I.

CONSIDERAŢII GENERALE

Capitolul 1
OBIECTUL, SCOPUL ŞI IMPORANŢA
AMELIORAŢIILOR SILVICE

I.1. OBIECTUL ŞI SCOPUL AMELIORAŢIILOR SILVICE

Termenul “amelioraţii” provine din cuvântul franţuzesc

“amelioration”, care înseamnă “îmbunătăţire”. În cazul de faţă,
îmbunătăţirea vizează o serie de terenuri cu un anumit specific ecologic,
care constituie obiectul Amelioraţiilor, ca ramură de activitate agrosilvică
şi ca disciplină ştiinţifică de învăţământ.
Ca activitate umană, Amelioraţiile s-au născut din necesitate
rezolvării unor imporatante probleme ridicate de practică şi au ca scop
îmbunătăţirea radicală şi de lungă durată a solului şi a climei, factori
naturali sintetici, din intercondiţionarea şi interacţiunea cărora rezultă
capacitatea productivă sau bonitatea unui teren, adică aptitudinea acestuia
de a întreţine o vegetaţie utilă, capabilă să dea recolte.
Capacitatea productivă a terenurilor este o categorie de ordinul
posibilităţii, al cărei nivel de realizare, într-un anumit interval de timp,
depinde de condiţiile desol, de mersul vremii şi de activitatea culturală a
omului.
Aşa cum se ştie, în condiţii naturale normale de sol şi favorabile
sub raport climatic, terenurile de cultură prezintă o capacitate productivă
normală. În acest caz, fertilitatea naturală a solului se realizează, în
general, ca atare, în mod plenar. În condiţii anormale de sol sau
nefavorabile din punct de vedere climatic, determinate de procesele de
degradare şi respectiv de secetă, capacitatea productivă a terenurilor
devine anormală. În aceste condiţii, fertilitatea naturală potenţială a
solului se alterează sau se realizează la un nivel scăzut, în funcţie de
natura şi de intensitatea proceselor de degradare şi de secetă.
Evident, prin activitatea culturală conştientă a omului, atât
capacitatea productivă normală cât şi cea anormală pot fi substanşial
îmbunătăţite, demonstrându-se astfel inconsistenţa şi falsitate unor
“teorii” economice, care susţin diminuarea progresivă şi implacabilă a
bonităţii terenurilor.
Ştiinţa care se ocupă cu îmbunătăţirea radicală şi durabilă a
capacităţii productive anormale a terenurilor se numeşte Amelioraţii sau
Îmbunătăţiri funciare. Această ştiinţă studiază procesele de degradare şi
secetă, care afectează capacitate productivă a terenurilor şi stabileşte
măsurile şi lucrările de ameliorare a terenurilor degradate şi secetoase, în
vederea valorificării depline a acestor terenuri prin culturi vegetale,
agricole sau forestiere.
Îmbunătăţirea capacităţii productive anormale a terenurilor
preocupă în primul rând agricultura şi silvicultura, ca ramuri ale
producţiei vegetale. În legătură cu aceasta şi Amelioraţiile se împart în
Amelioraţii agricole şi Amelioraţii silvice.
Ca ramură de activitate forestieră, Amelioraţiile silvice reprezintă
silvotehnica staţiunilor extreme şi se ocupă cu măsurile şi lucrările
silvotehnice de ameliorare, recuperare sau folosire mai eficientă a
terenurilor slab productive, neproductive sau periodic neproductive.
Ca disciplină ştiinţifică, Amelioraţiile silvice constituie
subdiviziunea Amelioraţiilor, care studiază procesele de degradare şi de
secetă şi stabileşte modul de combatere a acestora prin mijloace de
tehnică silvică, în scopul ameliorării şi valorificării cât mai raţionale a
terenurilor degradate şi cu deficit de apă.
Evident, Amelioraţiile silvice nus-au dezvoltat şi nu se dezvoltă
independent de celelalte discipline ştiinţifice, iar progresul în acest sector
este strâns legat de realizările din alte ramuri de activitate. Astfel, pentru
cercetarea şi rezolvarea problemelor foarte variate şi uneori foarte
complexe, Amelioraţiile silvice au nevoie de o serie întreagă de
cunoştinţe din diferite domenii ale cunoaşterii. Astfel, pe lângă
Materialismul dialectic şi Economia politică, care înarmează pe
ameliorator cu concepţia ştiinţifică asupra lumii, cu metoda dialectică de
analiză şi de interpretare a fenomenelor şi cu noţiunile necesare unei juste
încadrări a problemelor sub raport social-economic, disciplina se sprijină
în fundamentarea ei ştiinţifică pe Geologie, Geomorfologie, Pedologie,
Climatologie, Hidrologie, Silvicultură (Ecologie), Împăduriri, Corectarea
torenţilor, Amelioraţiile agricole ş.a., care oferă repere valoroase
reclamate pe de o parte de cercetarea terenurilor degradateşi secetoase, iar
pe de altă parte de proiectarea şi executarea lucrărilor de ameliorare.
În dezvoltarea sa ascendentă, disciplina Amelioraţiile silvice
găseşte o justă orientare în dialectica materialistă. Bazându-se pe
dialectica materialistă, metoda fundamentală de investigaţie a tuturor
ştiinţelor, Amelioraţiile silvice au posibilitatea să obţină permanent
rezultate noi în cunoaşterea dinamicii proceselor de degradare şi de secetă
şi în elaborarea de măsuri şi lucrări pentru combaterea acestora. În
cercetările concrete, Amelioraţiile silvice fac uz, ca şi alte discipline
agrosilvice, de o serie de modalităţi particulare de investigaţie şi anume:
observaţia expediţionară, observaţia staţionară, experimentul şi analiza
teoretică. În acest fel, prin observaţii ştiinţifice staţionare şi expediţionare,
experimentări, calcule analititce, interpretări şi generalizări dialectice,
Amelioraţiile silvice se dezvoltă, lărgindu-şi sfera cunoaşterii şi
rezolvării problemelor care se pun în diversele situaţii.

I.2. IMPORTANŢA AMELIORAŢIILOR SILVICE

Amelioraţiile s-au născut şi au progresat odată cu dezvoltarea

culturii plantelor, în legătură cu recuperarea pentru producţia vegetală a
unor terenuri neproductive. Evident, la început, activitatea de ameliorare
a terenurilor era empirică, iar preocupările de îmbunătăţiri funciare erau
relativ restrânse şi se limitau strict la sectorul agricol. Treptat, activitate
de ameliorare a terenurilor s-a raţionalizat, iar preocupările s-au extins şi
în sectorul forestier.
În ţara noastră, Amelioraţiile s-au dezvoltat şi se dezvoltă ca
urmare a situaţiei necorespunzătoare sub raportul capacităţii productive în
care se găseşte o mare suprafaţă de teren. Eroziunea solului,
înmlăştinarea, seceta şi alte procese, de care ne vom ocupa în cursul de
faţă, afectează în mod substanţial producţia vegetală. Combaterea acestor
procese, datorită cărora se pierd annual cantităţi imense de bunuri
materiale, justifică pe deplin necesitatea lucrărilor de ameliorare şi scot în
evidenţă importanţa Amelioraţiilor, ca ştiinţă şi caramură de activitate
agrosilvică.
În cadrul acţiunii de ameliorare şi valorificare a terenurilor
degradate şi cu deficit de umiditate, activitate desfăşurată de sectorul
forestier ocupă un loc de primă importanţă. Alături de lucrările de
îndiguire, de desecare, de irigare şi de valorificare a unor terenuri erodate,
sărăturate ş.a., din sectorul agricol, stau lucrările executate de sectorul
forestier, în special pe linia ameliorării terenurilor erodate. Lucrările de
mare amploare executate sau în curs de execuţie pe văile Bistriţei,
Ampoiului, Arieşului, Jiului, coastele Dunării şi în alte locuri, ca şi
introducerea irigaţiei în culturile forestiere sunt de natură să arate
importanţa pe care statul nostru o acordă acţiunii de ameliorare a
terenurilor întreprinse în sectorul forestier.
În etapa actuală de construire a societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, ameliorarea si valorificare integrală a terenurilor care necesită
lucrări cu specific forestier, protejarea solului, a apelor şi a unor obiective
social-economice, precum şi extinderea irigaţiei în cultura forestieră, sunt
sarcini de primă importanţă şi ele trebuie să stea în atenţia silvicultorilor.
În strânsă colaborare cu sectorul agricol, sectorul forestier poate şi trebuie
să-şi aducă contribuţia pentru lichidare din peisajul geografic al ţării a
situaţiilor necorespuntătoare şi pentru valorificarea optimă a fondului
funciar.
 Din precizările anterioare rezultă că, în principiu, disciplina
Amelioraţii silvice prezintă două laturi şi anume, una teoretică de
cunoaştere a proceselor care alterează capacitatea productivă şi a
consecinţelor acestora şi alta aplicativă – referitoare la măsurile şi
lucrările practice, reclamate de ameliorare radicală şi durabilă a
terenurilor de cultură. În legătură cu aceasta, rând pe rând, ăn cursul de
faţă se prezintă procesele de degradare şi de secetă şi se expun
modalităţile practice legate de combaterea acestor procese şi de
ameliorarea şi valorificare, pe cale silvică, a terenurilor degradate
(erodate, fugitive, sărăturate şi cu exces de apă) şi a celor cu deficit de
apă.

Capitolul 2
NOŢIUNI FUNDAMENTALE

2.1. SOLUL – SITEZĂ A CONDIŢIILOR DE MEDIU;

FERTILITATE, DEGRADARE, PROCES DE DEGRADARE,
TEREN DEGRADAT

În producţia vegetală în câmp deschis, solul ocupă un loc de prim

ordin, deoarece acesta reprezintă suportul solid care pune la dispoziţia
vegetaţiei spaţiu, substanţe minerale, apă, aer, căldură ş.a., constituind un
important mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură. Cele patru
procese fiziologice fundamentale (asimiltaţia, absorbţia, respiraţia şi
transpiraţia), care determină viaţa plantelor, sunt strâns legate de factorul
sol.
Solul apare la interferenţa dintre litosferă, atmosferă şi biosferă şi
este produsul interacţiunii unui mare număr de factori. Se spune adesea
pe drept cuvânt că solul este oglinda landşaftului, deoarece el sintetizează
şi reflectă întregul complex al condiţiilor geografice. Împreună cu
condiţiile de climă şi de relief, condiţiile de sol definesc ceea ce în
literatura noastră se numeşte staţiune, scotop sau habitat.
După cum se ştie, solul este stratul mai mult sau mai puţin afânat
de la suprafaţa litosferei, care serveşte sau poate servi ca mediu de viaţă
pentru plante şi care se naşte din materialul mineral în urma unor procese
complexe şi antagoniste de natură fizică, chimică, biochimică ş.a.,
determinate de apă, aer, căldură şi factori biotici. În momentul în care
materialul litologic, dezagregat şi alterat, poate reţine în mod durabil apa
şi conţine substanţe nutritive cedabile în cantităţi suficiente pentru
instalarea plantelor superioare, el devine sol. Momentul acesta marchează
un salt calitativ, de trecere de la un corp la altul.
Solul apare ca un corp natural organo-mineral distinct, ce se
deosebeşte radical de roca mamă din care s-a format prin însuşirile sale
caracteristice, care în ansamblul lor definesc ceea ce se numeşte fertilitate
sau rodnicie. Fertilitatea este calitate solului, reprezentând o sinteză a
principalelor proprietăţi fizice, chimice şi biologice (profunzime,
structură, textură, porozitate, troficitate ş.a.), care determină un anumit
regim de nutriţie, hidric, termic şi microbiologic. În acelaşi timp,
fertilitatea constituie capacitatea productivă a solului şi reprezintă
posibilitatea acestuia de a întreţine o vegetaţie utilă, asigurându-i simultan
şi permanent hrana şi apa necesară.
În condiţii naturale, solurile au o fertilitate naturală potenţială, care
depinde de proprietăţile lor intrinseci şi care se realizează efectiv, în
fiecare an, în funcţie de mersul vremii. În condiţiile luării în cultură a
solurilor, acestea devin obiect al muncii, iar fertilitatea lor se transformă
într-o fertilitate culturală, artificială sau economică. Gradul de realizare a
fertilităţii culturale a solurilor nu mai depinde exclusiv de mersul vremii,
ci este strâns dependentă de stadiul de dezvoltare a tehnicii şi de sistemul
de relaţii social-economice.
Sporirea fertilităşii solurilor este una din problemele de bază ale
agriculturii şi siviculturii şi în această direcţie, ştiinţa şi practica
agrosilvică, au repurtat succese importante de-a lungul vremii, infirmând
aşa-yisa “lege a fertilităţii descrescânde”. În acelaşi timp, intervenţia
nesăbuită a omului în natură a avut o serie de urmări nefaste. Astfel, prin
distrugerea pădurilor, prin desţelenirea masivă a pajiştilor, printr-o
agrotehnică neraţională, prin păşunat abuziv sau iraţional şi prin alte
acţiuni, omul a prilejuit degradarea terenurilor, ca urmare a declanşării
unor procese naturale modificatoare.
În înţelesul ei cel mai larg, degradarea reprezintă modificarea
calităţii unui lucru, astfel încât acesta ajunge inferior din punctul de
vedere considerat. În cazul de faţă, “lucrul” este solul forestier sau
agricol, iar “calitatea” acestuia – fertilitatea.
Procesele care produc reducerea sau pierderea integrală a fertilităţii
solurilor şi care, ca urmare, reduc sau anulează capacitate productivă a
terenurilor, se numesc procese de degradare. Terenurile afectate de
procesele de degradare şi modificate ca atare poartă denumirea de
terenuri degradate.
Din precizările de mai sus, rezultă două concluzii importante şi
anume:
 terenurile degradate sunt efectele proceselor de degradare şi
reprezintă terenuri care au fost cândva productive, dar care, prin
 pierderea parţială sau totală a fertilităţii, au devenit parţial sau
total neproductive;
 degradarea terenurilor este o noţiune generică, care cuprinde o
serie de procese de degradare, legătura dintre degradare şi
procesele de degradare fiind o legătură de la general la
particular.
În urma degradării, prin alterarea fertilităţii solurilor, terenurile nu
mai au capacitatea de a întreţine viguros o vegetaţie utilă, chiar în condiţii
foarte favorabile sub aspect climatic. Degradarea solurilor este una dintre
marile calamităţi naturale, datorită căreia capacitatea productivă a
terenurilor devine anormală. În general, aceasta constă din:
 procese care înlătură sau acoperă cu material nefertil solul
format;
 procese care afectează stabilitatea terenurilor de cultură,
provocând deplasarea acestora;
 procese care alterează “in situ” anumite proprietăţi ale solurilor
şi conduc la înrăutăţirea regimului de nutriţie al acestora;
În prima grupă intră procesele de eroziune produse de precipitaţiile
atmosferice şi de vânt, în grupa a doua – deplasările de teren, iar în grupa
a treia – sărăturarea şi înmlăştinarea, procese care generează terenuri
degradate cu cararctere specifice.
În legătură cu noţiunea de teren degradat, remarcăm două aspecte
de principiu şi anume:
 deşi în vorbirea curentă prin “terenuri degradate” se înţeleg, de
regulă, numai terenurile erodate şi fugitive, produse de
eroziunea pluvială şi respectiv de deplasarea gravitaţională,
totuşi teoria şi practica Amelioraţiilor silvice include în noţiunea
de mai sus şi terenurile acoperite de nisipuri mobile, terenurile
cu exces de apă şi terenurile sărăturate;
 deşi în mod teoretic terenurile degradate reprezintă terenuri care
au fost în tercut productive, dar care şi-au pierdut parţial sau
total capacitatea productivă, totuşi practica Amelioraţiilor
silvice include în categoria terenurilor de mai sus şi terenurile
zise “originar neproductive” cum sunt anumite stâncării, tinoave
ş.a., care prin starea lor naturală se aseamănă întru totul cu
terenurile degradate.