Vous êtes sur la page 1sur 11

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA “DREPT”

Referat
Tema: Atribuțiile Ofițerului de urmărire
penală Procurorului și Judecătorului de
instrucție la efectuarea acțiunilor procesual
penale

Realizat : Liulca Vasile


Grupa: 403

Controlat: Prodan Svetlana

Chișinau 2018
Cuprins:
1. Noţiuni generale
2. Noţiune şi formele competenţei organului de urmărire penală.
3. Efectuarea urmării penale de către procuror

4. Rolul organizatoric al conducătorului organului de urmărire penală


5. Verificarea competenţei şi cazurile urgente
6.Acţiunile efectuate de către alte organe de constatare
7. Atribuțiile Judecătorului de instrucție
1. Noţiuni generale

Urmărirea penală presupune activitatea de efectuare a cercetărilor asupra unui caz


în urma căruia se administrează probe. Organul de urmărire penală trebuie să
efectueze toate acţiunile în limitele legii pentru a putea descoperi fapta, cît şi
persoana care a săvîrşit această faptă. La fel, organul de urmărire penală realizează
acţiuni în vederea realizării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a
bunurilor dobîndite ilicit. Organul de urmărire penală anunţă imediat procurorul
despre infracţiunea săvîrşită şi despre începerea acţiunii de urmărire penală.
Urmărirea penală se efectuează de către ofiţerul de urmărire penală a organului de
urmărire penală propriu-zis. Urmărirea penală are un conducător, numit în modul
stabilit de lege. Uneori, aceste atribuţii a conducătorului organului de urmărire
penală sunt exercitate de ofiţerul de urmărire penală. Conducătorul urmăririi penale
exercită un control asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire
a infracţiunilor, i-a măsuri pentru a asigura sub toate aspectele, complet şi obiectiv
urmărirea penală.
În exercitarea atribuţiilor sale, conducătorul organului de urmărire penală:
 transmite ofiţerului de urmărire penală spre soluţionare sesizările şi materialele
referitoare la săvîrşirea infracţiunilor;
 repartizează, prin rezoluţie, ofiţerilor de urmărire penală cauzele penale pentru
efectuarea urmăririi penale;
 dispune, cu încuviinţarea procurorului, efectuarea urmăririi penale de către mai
mulţi ofiţeri de urmărire penală;
 retrage, prin ordonanţă, materialele şi cauza penală de la un ofiţer de urmărire
penală şi le transmite altui ofiţer de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi
penale, aducînd acest fapt la cunoştinţă procurorului care conduce urmărirea
penală;
 este în drept să-şi reţină sesizările, cauzele penale pentru efectuarea urmăririi
penale personal, adoptînd o ordonanţă de primire a cauzei. În acest caz, îi revin
atribuţiile ofiţerului de urmărire penală;
 înaintează procurorului demersuri cu privire la anularea unor acte juridice
nelegitime ale ofiţerului de urmărire penală;
Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic superior, este în drept să
solicite, în baza sesizării procurorului, organului ierarhic inferior, cauzele penale,
pentru control.
Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic inferior este obligat, în baza
sesizării procurorului, să pună la dispoziţia conducătorului organului de urmărire
penală ierarhic superior cauza penală pentru control, aducînd în prealabil acest fapt
la cunoştinţa procurorului care conduce urmărirea penală.
Materialele şi cauzele penale repartizate unui ofiţer de urmărire penală pot fi
transmise altui ofiţer de urmărire penală în cazul:
 transferării, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a ofiţerului
de urmărire penală, potrivit legii;
 absenţei ofiţerului de urmărire penală, dacă există cauze obiective care justifică
urgenţa şi care împiedică rechemarea sa;
 lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;
 constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor
persoanelor participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni
ireparabile în procesul de administrare a probelor.
În cauzele penale, atribuţiile de conducător a organului de urmărire penală le
execută ofiţerul de urmărire penală din M.A.I., Serviciul Vamal, C.N.A., numit în
modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.
Ofiţerul este persoana care, în numele statului şi limitele competenţei sale,
efectuează urmărirea penală în cauze penale şi exercită acţiuni prevăzute expres de
lege. Atribuţiile acestuia sînt:
 Asigură înregistrarea sesizării privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni,
atunci cînd sesizarea nu a fost înregistrată de conducătorul organului de urmărire
penală.
 Poartă răspundere pentru efectuarea urmăririi penale.
 Propune procurorului de a înainta în instanţa de judecată demersul, în vederea
obţinerii autorizaţiei de efectuare a acţiunilor procesual penale, a măsurilor
speciale de investigaţii sau măsurile procesuale de constrîngere, care se efectuează
doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
 Citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori.
 Cercetează şi fixează în modul stabilit, locul săvîrşirii infracţiunii, efectuează
percheziţii, ridică obiecte şi documente, etc.
 Înfăptuieşte toate măsurile de investigaţii cu privire la fapta social – periculoasă.
 Adoptă ordonanţe referitor la cererile persoanelor participante la proces, în
legătură cu cauza penală.
 Soluţionează recuzarea interpretului, traducătorului, specialistului, expertului.
 Propune alegerea, prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor preventive,
eliberarea bănuitului reţinut, pînă cînd instanţa nu autorizează reţinerea acestuia.
 Prezintă procurorului în scris, toate probele administrate.
Cerinţele ofiţerului de urmărire penală, legate de efectuarea urmăririi penale, în
condiţiile legii, sînt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice. În
exercitarea atribuţiilor sale, el îşi alege mijlocul de realizare a acestora, excepţie
fiind cazurile cînd legea prevede modalitatea executării. Dacă ofiţerul de urmărire
penală nu este de acord cu decizia sau indicaţia conducătorului organului de
urmărire penală ori a procurorului privind efectuarea unor acţiuni de urmărire
penală, atunci ofiţerul de urmărire penală, o va contesta, într-un termen de maxim
3 zile, înaintînd procurorului care conduce urmărirea penală sau procurorului
ierarhic superior, toate materialele care se referă la urmărirea penală, inclusiv şi
obiecţiile sale scrise.
2. Noţiune şi formele competenţei organului de urmărire penală.

Competenţa organului de urmărire penală are 2 înţelesuri:


a) Prin competenţă, se înţeleg drepturile şi obligaţiile organului de urmărire penală
de a proceda la urmărirea penală în anumite cauze penale.
b) Prin competenţă de înţelege repartizarea legală a cauzei penale în cadrul
atribuţiilor unui anumit organ de urmărire penală.
Stabilindu-se competenţa organului de urmărire penală, se stabileşte totodată şi
atribuţiile, acţiunile şi modul în care organul de urmărire penală trebuie să
acţioneze.
Există următoarele forme de competenţă a organului de urmărire penală:
a. Funcţională – prevede cadrul de atribuţii ce revine fiecărui organ de urmărire
penală în raport cu atribuţiile procurorului şi a judecătorului de instrucţie.
b. Materială – este determinată de obiectul cauzei penale, adică de acţiunea ilicită
care a dus la săvîrşirea infracţiunii. La art. 266, este prevăzută competenţa
organului de urmărire penală al M. A. I. Organul de urmărire penală al M.A.I.
efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu revine prin lege în
competenţa altor organe de urmărire penală sau îi revine în competenţa M.A.I. prin
ordonanţa procurorului. Art. 268, prevede competenţa organului de urmărire
penală a Serviciului Vamal, care efectuează urmărirea penală în privinţa
infracţiunilor prevăzute în Codul Penal. Exemplu: contrabanda. La art. 269,
organul de urmărire penală al C.N.A., efectuează urmărirea penală în privinţa
infracţiunilor prevăzute în Codul Penal. Exemplu: dare de mită, corupere pasivă,
etc.
c. Personală – Procurorul va exercita urmărirea penală la infracţiunile săvîrşite de:
 Preşedintele ţării;
 Deputaţi;
 Membri ai guvernului;
 Judecători;
 Procurori;
 Executori judecătoreşti;
 Ofiţeri de urmărire penală;
 Minori;
 Infracţiuni de tortură;
 Tratament inuman, etc.
În situaţia respectivă, organ de urmărire penală va fi procurorul.
d. Teritorială – este determinată de locul săvîrşirii infracţiunii, competenţa
organului de urmărire penală în acest sens ţinînd cont de harta administrativ
teritorială a Republicii Moldova.
3. Efectuarea urmării penale de către procuror

La examinarea sesizărilor, petiţiilor şi materialelor parvenite în Procuratură de la


persoane fizice şi juridice, precum şi la autosesizare în cazul investigaţiilor
efectuate din oficiu, procurorul, în limita competenţei sale, decide care vor fi
acţiunile ulterioare, adică de a începe sau nu urmărirea penală sau de a aplica alte
sancţiuni prevăzute de lege.
Pentru asigurarea aplicării legii penale de către organele de urmărire penală,
procurorul conduce urmărirea penală, acţionează conform Codului de procedură
penală, ale altor acte normative, precum şi ale actelor internaţionale, după
necesitate.
4. Rolul organizatoric al conducătorului organului de urmărire penală

La constatarea infracţiunilor şi a făptuitorului în urmărirea penală, organul de


urmărire penală se află într-un raport cu alte servicii ale M.A.I. şi cu alte organe de
drept. Ofiţerul de urmărire penală, în procesul efectuării urmăririi penale, trebuie
să colaboreze şi cu alte organe, relaţii de reciprocitate care sunt bazate pe lege şi
care au loc în activitatea organelor şi persoanelor cu funcţii de răspundere ce
asigură o bună îmbinare a atribuţiilor, metodelor şi mijloacelor proprii.
Sarcinile şi scopurile care stau în faţa organelor de drept, trebuie să fie bazate pe
următoarele principii:
1. Legalităţii, adică respectarea legislaţiei pe tot parcursul urmăririi penale.
2. Planificării. Înainte ca organul de urmărire penală să intre în raport cu alte
organe, trebuie să stabilească anumite planuri care trebuie să fie:
a) Curente – care vizează activitatea curentă (la zi) a organului de urmărire penală;
b) De perspectivă – care vizează activitatea planificată în viitor a organului de
urmărire penală;
c) Comune – care vizează colaborarea cu alte organe de urmărire penală, acest plan
fiind aprobat în comun.
Acestea pot fi întocmite pe zile, săptămîni, luni sau pe toată perioada urmăririi
penale. Elaborarea planurilor este necesară mai ales în cazul infracţiunilor grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave. Planurile pot fi:
a) Unice – care sunt stabilite de comun acord;
b) Separate – care sunt stabilite de fiecare organ aparte.
3. Realizarea operativă a scopului propus, adică realizarea imediată, în termeni
rezonabili a scopurilor propuse pentru urmărirea penală.
4. Iniţiativei, adică organul de urmărire penală trebuie să dea dovadă de iniţiativă
în urmărirea penală.
5. Informării tuturor membrilor grupului de urmărire penală despre împrejurările
care pot avea importanţă pentru descoperirea infracţiunii.
6. Păstrării în taină a informaţiilor operative şi a informaţiilor de urmărire penală.
Pentru a ridica nivelul de conlucrare dintre serviciul de urmărire penală cu alte
servicii, conducătorul subdiviziunii respective este obligat să întreprindă
următoarele măsuri:
a. Să ţină la control permanent şi să analizeze activitatea grupului operativ de
serviciu;
b. Să ia la control strict cauzele penale complicate şi voluminoase şi să dispună
constituirea grupelor de ofiţeri de urmărire penală, în componenţa cărora să fie
incluşi şi ofiţerii operativi.
c. Să se implice în elaborarea planurilor privind acţiunea de urmărire penală şi
măsurile operative de investigaţie.
d. Să organizeze şedinţe comune cu serviciile operative pentru stabilirea
obiectivelor în ce priveşte descoperirea infracţiunilor;
e. Să controleze calitatea şi termenii executării de către inspectorii operativi a
însărcinărilor cu scoaterea în evidenţă a neajunsurilor;
f. Să întreprindă măsuri ca organul de urmărire penală să folosească pe larg
evidenţele operative şi sistemele de căutare operativă.
5. Verificarea competenţei şi cazurile urgente

Verificarea competenţei. Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în


modul prevăzut de art. 262 este obligat să-şi verifice competenţa. Sesizarea se face
prin:
1. plîngere;
2. denunţ;
3. autodenunţ;
4. depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a
bănuielii rezonabile cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni.
Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea
penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită
conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.
Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil.
Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care
exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic
superior.
Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală
trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie
efectuată de un alt organ similar.
În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de
urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul
ierarhic superior.
În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate
dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de
urmărire penală.
Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării
urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă
motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală,
indiferent de competenţă.
6.Acţiunile efectuate de către alte organe de constatare
Organele de constatare, competenţa şi acţiunile acestora. Organele de constatare
sînt:
1. poliţia – pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe
de constatare;
2. Poliţia de Frontieră – pentru infracţiuni atribuite prin lege în competenţa sa;
3. Centrul Naţional Anticorupţie – pentru infracţiuni date prin lege în competenţa
sa;
4. Serviciul Vamal – pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
5. Serviciul de Informaţii şi Securitate – pentru infracţiuni ale căror prevenire şi
contracarare îi sînt atribuite prin lege;
6. comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare –
pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele
supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de
muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de
îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a
unităţii, formaţiunii, instituţiei;
7. şefii instituţiilor penitenciare – pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie,
în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de
condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate – în cazurile
referitoare la persoane cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter
medical;
8. comandanţii de nave şi aeronave – pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp
ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi
aeroporturilor;
9. instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie – pentru infracţiuni
de audienţă (fapte socialmente periculoase săvârşite în sala de şedinţă în timpul
dezbaterilor judiciare).
Organele menţionate au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul,
să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru
constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să
procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă
amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile
efectuate şi circumstanţele constatate.
Actele de constatare întocmite, împreună cu mijloacele materiale de probă, se
predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei,
Poliţiei de Frontieră, Centrului Naţional Anticorupţie şi Serviciului Vamal –
organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, Centrului Naţional Anticorupţie, Serviciului
Vamal, iar de către celelalte organe de constatare – procurorului, pentru începerea
urmăririi penale. În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare, cu
excepţia organelor specificate la lit. g, C.P.P. ofiţeri de urmărire penală,
colaboratori de poliţie şi colaboratori ai organelor care desfăşoară activitate
specială de investigaţii), actele de constatare, mijloacele materiale de probă şi
persoana reţinută se predau organului de urmărire penală sau procurorului imediat,
dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul reţinerii de facto a acesteia.
Comandanţii de nave şi aeronave transmit procurorului procesele-verbale privind
acţiunile efectuate, mijloacele materiale de probă şi, după caz, persoana reţinută
imediat după ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul Republicii
Moldova. În cazul în care escortarea în Republica Moldova a persoanei reţinute
prezintă pericol pentru securitatea navei, aeronavei, echipajului sau pasagerilor
acestora, comandanţii lor sînt în drept, în conformitate cu tratatele internaţionale la
care Republica Moldova este parte, să predea această persoană autorităţilor
competente ale statului pe al căror teritoriu nava a ancorat sau aeronava a aterizat.
7. Atribuțiile Judecătorului de instrucție
Judecătorii de instrucție examinează și demersurile procurorului privind arestarea
persoanelor în faza urmăririi penale. Admiterea demersurilor de arestare are loc, de
regulă, în lipsa unei analize detaliate a motivelor pentru arestare. De regulă, în
demersul de arestare este reprodusă acuzația adusă persoanei, iar în
compartimentele cu privire la bănuiala rezonabilă și justificarea arestării sunt
reproduse prevederile CPP22. Un studiu23, care s-a bazat pe studierea a 652 de
dosare privind procedurile de arestare examinate de judecătorii de instrucție între 1
iulie și 31 decembrie 2011, a constatat următoarele: a) în circa 50% de dosare,
judecătorii de instrucție au admis demersurile procurorilor de aplicare și prelungire
a aresturilor depuse cu încălcarea termenelor prevăzute de CPP (3 ore până la
expirarea reținerii și, respectiv, 5 zile până la expirarea mandatului de arest dispus
anterior); b) în mai mult de 60% din dosare, procesele-verbale nu conțineau nicio
informație cu privire la durata ședinței de judecată la care a fost examinat demersul
de autorizare a arestării. În circa jumătate din cauzele în care a putut fi stabilită
durata ședinței, examinarea demersului a durat până la 30 de minute; c) deși în
multe cazuri nu au fost anexate probe la demersurile de arestare, demersurile au
fost admise de judecătorul de instrucție. În aproximativ 31% din numărul total al
dosarelor de arestare studiate, există probe care confirmă că judecătorului de
instrucție i-au fost prezentate și materialele dosarului penal. Deși aceasta
contravine CEDO, judecătorii refuzau accesul apărării la materialele cauzei penale
prezentate de procuror, invocând confidențialitatea urmăririi penale; d) în mai
puțin de 45% de încheieri ale judecătorilor de instrucție de aplicare și prelungire a
mandatelor de arest, a fost invocată bănuiala rezonabilă privind săvârșirea
infracțiunii, deși aceasta este o condiție obligatorie pentru arestare27; e) în doar
28.5% de încheieri ale judecătorilor de instrucție de aplicare și prelungire a
mandatelor de arest, a fost examinată alternativa pentru măsura de arestare, deși
arestarea nu poate fi dispusă dacă alte măsuri preventive se dovedesc a fi
suficiente28; f) în doar circa 40% de încheieri ale judecătorilor de instrucție de
aplicare și prelungire a mandatelor de arest, au fost examinate și combătute
argumentele părților29; g) în doar circa 30% de încheieri ale judecătorilor de
instrucție de aplicare și prelungire a mandatelor de arest, a fost invocată
jurisprudența CtEDO30. Până la 31 decembrie 2013, CtEDO a pronunțat 250 de
hotărâri în cauzele moldovenești în care a fost examinat irevocabil fondul. În 16
dintre aceste hotărâri, CtEDO a constatat motivarea insuficientă a hotărârilor
judecătorilor de instrucție prin care a fost autorizată arestarea. În patru hotărâri,
CtEDO a constatat că arestarea a avut loc în lipsa unei bănuieli rezonabile că
persoana ar fi putut comite infracțiunea de care este acuzată, iar în alte câteva
hotărâri, CtEDO a constatat că apărarea nu a avut acces la probele prezentate de
acuzare pentru arestare sau că martorii chemați de apărare nu au fost audiați. Deși
primele condamnări de acest gen au fost date de CtEDO încă în anul 2005, până la
acest moment situația în acest domeniu nu s-a schimbat esențial. După 2009,
numărul demersurilor de aplicare a arestării preventive a variat nesemnificativ.
Totuși, raportată la numărul total de cauze penale transmise în instanța de judecată,
rata demersurilor de arestare este într-o scădere lentă. Cu toate acestea, rata de
admitere a demersurilor de aplicare a arestării preventive variază în jurul cotei de
80%. Mai multe date statistice cu privire la procedurile de arestare sunt prezentate
în tabelul următor.
Controlul judiciar al activității judecătorului de instrucție Judecătorii de instrucție
adoptă încheieri care trebuie să fie motivate. De regulă, încheierile judecătorilor de
instrucție sunt irevocabile de la adoptare. Până în aprilie 2014, exista doar o
excepție de la această regulă - încheierile cu privire la măsurile preventive - care
puteau fi contestate cu recurs. La 18 aprilie 2014, au intrat în vigoare modificările
la art. 313 CPP32. Această modificare permite atacarea cu recurs la curțile de apel
și a încheierilor judecătorului de instrucție care aveau ca obiect plângerile
împotriva refuzului în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub
urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale și reluarea
urmăririi penale. Datele statistice33 arată că, până la modificările din anul 2014,
cea mai mare parte a actelor adoptate de judecătorii de instrucție nu putea fi
contestată. Astfel, din cele 24,369 de materiale examinate în anul 2012 de către
judecătorii de instrucție, doar 3,342 de cauze vizau măsurile preventive
(demersurile de arestare), ceea ce reprezintă circa 14%. Celelalte 86% din încheieri
nu au putut fi contestate. În 2013, acest număr a fost și mai mare și a reprezentat
circa 90%. Recursul introdus prin modificarea din 2014 creează premise pentru
corectarea greșelilor judecătorilor de instrucție și o mai bună respectare a
drepturilor omului. Trebuie totuși de menționat că, în anul 2011, curțile de apel au
dat dovadă, la examinarea dosarelor de arestare, de o atitudine chiar mai pro-
acuzatorială decât judecătorii de instrucție34.
Bibliografie:
1.Codul de procedură penală
2.Legea 46 din 26 martie 2014 privind Jud. de instrucție
3. Fundaţia Soros-Moldova, Raport privind respectarea
dreptului la libertate la faza urmăririi penale în Republica
Moldova, 2013