1

Atributele intelectuale şi atributele morale

 Unii filosofi (Spinoza) au tăgăduit lui Dumnezeu caracterul de persoană, pe motiv că ar limita fiinţa
absolută a lui Dumnezeu în două feluri: ar pune pe Dumnezeu în chip arbitrar, antropomorfic, în rândul
fiinţelor mărginite sau ar implica existenţa altor persoane care L-ar mărgini.
 Nu putem avea o comuniune sufletească adâncă decât o persoană.
 Persoana este un subiect care are conştiinţa de sine, cugetă şi se determină pe sine, deosebindu-se de alte
persoane asemenea.
 A fi “persoană” nu exclude atributul nemărginirii, cum spun panteiştii, deoarece Persoanele divine
există în mod necesar, nu ca persoanele umane. E vorba de Creatorul cerului şi al pământului.
 Cugetarea şi voinţa lui Dumnezeu trebuie considerate drept purificate de tot ce e specific creaturii. Ele
sunt veşnice şi nemijlocite.
 Creştinismul învaţă că Dumnezeu poate îngădui răul fizic, natural, ca un mijloc de tămăduire a răului
moral, şi nu poate voi răul moral (păcatul), deşi îl îngăduie, în virtutea liberului arbitru omenesc.

Atributele intelectuale

1. Atotştiinţa – e cunoaşterea desăvârşită, totală, a tot ce a existat, există şi va exista şi a celor ce ar

putea să existe. E o cunoaştere din veci, deosebită de cea omenească prin forma intuitivă şi prin faptul că
se săvârşeşte de însuşi Dumnezeu.
 Scolasticii – însuşiri ale cunoaşterii divine – e de o evidenţă intrinsecă (Dumnezeu cunoaşte lucrurile
aşa cum sunt în ele însele), universală, actuală (nu se mai poate desăvârşi), sigură (neîndoielnică sau
supusă greşelii), adecvată la obiectul ei. (canonicul F. Vernhoelst)
 “Duhul pătrunde toate adâncurile lui Dumnezeu... Nimeni nu cunoaşte ceea ce e în Dumnezeu, afară de
Duhul lui Dumnezeu.” (I Cor. 2, 10-11)
 Întrebarea: Cum se pot precedea posibilele ipotetice, adică realizările condiţionate de altele ? a dus la
controversa dintre molinişti şi tomişti.
 Adepţii lui Molina (iezuit spaniol – 1535-1600) – în acest caz (dacă Dumnezeu cunoaşte posibilele
ipoetice) liberul arbitru nu mai e liber; ei au introdus “ştiinţa medie” – Dumnezeu cunoaşte cele
viitoare, ce se vor întâmpla sau nu, în nişte condiţii date, fără ca El să predermine pe om.
 Calvinii au afirmat predestinaţia (Dumnezeu îi alege spre mântuire numai pe unii – Rom. 8, 28-29).
Ortodoxia –se confundă două lucruri: preştiinţa lui Dumnezeu cu predestinaţia, nimicindu-se astfel
libertatea omului şi făcând pe Dumnezeu autor al răului.
2. Înţelepciunea – e alegerea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea scopurilor suprafireşti
propuse omului de la creaţie.
 Ea este latura practică a intelectului divin, ca premisă a atotputerniciei.
 2
 Sfânta Scriptură arată că creaţia este, în mod special, rodul conlucrării atotputerniciei cu
atotînţelepciunea divină. (“Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut” –
Psalm 103, 24)
 Rom. 11, 33 – “O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu. Cât sunt de necercetate
judecăţile Lui şi neurmate căile Lui !”

Atributele morale

1. Sfinţenia – este acordul voinţei lui Dumnezeu cu fiinţa Lui. De aceea Sfânta Scriptură ne îndeamnă
să fim sfinţi ca El. Dumnezeu singur e sfânt în plinătatea cuvântului.
 După cădere, toate au fost supuse deşertăciunii, adică au fost golite de sfinţenie; creaţia întreagă suspină
după o restaurare care trebuie să înceapă cu omul; omul e preotul creaţiei, care trebuie s-o închine din
nou lui Dumnezeu.
 Omul trebuie să se izoleze de rău, să se purifice şi să se întoarcă la Dumnezeu, să-L slujească pentru a
putea participa la sfinţenia Lui.
 Cel ce urcă din greu pe culmile sfinţeniei trebuie să-şi golească sufletul de tot ce e creatural, pentru ca
să-i ia locul sfinţenia.
 Sfinţenia lui Dumnezeu e o sfinţenie fiinţială; El nu suportă minciuna, ce este necurat; ca Adevărul
însuşi devine “verus judex sui et falsi.”
 Sfinţenia îşi are locul pe pământ ca şi în cer, căci cerul e tronul lui Dumnezeu, dar şi pământul e
aşternutul picioarelor Lui.
 Sfinţenia trebuie să domnească din nou pe pământul purificat, care trebuie să devină “cer nou şi
pământ nou.”
2. Dreptatea – are două nuanţe: sfinţenie (stare conformă cu voia Lui cea sfântă) şi dreptate (în sens
legal, a da fiecăruia ce i se cuvine).
 Voia lui Dumnezeu este legea pe care nimeni n-o calcă fără să-i sufere urmările. “Drepţii” V.T. sunt
echivalentul “sfinţilor” din N.T.
 În V.T. nu avem o transformare lăuntrică, ci mai mult o constrângere exterioară, în care omul este
înstrăinat în pornirile lui păcătoase de voia sfântă a lui Dumnezeu.
 Biserica i-a numit pe cei din V.T. “drepţi” (trăitori după voia lui Dumnezeu) spre deosebire de creştini,
care sunt “sfinţi” prin primirea Botezului, ca unii ce au intrat în Biserică – instituţia sfinţeniei.
 Dreptatea divină în sens legal, juridic – Dumnezeu răsplăteşte din p.d.v. moral, dând recompense
(“justitia remunerativa”) şi pedepse (“justitia vindicativa”).
 Dumnezeu este iubire, dar tocmai această iubire cere dreptatea (nu există, cum afirmă protestantismul,
o opoziţie între un Dumnezeu al V.T., al dreptăţii, şi unul al N.T., al iubirii, aşa cum învăţau în primele
secole eretici precum Marcion).
 Ordinea fizică se sprijină pe ordinea morală. Una din coloanele societăţii e dreptatea.
 O viaţă fără deosebire întrte bine şi rău este amorală; un părinte care nu-şi îndreptează copilul, din
iubire, iertându-i tot ceea ce face, îl lasă pradă instinctelor, expunându-l unor sancţiuni mai grave din
partea societăţii.
 Iertarea nu-şi are rostul atunci când înrăieşte şi mai mult pe cel ce o primeşte.
 3
 Nu toate suferinţele din lume sunt o urmare a unui păcat personal. Mântuitorul a accentuat acest lucru
în cazul orbului din naştere. Dar multe rele fizice sunt îngăduite de Dumnezeu pentru îndreptarea
păcătoşilor. Nu rămâne nesancţionat nici un rău moral, dacă nu intervine o schimbare a vieţii omului,
adică pocăinţa.
 Matei 16, 27 – “Va veni Fiul în slava Tatălui, cu îngerii Săi şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale.”
3. Iubirea – este împărtăşirea creaturilor din bunurile divine cele mai preţioase. Iubirea e comuniunea
propriei fericiri intratrinitare. Ea se face prin deschiderea spre lume, prin dăruire totală, a Tatălui ceresc
către creaturile Sale.
 Cel dintâi bun dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire a fost însăşi existenţa lor, dar cel mai de preţ
bun este adevărul mântuitor.
 Iubirea se manifestă doar într-o comuniune de două sau mai multe persoane.
 Contrariul iubirii e egoismul. Dumnezeu l-a osândit creând lumea pentru a-i împărtăşi din iubirea
proprie, l-a osândit prin Întrupare, pe Cruce, prin revărsarea harului în ziua Cincizecimii, îl osândeşte
clipă de clipă.
 Egoismul se osândeşte el însuşi, izolându-se de semeni, făcând vid în jurul său, pustie. În creştinism,
pustia a înflorit în iubire.
 Nici politeismul (separă pe zei), nici mahomedanismul (propovăduieşte monoteismul rigid) nu
revelează adevărata iubire.
 Fericirea dumnezeiască e rostul dăruirii din iubire. “Nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu.”
(Efes. 4, 30)