Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
1
2
ÎN NOAPTEA SFÂNTĂ
Când aveam cinci ani m-a încercat o mare durere. Nu-mi amintesc să fi
avut de atunci vreo alta mai puternică.
S-a întâmplat acest fapt când a murit bunica. A stat până atunci, în
fiecare zi, pe canapeaua din colţul camerei, povestind de dimineaţa până
seara, iar noi, copiii, stam în jurul ei şi o ascultam fermecaţi. Aveam, aşa, o
viaţă nespus de minunată, nu se aflau pe lume copii care să fi fost mai fericiţi
decât noi.
Nu-mi mai amintesc prea bine de bunica mea. Mai ştiu doar că avea
părul alb ca neaua, că mergea încovoiată şi că, stând pe canapea toată ziua,
împletea ciorapi.
Şi-mi mai amintesc că, de câte ori sfârşea vreo poveste, avea obiceiul
să-şi puie mâna pe capul meu şi să-mi zică : „Şi totul e aşa de adevărat cum
mă vezi şi cum te văd".
Îmi mai amintesc că bunica ne cânta uneori câte un cântec din bătrâni şi
că în unul era vorba de un crai şi o zână a apelor : „Vântul rece suflă, vântul
rece bate, bate peste lac. "
Mai ţin minte o rugăciune şi un psalm, pe care bunica mă învăţase.
Despre poveştile ei nu-mi amintesc decât ca prin vis. Una însă mi-o
amintesc atât de bine, încât v-aş putea-o chiar povesti. Este o poveste, nu
prea lungă, despre viaţa lui Isus.
Asta este cam tot ce-mi aduc aminte despre bunica, afară de marea
durere pe care am simţit-o la moartea ei.
Îmi aduc aminte de acea zi, de dimineaţa aceea, când canapeaua din
colţul camerei a rămas goală şi noi nu ne puteam închipui cum va trece ziua.
Îmi aduc aminte de acest fapt şi n-am să-l uit vreodată.
Şi îmi amintesc că ne-au dus şi pe noi, copiii, să-i sărutăm mina ei
încremenită pentru vecie. Ne era teamă să ne apropiem şi cineva ne-a spus
că numai aşa putem să mulţumim, pentru ultima oară, bunicii pentru toate
bucuriile dăruite de ea nouă.
Şi-mi amintesc că legendele, basmele şi cântecele au părăsit casa
închise într-un sicriu lung şi negru şi nu s-au mai întors niciodată.
Simţeam ca se stinsese ceva în viaţa mea. Ca şi cum poarta fermecată
a unei lumi minunate se închisese pentru totdeauna.
Înainte intram şi ieşeam din lumea noastră când doream, acum nu se
mai pricepea nimeni să ne deschidă porţile acelei lumi pierdută pe vecie.
Îmi aduc aminte că noi, copiii, am început încetul cu încetul să ne jucăm
şi să trăim ca şi ceilalţi copii, încât se părea că nu regretam pierderea bunicii,
ca şi cum am fi uitat-o.
Dar, chiar azi, după patruzeci de ani, când scriu aceste poveşti pe care
le-am auzit despre lisus, îmi vine în minte povestea Lui, auzită de la bunica
mea. Şi îmi place tare mult să o povestesc şi să o alătur, în această carte, cu
celelalte legende despre lisus.
Toţi plecaseră la biserică in prima zi de Crăciun, în afară de mine şi de
2
bunica. Pe ea n-o luaseră pentru că era prea bătrână, pe mine pentru că eram
prea mică. Amândouă eram mâhnite că nu puteam asculta slujba şi nu vom
vedea luminările aprinse din biserică.
„A fost odată un om — începu bunica să povestească. Şi într-o noapte
se duse să caute foc. Bătu din uşă în uşă şi se rugă de toţi :
— Oameni buni, ajutaţi-mă. Mi-a născut soţia un prunc şi am nevoie de
foc să-l încălzesc.
Şi bătu şi se rugă zadarnic. Era noaptea târziu, şi nu-l auzi nimeni.
Şi omul merse şi iar merse. Zări deodată o lumină în depărtare.
Apropiindu-se, văzu un foc arzând pe câmp i în jurul focului o turmă de oi,
păzită de un cioban bătrîn. Când se apropie omul să ceară foc, văzu trei câini
mari dormind la picioarele ciobanului. Cei trei câini îşi deschiseră boturile să
latre, dar nu se auzi nimic. Omul simţi cum i se zbârleşte părul de frică şi-l trec
sudorile şi văzu cum colţii câinilor străluceau la lumina focului şi cum aceştia
se pregăteau să sară asupra sa. Omul simţi că unul du câini îl apucase de
beregată, al doilea de un picior şi a treilea de o mână ; dar dinţii şi fălcile
câinilor nu-l muşcaseră şi el rămase nevătămat.
Omul încercă să se apropie de foc; oile însă dormeau aşa de
îngrămădite unele în altele încât numai călcând peste ele putea să ia din el.
Atunci calcă peste ele şi se apropie de foc. Niciuna din oi nu se deşteptă sau
clinti. Până aici bunica a povestit fără să o opresc, dar nu m-am putut abţine
să n-o întreb:
— Dar de ce nu se mişcau, bunico ?
— Ai să afli îndată, îmi răspunse ea, şi povesti mai departe.
Când ajunse omul la foc, ciobanul tresări din piroteala sa. Ciobanul era
un om morocănos şi închis la fire duşmănos şi aspru cu toată lumea. Cum îl
văzu pe străin apucă bâta noduroasă cu care îşi păzea turma şi o aruncă spre
el; bâta trecu vâjâind pe lângă om, fără să-l nimerească, şi căzu undeva pe
câmp.
Iar am întrebat-o :
— Bunico, dar de ce nu l-a lovit ciomagul pe străin Bunica nu-mi
răspunse şi povesti mai departe : Atunci străinul îi spuse ciobanului :
— Prietene, ajută-mă cu puţin foc. Nevasta mi-a născut un prunc şi-
mi trebuie foc să-i încălzesc pe amândoi
Ciobanul ar fi fost el mai bucuros să nu-i dea. Da se minună că nu-l
muşcaseră câinii, iar oile nici nu se clintiseră, nici bâta nu-l lovise, şi i se făcu
frică. D aceea îl lăsă să ia foc.
Focul însă era aproape stins, nu mai era decât jăratec, aşa că omul
trebuia să se mulţumească numai cu atât. Când văzu ciobanul că omul nu
avea în ce să ţină jăratic se bucură de încurcătura străinului şi-i zise :
— Ia cât pofteşti.
Omul se aplecă liniştit, luă cu mina cărbunii aprins şi îi puse în poala
mantalei sale. Focul nu-i arse nici mâinile, nu-i pârli nici mantaua, iar el ducea
jăratecul îi poală ca pe nuci.
Povestea bunicii am întrerupt-o pentru a treia oară :
Bunico, de ce nu vroia focul să-l ardă ?
Ai să afli îndată, îmi răspunse bunica şi povesti mai departe :
Uimit, ciobanul alergă după străin şi-l întrebă :
3
4
VEDENIA CEZARULUI
4
parfumurile.
În acea noapte, fiarele nu mai porniră la vânat, şerpii nu mai muşcau,
câinii nu mai hămăiau, nici o făptură n-ar fi îndrăznit să pângărească acea
noapte cu vreo nelegiuire : nici un hoţ nu mai fura, nici un cuţit nu mai era bun
pentru vărsarea sângelui.
În noaptea aceea, din Roma ieşiră câţiva inşi; veneau dinspre palatele
Cezarului, aflate pe muntele Palatin, şi se îndreptau spre Capitoliu. Cu o seară
mai înainte, ei întrebaseră pe Cezar dacă vrea să i se înalţe pe dealul sacru
un templu. Augustus nu se hotărî îndată şi, pentru a şti dacă zeii nu se vor
mânia, având lângă templele lor pe al său, le răspunse că va încerca să aducă
o jertfă zeului său protector.
Cezarul era purtat într-o litieră, căci era bătrân şi nu mai era în stare să
urce treptele Capitoliului. El însuşi, Augustus, ducea colivia cu porumbeii pe
care vroia să-i sacrifice.
Numai cei mai apropiaţi prieteni îl însoţeau, în afară de sclavii care
purtau făclii aprinse luminând drumul, şi cei care duceau altarul, aşezat pe un
trepied, cărbunii şi cuţitul pentru sacrificiu, focul sfânt şi celelalte lucruri
trebuincioase.
Pe drum, Cezarul vorbea mereu cu sfetnicii săi şi de aceea nu putea să
observe tăcerea, liniştea nefirească a acelei nopţi. Numai când ajunseră la
Capitoliu şi începură pregătirile pentru sacrificiu, observară cu toţii că se
petrecea ceva neobişnuit cu natura.
Noaptea aceea nu putea să fie la fel ca celelalte, căci zăriră, la
marginea stâncii, o fantomă ciudată. Li se păru la început a fi un trunchi de
arbore uscat sau o străveche piatră căzută din templul lui Jupiter. Pe urmă îşi
dădură seama că nu era nimic altceva, decât bătrâna Sibila.
Nu s-ar fi putut crede că ar mai putea exista pe lume ceva mai vechi,
mai istovit de vremuri şi totodată atât de măreţ; bătrâna îi înfiora. Dacă n-ar fi
fost însoţitorii lui Cezar, ar fi luat-o, cu toţi la fugă.
„Ea este cea care îşi numără anii cât boabele de nisip de la ţărmul
mării".
Dar oare de ce s-o fi arătat ea pe colină în aceeaşi noapte? Oare ce va
prezice ea Cezarului, ce va prezice ea despre imperiu, ea cea care oracolele
şi le scrie pe frunze de stejar, ştiind că vântul le va duce la cei pentru care sunt
scrise? Erau aşa de înspăimântaţi, încât la un semn al Sibilei ar fi
îngenunchiat cu toţii, plecându-şi frunţile până la pământ.
Sibila însă sta nemişcată, de parcă ar fi fost moartă; sta ghemuită pe
marginea stâncii, cu mâna streaşină la ochi, cercetând zările, cât mai departe.
Înadins suise pe culme, ca să poată vedea şi mai adânc în acea noapte
întunecoasă.
Atunci înţeleseră cu toţii că o beznă adâncă şi de nepătruns cuprinsese
lumea! Şi ce linişte! Ce tăcere! Nici murmurele Tibrului nu se mai auzeau.
5
6
În vechea cetate a Iudeei alerga Seceta dintr-un loc în altul cu ochii adînciţi de
suferinţă şi, semeaţă, călca pârjolind iarba şi scaieţii.
Era în toiul verii. Soarele dogorea pe dealurile fără umbră şi cel mai uşor vînt
stîrnea nori de pulbere ca varul, ridicat de pe pămîntul albit. Turmele stau strînse în
văi, lîngă matca izvoarelor secate...
Seceta rătăcea cercetînd câtă apă mai are de sorbit. Se îndreptă spre lacul lui
Solomon şi văzu cu durere că tot se mai afla între malurile stîncoase. Se îndreptă
apoi cu mersul ei tărăgănat spre drumul cel mare care ducea de la Betleem la
Ierusalim. Când ajunse la marginea drumului văzu Fântâna înţelepţilor aproape
secată.
7
8
Steaua cea nouă lumina nisipul pustiei aşa încît magii se porniră la drum plini
de încredere, fiind călăuziţi de stea.
Toată noaptea merseră pe cîmpul plin de nisip si vorbiră de noul născut pe care
îl vor găsi într-un leagăn de aur, jucîndu-se cu pietre scumpe.
Îşi scurtau calea vorbind şi plănuind; cum se vor înfăţişa în faţa tatălui, regele,
şi în faţa mamei, regina, şi cura le vor spune că fiul lor va ajunge la cea mai mare
putere şi mărire; că va deveni mai vestit ca regele Solomon.
Şi se semeţeau că Dumnezeu i-a ales pe ei ca să vadă steaua şi că părinţii
pruncului îi vor răsplăti, nici mai mult nici mai puţin decît cu douăzeci de pungi de aur.
Ba poate mai mult, să scape pentru totdeauna de chinurile sărăciei.
— Stam la pîndă ca un leu, zise Seceta, ca să mă năpustesc cu chinurile
setei pe aceşti drumeţi ; însă îmi scăpară. Toată noaptea îi călăuzi steaua, iar
dimineaţa cînd cerul se lumină şi celelalte stele se stinseră, steaua cea nouă rămase
pe cer luminînd prin pustiu, pînă îi duse la o oază unde găsiră apă şi curmale.
Acolo se odihniră toată ziua şi cînd însera şi se arătă steaua, magii plecară mai
departe.
— Socotind după oameni — zise Seceta — trebuie să fi fost o călătorie
minunată. Steaua îi călăuzea, încît ei nu îndurară nici foame, nici sete. Steaua le
lumina cărările, apărîndu-i de scaieţi si de valurile de nisip, de soarele aspru şi de
furtunile fierbinţi ale pustiului. Cei trei călători îşi ziceau între dînşii : „Dumnezeu ne
ajută şi noi suntem trimişii săi".
— încetul cu încetul tot am avut putere asupra lor — povesti Seceta mai
departe — aşa că în câteva zile, finima acestor oameni călăuziţi de stea, se prefăcu
într-o pustie tot aşa de uscată ca şi aceea prin care mergeau ei.
Erau acum plini de o mîndrie nebună şi de o lăcomie arzătoare.
— Noi sîntem trimişii lui Dumnezeu şi tatăl copilului ne va răsplăti prea mult,
dîndu-ne o caravană încărcată cu aur.
În sfîrşit steaua îi purtă spre vestitul rîu al Iordanului şi apoi sus spre colinele
din ţara Iudei. într-o noapte rămase deasupra oraşului Betleem ce se vedea printre
pădurile de măslin pe o culme stîncoasă.
Cei trei magi se uitară să vadă palate cu turnuri înalte şi întărite cu ziduri, şi tot
ce arată un oraş regesc, însă nu văzură nimic. Steaua îi dusese Ia o peşteră de la o
margine de drum. Acolo raza stelei alunecă printre pietre şi prin acoperişul unui staul
arăta celor trei magi un copilaşi adormit la sînul maicei sale.
Chiar cînd văzură că lumina stelei făcea o cunună în jurul capului noului născut,
tot nu intrară în peşteră. Nu intrară să prezică copilului mărire şi stăpînirea lumii; se
întoarseră fără să se fi arătat şi se depărtară spre coline.
— Să ne închinăm noi oare la copilul unui cerşetor tot aşa de sărac ca şi noi ?
Oare ne-a adus Dumnezeu aici să profeţim unui copil de cioban toate măririle ? Acest
copil nu va face decît ceea ce au făcut şi părinţii săi; va păzi turmele colea în vale !
Seceta se opri şi înclină din cap către ascultători ca şi cum ar fi voit să zică : „N-
am eu dreptate ? E ceva mai pustiu ca nisipul pustiei. Nimic nu este mai nerodnic ca
inima omului".
Cei trei magi se opriră în drum şi se gîndiră că poate s-au rătăcit, poate n-au
ţinut urma stelei — urmă Seceta — şi îşi ridicară ochii ca să caute steaua şi să afle iar
drumul.
Dar steaua care-i adusese din Răsărit nu se mai vedea pe cer.
Cei trei magi rămaseră zdrobiţi de uimire şi de durere.
S-a întâmplat însă ceva îmbucurător, dacă am judeca după oameni. Cînd au
10
văzut magii că li s-a ascuns steaua, au înţeles că au păcătuit către Dumnezeu şi se
întîmplă cu ei cum se întîmplă cu pămîntul toamna cînd vine vremea ploiosă.
Tremurau de frică şi firea li se înmuie, iar umilinţa le răsări în inimă ca iarba verde.
Trei zile şi trei nopţi rătăciră căutînd pe copilul pe care trebuiau să-l
profeţească. Steaua însă nu se mai arătă; ei se rătăceau şi mai tare, se simţeau topiţi
de durere şi de căinţă. În a treia noapte veniră la această fîntînă să bea apă.
Atunci Domnul le-a iertat păcatele şi cînd se plecară spre fîntînă, în oglinda
apei se răsfrîngea lumina stelei care îi călăuzise.
Cînd ridicară ochii spre cer, o văzură iarăşi şi călăuziţi de ea ajunseră din nou la
peştera din Betleem. Aici căzură în genunchi în faţa Copilului şi ziseră :
„Ţie îţi aducem odoare de aur, arome şi rădăcini scumpe. Smirnă şi tămîie îţi
aducem Ţie, căci Tu vei fi cel mai mare rege dintre toţi câti au trăit pe pămînt şi vei trăi
în veacul veacurilor !"
Atunci copilaşul îşi puse mîna pe capetele închinate în faţa lui şi El le dădu
ceea ce nici un rege din lume nu le putea da. Bătrînul întineri, leprosul se vindecă, şi
arapul se albi. Acum erau aşa de frumoşi şi de înţelepţi că fiecare ajunse rege în ţara
sa. Seceta se opri din povestit.
Cei trei străini îi mulţumiră şi o lăudară că a povestit adevărat.
— Minunată ţi-a fost povestea, zise unul. Ne mirăm însă că cei trei magi nu
fac nimic pentru fîntîna care le-a arătat steaua. Să fi uitat ei oare o aşa de mare bine-
facere ?
— Nu trebuie oare ca Fîntîna să rămînă şi să amintească oamenilor că norocul
care se stinge pe culmile mîndriei se regăseşte în umilinta cea mai adîncă !
— Să fie ei oare mai răi decît oamenii? adăugă cel de-al treilea. Oare cei
care trăiesc în Paradis uită să fie recunoscători ?
Seceta se ridică cu un strigăt de groază. Ea recunoscuse de-abia acum pe cei
trei magi. Si fugi ca nebună să nu mai vadă cum cei trei crai porunceau servitorilor să
toarne apa din burdufurile de pe cămile. Şi fântâna secată fu, astfel, umplută cu apa
adusa din Paradis.
în faţa porţii oraşului Betleem sta de pază un soldat roman. Avea zale
strălucitoare, un coif mare şi o sabie scurtă ; în stînga o lance pe care se sprijinea. Tot
timpul sta nemişcat încît părea turnat în fier.
Locuitorii intrau şi ieşeau, cerşetorii se culcau la umbra porţii, vînzătorii de
fructe şi de vin îşi aşezau poverile lîngă el , soldatul însă nu-şi dădea osteneala nici
măcar să-i privească.
— La ce bun să mă uit la aceste lucruri? Ce-mi pasă mie de voi care tîrguiţi şi
vindeţi şi veniţi împovăraţi cu ulcioare de vin şi undelemn. Dacă aţi fi o armată care se
luptă contra duşmanilor, ar fi altceva. Dacă aş vedea învălmăşală şi luptă aprinsă,
călăreţi repezindu-se în ropotul cailor în poporul fără apărare. Dacă ar fi viteji care se
grăbesc să cucerească oraşe urcîndu-se pe ziduri cu scări şi funii! Nimic nu mă poate
11
12
bucura mai mult decît războiul! Îmi e dor chiar să văd fîlfîind în aer vulturul roman. Îmi
e dor de vuietul cornurilor de aramă, de clinchetul armelor, de sîngele roşu ce ţîşneşte
!
Tocmai în faţa porţii se întindea un cîmp minunat acoperit de crini. Ostasul sta
zilnic cu ochii îndreptaţi spre cîmpie însă nu s-ar fi gîndit nici o clipă la frumuseţea
nespusă a florilor.
Cîteodată vedea că drumeţii râmîneau în loc să privească cu drag crinii şi se
miră atunci că se opreau ei din drum ca să vadă ceva asa de neîsemnat.
Oamenii aceştia nu înţeleg ce e frumos, se gîndea el.
Nu vedea cîmpiile înverzite si pădurile de măslini din jurul Betleemului, ci
gîndurile lui visau pustiile fierbinti din Libia plină de soare, vedea cum o legiune de
soldati se îndrepta în linie dreaptă pe nisipul fierbinte si galben.
Nu se vedea nici un popas unde să te adăposteşti de razele soarelui , nici un
izvor, nici o ţintă, nici o margine a pustiei în care rătăceau.
El vedea ostaşi sfîrşiţi de sete şi de foame, înaintînd cu pas şovăitor. Îi vedea
poticnindu-se unul după altul, trăzniţi de razele soarelui.
Cu toate acestea, legiunea înainta fără să-şi părăsească generalul.
— Iată ce e frumos, gîndea soldatul, iată ceea ce desfată pe un soldat viteaz.
Stînd zilnic în acest loc, avea cea mai bună ocazie să vadă mulţimea de copii
frumoşi din jurul său.
— Dar ce au ei oare să te poţi bucura? Îşi zicea ostaşul cînd îi vedea pe
drumeţi surîzînd la vederea copiilor ce se jucau în jurul porţii , e de neînţeles cum se
poate cineva bucura de un lucru aşa de nemernic.
Odată, văzu un băieţaş cam de vreo 3 ani, care venea pe cîmp să se joace. Era
un biet copil îmbrăcat în piele de oaie care se juca singur.
Fără voia sa cercetă copilul. Cel dintîi lucru care îl miră era că copilul alerga pe
cîmp aşa de uşor, încît părea că pluteşte pe vîrful firicelelor de iarbă. Cînd îl văzu însă
cum se joacă se miră şi mai mult.
— Pe sabia mea! Copilul acesta nu se joacă ca ceilalţi copii. Dar oare cu ce se
joacă?
Copilul era numai la cîţiva paşi de el, aşa că putea să vadă bine ce făcea.
Vedea cum copilul întindea mîna să prindă o albină care stătea pe marginea unei flori
si avea aripile asa de încărcate de polen, încât de-abia putea să le desfacă şi să
zboare.
Ostaşul văzu cu mirare că albina se lăsa prinsă fără împotrivire şi fără măcar să
înţepe.
Copilul tinea bine albina între degete şi alerga înspre zidul orasului în scorbura
căruia se afla un roi de albine; o puse binişor acolo, şi aşa făcu pe rînd şi cu celelalte
albine de pe flori.
O zi întreagă îl văzu, soldatul, cum prinde albinele şi
le duce la roi.
— Copilul acesta e mai nebun decît toţi aceia pe care i-am văzut pînă azi. Ce
minte are el să ajute albinele acelea, care, şi fără ajutorul lui s-ar descurca; şi unde
mai pui că l-ar fi putut înţepa cu acul lor înveninat ! Ce se va alege de el dacă va trăi !
Băieţaşul venea în fiecare zi şi se juca în faţa porţii, iar ostaşul, fără voia lui, se
uita după el cum se ioacă.
— E de mirare, zise el; de trei ani stau aici la poartă şi pînă azi nu m-am gindit
la nimeni ca la copilul acesta !
Ostaşul însă nu era bucuros de copil, ci dimpotrivă, căci îi amintea de
12
prezicerea grozavă a unui profet iudeu. Se zisese că va veni odată vremea cînd toţi
oamenii se vor iubi ca fraţii. Cînd se gîndea ostaşul că s-ar fi putut întîmpla aşa ceva,
îl cuprindea un fior şi atunci apuca lancea cu amîndouă mîinile ca şi cum s-ar fi
sprijinit să nu cadă.
Şi cu cit vedea mai mult pe acest copil, cu atît se gîndea mai mult la profeţia
celor o mie de ani de pace.
Nu îi era frică de vremea aceea că se vedea bine că ea e departe, însă nu-i
plăcea să se gîndească la ceva aşa de dispreţuitor.
Odată, pe cînd copilul se juca printre florile de pe cimp, veni fără veste o ploaie
mare... Cînd văzu copilul ce mari erau picăturile şi că ar putea doborî bieţii crini, se
îngrijoră de soarta prietenilor săi. De aceea, se îndreptă spre cei mai mari şi mai
frumoşi şi le inconvoie tulpinile nemlădioase la pămînt, aşa că ploaia nu putea
pătrunde în petalele florilor.
Şi cum făcu cu o floare, aşa făcu şi cu celelalte, încît toţi crinii cîmpului erau
acum culcaţi la pămînt.
Ostaşul surise în sine cînd privi la ce făcea copilul.
— Mi-e teamă că aceste flori, crinii, nu-I vor fi recunoscătoare – zise el. Toate
tulpinile sunt rupte. Nu e cu putinţă să încovoi flori asa de tari la tulpină.
Când se opri ploaia, ostasul văzu că băiatul se duce spre crini şi îi ridică. Şi
spre nespusa sa uimire vedea cum copilul ridica florile fără cea mai mică osteneală, şi
nici una nu era ruptă ori vătămată. Deodată, văzu că toţi crinii străluciră de o minunată
albeaţă pe cîmpie.
Cînd ostaşul văzu aceasta, îl apucă o mînie grozavă.
— Ia te uită ce copil. Nici nu pot crede că s-a întîmplat ceva aşa de nebunesc !
Ce fel de om se va alege din el, dacă nu poate vedea măcar o floare ruptă? Ce ar fi
oare dacă ar merge aşa şi în război? Ce ar face el dacă i s-ar da poruncă să ardă o
casă plină de femei şi de copii, sau să scobească o corabie aşa ca să se scufunde
totul în valuri !
Şi iar se gîndi la vechea profeţie şi începu să-i fie frică.
Dacă s-a şi născut un copil ca acesta, se vede că s-a apropiat vremea aceea.
Încă de acum e pace între oameni şi desigur că nici un război nu va mai izbucni. De
acum înainte toţi oamenii vor fi ca acest copil, se vor teme să-şi facă rău unul altuia şi
nici atîta curaj nu vor avea încît să rupă o floare sau să omoare o albină. Fapte
vitejeşti nu se vor mai face. Nici învingeri glorioase şi nici intrări triumfale în Capitoliu.
Nu va mai fi nimic de făcut pentru un bărbat viteaz.
Şi ostaşul care tot mai dorea să intre în vreun război ca prin faptele sale să
ajungă la putere şi bogăţie, era aşa de mînios pe copilaşul de trei ani, încît întinse
ameninţător, lancea către el cînd trecu prin apropiere.
Dar, într-o zi copilul nu ajută florilor sau albinelor, ci făcu un lucru care i se păru
ostaşului şi mai netrebuincios şi mai nemulţumitor.
Era o zi grozav de călduroasă şi razele soarelui cădeau pe armura ostaşului,
încît i se părea că poartă o cămaşă de foc. Cine trecea putea vedea că ostaşul
suferea grozav de arşiţa soarelui. Ochii îi erau roşii în cap. buzele i se uscaseră, însă
soldatul care îndurase căldura arzătoare a pustiului Africii, îşi zise că aceasta era un
lucru de nimic şi nici nu-I veni în minte să-si schimbe locul.
Dimpotrivă, era bucuros să arate trecătorilor ce tare era, încît putea răbda
arsita soarelui fără sa caute un adăpost.
Pe cînd se lăsa astfel aproape ars de viu de arsita soarelui de la amiaz, se
apropie de el copilul care se juca pe cîmp si se opri deodată în faţa lui.
13
14
Ştia bine că ostaşul nu-i era prieten şi, de obicei, avea grijă să nu se apropie de
lancea sa. De data asta însă veni aproape de tot, îl privi lung şi cu băgare de seamă
apoi se grăbi să fugă peste drum. După o clipă se întoarse tinînd mîinile ca o cupă şi
aducînd astfel cîţiva stropi de apa.
— Mie vrea oare să-mi aducă apă copilul acesta? se gândi soldatul. Dar asta-i
prea de tot. Parcă un legionar roman nu poate îndura puţină căldură. Dar ce are
copilul
acesta de vrea să ajute celor ce au nevoie de ajutor? Eu n-am nevoie de mila sa. Aş
dori ca toţi aceea care sînt ca el şi el însuşi să nu mai fie pe lume.
Copilul venea cu multă băgare de seamă spre el. Ţinea mîinile strînse ca să nu-
i picure apa printre degete. Pe cînd venea spre ostaş ţinea ochii aţintiţi pe stropii de
apă ce-i aducea aşa că nu putea vedea că acela îl privea cu fruntea încreţită şi cu
ochii răi.
În sfîrşit, se opri în faţa legionarului şi-i arătă apa.
Pe cînd venea, pletele aurii şi dese îi căzură pe frunte şi pe ochi, de aceea îşi
scutură capul să poată vedea. Cînd putu, în sfîrşit, să vadă cu ce faţă îl privea
ostaşul, el nu se sperie, ci rămase îndemnîndu-l cu un surîs fermecător să primească.
Ostaşul însă nu voia să primească un dar de la acest copil pe care îl ura.
El nu se uită la capul încîntător din faţa sa şi cum sta încremenit şi nemişcat
păru că nu pricepe ce voia copilul.
Acesta însă nu putea pricepe că ostaşul nu voia să primească; el surîdea
încrezător, se ridică pe vîrful picioarelor, îşi ridică braţele spre el cît putu aşa ca
soldatul să poată ajunge apa.
Legionarul era aşa de mînios că un copil vrea să-l ajute, încît apucă lancea ca
să-l alunge.
Se întîmplă însă ca tocmai în acel moment razele soarelui să cadă pe armura
soldatului aşa de puternic. încît vedea numai flăcări în faţa ochilor şi simţea cum i se
topeşte creierul în cap; simţea bine că soarele îl va ucide dacă nu va căuta alinare
îndată.
Şi, ieşit din minti de primejdia în care plutea, aruncă lancea la pământ apucă cu
amândouă mâinile pe copil si îl ridică să poată sorbi apă din mînutele sale.
Erau numai cîţiva stropi ce-i udaseră limba, dar era destul şi atît.
Îndată ce sorbi apa simţi în cap o înviorare aşa de mare, încît nu-l mai apăsa
nici greutatea zilei şi nici coiful; razele soarelui îşi pierduseră puterea lor omorîtoare,
buzele i se înmuiară iarăşi şi flăcările roşii nu se mai învîrteau în faţa ochilor.
Înainte de a-şi da seama, lăsase copilul jos si acum fugea pe cîmp să se joace.
Îşi zise mirat: „Ce fel de apă fu aceasta ce-mi dădu copilul? A fost o băutură
minunată. Va trebui să-i mulţumesc pentru fapta sa."
Dar, fiindcă ura pe copil, goni din cap această cugetare! E abia un copilaş —
zise el — şi desigur că nu ştie de ce face aşa ori aşa. Se joacă cu ce-i place. Oare
crinii şi albinele cum îi vor mulţumi? Ce mă mai gîndesc eu să-i mulţumesc, el nici nu
ştie măcar că m-a ajutat.
Se înfurie chiar pe copil, cînd văzu un sutaş că se apropie de poartă.
— Ia te uită în ce primejdie mă aflam!
De venea Voltigius cu cîteva clipe mai înainte mă găsea desigur cu un copil în
braţe.
Centurionul se apropie şi întrebă pe soldat dacă ar putea vorbi ceva împreună ;
fără ca să-i audă cineva.
Dacă ne vom depărta cu zece paşi de la poartă nu ne va auzi nimeni.
14
După cum ştii regele Irod a încercat în zadar să găsească în Betleem pe un
copil despre care vracii şi preoţii proorocesc lucruri grozave. Ei spun că acel prunc se
va ridica şi va lua tronul, aducînd pe lume o domnie de o mie de ani de pace şi de
fericire. Acum ştii de ce vrea Irod să-l nimicească.
Vezi bine că înţeleg, răspunse ostaşul cu grăbire şi după cum spui, e cel mai
uşor lucru din lume.
Nici vorbă că ar fi uşor dacă Irod ar şti care e acel copil din Betleem. Ostaşul se
încruntă şi zise :
— Ce păcat că nu i-au spus vracii cum arată.
Acum însă Irod a născocit un plan ca să poată pune mîna pe el — zise
centurionul — şi aceluia care îl va ajuta Irod îi făgăduieşte un dar mare.
Ceea ce porunceşte Voltigius se face şi fără plată, răspunse ostaşul cu mîndrie.
Îţi mulţumesc, zise centurionul, ascultă care este planul regelui. El vrea să
sărbătorească ziua naşterii fiului său printr-o mare petrecere la care vor fi chemaţi toţi
băieţii din Betleem între doi şi trei ani, împreună cu mamele lor. Şi atunci...
El se întrerupse surîzînd cînd văzu cu ce silă îl privea ostaşul.
— Ei prietene, nu e nevoie să te temi. Irod ne va face omorîtori de copii.
Apleacă-te şi ascultă în ce fel se va face.
Centurionul şuşoti îndelung cu ostaşul şi cînd totul fu pus la cale adăugă:
— Cred că nu e nevoie să-ţi spun că totul se va face în cea mai mare taină,
dacă nu vrem să ne muncim de prisos.
— Voltigius, tu ştii că te poţi bizui pe mine.
Cînd se depărta Centurionul, ostaşul reveni la locul său, şi se uită lung după
copil.
Acesta se juca pe cîmp şi-i fu necaz cînd se pomeni zicînd de copil că aleargă
printre flori ca un fluture.
Deodată, războinicul începu să rîdă.
— Copilul acesta nu-mi va fi multă vreme ca un spin în ochi. Şi el va fi cu
siguranţă poftit la Irod.
Ostaşul stătu la poartă pînă cînd se însera şi după ce o închise, plecă.
Merse pe străzile întunecoase şi înguste pînă la palatul lui Irod din Betleem.
Înăuntrul acestui palat se afla o curte mare pardosită cu pietre, înconjurată de
clădiri de-a lungul cărora se întindeau trei şiruri deraierii aşezate una peste alta. În
cea mai de sus se hotărîse să se facă serbarea pentru copiii din Betleem.
Galeria aceea fusese schimbată după porunca lui Irod într-o grădină închisă din
toate părţile. Tavanul era făcut din viţă de vie purtând strugurii cei mai frumoşi, iar de-
a lungul pereţilor se aflau rodii şi portocali încărcaţi de fructe.
Pardoseala era presărată cu frunze de trandafir ce făceau un covor moale şi
parfumat, iar de-a lungul grădinii şi a pervazetor erau înşirate măsuţe şi paturi
împodobite cu cununi de crini.
La distanţe apropiate se aflau bazinuri de marmură în care peştişori de aur şi
de argint se jucau în apa străvezie. În copaci stăteau pitulate păsări maestre din ţări
străine, şi într-o colivie un corb croncănea fără încetare.
Cînd se deschise petrecerea, mamele şi copiii intrară în grădină. îndată ce
soseau la palat, copiii erau îmbrăcaţi cu veşminte de purpură şi pe pletele negre li se
puneau coroane de trandafiri.
Femeile veneau cu-o liniştită mîndrie, purtînd veşminte roşii şi albastre;
marame albe şi lungi le cădeau de pe cocul împodobit cu salbe de aur şi argint. Unele
îşi purtau copiii pe umăr, altele îi duceau de mînă, iar altele purtau în braţe pe micuţii
15
16
speriaţi şi aiuriţi.
Mamele se aşezară pe pardoseala acoperită cu trandafiri, iar sclavii le întinseră
pe măsuţe mîncăruri scumpe şi băuturi alese aşa cum se cade la o masă regească.
Şi luate aceste mame fericite începură să mânînce şi să bea, fără să-şi piardă însă
cuvinţa rară a femeilor din Betleem.
Totul era înconjurat de două şiruri de ostaşi înarmaţi pînă în dinţi; stăteau
nemişcaţi fără să ia parte la petrecerea din jurul lor.
Femeile nu se putură stâpîni să nu privească cu mirare spre soldaţi şi-şi ziceau
între ele :
— Ce caută ei oare aici ? Ce crede Irod că noi nu ştim să ne purtăm? Şi e oare
nevoie de atîţia ostaşi să ne ţină în frîu ?
Altele credeau că aşa e obiceiul, că aşa trebuie să fie la regi. Se ştie că Irod la
toate serbările înconjoară casa cu soldaţi.
La începutul serbării, copilaşii erau sfioşi şi neîncrezători, se ţineau tăcuţi de
poala mămicilor lor. Curînd, începură să se învioreze şi să se bucure de darurile lui
lrod.
Regele născocise o ţară fermecată pentru micii săi musafiri. Cînd aceştia
începură să umble prin gradină, găsiră stupi de albine din care puteau mînca miere
fără ca albinele să-i înţepe; pomi care-şi plecau crengile pînă la ei şi le întindeau
roadele; găsiră într-un colţ scamatori care într-o clipă le umpleau buzunarele si poala
de jucării, iar într-o cuşcă, era un îmblînzitor de fiare cu o pereche de tigri aşa de
blînzi încît copiii puteau călări pe ei. Nimic din acest paradis născocit pentru ei nu-i
minuna mai mult ca şirurile de soldaţi care stau nemişcaţi. Erau atraşi de coifurile
lucitoare, de feţele lor aspre şi împietrite, ca şi de săbiile lor scurte, cu tecile bogat
împodobite.
Pe cînd se jucau şi făceau năzbîtii se gîndeau totuşi numai la soldaţi, dar nu
îndrăzneau să se apropie, deşi doreau să-i atingă, să vadă dacă sînt vii, dacă se pot
mişca. Bucuria şi jocul cresteau din ce in ce, soldaţii insă rămîneau tot nemişcaţi.
Era de necrezut pentru copii că oamenii pot să stea aşa de aproape de atîtea
bunătăţi fără să întindă mîna să apuce.
În sfîrşit, un copil nu se mai putu abţine; se apropie pe furiş, gata de fugă, de un
soldat şi fiindcă acesta rămase nemişcat, se apropie şi mai mult.
Acum era aşa de aproape încît îi putea atinge încălţările.
Atunci ca şi cum s-ar fi petrecut o crimă grozavă, toţi aceşti oameni de fier se
mişcară cu o furie năpraznică şi se repeziră asupra copiilor. Unii îi aruncau în sus
printre lămpi şi cunune de flori şi apoi îi azvîrleau ca pe nişte mingi peste galerie unde
cădeau morţi pe pardoseala de marmură a curţii. Alţii trăgeau săbiile şi le înfigeau în
inima copiilor, alţii le zdrobeau capul de pereţi înainte de a-i arunca în curtea
întunecoasă.
într-o clipă se făcu o tăcere de mormînt. Trupurile zburau încă în aer, femeile
erau încremenite de spaimă.
Deodată, însă, toate aceste nenorocite se deşteptară, înţeleg înd ceea ce se
petrecea şi cu un singur strigăt se repeziră asupra călăilor.
În galerie mai erau copii ce nu fuseseră prinşi la prima mişcare.
Ostaşii îi alungau, mamele se aruncau între ei, apucînd cu mina tăişul săbiei,
căutînd să schimbe lovitura.
Altele, ai căror copii muriseră, se năpustiră asupra soldaţilor şi apucîndu-i de gît
îi sugrumau, căutînd, astfel, să-şi răzbune copiii.
Ţipete îngrozitoare răsunau în tot palatul. Femeile, blestemînd fioroasa vărsare
16
de sînge, alergau înnebunite, căutînd să scape. La ieşire stătea soldatul care peste zi
păzea poarta oraşului. El nu luase parte la măcel ; iar femeile ce căutau scăpare se
retrăgeau îngrozite din faţa acelei primejdii.
Aşa era de îngrozitor şi neîndurător, încît mamele înnebunite se aruncau mai
bine peste galerie, decît să treacă prin sabia sa.
— A avut dreptate Voltigius cînd m-a pus de-pază aici; un altul, mai tînăr şi
nechibzuit s-ar fi lăsat momit să intre în luptă. Dacă aş fi intrat şi eu în măcel, s-ar fi
strecurat pe aici destui copii.
Pe cînd se gîndea astfel văzu o femeie tînără, înaltă cu un prunc în braţe care
se repezi spre ei, vrînd să fugă.
— Una s-a şi gătit de drum — zise el — şi lucru de mirare, nici ea nici copilul nu
sînt răniţi.
Femeia se năpusti asupra soldatului cu aşa grabă, încît acesta nu avu vreme
să o vadă la faţă. De aceea, întinse sabia şi se aştepta să vadă căzînd la podea
copilul tăiat în două.
În clipa aceea auzi un zumzet mînios deasupra capului şi fără veste simţi o
durere grozavă deasupra ochiului. Durerea era aşa de mare şi de chinuitoare încît îl
ameţi şi scăpă sabia din mînă.
Cînd îşi duse mîna la ochi apucă o albină şi văzu că ea îi pricinuise durerea
aceea.
Ca fulgerul se aplecă să-şi ridice sabia, crezînd că tot mai are vreme să prindă
pe fugară. Albina îşi făcuse foarte bine datoria, căci tînăra mamă izbutise să fugă pe
scări şi cu toată graba cu care el o căută, nimeni nu-i mai
putu da de urmă.
* *
În ziua următoare, ostaşul era de pază, împreună cu cîţiva tovarăşi. Era dis-de-
dimineaţă şi porţile grele ale oraşului erau de curînd deschise.
Se părea însă că nimeni nu avea de gînd să iasă din oraş, cum se întîmpla în
fiecare dimineaţă. Toţi locuitorii din Betleem erau îngroziţi de spaima de peste noapte,
încît nimeni nu îndrăznea să-şi părăsească casa.
— Pe sabia mea — zise Voltigius care stătea şi privea spre ulicioara care
ducea spre poartă — nu am plănuit bine. Mai bine s-ar fi ţinut porţile închise şi s-ar fi
răscolit toate casele pînă am fi dat de urma copilului care a scăpat.
Voltigius credea că copilul şi părinţii vor încerca să scape o dată cu
deschiderea porţilor. Ostaşul îşi zicea astfel:
— Eu mă tem că nu e bun planul acesta, cît de uşor se poate ascunde un copil.
Se gîndea că ar fi cu putinţă să-l ascundă într-un coş cu fructe sau într-un ulcior
de undelemn mai mare sau în sacii cu grîu ai unei caravane.
Gîndindu-se cum l-ar putea cineva păcăli, iată că văzu venind un bărbat şi o
femeie, grăbindu-se să ajungă a poartă. Ei mergeau repede privind în jur, îngrijoraţi,
ca şi cum ar fi vrut să fugă de o mare primejdie. Bărbatul ţinea în mînă un topor şi se
vedea că era hotărît să lvească pe oricine l-ar fi oprit din drum.
Ostaşul se uita însă mai mult la femeie. Vâzuse că era tot aşa de înaltă ca
mama care scăpase din palatul ui Irod. Ea îşi ridicase şorţul, poate ca să ascundă un
copil, şi cu cit se apropia, se vedea mai bine că ducea
un copil în braţe.
— Nu mă îndoiesc că este cea care mi-a scăpat aseară. Nu i-am putut
17
18
vedea faţa, dar îmi amintesc că era destul de înaltă. Şi eu care nici nu îndrăzneam să
sper un aşa noroc!
Bărbatul şi femeia se apropiau din ce în ce mai mult. Ei nu se gîndeau că ar fi
cu putinţă să-i oprească cineva aici şi cînd zăriră soldaţii înşiraţi, îi cuprinse un fior de
groază.
— Ne ducem la lucru, de ce ne opreşti ?
— Tu poţi trece — zise soldatul către bărbat; dar aş vrea să văd mai întîi ce
ascunde femeia ta în şorţ.
— Ce să fie decît merinde pentru ziua de azi ?
— Poate că spui adevărat şi dacă e aşa de ce nu mă laşi să văd ceea ce
poartă?
— Nu vreau să vezi, zise bărbatul şi te sfătuiesc să ne laşi să trecem.
Omul ridică toporul, însă femeia îi puse mîna pe braţ.
— Nu te apuca la ceartă cu el — se rugă ea — îi voi arăta ceea ce port şi sînt
sigură că nu va putea să-i facă nici un rău.
Şi cu un surîs mîndru şi încrezător se îndreptă spre soldat şi ridică un colţ al
şorţului.
În acea clipă, soldatul se dădu înapoi orbit parcă de lumină puternică. Femeia
purta pe braţe ceva strălucitor, încît nu se vedea ce este.
— Credeam că porţi un copil pe braţe.
— Uite ce port — răspunse femeia.
De abia acum văzu soldatul că ceea ce strălucea era o tufă de crini la fel cu cei
crescuţi pe cîmp. Strălucirea lor era însă mult mai mare.
Soldatul neîncrezător băgă mîna printre flori, dar nu simţi decît foile moi şi ude
de roua dimineţii. Amărît şi dezamăgit cum era ar fi arestat bucuros femeia şi băr-
batul, dar nu le putea găsi nici o vină.
Femeia, observînd descumpănirea soldatului, zise :
— Nici acum nu ne laşi să trecem ?
Ostaşul îşi trase sabia uluit şi-i lăsă să treacă. Femeia trase haina peste flori,
privind fermecător ceea ce purta în braţe:
— Ştiam că nu-i vei face nimic dacă îl vei vedea — îi zise soldatului.
Apoi se depărtară grăbiţi, iar ostaşul privi multă vrerne după ei pînă îi pierdu din
ochi.
Stînd astfel, auzi apropiindu-se o mulţime de oameni, care strigau :
— Opreşte-i, nu-i lăsa să fugă !
Era Voltigius cu oamenii săi. Ei îi văzuseră pe fugari: tatăl era un bărbat
puternic, cu părul cărunt şi purta un topor în mînă; mama era înaltă la trup şi ţinea
copilul ascuns în cutele rochiei.
Pe cînd Voltigius povestea acestea, un bărbat intră pe poartă călare pe un cal.
Fără să zică o vorbă, ostaşul se repezi asupra lui şi trăgîndu-l de pe cal îl trinti ia
pămînt. Apoi, se aruncă pe cal şi porni în goană după fugari.
Cîteva zile colindă ostaşul prin pustia ce se întinde la sud de Iudeia. Tot mai
urmărea pe fugarii din Betleem şi-şi pierduse firea în goana cea nebună.
— Se vede că oamenii aceştia au darul să intre în pămînt, mormăi el. De atîtea
ori am fost aşa de aproape, căci puteam arunca lancea în copil şi cu toate astea mi-
au scăpat. Încep să cred că n-am să-i mai prind niciodată.
Era aşa de deznădăjduit ca un om care a început să creadă că luptă cu o
putere supraomenească şi se întreba dacă într-adevăr zeii îi apărau de mîna sa.
— Orice osteneală este zadarnică. Mai bine să mă întorc acasă înainte de a
18
muri de foame şi de sete în pustia asta.
Îl apucă însă groaza de ceea ce îl aştepta dacă s-ar fi întors fără să fi izbutit să-
i prindă ; el era de vină că pruncul scăpase de două ori. Nu era cu putinţă ca Vol-
tigius sau Irod să-l ierte.
— Cită vreme va şti Irod că mai trăieşte un copil născut în Betleem, va trăi
cu frica să nu fie dat jos de pe tron. Irod se va răzbuna pe mine răstignindu-mă pe
cruce.
La amiază, cînd era foarte cald, soldatul sufarea grozav din cauza căldurii şi a
călăritului pe un drum stîncos, unde nici vîntul nu adia. Cal şi călăreţ erau gata de
pieire.
De cîteva ceasuri, călăreţul pierduse orice urmă a fugarilor şi era mai amărît ca
oricînd.
— Trebuie să las căutatul, se gîndea'el, de nu-i voi prinde tot voi muri în
pustiul acesta.
Pe cînd părea că se-nvoieşte cu el însuşi la această cugetare dădu peste o
stîncă la marginea unui drum şi văzu cu mirare acolo o peşteră.
Îşi îndreptă calul într-acolo.
— Vreau să mă odihnesc o clipă la răcoare şi poate că pe urmă voi putea căuta
pe fugari.
Cînd tocmai voia să intre în peşteră fu uimit de ceva foarte ciudat.
Pe marginea peşterii creşteau două rădăcini de crini înalţi şi fragezi; ei
împrăştiau un miros îmbătător şi o mulţime de albine roiau în jurul lor.
Era ceva neobişnuit în această pustie, iar soldatul făcu ceva neaşteptat. Rupse
o floare albă şi o luă cu el în peşteră.
Peştera nu era nici adîncă, nici întunecoasă şi cînd intră acolo văzu cu uimire
trei călători: un bărbat, o femeie şi un copil, care dormeau cufundaţi într-un somn
adînc.
Inima începui să-i bată cu putere. Erau tocmai cei trei fugari după care el
colindase atîta. Acum stăteau aici adormiţi, fără apărare, cu totul în puterea lui.
îşi scoase sabia din teacă şi se aplecă spre copilul care dormea. Hotărî să-l
lovească în inimă ca să-l ucidă cu o singură lovitură.
Pe cînd voia să-l izbească, se opri o clipă să privească faţa copilului; acum cînd
era sigur de victorie avea dorinţa să-şi vadă jertfa.
Cînd văzu copilul, bucuria îi fu şi mai mare, fiindcă recunoscu pe băieţaşul care
se juca cu albine şi flori pe cîmpia din faţa porţii oraşului Betleem.
— Trebuia să mă gîndesc de mult că acesta e blestematul prinţ aducător de
pace. De aceea îl uram eu aşa de mult.
Din nou înclină sabia pe cînd se gîndea.
Cînd voi duce capul acestui copil în faţa lui Irod, mă va face cel puţin căpetenia
gărzii sale; şi plin de bucurie se pregătea să-l izbească.
De data asta nimeni nu te va mai scăpa din mîinile mele!
Ostaşul puse lîngă copil floarea de crin pe care o rupsese la intrarea în peşteră
şi o albină ascunsă în petalele ei, zbură de mai multe ori deasupra capului său.
Ostaşul se înfiora. îşi aduse aminte de albinele cu care se juca copilul şi de
albina care-l înţepase la serbarea lui Irod, din cauza ei scăpase copilul cu viaţă.
Aceste gînduri îl umplură de durere şi de mirare. Acum se opri din nou şi
ascultă să vadă unde-i albina ; deodată nu mai auzi nimic. Cînd se uita astfel şi
aştepta să vadă dacă se va mai auzi albina, îl ajunse mirosul îmbătător al florii pe
care o ţinuse în mînă.
19
20
Îşi aminti de crinii cu care se jucase copilul şi de crinii care l-au ascuns de ochii
lui, cînd trecea prin poarta Betleemului. Din ce în ce mai adîncit în gînduri îşi retrase
sabia.
— Albinele, crinii l-au ajutat şi i-au răsplătit binefacerea sa, murmură el.
Atunci îşi aminti că şi lui îi făcuse copilul un bine şi o căldură mare îi învăpăie
capul.
— Poate uita oare un legionar roman să răsplătească un bine primit? zice el.
O clipă luptă cu el însuşi. Se gândi la bucuria lui Irod şi a sa, dacă-l omoară pe
regele păcii. După o şovăire lungă zise:
— Nu se cade să iau viaţa acestui copil, care mi-a făcut odată un bine. Şi se
plecă în genunchi, puse sabia lîngă copil aşa ca fugarii să poată vedea de ce
primejdie au scăpat.
Atunci văzu copilul că era treaz, stătea întins şi-l privea cu ochii lui scînteietori
ca stelele.
Cuprins de un fior neînţeles ostaşul îngenunche în faţa copilului :
„Doamne, Tu eşti Atotputernic — zise el. Tu eşti marele învingător. Tu eşti
Acela care e iubit de zei, Tu eşti Acela care poate călca şerpii şi scorpionii."
Îi sărută picioarele şi se depărta încet din peşteră, pe cînd copilul sta întins şi il
privea cu ochii lui mari, plini de nedumerirea copilărească.
FUGA ÎN EGIPT
Departe, într-una dintre cele mai aspre pustii ale răsăritului, creştea de mii de
ani un curmal.
Oricîţi treceau prin cîmpie trebuiau să se oprească şi să-l privească, căci era
cel mai mare şi mai bătrîn decît toţi palmierii din pustie şi se zicea despre el că va
creşte mai înalt decît toate obeliscurile şi piramidele.
Cum sta palmierul astfel — şi din singurătatea lui putea privi pustiul, văzu într-o
zi un lucru care-l umplu de mirare încît îşi clătină vîrful încet.
Se vedeau venind doi oameni străini în pustie: o femeie şi un bărbat, fără
călăuză, fără corturi, fără saci cu merinde.
Curmalul se uită repede în jurul său.
— Mă mir că leii nu i-au simţit ca să vie să-i mănînce — şi hoţii pustiului nu au
tăbărît şi i-au jefuit; vor veni, desigur, mai tîrziu. Pe voi vă aşteaptă o moarte
groaznică — zise curmalul. Leii vă vor mistui, şerpii vă vor muşca, setea vă va usca,
nisipul pustiului vă va îneca, hoţii vă vor omorî, soarele vă va arde, frica vă va nimici.
Şi încercă să se gîndească la altceva. Insă, în toată pustia nu se afla nimic pe
care să nu-l fi privit de mii de ani. Nimic nu-i putea opri atenţia. Şi fără voie se gîndi iar
la cei doi călători.
— Pe secetă şi furtună — zise el invocînd pe cei mai mari duşmani ai săi,
dar ce poartă femeia în braţe ? Dacă nu mă înşel, aceşti oameni şi-au luat şi copilul în
pustie.
Curmalul vedea bine de departe cum văd toţi bătrînii, vedea într-adevăr că
femeia purta în braţe un copil care-şi culcase capul pe umărul ei.
Copilul n-are nici măcar haine pe el, zise palmierul, iar femeia şi-a ridicat rochia
ca să-l învelească. Se vede că l-a luat cu grabă din pat şi s-a furişat cu el. Acum
20
înţeleg eu ce e cu ei, oamenii aceştia sînt fugari. Cu toate astea sînt nebuni, dacă nu
au un înger să-i apere, mai bine se lăsau în mîna duşmanilor decît să încerce scăpare
în pustiu. Îmi închipui cum s-a întâmplat: Omul era la lucru, copilul dormea în leagăn,
şi femeia plecase să aducă apă în ulcior. Dar n-a făcut cîţiva paşi cînd a zărit
duşmanul. Atunci, ea s-a repezit înăuntru, a apucat copilul în braţe, a strigat
bărbatului său să vină după ea şi au fugit. De atunci, rătăcesc prin pustie, fără să se
odihnească o clipă. Da, aşa s-a întîm-plat, cum zic eu, dacă nu-i apără vreun înger...
Iată, ce speriaţi sînt, nici n-au vreme să simtă oboseala şi suferinţa. Ochii le
strălucesc de friguri şi de sete, p.h ! eu ştiu cum e omul însetat.
Şi cum se gîndi curmalul la secetă, îl cuprinse un cutremur dc-a lungul
trunchiului şi numeroasele vîrfuri ale foilor sale se răsuciră ca şi cum le-ar fi atins
focul.
— Dacă aş fi om n-aş dori niciodată să mă duc în pustie; trebuie să fie prea
curajos acela care nu are rădăcini în adîncul pămîntului cu care să soarbă apa. Aici
poate fi primejdios chiar şi pentru curmali. Chiar şi pentru unul ca mine.
Dacă aş putea i-aş sfătui să se întoarcă, căci duşmanii lor nu pot fi groaznici ca
pustiul. Poate se gîndesc că e uşor de trăit în pustie. Chiar mie mi-a fost greu să mă
ţin aici în viaţă. Îmi aduc aminte că odată pe cînd eram tînăr, m-a înecat un val de
nisip. Eram aproape să mă înăbuş. Dacă ar fi fost să mor, atunci mi-ar fi sunat ceasul
cel din urmă.
Curmalul vorbea tare cu el însuşi, cum fac şi bătrînii pustnici.
— Aud un foşnet melodios în frunzişul meu. Poate că vîrfuriie crengilor mi
se mişcă. Mă cuprinde o milă adîncă la vederea acestor fugari. Femeia aceasta e tare
mîhnită şi totuşi e aşa de frumoasă, încît îmi aduce aminte istoria cea mai minunată
pe care o ştiu.
Şi pe cînd frunzele se mişcau cu un freamăt melodios, curmalul îşi aducea
aminte de timpurile străvechi, în care oaza aceasta a văzut doi oameni străluciţi. Era
regina Sabba şi înţeleptul Solomon. Frumoasa regină se întorcea în ţara sa şi regele
o întovărăşi o bucată de drum, iar aici trebuiau să se despartă.
— Ca amintire a acestui ceas — zicea regina — voi semăna un sîmbure de
curmal şi doresc ca din el să răsară un curmal care va creşte şi va dăinui, pînă cînd
se va arăta în ţara Iudeei un rege mai mare şi mai înţelept ca regele Solomon.
Şi pe cînd zice acestea, îngropa sîmburele în pămînt şi îl udă cu lacrimile sale.
— Dar ce să fie oare de tocmai azi îmi aduc aminte de asta! Să fie oare
femeia aceasta aşa de frumoasă încît îmi aminteşte pe cea mai frumoasă dintre
regine, Ea, la al cărei cuvînt am crescut şi am trăit pînă azi. Freamătul frunzişului meu
se aude ca un bocet, ca şi cum ar prezice moartea acestor călători. Se vede bine că
şi ei cred că le-a sosit ceasul din urmă.
Groaza li se citea pe faţă cînd priveau la oasele de cămilă înşirate pe nisipul
oazei. Priveau înfricoşaţi după cerbii ce le zburau deasupra capetelor. Nu se putea
altfel — erau pierduţi. Se opriră lîngă palmier şi începură să caute apă, găsiră izvorul,
dar acesta era secat.
Femeia doborîtă de oboseală se aşeză plîngînd la picioarele curmalului şi îşi
puse copilul la marginea izvorului secat.
Bărbatul izbea cu amîndoi pumnii în pămîntul uscat, şi palmierul auzi cum
vorbeau între ei că vor trebui să moară. Şi pe cînd povesteau, palmierul auzi că
regele Irod al Iudeei a poruncit să omoare pe toţi copiii mai mici de doi-trei ani, de
frică să nu se fi născut printre ei şi proorocitul Rege al păcii.
— Din ce în ce mai vijelios îmi freamătă frunzele; se vede că le-a sosit
21
22
Odată, pe vremuri, cînd Iisus avea numai cinci ani, stătea pe pragul casei
tatălui său, în Nazaret, şi se juca. Un olar de pe aceeaşi stradă îi dăruise lut şi Iisus îşi
petrecea vremea făcînd din el cuci de pămînt. Copilul era foarte bucuros de acest dar,
mai ales că ştia de la vecini că olarul era un om ursuz şi greu de împăcat cu vorbe
blînde.
Alături, în casa vecină, stătea Iuda, urît şi roşcat cu hainele rupte şi obrazul plin
de vînătâi din neîncetatele bătăi cu băieţii de pe stradă.
Acum era liniştit, nu aţîţa pe nimeni şi lucra la o bucată de lut, ca şi Iisus.
Cînd amîndoi copiii isprăviră cucii de pămînt, îi înşirară în cerc în faţa lor. Erau
aşa cum sînt toţi cucii de pămînt: aveau drept picioare un cocoloş, pe care se
sprijineau, coadă scurtă, fără gît şi o umbră de aripi.
Cucii lui Iuda erau strîmbi, ca şi cum veşnic se dau peste cap şi oricît voia el să-
i dreagă cu asprele lui mîtuţe, nu-i putea face mai frumoşi şi mai aşezaţi.
Uneori, se uita pe furiş la Iisus să vadă cum face acesta de-i sînt cucii aşa de
potriviţi şi de netezi ca frunzele de stejar de pe muntele Tabor.
Iisus era fericit cu fiecare pasăre făcută. Una îi părea mai frumoasă decît alta şi
le pierdea din ochi de mîndrie de dragoste.
Ele trebuiau să fie tovarăşele lui de joc, surioarele ii, să doarmă cu el, să
vorbească cu el, să-i cînte toate cântecele duioase cînd mama îl lăsa singur acasă.
Cărăuşul de apă trecea pe lângă el, încovoiat de povara burdufului şi după el
zarzavagiul călare pe măgar între coşurile goale. Cărăuşul puse mâna pe capul lui
Iisus, întrebîndu-l de păsări.
Iisus îi spuse despre ele că au nume, că sînt sosite din ţări străine, că
povestesc lucruri minunate despre care ştie numai el şi păsările lui.
Iisus vorbea astfel încît cărăuşul şi zarzavagiul îşi uitaseră de treabă, ascultînd
fermecaţi.
Cînd erau gata de plecare, Iisus arătă spre Iuda ; „Ia priveşte ce păsăruici
frumoase face Iuda".
Atunci zarzavagiul se opri binevoitor şi întreabă pe Iuda, dacă păsările lui au
nume şi dacă pot cînta. Iuda, neştiind despre ce e vorba, tăcea cu încăpăţînare şi nu-
şi ridica ochii.
Aşa trecu amiaza şi soarele înclina spre apus atît de adine, încît lumina lui
părea că trece pe sub poarta joasă a oraşului împodobită cu un vultur roman.
Lumina soarelui spre asfinţit era aşa de roşie, încît părea amestecată cu sînge
şi îmbrăca în culoare tot ce-i cădea în cale. Înroşea vasele de pămînt, ca şi scîndura
ce scîrţîia sub ferăstrăul tîmplarului, ca şi vălul alb ce învăluia capul Mariei.
Dar mai frumos ca oriunde licăreau razele de soare în apa ce se strînsese între
pietrele necioplite de pe drum.
Deodată, Iisus îşi muie mîna în apa ce-i era mai aproape ; îi venise în minte să
vopsească păsările cenuşii în culorile curcubeului răsfrînt în apă în mii de culori.
Curcubeul se lăsă prins şi cînd Iisus vopsi păsăruicile de lut, raza lui le acoperi
ca într-o strălucire vrăjită.
Iuda, uitîndu-se pe furiş, scoase un strigăt de uimire, cînd văzu că Iisus vopsea
cucii de lut cu razele soarelui prinse în apa de pe stradă.
23
24
Îşi înmuie mîna în apa colorată de curcubeu, voind şi el să prindă razele, dar
ele se strecurau printre degete, oricît de grabnic şi de îndemînatic plimba mîna prin
apă.
Nu putu prinde nici un pic de culoare pentru sărmanele sale păsări.
Aşteaptă Iuda, zise Iisus, vin eu şi zugrăvesc şi păsările tale.
Nu vreau, zise Iuda arţăgos, nu le atinge, sînt destul de frumoase şi aşa. El se
ridică cu fruntea încreţită de invidie. Cu piciorul său lat izbi în păsări, prefăcîndu-le în
bulgăraşi turtiţi de lut.
După ce îşi zdrobi toate păsările, se îndreptă spre lisus, care-şi mîngîia
păsăruicile ce străluceau acum ca nişte odoare scumpe.
Iuda le privi o clipă, apoi începu să le strivească cu piciorul.
— Iuda, strigă lisus, dar ce faci ? Nu ştii tu oare că ele sînt vii şi pot cînta?
Iuda nu se opri. lisus căuta cu ochii ajutor, pentru că era mai mare ca dînsul şi
nu-l putea opri singur.
Se uită după maică-sa, ea nu era departe, dar pînă cînd să o strige, Iuda i-ar fi
zdrobit toate păsările.
Începu să plîngă; Iuda îi strivise patru păsărele şi mai erau trei. Îi era aproape
necaz pe ele că stau nemişcate şi se lăsau zdrobite, fără să fugă de primejdie.
Atunci, lisus bătu din palme, parcă să le deştepte şi zise :
— Zburaţi, zburaţi, păsărelelor !
Şi iată, păsările începură să se mişte, îşi ridicară aripioarele şi fricoase fîlfîiră
pînă pe marginea streaşinii, unde se ascunseră.
Cînd văzu Iuda că păsările se mişcă la cuvântul lut lisus, începu să plîngă şi el.
Se aruncă la picioarele lui lisus, zvîrcolindu-se şi rostogolindu-se în praf ca un cîine. Îi
sărută picioarele şi îl rugă să-l calce, zdrobindu-l aşa cum făcuse el cu păsările.
Maria, care privea la jocul copiilor, se îndreptă spre Iuda. Îl ia în braţe şi îl
mîngîie, ştergîndu-i lacrimile.
— Sărman copil ! Tu nu ştii că ai încercat să faci ceea ce nici o fiinţă din lume
nu îndrăzneşte. Cum vei putea tu crede că ţi se va ierta să te potriveşti cu El care
zugrăveşte cu lumina soarelui şi care dă viaţă lutului nesimţitor ?
ÎN TEMPLU
Au fost odată nişte oameni sărmani; un bărbat, o femeie şi copilul lor care se
plimbau acum prin templul din Ierusalim.
Copilul era de o frumuseţe rară. Părul îi cădea în plete aurii pe umeri şi ochii îi
străluceau ca stelele.
De cînd se făcuse mare, băiatul nu mai fusese la templu. Acum putea înţelege
ceea ce vedea şi părinţii îl luaseră să-i arate toate minunăţiile.
Erau săli lungi cu coloane şi altare aurite, înţelepţi care învăţau pe ucenici,
Preotul cel mare care purta pe pierit o podoabă din pietre scumpe, perdele din
Babilon ţesute cu fire de aur, şi poarta de aramă, aşa de grea, încît treizeci de bărbaţi
nu o puteau mişca din loc.
Băiatul avea doisprezece ani şi nu era mişcat de acesta lucruri. Mama îi
povestea că ceea ce vedeau ei era cea mai mare minunăţie din lume. Spunea că va
trece multă vreme pînă cînd va mai vedea o asemenea minunăţie, în sărmanul
Nazaret nu era altceva de văzut decît uliţele cenuşii.
Băiatul părea că e mai bucuros să scape din templu şi să sa joace acasă pe
24
uliţa din Nazaret. Cu cit se arăta mai nemişcat la cele ce vedea, cu atît îi părea mai
bine mamei sale. Ea privea cu înţeles peste capul copilului la bărbatul său şi amîndoi
erau mulţumiţi.
Copilul era aşa de obosit, încît maică-sa îi zise :
— Am umblat prea mult cu tine. Vino şi te odihneşte puţin ! Şi aşezîndu-se lîngă
o coloană îşi puse băiatul să se culce cu capul în poala sa.
Abia aţipise copilul cînd femeia zise către soţul său :
— De nimic nu mi-a fost frică ca de ziua în care vom veni în templu cu el.
Credeam că o să-i placă aşa de mult, încît va dori să rămînă aici !
Şi mie mi-a fost frică de acest drum, zise bărbatul. Pe vremea cînd s-a născut
el s-au făcut o mulţime de semne, care arătau că el va deveni odată urii mare
stăpînitor. Dar ce-i poate aduce oare domnia decît primejdie şi grijă.
De cînd era de cinci ani nu s-au mai arătat minuni, el nu-şi aduce aminte de
nimic din cele ce s-au întîmplat în copilăria sa. Acum e şi el ca alţi copii. Am început
să cred că Dumnezeu din mila lui a ales pe un altul pentru a împlini destinul cel mare
şi că mie mi-a lăsat fiul.
Eu cred că va merge bine atîta timp cît nu va afla nimic despre semnele şi
minunile ce s-au făcut în timpul primilor săi ani.
Nu am vorbit cu el niciodată despre acele minuni, zise femeia. Îmi este teamă
că fără voia mea se poate întîmpla ceva care să-i arate cine este el. Înainte de toate,
mi-a fost frică să-l aduc în acest templu.
Acum poţi fi liniştită, primejdia a trecut, zise bărbatul. În curînd îl vom avea din
nou acasă.
Mi-a fost teamă mai ales de preoţii din templu, de prezicătorii care stau aici pe
rogojini. Credeam că atunci cînd îl vor vedea, se vor ridica şi-l vor saluta ca pe un
rege al Iudeei. Mă minunez că nu au băgat de seamă frumuseţea lui. Ea tăcu o vreme
şi privi spre copil, îmi era teamă că la vederea acestor judecători care stău în templu
şi judecă neînţelegerile poporului, a acestor profeţi care vorbesc învăţăceilor, el se va
deştepta şi va striga:
,,Eu sînt născut să trăiesc printre aceşti judecători şi profeţi".
— Oare ce noroc poate fi pentru cineva să trăiască în aceste galerii de
coloane? adăugă bărbatul. Mai bine e pentru el să colinde dealurile şi cîmpiile din
jurul Na-zaretului.
Maică-sa suspină.
— Şi ce fericit e el acasă la noi ! Ce mulţumit este el cînd are voie să privească
turmele de oi, să le păzească, sau cînd poate să stea alături de oamenii care lucrează
pe cîmp! Nu cred că vom face vreun rău dacă îl învăţăm să trăiască ca noi.
— Astfel îl cruţăm de cea mai mare durere, răspunse bărbatul.
Aşa vorbiră în şoaptă pînă cînd se deşteptă copilul.
— Ei, te-ai odihnit acum? zise mama; scoală-te, a înserat şi trebuie să ne
întoarcem la gazdă.
Când se îndreptau spre ieşire, trecură printr-o sală veche în care se afla un
corn de aramă de o mărime de necrezut. Cornul era aşa de greu, încît nimeni nu l-ar fi
putut duce la gură; el sta uitat, acoperit de o pînzâ de păianjen şi înconjurat de o
şerpuire de cuvinte neînţeleasă, săpată în aramă. Poate trecuseră o mie de ani de
cînd nimeni nu mai încercase să sufle în el.
Cînd zări uriaşul corn, copilul se opri încremenit.
— Ce e asta ? întrebă el.
— Acesta e cornul cel mare, numit glasul stăpînitorului lumii, răspunse mama.
25
26
Cu el a chemat Moise copiii săi din pustie şi după el nimeni nu a mai îndrăznit să
scoată din el cel mai mic sunet. Iar cine va reuşi vreodată, acela va stăpîni pămîntul.
Ea surise crezînd că este o poveste veche, copilul însă rămase în faţa cornului, pînă
cînd îl strigă mama sa. Din tot ceea ce văzuse el în templu acest corn fu cel dintîi
lucru care îi plăcu. Cu drag ar fi rămas să-l cerceteze cu de-amănuntul.
Mai merseră puţin şi ajunseră într-o curte largă a templului. Aici se afla o
prăpastie adîncă şi mare care fusese lăsată de regele Solomon la zidirea templului.
Nu ridicase nici un pod peste ea, dar, ca o minunăţie, întinsese tăişul lung al unei
săbii de oţel ascuţită şi cu tăişul în sus. Acum era ruginită, sprijinul ei la margini se
slăbise aşa de mult că tremura şi se clătina cînd cineva trecea cu pas greu prin curtea
templului. Copilul întrebă uimit:
— Dar ce fel de punte e aceasta ?
— Ea este ridicată de regele Solomon şi noi îi zicem puntea raiului. Dacă vei
îndrăzni să treci peste această punte de oţel al cărei tăiş e mai subţire ca raza
soarelui, poţi fi liniştit că ai să intri în rai.
Mama surîse iar şi plecă mai departe, dar băiatul rămase privind îngusta şi
tremurătoarea punte, pînă îl chema maică-sa.
Grăbindu-se să iasă, ajunseră la marele portic de la ieşire, care, era împodobit
cu cinci coloane. Într-un colţ, două coloane de marmură neagră, ridicate amîndouă pe
acelaşi picior, erau aşa de aproape, încît nici un fir de pai nu s-ar fi putut trece printre
ele. Erau maiestoase, avînd capitelurile bogat împodobite cu o ciudată înşiruire de
capete de animale.
Copilul opri din nou pe maică-sa.
— Ce fel de coloane sînt acestea ?
Acestea sînt coloanele aduse din Caldeea de părintele Abraham, pe care le-a
numit Poarta dreptăţii. Cine se va putea strecura printre ele, acela va fi bun în faţa lui
Dumnezeu. Nu cumva vrei să încerci să treci printre ele? Uite ce roasă e pardoseala
în jurul lor de cîţi au voit să treacă prin îngusta deschizătură, crede-mă însă, nimeni
pînă azi nu a izbutit să o facă.
Grăbeşte-te, aud sunetul porţii do aramă, e semnul că vor închide templul.
Toată noaptea copilul nu dormi, el nu vedea decît poarta dreptăţii, puntea
raiului şi auzea glasul stăpînitorului lumii.
Nu era chip să gîndească la altceva; în acea dimineaţă trebuiau să plece.
Părinţii doreau să plece împreună cu alte rude şi vecini, şi cînd pleacă la drum atîta
lume, lucru merge încet. Băiatului deodată îi veni în minte că mai are vreme să se
ducă la templu, să-l mai vadă o dată. Mai erau multe lucruri de orînduit şi era cu
putinţă ca el să se întoarcă înainte de plecare. Nu trecu mult şi el ajunse în templu,
unde caută în grabă cele două coloane negre şi aşa de asemănătoare că parcă erau
doi gemeni. De cum le văzu, ochii îi străluciră de bucurie. I se părea că niciodată nu
mai văzuse aşa ceva.
Se gîndea ce minunat să poată trece printre cele două coloane, dar ele erau
aşa de aproape încît i se părea cu neputinţă să facă măcar o încercare. Petrecu,
astfel, un ceas în faţa coloanelor, dar nici nu simţi că trecuse atîta vreme.
În minunata sală cu coloane se adunaseră judecătorii marelui sfat; întregul
portic era plin de oameni care se certau, fie pentru hotare care au fost schimbate, fie
pentru oi ce fuseseră rătăcite de turmă, fie pentru datornici care nu şi-au plătit
datoriile.
Printre aceştia era şi un bărbat bogat care pîra pe o sărmană văduvă că îi e
datoare cîţiva talanţi de argint.
26
Văduva se tînguia că bogatul o nedreptăţeşte. Ea îi plătise o dată datoria şi
acum voia să o silească să plătească încă o dată ceea ce ea nu mai putea. Era aşa
de săracă, căci dacă judecătorul ar fi silit-o să plătească, nu-i mai rămînea decît să-şi
dea fiica sclavă bogatului. Judecătorul zise către bogat :
— Eşti în stare să juri că femeia nu ţi-a plătit datoria ?
— Doamne, sînt un om bogat. M-aş osteni eu oare să cer banii de la această
văduvă, dacă n-aş avea dreptul la aceasta? Jur că aşa cum nimeni nu poate trece
prin poarta dreptăţii, tot aşa de adevărat e că femeia aceasta îmi este datoare.
Cînd judecătorii auziră acest jurămînt, îl crezură şi hotărîră ca văduva să-şi dea
fiica sclavă.
Copilul, fiind aproape, auzi totul şi se gîndi: „Ce bine ar fi dacă cineva s-ar
putea strecura prin poarta dreptăţii". Sări cu grabă spre cele două coloane.
Era aşa de mîhnit pentru acea femeie... Acum nici nu se se mai gîndea că
acela care va putea trece e drept şi fără păcate, el voia să treacă numai pentru femeia
aceea sărmană.
Îşi propti umerii între coloane, ca şi cum şi-ar face loc.
În clipa aceea, toţi oamenii din templu văzură că poarta dreptăţii se mişcă.
Întreaga cupolă detună şi coloanele vechi se depărtară cu zgomot una de alta, lăsind
loc trupului sprinten al copilului să treacă.
Oamenii se uitau încremeniţi la acest copil care săvîrşise o minune aşa de
mare. Cel dintâi care-şi veni în fire fu cel mai bătrîn dintre judecători. El strigă să-l
prindă pe bogătaş şi să-l aducă la sfat. Judecătorul îl pedepsi să-şi dea toată averea
sărmanei văduve. Cînd totul se hotărî, judecătorul întrebă de copilul care trecuse prin
poarta dreptăţii, dar acesta se pierduse prin mulţime, aducîndu-şi aminte de părinţi şi
de drumul spre casă. El nu ştia că petrecuse un ceas în faţa coloanelor, trăia cu
gîndul că trecuseră doar cîteva minute; mai am vreme să privesc şi puntea
paradisului. Cu un pas uşor, se strecură prin mulţime, ajungând la poarta raiului.
Cînd zări muchia de oţel care stătea peste prăpastie, se gîndi la omul care ar
putea trece peste ea, poate fi sigur de intrarea lui în rai. Se aşeză pe marginea
prăpastiei ca să privească tăişul de oţel, şi se gînclea că ar fi bine să intre şi el în rai,
dar văzu că era cu neputinţă măcar să încerce aceasta.
Aici petrecu două ceasuri, fără să simtă că trecuse timpul. Un altar era în curtea
unde se afla prăpastia, pentru jertfă şi în jurul lui erau preoţi îmbrăcaţi cu haine albe şi
primeau sacrificiile.
Acolo veni şi un bătrîn sărac cu un mieluşel mic şi slab, muşcat de cîine. Omul
se duse la preoţi că să-l sacrifice, dar acestea nu-l primiră. Bătrînul se rugă să-i
primească jertfa, pentru că avea un fiu bolnav şi nu avea ceva mai bun pentru a fi
jertfit lui Dumnezeu.
— Trebuie să mi-l luaţi, se ruga acesta; altfel nu va ajunge rugăciunea mea
pînă la Dumnezeu şi copilul va muri.
— Crede-mă că mi-e milă de tine, dar legea mă opreşte să jertfesc animale
rănite. După cum e cu neputinţă să treacă cineva puntea paradisului, tot aşa e im-
posibil să-ţi îndeplinesc rugămintea.
Copilul, fiind aproape, auzi totul. El gîndea că e păcat că nu poate trece nimeni
puntea.
Pe cînd bătrînul se îndepărta mîhnit, băiatul se ridică, atinse puntea
tremurătoare şi puse piciorul pe ea. Gîndurile sale erau numai la bătrînul pe care voia
să-l ajute. Atunci băgă de seamă că puntea nu mai tremură, ea devenise lată şi sigură
sub picior.
27
28
Făcu şi celălalt pas, simţea că jur împrejur îl sprijină cineva să nu cadă. Aerul îl
purta ca pe o pasăre dusă de aripile ei.
Din sabie se auzi un sunet divin cînd o atinse copilul, aşa că unul din cei care
stăteau pe colină întoarse capul şi privi într-acolo. La strigătul său de uimire cei din
curte văzură copilul care trecea puntea raiului. Toţi fură cuprinşi de uimire şi de
groază. Cei dintîi care îşi veniră în fire fură preoţii. Ei trimiseră pe dată un sol după
bătrîn şi, cînd acesta se întoarse, îi zise:
Dumnezeu a făcut o minune ca să ne arate că vrea să-ţi primească jertfa. Dă
mielul încoace să-l sacrificăm. După jertfă, preoţii întrebară de copil. Insă el nu ştia că
trecuse vremea şi că era la amiază. Cînd îşi dădu seama, vru să plece.
Acum trebuie să mă grăbesc ca să nu mă aştepte acasă. Vreau însă să mă uit
în grabă şi la „glasul stăpînitorului lumii". Aşa se strecură prin mulţime şi se furişă cu
uşurinţă spre colţul unde sta sprijinit cornul.
Cînd îl văzu, se gîndi că acela care îl va ridica şi va sufla îl el, va putea strînge
toate popoarele la un loc. Se vede însă că lucrul acesta este cu neputinţă, şi gîndul lui
era numai la ce trebuie să simtă un om care ar putea strînge pe toţi oamenii
pămîntului.
În sala rece, cu coloane multe, era un sfînt învăţat care propovăduia ucenicilor
săi. El se întoarse acum spre un tînăr ce-i sta la picioare şi-l numi un înşelător. Spiritul
îi arătase că acel tînăr era un străin, nu un israelit şi acum îl întreabă bătrînul de ce s-
a strecurat sub un nume neadevărat printre ucenicii săi.
Tînărul se ridică şi spuse că a pribegit prin pustie şi a venit străbătînd mari
depărtări, pentru ca să audă adevărul cel mare şi învăţătura unicului Dumnezeu.
— Sufletul mi se stingea de dor, dar ştiam că nu mă vei primi dacă nu aş fi spus
că sînt israelit. De aceea, te-am înşelat ca să-mi potolesc dorul de a auzi învăţătura ta
şi te rog fierbinte să mă laşi lîngă tine ca să ascult învăţătura unicului Dumnezeu.
Învăţatul ridică mîinile spre cer.
— După cum nimeni nu poate ridica şi suna din cornul de aramă pe care noi îl
numim Glasul stăpînitorului lumii, tot aşa de puţin vei rămîne lîngă mine. Ţie nici nu ţi-
e îngăduit măcar să intri în acest templu, fiindă eşti un păgîn. Grăbeşte-te să pleci de
nu vrei ca discipolii mei să te rupă în bucăţi, tu ne pîngăreşti templul.
Tînărul rămase, liniştit şi zise :
— Nu vreau să mă duc acolo unde sufletul meu nu-şi are hrană ; mai bucuros
vreau să mor la picioarele tale.
Cum isprăvi de zis aceste vorbe, discipolii se repeziră asupra lui, îl aruncară la
pămînt şi voiau să-l omoare.
„Ce mare neîndurare ! gîndea copilul care auzise totul. Ah! dacă aş putea suna
din cornul de aramă, l-aş putea ajuta."
Se ridică şi puse mîna pe corn. Nu mai dorea să-l ridice la buzele sale pentru a
stăpîni lumea, ci numai pentru a-l ajuta pe acela a cărui viaţă era în primejdie.
Deodată, simţi cum cornul se ridică parcă singur la buzele sale şi cînd el oftă numai,
se auzi un sunet tare şi pătrunzător care răsună în întreg templul.
Tot poporul se îndreptă într-acolo şi văzură că un băieţaş ridicase cornul la gură
şi scotea din el sunete ce făceau să vibreze cupolele şi coloanele.
Discipolii lăsară jos mîinile ridicate să izbească pe tînărul străin şi sfîntul învăţat
zise :
— Vino şi rămîi la picioarele mele. Dumnezeu a făcut o minune că să-mi arate
că dorinţa sa este să în- veţi să-l cunoşti.
Cînd ziua înclina spre seară, un bărbat şi o femeie se îndreptau cu pas grăbit
28
spre Ierusalim. Ei arătau speriaţi şi neliniştiţi, şi strigau celor din jur:
— Ne-am pierdut fiul ! Credeam că e cu rudele şi vecinele noastre, însă nimeni
nu l-a văzut. N-aţi întîlnit cumva pe drum un copil singur?
Oamenii, care veneau dinspre Ierusalim, răspundeau:
— Pe fiul vostru nu l-am văzut, dar în templu am văzut un copil de o frumuseţe
rară. Era ca un înger şi a trecut prin „poarta dreptăţii".
Ei ar fi povestit totul cu de-amănuntul, dar părinţii nu aveau timp să-i asculte.
Mai merseră ei o bucată de drum şi întîlniră alţi oameni, îi întrebară şi pe aceia.
Insă toţi care veneau dinspre Ierusalim nu voiau să spună nimic altceva decît
despre copilul cel frumos picat parcă din cer, care a trecut „puntea raiului". Bărbatul şi
femeia nu aveau timp să-i asculte, fiindcă se grăbeau să ajungă în oraş.
Aici merseră în sus şi-n jos fără să dea de urma copilului. În sfîrşit ajunseră la
templu.
Dacă tot sîntem aici, zise femeia, hai înăuntru să vedem ce copil este acela
despre care toată lumea spune că e picat din cer ! Intrară şi întrebară unde e copilul.
Mergeţi înainte pînă acolo unde învăţaţii vorbesc ucenicilor. Acolo este şi
copilul. Bărbaţii şi cărturarii l-au luat în mijlocul lor, el întreabă şi ei răspund,
minunîndu-se de înţelepciunea lui. Tot poporul stă în curtea templului să vadă măcar
o umbră a aceluia care a dus la buzele sale „glasul stăpînitorului lumii."
Bărbatul şi femeia îşi făceau cu greu drum prin mulţime.
Femeia, cînd zări copilul, începu să plîngă; îl recu-loscuse-pe fiul său.
Copilul, care stătea printre cărturari, auzi că cineva plînge şi atunci recunoscu
glasul mamei sale. Se ridică repede şi veni spre părinţi, cu care ieşi din templu.
Maică-sa însă nu se oprea din plîns.
De ce plîngi, oare, măicuţă? N-ai văzut că am venit la tine de cum ţi-am auzit
glasul ?
Cum să nu plîng? Credeam pă eşti pierdut pentru mine.
Ieşiră din oraş cînd se lăsă noaptea şi maică-sa plîngea neîntrerupt.
— De ce plîngi? Nu am ştiut că vremea a trecut aşa de repede. Credeam că e
numai la amiază şi am venit la tine cum te-am auzit.
— Cum să nu plîng, zise mama. Te-am căutat toată ziua.
Toată noaptea pribegiră şi maică-sa nu se opri din plîns. Cînd se lumină de
ziuă, copilul ii zise iar:
Mamă, oare de ce plîngi ? Eu nu am căutat mărire, Dumnezeu a făcut prin mine
o minune, fiindcă voia să ajute celor trei sărmani.
O, fiul meu ! răspunse maică-sa. Plîng fiindcă tu eşti totuşi pierdut pentru mine.
Al meu nu vei mai fi niciodată. Din ceasul acesta stăruinţa vieţii tale va fi după
dreptate, dorul tău va fi paradisul, iar iubirea ta va cuprinde pe toţi oamenii sărmani
care umplu pămîntul.
Spre sfîrşitul domniei lui Tiberius, un cultivator de vie, cu soţia sa, veniră să
locuiască într-o colibă de pe dealurile Sabine. Erau străini şi trăiau singuri.
Într-o dimineaţă, cînd omul voia să plece la lucru, văzu cu mirare, la uşa casei,
o bătrînă ce se aşezase pe prag. Părea foarte săracă; era îmbrăcată cu o manta
29
30
cenuşie, dar cînd se ridică avea o înfăţişare aşa de măreaţă, încît omul se gîndi la
mitul ce spunea despre zeii care vin pe pămînt cu înfăţişarea unor oameni de rînd.
Nu te supăra prietene că noaptea asta am dormit pe pragul acestei colibe. Aici
au locuit părinţii mei şi cu nouăzeci de ani în urmă aici m-am născut eu. Credeam că
voi găsi coliba goală, nu ştiam că e locuită.
Era de aşteptat să găseşti coliba goală, zise cultivatorul, căci e aşezată tocmai
sus pe munte. Femeia mea şi cu mine sîntem dintr-o ţară îndepărtată şi ca oameni
sărmani ce sîntem nu am putut găsi alt locaş mai bun. Şi cred că nici ţie nu-ţi pare rău
că sînt oameni aici, fiindcă eşti săracă după cum se vede şi tare bătrînă, iar după
drumul lung ce l-ai făcut trebuie să fii ostenită şi flămândă, în loc de lupii din dealurile
Sabine tot mai bine e să găseşti un pat în care să te culci, lapte de capră şi o bucată
de pîine dacă vrei să te mulţumeşti cu atît.
Bătrînă surise puţin, aşa de puţin încît nu putu şterge mîhnirea grea ce-i arăta
faţa.
— Toată copilăria mi-am petrecut-o aici, zise ea şi n-am uitat cum se gonesc
lupii din cuib.
Bătrînă era într-adevăr puternică, că omul nu se îndoi că, aşa bătrînă cum era,
ar fi putut ţine piept fiarelor.
El o pofti încă o dată şi bătrîna intră. Fără să stea prea mult pe gînduri se aşeză
la masă cu oamenii. Cu toate că părea mulţumită să înmoaie pîine neagră în lapte,
bărbatul şi femeia se gîndiră :
„Dar de unde vine oare pribeagă aceasta ? Se vede bine că a mîncat mai mult
fazani din talgere de argint decît lapte de capră din blid de pămînt."
Musafira cercetă coliba pe furiş; nu era nimic schimbat după cum se vedea. Ba
chiar se mai vedeau pe pereţi urmele unor cerbi şi câini traşi cu cărbune de tatăl său
ca să-şi înveselească copila.
Cultivatorul şi femeia se gîndiră iar : „Se prea poate ca ea să fie născută aici,
dar se vede că în viaţa ei a făcut altceva decît să facă unt şi brînză." Observară că
adeseori era pierdută în gînduri şi că de cîte ori îşi revenea, părea foarte mîhnită şi
amărîtă. în sfîrşit, se ridicară de la masă. Bătrîna mulţumi pentru găzduire şi vru să
plece.
Omul, cînd o văzu aşa de săracă şi de mîhnită, îi zise :
— Dacă nu mă înşel, cînd ai venit aseară pînă aici, aveai de gînd să stai în
colibă. Acum însă vrei să pleci, fiindcă noi am luat în stăpînire coliba.
Bătrîna nu tăgădui.
Coliba asta care a fost părăsită atîţia ani e a ta, tot aşa de bine ca şi a mea —
zise ea şi eu n-am nici un drept să te gonesc.
Cu toate astea e coliba părinţilor tăi şi tu ai mai mult drept asupra ei decît noi. Şi
afară de asta noi sîntem tineri, iar tu eşti bătrîna. De aceea rămîi tu şi vom pleca noi.
Bătrîna păru uimită cînd auzi pe viticultor şi se întoarse privind nedumerită ca şi
cum nu ar fi putut înţelege ce vrea el. Se amestecă în vorbă şi femeia.
— Dacă ar fi să zic şi eu o vorbă, zise ea către bărbat, te-aş ruga să întrebi pe
această bătrîna dacă nu vrea să ne ţină ca pe copiii ei şi să ne lase pe lîngă ea s-o
îngrijim. Căci ce folos va avea ea de la această colibă dacă vom lăsa-o singură ? E
totuna dacă o lăsăm singură ori o lăsăm să moară de foame.
Bătrîna se apropie de ei.
— De ce vorbiţi oare astfel ? De ce sînteţi buni cu mine ? Căci nu-mi sînteţi
decît străini ?
Atunci femeia zise :
30
— Fiindcă şi nouă ni s-a arătat odată cea mai mare milă şi îndurare.
Şi astfel se întîmplă că bătrîna rămase în coliba viticultorului şi în curînd prinse
chiar a-i iubi Cu toate astea nu le spuse niciodată de unde venea şi cine era, iar
oamenii înţeleseră că nu era bine s-o întrebe de vreme ce ea singură nu voia să
spună.
Intr-o seară după ce isprăviră lucru si se aşezară în faţa uşii să mănînce cina
de seară, văzură un bărbat bătrîn, călare, venind spre ei.
Era un bărbat mare şi puternic, cu umerii laţi ca ai unui gladiator. Pe faţa sa se
vedea asprimea şi hotărîrea. Mergea drept şi cu mişcări repezi, purta pe el o haină
grosolană şi viticultorul se gîndi pe dată : „Acesta e un legionar care s-a liberat din
oaste şi se întoarce acum acasă".
Cînd străinul văzu pe oameni la masă se opri nehotărît. Viticultorul ştia că
drumul se sfîrşea niţel mai sus de coliba lui şi, de aceea, îl întrebă :
— Se vede că te-ai rătăcit, străine, de ai ajuns pînă aici, căci nimeni nu vine
pînă sus dacă nu e trimis înadins pentru noi.
Străinul se apropie şi zise:
— Ai dreptate, m-am rătăcit şi acum nu ştiu încotro s-o apuc. Dacă vrei să mă
laşi să mă odihnesc aici o clipă te voi ruga apoi să-mi arăţi un drum ca să ajung la o
gazdă, şi îţi voi fi tare îndatorat.
Zicînd astfel se lăsă jos pe piatra din faţa casei. Femeia îl întrebă dacă nu vrea
să mănînce, el însă îi mulţumi surîzînd. De altfel, se vedea că ar fi stat bucuros cu ei,
pe cînd aceştia mîncau. Il întrebă pe viticultor despre lucru şi traiul lor acolo, iar
acesta răspunse bucuros. Din vorbă-n vorbă viticultorul zise :
— Iată, vezi ce răzleţiţi trăim; e mai bine de un an de cînd n-am mai vorbit cu
altcineva decît cu lucrătorii.
Nu ne-ai putea oare spune şi nouă ce se mai petrece în Roma şi ce se mai
spune despre împărat?
Femeia băgă de seamă că bătrîna făcu un semn soldatului, ca şi cum l-ar fi
îndemnat să ia seama ce spune.
Străinul însă răspunse cu prietenie:
Văd că mă iei un legionar şi nu te înşeli; numai că am ieşit de mult din armată,
fiindcă sub domnia lui Tiberius nu e mult de lucru pentru soldaţi. Şi totuşi, ce general
mare a fost el odată cînd îi surîdea norocul! Acum nu se mai gîndeşte la altceva decît
să se apere de conjuraţiuni. Se spune în Roma că numai dintr-o bănuială uşoară a
pus să-l omoare pe senatorul Titius.
Bietul împărat nu ştie ce face, zise femeia, frîngîndu-şi mîinile şi dînd cu tristeţe
din cap.
Ai dreptate - zise străinul în vreme ce faţa i se întunecă. Tiberius ştie numai atît
că toată lumea îl urăşte şi asta îl înnebuneşte şi mai mult.
Dar ce spui? zise femeia, de ce l-am urî oare? Îl plîngem doar că i s-a stins
steaua şi că nu mai e un împărat aşa de mare cum a fost la începutul domniei.
Te înşeli, îi zise străinul, toată lumea îl dispreţuieşte şi îl urăşte pe Tiberius. Şi
de ce nu ar facc-o? Ce e el mai mult decît un tiran fără milă şi îndurare? Şi lumea
crede că el va deveni şi mai sălbatic şi mai nebun ca mai înainte.
— S-a întîmplat oare ceva care poate să-l înrăutăţească şi mai mult? Bătrîna
făcu iar un semn furiş străinului.
Străinul răspunse cu un zîmbet ciudat pe buze.
Poate aţi auzit că Tiberius a avut un singur prieten care era în stare să-i spună
în faţă că e rău sau că face nedreptăţi. La curtea lui însă au rămas acum numai
31
32
linguşitorii şi străinii, care nu fac altceva decît să-l aţîţe şi să-l înrăutăţească. A avut şi
el o fiinţă în care putea să se încreadă şi care nu se sfia să-i spună ce face bine şi ce
face rău. Acea fiinţă era mai îndrăzneaţă decît toţi senatorii şi toţi generalii. Era
Faustina, bătrîna lui doică.
Am auzit şi eu vorbind de ea, zise viticultorul. Se zice că împăratul i-a arătat
toată viaţa recunoştinţă pentru asta.
Da, Tiberius preţuia după cum i se cădea credinţa şi cinstea ei; pe acea femeie
care era o ţărancă din dealurile Sabine, a cinstit-o împăratul ca pe o a doua mamă.
Cînd Tiberius era la Roma, Faustina locuia într-un palat de pe muntele Palatin ca să
fie totdeauna aproape de el; Nici o matroană din Roma nu trăia mai bine ca ea. Era
purtată pe lectică şi se îmbrăca ca o împărăteasă. Iar, cînd s-a mutat Cezarul la
Capreea, i-a cumpărat o vilă plină de sclavi şi de cele mai preţioase odoare.
După cum se vede Faustina trăia bine lîngă împărat, zise viticultorul, căci numai
el vorbea acum cu străinul. Femeia înmărmurise privind ce schimbată era bătrîna, cu
toate că de la sosirea străinului nu scosese nici o vorbă. Nu mai era bătrîna blîndă de
mai înainte; se ridicase din faţa blidului cu mîncare şi sprijinită de uşă sta privind
înlemnită înaintea sa.
Mulţumită împăratului a trăit Faustina aşa bine, mai zise străinul, dar cu toate
bunătăţile ce a avut de la el, l-a părăsit pînă şi ea.
Bătrîna se înfiora auzind acestea, femeia însă îi puse mîna pe umăr, liniştind-o,
apoi zise cu glas liniştit şi plin de bunătate:
— Cred că Faustina a fost fericită la curte după cum spui şi te cred că Tiberius
a iubit-o ca pe o adevărată mamă. Îmi pot închipui ce mîndră a fost bătrîna de
tinereţea lui şi ce mîhnită e acum cînd s-a dat la cruzime şi răutate. De bună seamă
că zilnic l-a rugat şi l-a sfătuit, dar trebuie să fi fost groaznic pentru ea să-l roage în
zadar. Se vede că n-a mai putut răbda să-l vadă căzînd din ce în ce mai jos.
Străinul o privi mirat cînd auzi vorbele tinerei femei, însă ea vorbea cu ochii
plecaţi.
Ai dreptate în tot ce spui, răspunse el. Dar se pare ciudat totuşi că bătrîna l-a
părăsit tocmai acum, după ce o viaţă întreagă au trăit împreună şi s-au răbdat unul pe
altul.
E oare adevărat? L-a părăsit Faustina pe împărat? întrebă viticultorul plin de
mirare.
Străinul spuse că Faustina a plecat din Capreea fără să spună şi a lăsat
neatinse marile ei bogăţii.
Să nu ştie nimeni de urma ei? întrebă sfios femeia.
Nimeni nu ştie încotro s-a dus; se bănuieşte, totuşi, că s-ar fi întors în locurile
unde s-a născut.
Ştie împăratul de ce a fugit de la el? întrebă femeia.
Nu cred.. împăratul nu-şi poate închipui că ea a plecat supărată, pentru că el i-a
spus odată că şi ea trăieşte numai pentru bunuri şi favoruri, ca şi ceilalţi curteni.
Tiberius nu s-a îndoit niciodată de dragostea ei, de aceea el aşteaptă ca ea să se
întoarcă de bunăvoie, fiindcă nimeni nu ştie mai bine ca Faustina că împăratul nu mai
are pe nimeni în jurul său.
— Nu cunosc pe Faustina, zise femeia, dar îmi închipui de ce l-a părăsit pe
împărat. Bătrîna a fost crescută în munţii aceştia cu frica de zei şi cuvinţă şi poate că i
s-a făcut dor de acasă. Nici vorbă însă că dacă împăratul n-ar fi supărat-o, ea n-ar fi
plecat. Înţeleg însă că atunci s-a gîndit să-şi urmeze dorul. Şi eu aş fi făcut la fel în
locul ei, m-aş fi gîndit că i-am servit destul o viaţă întreagă şi ca să-mi scap sufletul şi
32
să trăiesc în pace aş fi lăsat bucuroasă orice bogăţie.
— Tu nu gîndeşti că, astfel, Tiberius e şi mai rău; acum nu mai e nimeni care
să-l poată linişti cînd îl apucă ura şi dorul de răzbunare. Gîndeşte-te că nu mai e
nimeni pe lume pe care el să nu-l urască, sfîrşi legionarul, privind pătrunzător în ochii
femeii.
Cînd auzi femeia vorbele deznădăjduite ale străinului îi răspunse cu ton hotărît:
— Tiberius ştie că Faustina se va întoarce la el, dar mai întîi trebuie să-i
făgăduiască că n-o să mai vadă atîtea crime şi grozăvii.
La aceste vorbe se ridicară cu toţii, iar amîndoi soţii se puseră în faţa bătrînei,
ca şi cum ar fi voit să o apere.
Străinul nu mai zise nici un cuvînt, însă privea întrebător spre bătrîna, ca şi cum
ar fi voit să zică: „Acesta e ultimul tău cuvînt". Buzele bătrînei tremurau de parcă ar fi
dorit să zică ceva, dar nu scoase nici o vorbă.
— Dacă împăratul o iubeşte cu adevărat, îi va dărui pacea ultimelor zile, zise
femeia.
Străinul se codi o clipă, apoi deodată faţa i se însenină şi zise:
— Oameni buni, aş dori să vă mai spun încă ceva: dacă cumva va veni pe aici
bătrîna de care vorbim, s-o adăpostiţi şi s-o ocrotiţi, căci mila împăratului se va arăta
oricui o va ajuta.
Zicînd acestea se înfăşură în manta şi se întorse pe cărarea pe care venise.
De la întîmplarea aceasta, viticultorul şi soţia nu mai vorbiră de împărat. Se
mirau, totuşi, că ea avusese atâta putere ca la adînci bătrîneţe să se lipsească de
atîtea bunuri şi mărire. Se întrebau dacă se va mai întoarce la Tiberius, căci ea îl
iubeşte încă. Dacă l-a părăsit a făcut-o numai spre binele lui, crezînd că se va
întoarce de pe drumul ce apucase.
Un bătrîn ca împăratul nu mai poate începe altă viaţă, zise viticultorul. Cum vrei
să uite dispreţul şi ura ce o are pentru oameni? Cine oare îl va învăţa acum să-i
iubească. Nu mai e nimic care să-l vindece de cruzimea lui.
Tu ştii că unul singur l-ar putea mîntui, zise femeia, şi deseori mă gîndesc ce ar
fi dacă s-ar întîlni aceşti doi oameni? Dar ce e hotărît, noi nu putem schimba nimic.
Bătrîna parcă nu mai dorea viaţa ei din trecut. Soţia viticultorului născuse un
copil şi, de atunci, bătrîna era aşa de fericită. Însă, la fiecare jumătate de an, pleca
înfăşurată în mantaua-i cenuşie la Roma. Sa ducea direct în For, fără să întrebe pe
cineva ; aici rămînea în faţa unui templu aşezat pe un loc minunat.
Acest templu avea un singur altar neobişnuit de mare, aşezat sub cerul liber,
într-o curte pardosită cu marmură.
Pe altar era Fortuna, zeiţa norocului, iar la picioarele ei o statuie a lui Tiberius.
Înconjurat de locuinţele preoţilor şi de staulele animalelor pentru jertfit, templul avea
un aer îngrijit.
Faustina nu se ducea niciodată mai departe de pînă la templul unde se ruga
pentru Tiberius. Cînd vedea că Fortuna era la locul ei, că statuia lui Tiberius era
împodobită cu flori şi focul sacrificiului pîlpîia pe altar în faţa cetelor de credincioşi
adunaţi în jurul altarului şi cînd auzea imnurile preoţilor, atunci se întorcea.
Astfel putea afla, fără să întrebe pe cineva, că Tiberius trăia, că toate erau în
bună stare.
Cînd veni a treia oară, găsi templul pustiu. Nici foc, nici credincioşi. Preoţii
dispăruseră, statuia lui Tiberius era pîngărită. Bătrîna întrebă pe primul om ce-i ieşi în
cale ce înseamnă acea schimbare. A murit Tiberius ? E alt Cezar în locul lui ?
Tiberius mai e încă Cezar, dar nu ne mai rugăm pentru el, fiindcă rugăciunile
33
34
ţîrîitul greierilor.
Faustina împărtăşea şi ea din bucuria şi sărbătoarea drumeţilor de
aceea, îndemnîndu-şi calul la drum, povestea unui tînăr patrician ce mergea
pe lâgă ea: „Am visat în această noapte că Tiberius s-a arătat spunîndu-mi să
nu-mi amîn drumul şi să intru în Ierusalim chiar în dimineaţa aceasta frumoasă
să-l caut pe profetul dorit".
Pe cînd vorbeau astfel ajunseră pe culmea unei coline şi se opriră fără
să vrea. La poalele colinei se întindea o vale adîncă în mijlocul căreia era o
stîncă uriaşă, pe al cărei pisc era ridicat oraşul Ierusalim.
Micuţul oraş de pe vîrful dealului părea azi de o mie de ori mai mare.
Toate colinele erau acoperite de corturi colorate şi o mare de oameni.
Multă vreme bătrîna privi şirul lung de călători, apoi zise către tovarăşul
său:
— Cred că tot poporul a venit la Ierusalim.
— Aşa e, zise Sulpicius care o însoţea pe Faustina din ordinul lui Cezar,
fiindcă el trăise mulţi ani în Iudeea. Azi sărbătoresc pastele şi au venit cu toţii
la Ierusalim.
Faustina rămase o clipă pe gînduri, apoi zise:
— Îmi pare bine că am venit azi aici, cînd e strîns poporul. Asta
dovedeşte că zeii ne ajută. Poate îl vom întîlni aici pe profetul din Nazaret.
— Ai dreptate, se poate foarte bine ca el să fie aici. Sulpicius întreabă
cîţiva drumeţi dacă l-au văzut în Ierusalim pe profetul din Nazaret.
— A fost în fiecare an aici şi sigur va veni şi anul acesta, pentru că e un
om pios şi cucernic.
O femeie arătă cu mîna spre o colină şi zise :
— Vezi dealul acela acoperit de măslini? Acolo îşi întind galilienii
corturile lor, acolo veţi afla despre el.
Pe drum, femeia se apropie de Faustina şi-i zise :
— Uite, bătrînul care stă pe zid; acela este un galilean şi face parte din
învăţăceii profetului ; el îţi poate spune unde e cel pe care îl cauţi.
Faustina îi povesti lui Sulpicius ce auzise despre cerşetor; acesta era un
moşneag cu barba mare şi căruntă, cu faţa arsă de soare şi mîinile bătătorite
de lucru. Nu părea că cerşeşte, dar era adîncit în gînduri triste, încît nici nu se
uită la drumeţii ce se apropiau.
Sulpicius îl întrebă de cîteva ori :
— Prietene, oamenii îmi spun că eşti din Galileea; fii bun şi spune-mi
unde putem găsi pe profetul din Nazaret?
Bătrînul tresări înfiorat şi privi rătăcit în jur; cînd înţelese despre ce era
vorba se mînie şi strigă furios:
— Ce zici? ce mă întrebi pe mine despre acel bărbat? Nu ştiu cine e, iar
eu nu sînt din Galileean.
Femeia din Iudeea se amestecă în vorbă şi zise:
— Eu te-am văzut cu el. Nu-ţi fie frică şi spune-i bătrînei, prietena
Cezarului, unde îl poate găsi?
Bătrînul îşi ridică mîinile la cer şi zise:
— Din cauza acelui bărbat a trebuit să fug din Ierusalim şi nici aici
printre cerşetori nu mă lăsaţi în pace.
Faustina se îndepărtă şi zise către Sulpicius:
— Omul acesta e nebun, de la el nu putem afla nimic.
38
Cînd ajunseră la poarta oraşului, femeia care voia s-o ajute îi zise să
bage de seamă să nu calce pe omul care era lungit în drum. El nu se mişca
nici cînd cămilele călcau alăturea de el. Era îmbrăcat sărăcăcios şi plin de
praf.
— De ce stă omul acesta în drum? întreabă Faustina. în clipa aceea
omul începu să strige:
Înduraţi-vă fraţilor şi călcaţi-mă în picioare, nu mă cruţaţi, am vărsat
sînge nevinovat, călcaţi-mă în picioare!
Sulpicius apucă frîul calului şi zise:
— Se vede că e un păcătos care se pocăieşte, nu te opri; oamenii de
aici sînt ciudaţi şi trebuie lăsaţi în pace.
Omul din praf striga şi mai tare :
— Puneţi copita pe inima mea, scoateţi-mi ochii cu copitele catîrilor,
omorîţi-mă !
Faustina nu putu să treacă mai departe; ea încercă să-l înduplece să
plece din drum.
Femeia se apropie din nou şi zise :
— Şi acesta e unul dintre învăţăceii profetului. Vrei să-l întrebi şi pe el?
Faustina încuvinţă, se aplecă şi întrebă :
— Ce e cu profetul vostru? Vă întîlnesc pe toţi împărţiţi şi aiuriţi, dar
numai pe el nu îl văd.
La auzul acestor vorbe, bărbatul se ridică în genunchi şi zise cu glas
amărît:
Ce duh rău te aduce să mă întrebi de el ? Nu vezi că m-am aruncat în
praf să mă călcaţi în picioare? Nu-ţi ajunge aceasta? Trebuie să mă întrebi şi
tu ce am făcut cu el?
Nu pricep de ce mă dojeneşti, eu nu-ţi fac nici un rău, te întreb numai
unde e profetul?
Cînd auzi bărbatul sări în sus, cu mîinile la urechi, gemu şi se vaită:
Vai, ţie că nu mă laşi să mor în pace, şi făcîn-du-şi drum prin mulţime
fugi, urlînd, rupîndu-şi hainele ce-i fîlfîiau în vînt ca nişte aripi negre.
Se pare că am intrat în ţara nebunilor, zise Faustina, şi se mîhni mult
cînd văzu ce ucenici avea profetul. Cine poate fi El ai cărui ucenici sînt nebuni
de legat? Şi ce ajutor ar putea avea de la El împăratul?
Stăpîno, nu te opri din drum şi caută-l pe profet, căci mi-e teamă să nu i
se fi întîmplat ceva, de vreme ce învăţăceii lui par aşa de rătăciţi, încît nici nu
vor să audă de el.
Faustina şi tovarăşii săi merseră prin străzi înguste pînă ajunseră într-o
ulicioară întunecoasă, plină de oameni.
Nu mai era cu putinţă să intre în oraş călări. Sulpicius sfătui pe Faustina
să meargă pe jos.
Ea se învoi şi porniră pe jos spre palatul lui Pontius Pilat.
Sulpicius arătă Faustinei la jumătatea drumului o stradă:
— Vezi, cînd vom ajunge acolo, sîntem la palat. Cînd ajunseră în acea
stradă, care se întindea de la porţile palatului pînă la muntele Golgota, văzură
un convoi trist ce urma un condamnat la moarte pe cruce.
Înaintea lui venea o ceată de oameni vijelioşi şi sălbatici, care voiau să
vadă răstignirea; ei alergau pe străzi cu braţele ridicate spre cer, urlînd de
bucurie că vor vedea ceea ce nu pot vedea în fiecare zi. După ei veneau cete
39
40
45