\ .-.
'■''■
...'■''. ' /
Legenda albinei
de George Coşbuc
G. Coşbuc prelucrează legenda populară Legenda albinei, în care explică
motivul pentru care albina trăieşte în colectivitatea semenelor ei, iar păianjenul
trăieşte singur. Povestirea este simplă, dar cu un adînc tîle moral.
O femeie săracă avea doi copii, un băiat şi o fată. Ei pleacă în lume spre a-şi
cîştiga cele necesare traiului. Băiatul intră ucenic la un ţesător de pînză, iar fata
cară pietre pentru zidari. în ceasul morţii, mama îşi cheamă copiii la căpătîi.
Fata a venit imediat, dar băiatul nu a vrut să vină. Mama 1-a iertat, dar după
moartea ei fata s-a prefăcut în albină, iar băiatul în păianjen. Sfîrşitul legendei
explică pe înţelesul omului simplu deosebirea între felul de viaţă al
păianjenului şi al albinei.
Şi de atunci Păianjenul trăieşte singur, veşnic singur, fără frate, şi fără surori, şi fără părinţi. El
fuge de lumină şi veşnic îşi ţese pînza prin locuri întunecoase, şi e tot posomorit şi supărat; iar
oamenii îl urgisesc şi, oriunde îl află, îi strică pînza şi pe el îl fugăresc şi-1 omoară.
Iar ALbina, de atunci, e veselă şi toată ziua zboară de pe o floare pe alta şi trăieşt-e ou părinţii
ei şi cu fraţii ei şi ou surorile la un loc. Oamenii o iubesc şi o văd cu drag, căci ea' cu toţi îşi
împărţeşte ceea ce adună şi tuturor-le dă mierea ei...
Privighetoarea
de Afexandru Odobescu
Scriitorii, inspirîndu-se din tradiţiile populare, au creat legende valoroase nu
numai pentru ideea morală pusă la baza lor, cît şi pentru realizarea lor artistică.
Astfel Alexandru Odobescu publică în Cartea de citire pentru clasa a Ill-a
urbană, elaborată de G. Coşbuc, legenda Privighetoarea. Aceasta este demnă
de remarcat nu numai pentru caracterul ei educativ şi pentru păstrarea
specificului legendelor populare, cît mâi ales pentru arta stilului.
Eroina legendei este „o fetică măruntă, sărăcuţă şi ruşinoasă, care vorbea şi
cînta aşa de frumos, încît toată lumea o asculta cu drag". Pentru alesele şi
deosebitele ei calităţi, era pizmuită de „o domniţă bogată, mîndră şi
răutăcioasă".
Intr-o zi, pe cînd amîndouă fetele erau poftite la un mare ospăţ, domniţa cea
bogată şi rea ascunse un colac mare de la masă şi începu să
78
strige că hoaţa fusese fata cea săracă. Aceasta, ruşinată de învinuirea nedreaptă
ce i se adusese, se prefăcu într-o privighetoare. Astfel putu descoperi colacul
ascuns de fata cea bogată şi cu glasul ei melodios de privighetoare se
dezvinovăţi aşa:
Iată, iată ! aceasta, aceasta a furat, a furat colacul, colacul ; n-o iertaţi, n-o iertaţi, să-şi facă,
să-şi facă, placul, placul ; Căutaţi-o, căutaţi-o, la spate, la spate, că ea. că ea, 1-a pitit, 1-a pitit, şi
vina, şi vina, pe mine, pe mine, a zvîrlit, a zvîrlit. Iute, iute, prindeţi, prindeţi tîlharul, tîlharul, căci
eu, căci eu, iute, iute, în luncă, în luncă, am fugit, am fugit.
In cuvintele fetei, transformată în privighetoare, Odobescu a reprodus prin
repetiţii.şi prin onomatopeele create cântecul acestei păsări. Astfel se realizează
caracterul atractiv al legendei şi deosebita valoare artistică. Iar ideea că „adevărul
iese întotdeauna la lumină" îi atribuie şi ( o valoare educativă.
^ Stiglefele
de Mihail Sadoveanu
Şi marele povestitor Mihail Sadoveanu a creat, după model popular, legenda
Stigletele. Într-o iarnă deosebit de aspră, cînd frigul cel năprasnica
înspăimîntase tot neamul zburătoarelor, pajura, împărăteasa cea bătrînă, a
socotit că, pentru a. nu pieri de frig, era nevoie ca o pasăre să aducă un grăunte
de foc de la soare. Tot soborul păsăresc găseşte foarte înţelept sfatul
împărătesei, dar nu se încumetă nici una să plece : unele sub motiv că sînt
nevolnice, altele că sînt de nepreţuit folos neamului păsăresc pe pămînt.
Atunci, stigletele, care „era cel mai mic şi mai mişel din tot neamul, se arătă
convins şi ieşi înainte cu sfială", oferindu-se să se duca el... — ...el flutură din
aripioare spre cerul senin. A mers aşa multă vreme, netrudit şi hotărît, pînă ce intră în vîrtejul
soarelui. înaintea lui, în volbură albă, fierbea. un cuptor nemărginit şi orbitor. Şi el părea un fir de
funingine rătăcită. însufleţit în cea din urmă sforţare, se avântă pînă la izvorul focului veşnic şi
prinse o-rază.
Raza de soare trimisă de el pe pămînt începu sa topească nămeţii, în curînd
începură să curgă apele şi apărură ostroave de iarbă. Cînd stigletele ajunse pe
pămînt, „cele dintîi flori îşi ridicau cupele albe din frunzele moarte". Toate
păsările fură cuprinse de bucuria căldurii blînde1 a începutului de primăvară.
Stigletele însă coborî cu penele arse şi atunci toate păsările se hotă rîră să-1
îmbrace cu un vestmânt nou :
79