcea parte din familia
imperială, avea legături sexuale cu
indivizi din drojdia societății. A fost
obligat să se sinucidă. Iată ce spunea
țarul la moartea compozitorului „lu-
crurile tuturor tinerilor nu au nici o
valoare în raport cu un CEAIKOVSKI”.
Observăm că rușii erau fruntași
la sinucideri, dar nici americanii nu
se lăsau mai prejos. Amintim aici pe
Virginia Woolf, Silvia PLATH.
Dar și noi am avut sinucigașii
noștri ca Urmuz care în anul 1923 la
Atitudini
vârsta de 40 de ani și-a tras un glonț
în cap. Urmează apoi Dimitrie An-
ghel, știți cine era?
Soțul Nataliei Negru și avea un
frate care a fost libral și prefect de
PRAHOVA, urmează la rînd Ilarie
CHENDI prietenul lui G.Coșbuc, bi-
bliotecar al Academiei Române, ese-
ist și critic literar. Acesta este mai
original se sinucide prin DEFENE-
STRARE. Acum vine la rând o piesă
grea și anume Alexandru Odobescu
care aparent se sinucide în 1895
din dragoste pentru o profesoară de
geo­grafie Hortensia KEMINGER cu
30 de ani mai tînără decît el.
Am spus aparent, căci în realita-
te afemeiatul ODOBESCU s-a sinucis
de RUȘINE căci a delapidat fondurile
societății de ARHEOLOGIE.
Individului nu-i lipsea nimic,
avea o soție frumoasă Sașa Prejbea-
nu, bogată care era fiica naturală a
generalului Pavel KISELEV și pe linie
maternă era membră a familiei ruse
BAGRATION.
Urmează apoi doi bețivi notorii
unul băutor de țuică la CAPȘA – e
de rîs pe vremea comuniștilor prin
anii 50 în acest renumit restaurant
unde șampania era la loc de cinste,
în 1950-1956 se consuma ȚUICĂ.
Auziți fraților pentru unii Făl-
ticenii este Florența a României din
punct de vedere literar.
Oare cum va fi denumit Ploieștiul
unde trăiește și activează „aromâ-
nul” Dan GULEA nominalizat la Pre-
miile Uniunii Scriitorilor pentru anul
2016 pentru cartea „Margianliile
avan­gar­delor”. Oare așa de bun este
tipul? În fine să lăsăm asta. Urmează
la rând țăranul din Teleorman bă­
utor de Wiski, numesc aici pe Marin
Preda autorul „Moromeților”, al
„Celui mai iubit dintre pământeni”
și al „Delirului”, care practic era un
răsfățat al regimului, foarte apreciat
de CEAUȘESCU.
Cazul lui Ștefan Augustin Doinaș
mi-a stârnit simpatia nu atât el cât soția
sa Sabrina Irinel LICIU care atunci când
scriitorul a fost închis pentru ceva ani
nu s-a dezis de el, nu a divorțat cum fac
și au făcut multe PARAȘUTE, din contră
l-a iubit profund și a luptat pentru el.
Asta da femeie.
Despre M. Eminescu se spune
că dorea să se călugărească, a prac-
ticat o vreme cerșetoria, credea că
este reîncarnarea lui MATEI BASARAB
și că vorbește 64 de limbi. În în­che­iere
afirmăm că SINUCIDEREA pe lân­gă
cauzele medicale care împinge individul
la acest act după SHOPENHAUER era o
formă de PROTEST.
N-ar fi rău să practice sinucide-
rea și pese­diștii în MASĂ, pentru că
au înșelat idealurile celor mulți.
România literară
nr. 22, 19 mai 2017
Eugen Munteanu ne vorbește în
amplul său text despre o regretabilă
impostură universitară practicată de
universitari cu staif pe seama unui
reputat specialist Eugenia COSERIU
(1921-2002). Mă tot întreb, oare ce
ar ieși la iveală dacă s-ar scormoni
și în lumea universitarilor din țară
numai pe târâm științific. Cred că
ne-am îngrozi. O idee tot ne facem
numai din ce am aflat despre Gabriel
Oprea. Care când îl auzi vorbind la
TV ai impresia că este nu sfertodoct
ca orice militar ci și semianalfabet.
La rubrica „Restituiri” Nicolae
SCURTU publică trei epistole adresate
lui Titu Maiorescu (1840-1917) de
către poetul MIHAI CODREANU (1876-
1957) în perioada 1901-1905, care ni-l
pune pe Titu Maiorescu în postura de
îndrumător al tinerilor scriitori.
La rubrica „Cronica literară”
coordonată de Nicolae Manolescu,
acesta ne arată „unde duce lipsa
de acuratețe științifică”pornind de
la Dicționarul de critică și teorie
literară precum și dicționarul se­
lec­tiv de critici literari și eseiști ro-
mâni, publicat de Iulian Boldea, Al.
Cistelecan, Cornel Moraru, la Tg.
Mureș în anul 2016. Știți de ce nu
are „acuratețe științifică”, cred eu că
în paginile acestor dicționare nu se
regăsesc critici și eseiști ploieșteni
gen Dan Gulea pe care dacă ar trece
în învățămîntul academic elevii lui
nu l-ar regreta.
Sunteți informați despre un eve-
niment de excepție care a avut loc la
ARAD și anume Colocviul Național al
Revistelor de Cultură.
Văzând lunga listă a revistelor
invitate la acest colocviu devenit
deja tradițional, am constatat că nu
a fost invitat redactorul șef Bobiță
Stoicescu al „Gazetei Cărților” de
la Biblioteca Județeană PRAHOVA.
Oare organizatorii nu știu ce valoare
științifică literară, etc are distinsul
inginer împreună cu șefa lui, sau l-au
omis lucru impardonabil. Protestați,
băieți, nu se poate să nu vă ia nimeni
în seamă.
35
Mircea COLOSENCO se ocu-
pă în grupajul său de operele lui C.
Brâncuș ridicate la Tg-Jiu, momente
simbolice intrate cu brio în istoria
planetară de vârf a artelor plastice.
Ion BUZAȘI se ocupă în textul
său de un reprezentant al dinastiei
culturale a Mureșenilor și anume Ia-
cob Mureșeanu (1857-1917).
Mihaela Albu ne prezintă în eru-
ditul său text legătura pe care o au
epistolele, jurnalele, corespondența
între literatură și document, pornind
de la volumul de corespondență ale
lui VINTILĂ HORIA.
Mi-a atras atenția o notă de
la rubrica „Ochiul magic”realizată
presupun de către N. Manolescu, din
care aflăm că la Biblioteca Județeană
NEAMȚ, director era un valoros
scriitor Adrian Alui Gheorghe.
Așa ar trebui să fie și la PRAHO-
VA dacă nu e scriitor măcar un absol-
vent de UMANIOARE.
Observ că în paginile revistei a
apărut un articol cu ceva accente cri-
tice. Când îl vei scoate din colectivul
de redacție pe autor? Hai, nu fi ipo-
crit, nu juca la două capete.
Oare Consiliul Județean nu vede
ce mare „somitate” culturală ești,
Bobiță?
In privința poeziilor lui Vasile Voi-
culescu, ai lasat-o în coadă de pește.
Romanul vieții tale despre Radu
Tudoran l-ai amânat sine die, poate
te vei ocupa de el când te vei muta în
casa de lut a strămoșilor tăi.
Bine că promovezi în revistă o
serie de Masoreti marxiști care au
făcut din istoria Prahovei o cloacă.
O revistă își dovedește valoarea
când citim pe copertă numele cola-
boratorilor de certă valoare, care au
lăsat și lasă urme adânci în istoria și
cultura prahoveană.
O revistă de cultură sau literară
este unul dintre cele mai fidele indi-
catoare privind creativitatea auto-
rilor din spațiul cultural ploieștean.
Din revista „Gazeta Cărților” nu
aflăm cum evoluează un stil sau o
ten­dință stilistică generală, deoarece
redactorul-șef Bobița Stoicescu nu
are experiența necesară în domeniu,
adică nu este o personalitate pentru
a coagula forțele culturale locale și
să manifeste obligatoriu spirit critic.
Bobița nu are autoritatea de a consa-
cra un text sau o carte, el aplatizează
actul cultural.
36
Evenimente Culturale
urmare din pagina 17
• 17.07 – S-a născut maestrul eme-
rit al sportului, fotbalistul Gheorghe
Pahonţu (1933-1986);
• 17.07 – 70 de ani de la naşterea prof.
univ. dr. în istorie şi omului politic Petre
Țurlea (1947, Filipeştii de Pădure-Ph);
• 17.07 – 45 de ani de când funcţio-
nează Casa de Cultură a Sindicatelor
Ploieşti (1972);
• 17.07 – Se naşte poetul Vasile Ioan
Ciutacu (1948, Comarnic);
• 18.07 – 200 de ani de la moartea
scriitoarei Jane Austen (1755-1817);
• 19.07 – 135 de ani de la naşterea fi-
lozofului Ştefan Zeletin (1882-1934);
• 19.07 – 95 de ani de la primul meci al
echipei de tenis a României în „Cupa
Davis” (cu India) (1922);
• 19.07 – Se naşte tenismenul Ilie Năs-
tase (1946);
• 19.07 – Se naşte pianista şi publicis-
ta Miruna Maria Negrea (1954);
• 19.07 – 60 de ani de la moartea scrii-
torului Curzio Malaparte (1898-1957);
• 19.07 – S-a născut critical literar şi
eseistul conf. univ. Mircea Vasilescu
(1960, Ploieşti);
• 20.07 – 145 de ani de la naştere geo-
logului şi geografului Gheorghe Mun-
teanu-Murgoci (1872-1925);
• 20.07 – 90 de ani de la moartea rege-
lui Ferdinand I (1865-1927);
• 20.07 – 80 de ani de la moartea fizicia-
nului Guglielmo Marconi (1874-1937);
• 20.07 – Se naşte profesorul-arhi-
tect Toma T. Socolescu (1883, Plo-
ieşti-1960, Buc.);
• 20.07 – Se naşte prof. univ. dr. Matilda
Caragiu Marioţeanu (n. 1927-2009);
• 20.07 – Astronautul Neil Armstrong
este primul pământean care coboară
pe suprafaţa Lunii (1969);
• 21.07 – Se naşte scriitorul Vasile
Alecsandri (1821-1890);
• 21.07 – Se naşte astronomul Constan-
tin Pârvulescu (1890, Ploieşti-1945),
Cetăţean de Onoare al municipiului
Ploieşti, post mortem;
• 21.07 – 110 ani de la moartea pic-
torului Nicolae Grigorescu (1838?-
1907, Câmpina);
• 22.07 – Se naşte scriitorul George
Moroşanu (1911-1988, Ploieşti);
• 22.07 – Ia fiinţă Organizaţia Mondială
a Sănătăţii (OMS) (1946), funcţionând
efectiv la Geneva din aprilie 1948. Ro-
mânia este membră a OMS din 1948;
• 22.07 – 65 de ani de la naşterea P.F.
Daniel Ciobotea, Patriarh al B.O.R.
(1951);
• 23.07 – 260 de ani de la moartea
compozitorului Domenico Scarlatti
(1685-1757);
de Marian Chirulescu
• 23.07 – Se naşte sculptoriţa Liana
Cornelia Axinte (1943, Ploieşti);
• 23.07 – 60 de ani de la moartea scri-
itorului Giuseppe Tomasi di Lampe-
dusa (1896-1957);
• 24.07 – 215 ani de la naşterea scri-
itorului Alexandre Dumas-père (“ta-
tăl”) (1802-1870);
• 24.07 – 80 de ani de la moartea me-
dicului psihiatru Alexandru A. Obre-
gia (1860-1937);
• 24.07/06.08–20.08 – 100 de ani de
la bătăliile de la Mărăşeşti, desfăşurate
în trei etape (1917);
• 24.07 – Se naşte poeta Cătălina Ene
(n. 1984, Câmpina);
• 25.07 – 190 de ani de la naşterea in-
stitutorului, autorului şi omului de
cultură Ioan P. Eliade, (1827-m.?);
• 25.07 – 80 de la moartea prof. Nico-
lae C. Săruleanu (pseud. Sabin Mir.
Nicoriţă) (1851, Ploieşti-1937);
• 25.07 – S-a născut învăţătorul şi pu-
blicistul Dumitru I. Brezeanu (1868,
com.Teişani-Ph.-1959);
• 26.07 – 80 de ani de la naşterea poe-
tului Cezar Baltag (1937);
• 26.07 – Se naşte scriitorul Emil M.
Pintilie, militar de carieră (1939)
• 27.07 – 110 ani de la naşterea lexico-
grafului Lucian Predescu (1907-1983);
• 27.07 – 150 de ani de la naşterea
compozitorului şi pianistului Enrique
Granados (1867-1916);
• 27.07 – S-a născut scriitorul Adrian
D. Costache (1944, com.Tătaru-Ph.);
• 27.07 – România devine membră
UNESCO (1956);
• 27.07 – Se naşte scriitorul Sorin Stoica
(1978, com. Băneşti-Ph.-2006, Buc.);
• 28.07 – 90 de ani de la naşterea şahis-
tului şi ziaristului sportiv Ion Oprescu
(1926, Ploieşti-2012, Ploieşti);
• 29.07 – Ziua Imnului Naţional al Ro-
mâniei (intonat prima oară la Rm.
Vâlcea, în 1848);
• 29.07 – Se naşte eseistul Nicolae Ste-
indardt (1912-1989);
• 29.07 – 90 de ani de la naşterea me-
dicului, scriitorului şi publicistului
Ion Neagu (1927, com. Drajna, Ph. –
sat Ogretin);
• 29.07 – S-a născut istoricul şi scrii-
torul Petru Demetru Popescu (1929,
com.Vâlcăneşti-Ph.);
• 29.07 – Se naşte poeta Camelia Iulia-
na Radu (1959);
• 30.07 – S-a născut dr. în filologie, muze-
ograf Jenica Tabacu (1968, Câmpina);
• 31.07 – S-a născut pictorul Nicolae Va-
silescu (1915, Ploieşti-1998, Ploieşti);
• 31.07 – Se naşte preotul Ştefan L.
Muşat (1957, com. Ciorani-Ph.).
Atitudini
CUPRINS
Scrisori deschise: O relaţie
de prietenie spirituală (XVII),
Traian D. Lazăr ............................. 1, 25
Prahovenii şi cinstirea eroilor
pentru unitatea naţională (I),
C-tin Dobrescu......................................2
Cnezatele şi voievodatele
româneşti, I. Şt. Baicu ................ 3, 19
Creştinismul şi viaţa statală
romană şi postromană la nordul
Dunării şi în Dobrogea: sec. II-VII,
I. Şt. Baicu ...............................................4
Cronică: O lucrare care depăşeşte
cadrul de aforismizare a istoriei
Ploieştiului, C-tin Dobrescu ............5
Evgheni Evtuşenko (III),
Şt. Dimitriu ..................................................6
Tudor Arghezi – Psalmii,
Ion Bălu ...................................................8
Galeria marilor epigramişti:
Dimitrie Jega, C-tin Tudorache ......9
Răsfoiri şi comentarii,
C-tin Tudorache ................................11
Interviu cu Nicolae Mandrea,
rectorul UNATC I.L. Caragiale
Bucureşti şi cu actorii Marius
Nicolae şi Ioan Coman....................13
Focşanii la 1909-1912 (IV),
C-tin Dobrescu...................................14
Eseu: Textul autotelic,
Mădălina Ştefan ................................15
Vedere de la revedere,
Daniel Mihu ..............................................16
Evenimente culturale (iulie),
Marian Chirulescu.................... 17, 36
Un balet literar, Traian
D. Lazăr ............................................18, 23
Săli de spectacole ploieştene (II),
C-tin Dobrescu...................................21
Un poet câmpinean uitat:
Mircea Dăscălescu-Mugur,
C-tin Dobrescu...................................24
Note de călătorie: Republica
Moldova, Transnistria (II),
Elena Trifan ........................................26
Avionul de hârtie: Concursul
naţional de proza scurtă ...............28
Parada revistelor,
C-tin Dobrescu...................................32