INTRODUCERE

Electrotehnica este știința aplicată, ce studiază fenomenele electromagnetice și aplicarea

lor în scopuri practice. Această definire arată, că electrotehnica, în cel mai larg sens al
cuvântului, cuprinde un domeniu foarte larg de cunoștiințe tehnico-științifice. Rezultatele
dezvoltării rapide, a științei electrotehnicii sunt înaltele realizări ale etapei actuale în domeniul
energeticii, electronicii, automaticii și telemecanicii, automatizării, tehnicii de calcul ș.a.
În toate domeniile industriale se introduc utilaje electrice de înaltă productivitate tot mai
modernizate cu un înalt grad de automatizare. Așa de exemplu în domeniul extracției miniere
și cercetării geologice se utilizează mașini și agregate de putere acționate electric, complexe
de extracție, excavatoare, sonde și altele ce funcționează în condiții specifice grele de
exploatare.
Permanent se ridică și gradul automatizării proceselor tehnologice prin utilizarea
mijloacelor tehnicii moderne de calcul. Paralel cu introducerea utilajelor electrice moderne
automatizate în anii următori deosebit de exigent se pune problema creerii și introducerii
tehnologiilor pur ecologice și de eficiență înaltă în explorarea, extracția si prelucrarea
mineralelor utile. Rezolvarea acestei probleme este imposibilă fără utilizarea realizărilor
moderne din domeniul stiințelor electrotehnice. În acest sens urmează a se trage concluzia, că
dezvoltarea progresului tehnic stiințific în condițiile cercetărilor actuale pune în fața
specialiștilor din domeniul extractiv minier și de explorare geologică o serie de probleme cu
caracter tehnic, economic, ecologic ș.a.. Rezolvarea cu succes a acestor probleme necesită
eforturi comune ale diferiților specialiști. Aceasta impune necesitatea de extindere a cercului
de cunoștiințe a acestor specialiști pentru asigurarea înțelegerii reciproce a modului de
abordare a relațiilor teoretice interactive.
Pentru tehnologiile inginerești, stăpânirea cunostiințelor electrotehnice este o necesitate din
punctul de vedere al orientării lor mai corecte și combinării mai utile ale eforturilor lor cu
acești specialiști electricieni în rezolvarea problemelor complexe. Cursul “Electrotehnică si
mașini electrice” are sarcina de a pune în fața studenților noile probleme ale teoriei și aplicării
practice a circuitelor electrice și magnetice, mașinilor electrice și transformatoarelor. El este
perfecționat în acord cu electronica actuală dacă se iau în vedere legăturile de intrare si ieșire
cu alte discipline înrudite.
Autorul cărții editate în limba bulgară, prof. univ. dr. Ing. Ivan Milev, exprimă mulțumiri
cordiale recenzorilor: prof. univ. dr. ing. Andrei S. Cozarov, prof. univ. dr. ing. Ștefan A.
Stefanov, precum și colectivului catredei de Electrotehnică de la Universitatea de Mine și
Geologie “Sf. Ivan Rilski“, Sofia, Bulgaria, pentru recomandările făcute cu ocazia recenziei
manuscrisului. Autorul consideră că această carte nu este lipsită de neajunsuri și cu mulțumire
primește toate observațiile.
Această carte apare în limba română, urmare acordului de colaborare existent între
Universitatea de Mine și Geologie “Sf. Ivan Rilski“, Sofia, Bulgaria, și Universitatea
,,Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, România în care se stipulează și publicații de cărți de
colective mixte de cadre didactice. Autorii din partea română aduc mulțumiri d.lui prof. univ.
dr.ing.Ivan Milev pentru acceptul domniei sale privind traducerea acestei cărți precum și
pentru observațiile făcute în timpul editării prezentei lucrări. Pentru recomandările, sugestiile
și observații făcute cu ocazia studiului materialuului tradus în limba română, autorii din
partea română aduc mulțumiri:


7
 CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CIRCUITELE ELECTRICE
1.1. Elemente generale

În electrotehnică se studiază fenomenele electromagnetice şi utilizările lor în

scopuri practice. Fiecare fenomen electromagnetic, examinat ca un întreg, se
caracterizează prin două aspecte: electric şi magnetic, între care există o
legătură indisolubilă. În acest sens, câmpul electromagnetic unic are două forme
legate mutual (reciproc) – câmpul electric şi câmpul magnetic. Majoritatea
cunoştinţelor şi relațiilor fundamentale, referitoare la câmpul electric şi magnetic
au constituit obiect de studiu la cursul de fizică, motiv pentru care aici ele nu se
analizează amănunţit, dar se interpretează şi se aplică în soluționarea
problemelor tehnice concrete.
Potrivit legii conservării energiei, energia electrică se poate obţine pe seama
unor alte forme de energie: chimică, mecanică, termică, luminoasă, ş.a.
Echipamentele care convertesc o anumită formă de energie în energie electrică
se numesc surse sau generatoare de energie electrică. Energia electrică
generată de sursele de energie electrică, se transportă prin liniile electrice de
transport (reţele electrice) către consumatori, unde se converteşte într-o altă
formă de energie: mecanică, termică, luminoasă ş.a. Echipamentele ce realizează
conversia energiei electrice în alte forme de energie, se numesc consumatori
electrici (receptori).
Ansamblul surse-consumatori de energie electrică împreună cu linia electrică
de transport a acesteia constituie un circuit electric. În circuitul electric se
conectează şi echipamente auxiliare de comutaţie, măsură, protecţie și altă
aparatură. Procesele ce au loc în acest ansamblu de echipamente, ce constituie
circuitul electric, sunt legate prin intermediul câmpului electromagnetic şi pot fi
descrise cu ajutorul următoarelor mărimi: tensiune electrică, tensiune
electromotoare (t.e.m.), curent electric şi flux magnetic. Aceste mărimi sunt
cunoscute de la cursul de fizică, motiv pentru care aici nu se mai definesc.
Mărimea tensiunii electrice, u12 , se defineşte ca raport între lucrul mecanic,
L12 , efectuat de forţele câmpului electric pentru deplasarea sarcinii punctiforme
q pe distanţa l între punctele 1 şi 2 din câmp şi mărimea acestei sarcini (fig.1.1).
Acest raport, numeric se exprimă prin integrala de linie a vectorului intensităţii
câmpului electric E pe lungimea drumului l respectiv:
L 2
u12 = 12 = �E �
dl [V] (1.1)
q 1

1
8
 u12
1 2
+ -
L

fig.1.1. Reprezentarea a două sarcini punctiforme ân scopul definirii tensiunii electrice

Unitatea de măsură a tensiunii este voltul (V). Sensul pozitiv al mărimii

scalare a tensiunii electrice este de la punctul cu potenţial mai mare (borna „+”)
la punctul cu potenţial mai mic (borna „-”).
Caracteristic pentru fiecare câmp potenţial, cum este și cel electrostatic este
faptul, că pentru domeniul din spaţiul în care lipsesc sursele de energie electrică,
lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului la deplasarea sarcinii q după un
circuit închis, este egal cu zero, adică:

�
E�dl = 0 (1.2)

Atunci când în domeniul stabilit din spaţiu sunt prezente surse, se realizează
transformarea energiei neelectrice în energie electrică şi egalitatea (1.2) nu se
mai verifică. Apare tensiunea electromotoare (t.e.m.), legată de existenţa
câmpului cu caracter neelectrostatic, nepotenţial. Mărimea t.e.m. se determină
cu expresia următoare:

‫׹‬ e= �
E dl 0 [V] (1.3)

Unitatea de măsură a t.e.m e este voltul (V). Sensul pozitiv al mărimii scalare
a t.e.m. în interiorul sursei este de la punctul cu potenţial mai mic (borna „-”)
spre punctul cu potenţialul mai ridicat (borna „+”). Sursele de t.e.m. sunt de
exemplu: generatoare, elemente galvanice, termoelemente ş.a.
Apariţia mişcării orientate a particulelor încărcate cu sarcina electrică se
numeşte curent electric. Formele de bază ale curentului electric sunt:
 curentul de conducţie (mişcarea ordonată a particulelor încărcate
negativ din metale, sau a particulelor încărcte pozitiv în electroliți sub
acţiunea câmpului electric);
 curentul de transfer (în aparatele electrovacuumetrice);
 curentul de deplasare (în dielectrici).
Curentul electric poate fi examinat, ca efect al t.e.m. (cauzei) ce acţionează în
circuitul electric închis. Cel mai adesea în practică, de noțiunea de curent
electric este legată și mărimea sa. Curentul i printr-o secţiune determinată s este
egal cu sarcina elementară dq, transportată de particulele încărcate în timpul
elementar dt sau:
dq
i= [A] (1.4)
dt

9
 Unitatea de măsură a curentului este amperul (A). Convențional, se adoptă ca
sens pozitiv al curentului electric prin conductorul dat, sensul invers mişcării
particulelor încărcate negativ (electronilor). La trecerea curentului electric prin
conductor, în spaţiul înconjurător acestuia apare câmpul magnetic. Câmpul
magnetic se evidenţiază în spaţiul înconjurător sarcinii în mişcare, dar și în jurul
magneţilor permanenţi.
Mărimea scalară a fluxului magnetic F , se defineşte ca fiind fluxul fazorului
inducţie magnetică B prin suprafaţa determinată s sau.

F=�
B�ds (1.5)
S

Conform legii fluxului magnetic, fluxul fazorului inducție magnetică printr-o

suprafaţă închisă s este nul (se conservă) sau:

F=�
B�ds = 0 [Wb] (1.6.)
S

Unitatea de măsură a fuxului magnetic este weberul (Wb). În acord cu regula

burghiului drept, dacă mişcarea de înaintare progresivă a tijei burghiului
coincide cu sensul curentului prin conductor, mişcarea sa de rotaţie (a
mânerului) indică sensul liniilor cîmpului magnetic şi invers, dacă mişcarea de
rotaţie a burghiului (a mânerului) coincide cu sensul liniilor de câmp, mişcarea
de înaintare progresivă a tijei burghiului indică sensul curentului. Sensul
fluxului vectorului inducției magnetice dintre piesele polare ale magnetului
permanent este de la polul N la polul sud S.
Elementele specifice ce intră în componenţa circuitelor electrice pot fi
conectate prin procedee diferite, stabilind astfel configuraţia acestora. Datorită
varietăților mari de configuraţii ale circuitelor electrice, ele se examinează ca
fiind compuse din laturi distincte, formate între nodurile corespunzătoare. Prin
ramură (latură) se înţelege o parte a circuitului electric prin care trece acelaşi
curent, iar prin nod – punctul din circuit în care sunt conectate trei sau mai multe
laturi.
Latura de circuit care conţine sursa de energie electrică este activă, iar cea
care nu are sursa este latura pasivă. Succesiunea mai multor laturi la care
sfârşitul ultimei laturi este conectat cu începutul primei laturi se numeşte contur
închis al circuitului sau ochi de circuit.
Dacă elementul dat al circuitului electric are numai două borne (de intrare și
de ieșire), el se numeşte bipolar. Atunci când ieşirile sunt mai multe de două,
elementul este numit multipolar. Ca elemente bipolare se consideră
termocuplele, elementele chimice, rezistoarele, bobinele, condensatoarele
(ș.a.). Un exemplu de elemente tripolare, sunt tranzistoarele.
Linia electrică cu două conductoare de transport a energiei electrice,
reductoarele de curent, transformatoarele cu două înfăşurări ş.a. se consideră
10
circuite tetrapolare (cuadripoli). Circuitele bipolare şi multipolare pot fi active
sau pasive, în funcţie de existența sau nu a surselor de energie electrică.
Pentru studiul circuitelor electrice, obişnuit se foloseşte reprezentarea lor
convenţională, numită schema electrică. În schema electrică, elementele
distincte ale circuitului electric se reprezintă prin notaţii convenţionale. Astfel,
schema electrică reprezintă modelul de studiu analitic al proceselor din circuitul
electric real.
1.2. Parametrii circuitelor electrice

Atunci când prin circuitele electrice trec curenţi electrici, fenomenele şi

procesele ce apar sunt legate prin intermediul câmpului electromagnetic. Se
crează atât câmpul electric cât şi câmpul magnetic, în care se acumulează o
cantitate determinată de energie. O parte a energiei electrice (electromagnetice)
se transformă în căldură. Pentru caraterizarea acestor procese energetice se
introduc așa numiții parametrii ai circuitelor electrice. Spre exemplu, procesul
de transformare al energiei electrice în căldură se caracterizează prin
introducerea parametrului rezistenţă electrică (R). Acest parametru este
caracteristic atât surselor şi consumatorilor de energie electrică, cât și liniei
electrice de transport la care aceștia se conectează. În cele mai multe cazuri,
transformarea energiei electrice în căldură este un fenomen nedorit, întrucât de
el sunt legate așa numitele pierderi de energie. Excepţie fac numai câţiva
consumatori electrici: aparatele electrice de încălzire, lămpile electrice ş.a., unde
acest fenomen este util.
Rezistenţa electrică R se poate stabili, potrivit legii lui Joule-Lentz, ca raport
între puterea P (exprimată prin căldura degajată în unitatea de timp) şi pătratul
curentului (i2) ce trece prin circuit, adică:

R = P i2 (1.7)

În c.c, rezistenţa R a unui element din circuit se poate stabili şi potrivit legii
lui Ohm ca raport între tensiunea U la bornele lui şi mărimea curentului I ce
trece prin element:
R=U I (1.8)
Pentru caracterizarea fenomenelor energetice, legate de apariția și dispariția
câmpului electric se introduce parametrul capacitate electrică (C).
Condensatorul ca element de circuit electric reprezintă sistemul din două corpuri
conductoare numite armături, separate printr-un strat izolator (dielectric) între
care se crează câmpul electric, iar capacitatea electrică a condensatorului se
defineşte ca raport între sarcina electrică q a uneia din armături şi tensiunea U
dintre bornele lui, adică:
C=q U (1.9)

11
 La capacitate stabilită C, dacă tensiunea u la bornele condensatorului are
valoare stabilită constantă, sarcina q nu se schimbă (dq/dt=0), adică prin element
nu trece curent. Variaţia tensiunii u determină variaţia sarcinii q, câmpului
electric şi apariţia curentului:
i = dq dt = Cdu dt (1.10)
Dacă tensiunea variază de la zero la valoarea U pentru C=const., energia W C,
care se acumulează în câmpul electric se determină cu expresia:
U C� U2
WC = C � �0
u�du =
2
(1.11)
În consecinţă, parametrul capacitate electrică se poate determina prin expresia:
C = 2�
WC U 2 (1.12)
Unitatea de măsură a capacității este faradul (F).
Pentru caracterizarea fenomenelor energetice legate de apariția și dispariția
câmpului magnetic se introduce parametrul inductivitate (L) al circuitului
(coeficient de autoinducţie). Acest parametru este legat de fenomenul
autoinducţiei, adică inducţia t.e.m. în circuitul dat la variaţia curentului ce trece
prin el. În absenţa mediului feromagnetic, dacă circuitul este compus din w spire
(fig.1.2), inductivitatea se defineşte ca raport între fluxul magnetic total y L ce
străbate toate spirele şi mărimea curentului i ce trece prin circuit şi crează fluxul
magnetic, adică:
yL
L= (1.13)
i
Fluxul y L se numeşte fluxul magnetic total şi reprezintă suma fluxurilor
magnetice F LK ce străbat spirele distincte, adică:
w
yL = �FLK (1.14)
k =1

În caz particular, când fluxurile F LK sunt identice, y L = wF L . La variaţia

curentului i, respectiv a fluxului y L , potrivit legii inducţiei electromagnetice, în
circuit se induce t.e.m. de autoinducţie eL , care se determină cu expresia:
dy L di dL
eL = - = -L - i (1.15)
dt dt dt
Pentru L = constant:

12
 di
eL = - L (1.16)
dt
Semnul „-” din relaţia (1.16) reflectă principiul lui Lentz, sau altfel spus
principiul inerţiei electromagnetice. În acest sens, t.e.m. de autoinducţie se
opune variaţiei curentului din circuit, și tinde a îl menţine neschimbat.
Din relaţia (1.16) rezultă că parametrul inductivitate L are sens real numai la
di
variaţia curentului din circuit, adică pentru �0 . Astfel, dacă curentul i
dt
variază de la 0 la I, pentru L=const., energia W L, care se înmagazinează în
câmpul magnetic, se determină cu expresia:

I L�I2
WL = L � di =
i� (1.17)
0 2
În consecinţă, parametrul inductivitate al circuitului se poate determina şi cu
expresia:
2WL
L= [H] (1.18)
i2
Inductivitatea L depinde de forma şi dimensiunile circuitului precum şi de
proprietăţile magnetice ale mediului.

fig. 1.2. Reprezentarea schematică a fig. 1.3. Reprezentarea

unui circuit compus din w spire fără schematică a două circuite
mediu magnetic cuplate magnetic

Pe lângă parametrii R, L şi C în circuitele electrice se examinează şi

parametrul inductivitate mutuală M, care este legat nemijlocit de fenomenul
inducţiei mutuale. Acest fenomen se observă la două sau mai multe circuite,
dispuse unul în vecinătatea celuilalt, la care fluxul magnetic cuprins de unul din
ele depinde de curenţii ce trec prin toate circuitele. Aceste circuite sunt cuplate
magnetic. Dacă două circuite sunt apropiate unul faţă de celălalt (fig.1.3) şi prin
primul trece curentul i1, atunci o parte a fluxului magnetic de autoinducţie y L1 ,
creat de curentul i1 se închide prin al doilea circuit. Acest flux, este numit flux
de inducţie mutuală şi se notează cu y 21 (primul indice arată cu care circuit se

13
cuplează fluxul, iar al doilea – prin care circuit trece curentul, ce crează fluxul
magnetic). În absenţa miezului feromagnetic rezultă o proporţionalitate între
y 21 şi i1, adică coeficientul de inducţie mutuală se stabileşte cu expresia:

y 21
M 21 = (1.19)
i1

Mărimea inductivităţii mutuale este similară mărimii inductivităţii, motiv

pentru care şi aceasta se măsoară în Henry (H). Similar fenomenului de
autoinducţie şi aici la variaţia curentului i1 se modifică fluxul y 21 , datorită
căruia în al doilea circuit se induce t.e.m. e 21 urmare inducţiei mutuale,
determinată potrivit relaţiei:
dy 21 di dM 21
e21 = - = - M 21 1 - i1 (1.20)
dt dt dt
Inductivitatea mutuală depinde de proprietăţile magnetice ale mediului,
forma, dimensiunile şi dispunerea (plasarea) reciprocă a circuitelor. Pentru M 21
= const., atunci:
di
e21 = - M 21 1 (1.21)
dt

Semnul „-” din relaţia (1.21) exprimă principiul lui Lentz, adică t.e.m. e 21, are
asemenea sens, încât tinde să creeze curentul , al cărui câmp magnetic se opune
variaţiei lui y 21 .
Parametrul inductivitate mutuală caracterizează transferul de energie pe cale
electromagnetică între elementele diferite ale circuitului electric, sau între
diferitele circuite în prezenţa câmpului electromagnetic variabil. Spre exemplu,
la stabilirea curentului i1 în bobina cu inductivitatea L1=cst. dată, care nu este
cuplată magnetic cu alţi curenţi de contur, potrivit relaţiei (1.17) energia
înmagazinată în câmpul magnetic al bobinei este:
I1 1
�
WL�= L1 � i1di1 = � I12
L1 � (1.22)
0 2
Dacă bobina este cuplată magnetic cu al doilea contur cu inductivitatea
L2=const., prin care se stabileşte curentul i2, pentru M12=const., energia
câmpului magnetic din prima bobină, va crește cu:

I
WL� �i1di2 = M12 �I1 �I2 = y12 �I1
�= M12 � (1.23)
2

14
 Energia magnetică totală înmagazinată în câmpul magnetic al primei bobine
este:
1
WL = � L1 � I12 + M12 �
I1 �
I2 (1.24)
2
Energia magnetică totală, cuplată cu sistemul de două circuite de curenţi
cuplate magnetic va avea următoarea expresie:
1 1
Wem = L1I12 + M12I1I2 + L 2I 22 (1.25)
2 2

Fenomenul inducţiei mutuale este similar cu fenomenul autoinducţiei şi apare

împreună cu aceasta. Iată de ce, acesta se poate evidenţia cu ajutorul
inductivităţilor L ale elementelor corespunzătoare din circuitele electrice, adică
inductivitatea mutuală M se poate exprima prin inductivitatea L. În acest sens,
parametrul M nu este independent (de sine stătător), datorită căruia ca parametrii
de bază ai circuitului electric se consideră rezistenţa electrică R, inductivitatea L
şi capacitatea C. Un circuit se consideră determinat dacă se cunosc parametrii
acestuia.
Când elementul dat al circuitului electric se caracterizează numai printr-un
parametru el se numeşte element ideal. În practică astfel de elemente nu există.
În condiţii determinate, totuşi dacă în elementul dat, importanţa predominantă
are unul din parametrii iar ceilalţi doi se pot neglija, elementul poate fi examinat
ca ideal. Astfel spre exemplu, elementul: rezistor se caracterizează cu parametrul
rezistenţă electrică R, bobină cu inductivitatea L şi condensator cu capacitatea C.
Iată de ce rezistorul, bobina şi condensatorul sunt elemente de bază pasive,
bipolare în circuitul electric.
Reprezentările lor în schemele electrice sunt prezentate în fig.1.4. Parametrii
elementelor de bază ale circuitului electric sunt independenţi (constanţi) sau
dependenţi (variabili) de mărimea curentului ce le străbate, respectiv de
mărimea tensiunii aplicate lor. În primul caz, elementele sunt liniare, iar în al
doilea caz - neliniare.

fig.1.4. Reprezentarea convențională a elementelor ideale de circuit (R, L, C)

15
 1.3. Clasificarea circuitelor electrice

În examinarea circuitelor electrice, acestea se consideră ca circuite cu

parametrii distribuiţi sau concentraţi. Este necesar a se avea în vedere că
parametrii R, L, C şi corespunzător fenomenele ce le caracterizează, au
distribuţie pe întreaga lungime a circuitului electric. Totuşi, nu întotdeauna,
această distribuţie este uniformă. Distribuţia uniformă se observă mai rar,
exemplu la liniile electrice lungi, ce se utilizează în transportul energiei electrice
la distanţe mai mari. În acest caz, circuitul electric se examinează ca circuit cu
parametrii distribuiţi. Cel mai adesea distribuția parametrilor este neuniformă.
Astfel, dacă în porţiune stabilită a circuitului este atât de puternic exprimată
transformarea energiei electrice în căldură, încât se poate neglija prezenţa
câmpului magnetic şi electric, pentru această porţiune se consideră numai
parametrul R, iar L şi C se neglijează. Pentru alte părţi ale circuitului, unde
puternic sunt exprimate câmpurile magnetic sau electric, se consideră numai
parametrul L sau C. Prin asemenea formulare, când pentru circuitul electric se
poate admite, că câmpurile magnetic şi electric şi porţiunile, în care energia
electrică se transformă în căldură sunt concentrate în porţiunile lor distincte, el
se examinează ca circuit cu parametri concentraţi. În prezentul curs se
examinează numai circuitele cu parametrii concentraţi.
În funcţie de caracterul elementelor lor, circuitele electrice se examinează ca
liniare sau neliniare. Circuitul electric liniar este acela care se compune numai
din elemente liniare, adică elemente cu parametrii constanţi. Dacă circuitul
conţine cel puţin un element neliniar el este neliniar.
Ținând seama de configuraţia lor, circuitele electrice sunt neramificate,
reprezintând un circuit închis şi ramificate ce conţin două sau mai multe
contururi. Circuitele cu o sursă de energie electrică şi configuraţie relativ simplă
sunt circuite simple. Circuitele complexe conţin două sau mai multe surse şi
sunt cu configuraţie complexă.
Având în vedere forma curentului, circuitele electrice sunt circuite de curent
continuu şi circuite de curent alternativ. În circuitele de c.c. acţionează t.e.m.,
tensiuni şi curenţi, care sunt constante în timp şi se notează corespunzător cu E,
U şi I. În circuitele de c.a., t.e.m., tensiunile şi curenţii, sunt variabile în timp şi
sunt notate corespunzător prin e, u şi i. Referitor la circuitele de c.a., ele sunt
monofazate şi polifazate în funcţie de numărul de faze (circuite), care le
compun. Dintre circuitele polifazate, cele mai răspândite sunt circuitele
trifazate. Potrivit caracterului de variaţie al curentului, circuitele de c.a. se divid
în circuite de curent sinusoidal şi de curent nesinusoidal.
Circuitele electrice pot fi clasificate şi după o serie de alte particularităţi: de
exemplu, potrivit mărimii curentului ce trece prin ele – de forţă şi de curenţi
slabi, potrivit destinației lor funcționale – de putere, operaţionale ş.a.

16
 1.4. Legi și teoreme de bază pentru circuitele electrice și magnetice

Funcționarea echipamentelor electromagnetice se bazează pe legile

electromagnetismului, scrise în regim cvasistaționar, în care se neglijează
curentul de deplasare.
1.4.1. Legea inducției electromagnetice

Această lege exprimă legătura dintre un câmp magnetic de inducție B,

variabil în timp, și câmpul electric E, care ia naștere ca urmare a acestei variații,
exprimându-se matematic sub forma:

e=�
E�dr = �
�B
(
�dt �dA + �v �B �dr = et + em ) (1.26)
G SΓ G

în care SΓ reprezintă o suprafață deschisă, care se sprijină pe conturul închis Γ,

iar vectorul v este viteza instantanee locală a mediului în care are loc fenomentul
inducției electromagnetice. T.e.m. rezultantă e este formată din două
componente:
 componentă de transformare et (sau statică) obținută atunci când
conturul Γ este fix, iar câmpul magnetic este variabil în timp, fiind
specifică transformatoarelor electrice;
 o componentă de mișcare em (sau de rotație), care apare atunci când
conturul Γ se deplasează în câmpul magnetic, fiind specifică mașinilor
electrice.
1.4.2. Legea circuitului magnetic
În orice moment, tensiunea magnetomotoare (t.m.m.) u m de-a lungul oricărei
curbe închise Γ este egală cu suma dintre solenația θSΓ, corespunzătoare
curenţilor de conducţie care străbat o suprafaţă oarecare SΓ, mărginită de curba
Γ, şi curentul de deplasare iDΓ (derivata fluxului electric prin suprafaţa SΓ), care
străbate suprafaţa SΓ:
d
u m = qS Γ + i DΓ � � dr = �
� dt �
�
H� dA +
J� D�
dA (1.27)
Γ SΓ SΓ

În regim cvasistaţionar, legea circuitului magnetic este cunoscută şi sub

denumirea de teorema lui Ampère, având următoarea exprimare matematcă:

17
 �
H�dr = �w k �
ik =.qS Γ
(1.28)
Γ k

1.4.3. Legea fluxului magnetic

Fluxul magnetic prin orice suprafaţă închisă Σ este nul, în orice moment:

FΣ = 0 � �
� dA = 0
B�
(1.29)
S

Din această lege, rezultă că fluxul magnetic care intră (prin unele porţiuni) în
interiorul suprafeţei Σ, trebuie să fie egal cu fluxul magnetic care iese (prin
celelalte porţiuni) din interiorul suprafeţei Σ. Rezultă, de aici, că liniile de câmp
magnetic sunt întotdeauna închise (nu există sarcini magnetice).
1.4.4. Legea legăturii inducţiei magnetice - câmp magnetic

Această lege este consecinţa a două legi ale electromagnetismului: legea

legăturii dintre inducţia magnetică B, intensitatea câmpului magnetic H şi
magnetizaţie şi legea magnetizaţiei temporare. Exprimarea matematică a legii
este următoarea:

B= m�
H = m0 �
mr �
H (1.30)

p 10-7 H / m este permeabilitatea magnetică a vidului, mr fiind

în care m0 = 4 ��
permeabilitatea magnetică relativă a mediului. Materialele neferomagnetice au
permeabilitatea relativă foarte apropiată de unitate (practic mr = 1), iar
materialele feromagnetice (fierul, cobaltul, nichelul, gadoliniul şi unele aliaje)
au permeabilităţile relative foarte mari, de ordinul 102...105.
1.4.5. Legea conservării sarcinii electrice

Intensitatea curentului electric de conducţie i Σ, printr-o suprafaţă închisă Σ,

este egală, în fiecare moment, cu viteza de scădere în timp a sarcinii electrice qΣ,
cuprinsă de suprafaţa Σ:
dq Σ
iΣ = - ��
� �
dA = - �
J� �
r vdV (1.31)
dt Σ V Σ

în care r v este densitatea volumică de sarcină electrică. În regim electric

staţionar şi în cazul corpurilor imobile, legea capătă forma:
iΣ = 0 (1.32)

18
care reprezintă prima teoremă a lui Kirchhoff, cu enunţul: suma algebrică a
curenţilor dintr-un nod de reţea este nulă. Relaţia (1.32) ca şi relaţia (1.29)
conduce la următoarea interpretare: liniile de curent electric sunt închise, ca şi
liniile de câmp magnetic.
1.4.6. Legea conducţiei electrice

Intensitatea câmpului electric, în sens larg, E+E i din interiorul unui conductor
este proporțională cu densitatea de curent J, factorul de proporționalitate fiind
rezistivitatea ρ a conductorului:

E + E i = rJ (1.33)

în care Ei este intensitatea câmpului electric imprimat, care poate fi de natură

chimică (acumulatoare), termoelectrică (efectul Seebeck), mecanică (câmpuri de
accelerație) etc. În conductoare omogene (Ei =0), legea se mai scrie:
2 2 2
JA dr
E = rJ � �
Edr = �
r dr � U = R 12i, .unde.R 12 = �
r (1.34)
A A
1 1 1

care reprezintă legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit. În relaţiile (1.34),
i=JA reprezintă curentul electric de conducţie (A este aria secţiunii transversale a
conductorului), iar R12 este rezistenţa conductorului între punctele 1 şi 2.

1.4.7. Legea transformării energiei în conductoare

Puterea electrică cedată în unitatea de volum al conductorului de câmpul

electromagnetic, în procesul de conducție electrică, este egală cu produsul scalar
dintre intensitatea câmpului electric și densitatea curentului electric de
conducție:
2
p = E ��
J P=�
�
�EJdv = �
�
� �
EJAdr = i �Edr = i �
u12 (1.35)
V V 1
în care P reprezintă puterea activă pierdută prin efect Joule în conductor, iar u 12
este tensiunea electrică aplicată la capetele conductorulu.
1.4.8. Teorema a doua a lui Kirchhoff

În regim staționar, pe un ochi de rețea, suma algebrică a tensiunilor

electromotoare, în sens larg, este egală cu suma algebrică a căderilor de
tensiune:

19
 s q
�ek = �R k �ik (1.36)
k =1 k=1

în care s, reprezintă numărul de surse din ochiul considerat, iar q numărul de

laturi.
1.4.9. Teorema forțelor generale în câmp magnetic

Forța generală care acționează asupra unui sistem electromagnetic, în direcția

modificării coordonatei generalizate x, este egală cu derivata parțială a energiei
magnetice (exprimată ca funcție de curenți și coordonata generalizată x), în
raport cu coordonata generalizată corespunzătoare, la curenți constanți în
circuitele sistemului. Expresia acestei foețe este următoarea:
�
Wm �
Wm
Fx = � Fx = - (1.37)
�x i =const. �x F = const.
k k

În relația (1.37), mai este scrisă o altă formă (echivalentă) a teoremei forțelor
generale în câmp magnetic, care permite calculul aceleiași forțe F x, a cărei
valoare, evident, nu depinde de modul cum este calculată. Dacă în relația (1.37)
coordonata generalizată x este un unghi, mărimea determinată cu teorema este
un cuplu.
1.4.10. Ecuațiile lui Maxwell

Ecuațiile lui Maxwell sunt formele locale ale legilor circuitului magnetic,
inducției electromagnetice, fluxului electric și fluxul magnetic:
�D �B
rotH = J + ; ...rotE = J + ; ...divD = r v ; ...divB = 0 (1.38)
dt dt
1.4.11. Teorema energiei electromagnetice

Teorema energiei electromagnetice este o consecință directă a ecuațiilor lui

Maxwell și are următorul enunț: viteza de scădere a energiei W, a câmpului
electromagnetic, dintr-un domeniu limitat de suprafața închisă Σ este egală cu
suma dintre puterea cedată corpurilor din interiorul domeniului (corpuri
considerate imobile) și fluxul prin suprafața Σ al vectorului Poynting S = E �H ,
numit și densitatea fluxului de energie electromagnetică. Forma matematică a
teoremei este următoarea:

20
 D + B�
-
d
dt ���
E�
2
H
dv = ���
E�Jdv + �
�E �H n �dA ( )
V V Σ (1.39)
1 4 4Σ44 2 4 4 4 43 1 Σ4 2 43 1 4 4 2 4 4 3
dW PJ PΣ
dt

în care D = e E este inducția electrică din domeniul considerat. Mărimea ε este

numită permitivitatea electrică a mediului și are expresia ε=ε 0∙εr, în care ε0 este
permitivitatea vidului, având valoarea ε0=1/(4π∙9∙109)F/m.
Legile de bază cu ajutorul cărora se studiază procesele electromagnetice sunt
legile lui Ohm şi Kirchhoff. Aceste legi se scriu pentru valorile constante ale
t.e.m., tensiunilor şi curenţilor (E, U, I) din circuitele de c.c., iar în circuitele de
c.a. – pentru valorile lor momentane (e, u, i). Legile lui Ohm şi Kirchhoff sunt
cunoscute de la fizică, datorită cărui fapt aici doar se formulează.
Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit ce nu conţine sursă de energie
electrică (fig.1.5) spune că mărimea curentului prin conductor, respectiv prin
latura rezistivă (ce conţine numai rezistor) a circuitului, este proporţională cu
U
tensiunea aplicată la bornele lui, adică R = ab în circuitele de c.c. sau
I
u
R = ab în circuitele de curent alternativ.
i
În acest caz, curentul se examinează ca efect al tensiunii aplicate. Coeficientul
de proporţionalitate R este rezistenţa conductorului respectiv a laturii de circuit.
Unitatea de măsură a rezistenţei electrice este ohm [ W ]. Valoarea inversă
1
(reciprocă) a rezistenței determină conductanța G, adică G = [Ω-1]; [Siemens].
R
Pentru latura de circuit indicată în fig.1.5, dacă curentul se examinează ca
efect al tensiunii generate între punctele a şi b, atunci Uab = I � R respectiv
u ab = i �R este căderea de tensiune pe rezistenţa R. Dacă ramura de circuit este
activă şi conţine sursă de t.e.m. (fig.1.6 a, b) şi dacă tensiunea Uab se
examinează ca efect al curentului ce trece prin latură, atunci curentul se
determină potrivit expresiei:
Uab �E u �e
I= ,respectiv i = ab (1.40)
R R

I R
a b

U
ab
fig.1.5. Reprezentarea unei laturi de circuit pasiv

I E I E
R b a R b
a 21

U U
aab bab
 fig.1.6. a, b Reprezentarea unei laturi de circuit activ

Ecuaţiile (1.40) exprimă legea generală a lui Ohm. În aceste ecuații, semnul
„+” sau „–“ se admite potrivit cazului indicat în fig.1.6 a sau fig.1.6 b conform
regulii de semne pozitive adoptate la generatoare (pentru fig.1.6 a se adoptă
semnul „+” iar pentru fig.1.6 b semnul „–“).
Prima lege a lui Kirchhoff, exprimă principiul continuităţii curentului electric,
și se referă la nodurile de curenţi din circuitele electrice complexe (fig.1.7).
Aceasta spune că suma algebrică a curenţilor din fiecare nod al circuitului
este nulă, adică:
n n
�Ik = 0 respectiv �ik = 0 (1.41)
k =1 k =1

În egalitatea (1.41) curenţii care intră şi ies în și din diferitele noduri se

consideră cu semne opuse.
I1 I3 +
b
E1 R2
a I2
R1
I2 I1 E2
I4
a c
R3
I3

fig.1.7. Reprezentarea unui nod de fig.1.8. Reprezentarea unui ochi de circuit

circuit electric împreună cu sensurile electric împreună cu sensul pozitiv de
pozitive și negative arbitrar alese ale parcurgere arbitrar ales
curenților

Pentru nodul din fig.1.7 se scrie:

I1 + I 2 - I 3 - I4 = 0 (1.42)
unde curenţii ce intră în nod se admit cu semn pozitiv, iar curenţii ce ies, cu
semn negativ. Eglitatea (1.10) se poate pune şi sub forma:
I1 + I2 = I3 + I4

22
de unde rezultă o altă formulare a primei legi a lui Kirchhoff şi anume: pentru
fiecare nod de curent, suma curenţilor de intrare este egală cu suma
curenţilor de ieşire.
A doua lege a lui Kirchhoff se referă la conturul închis al circuitului electric
(fig.1.8) şi spune că: suma algebrică a căderilor de tensiune este egală cu
suma algebrică a t.e.m. ce acţionează în contur (ochi), respectiv:
n n n n
�R k Ik = �Ek , respectiv �ik R k = �ek (1.43)
k =1 k =1 k=1 k =1
Termenii celor două părţi ai egalităţii (1.43) se admit cu semn pozitiv sau
negativ, dacă sensurile corespunzătoare lor coincid sau sunt de sens opus cu
sensul pozitiv liber ales al parcurgerii circuitului. Pentru conturul indicat în
fig.1.8, la alegerea sensului pozitiv de parcurgere ce coincide cu sensul de
mişcare al acelor de ceasornic, se scrie egalitatea:
R 1I1 + R 2 I2 - R 3I3 = E1 - E 2

Legea lui Ohm este un caz particular al legii a doua a lui Kirchhoff.

23
 CAPITOLUL 2
CIRCUITE ELECTRICE DE CURENT CONTINUU
2.1. Analiza circuitelor liniare cu o sursă de t.e.m.

În circuitele de c.c., tensiunile electromotoare (t.e.m), tensiunile şi curenţii au

mărimi constante, adică au valori staţionare determinate, care nu depind de timp.
În acest caz, fenomenele autoinducţiei şi inducţiei mutuale nu se produc, adică
parametrii L (inductivitate proprie) şi M (inductivitate mutuală) pentru circuitele
de c.c. nu sunt prezenți.
Este eliminat şi parametrul C (capacitate), deoarece la tensiune constantă la
bornele condensatorului, sarcina lui este neschimbată şi nu trece curent prin el.
Iată de ce procesele electromagnetice din circuitele electrice de c.c. se descriu
1
numai cu ajutorul parametrului rezistenţă electrică, R sau conductanţă, G = ,
R
adică circuitul conţine numai elemente rezistive.
În analiza circuitelor electrice, obişnuit se dă schema şi parametrii
elementelor rezistive ( R k sau G k ), dar se caută distribuţia curenţilor pentru
valori cunoscute ale t.e.m. ale surselor. Există şi variante ale acestei probleme –
să se stabilească căderile de tensiune sau valorile t.e.m. ale surselor pentru valori
şi sensuri cunoscute ale curenţilor în laturi stabilite ale circuitului. În circuitele
electrice cu o singură sursă de t.e.m. sunt posibile trei procedee de conexiune a
elementelor rezistive specifice: serie, paralel şi mixt.
I R1 R2 Rn
+

U U U U
1 2 n
-

fig.2.1. Reprezentarea unui circuit electric cu rezistoare (simplu neramificat) conectate în

serie

24
 În fig.2.1 este prezentat circuitul simplu neramificat (cu un contur) constituit
din rezistoare conectate în serie, prin care trece acelaşi curent I sub acţiunea
tensiunii aplicate U. Pentru schema din fig.2.1, potrivit legii a II-a a lui
Kirchhoff se scrie ecuaţia:
n
U= �Uk = U1 + U 2 + ... + Un = I(R 1 + R 2 + ... + R n ) =
k=1
(2.1)
n
= I �R k = IR e
k =1

Din relaţia (2.1) rezultă că rezistoarele conectate în serie pot fi înlocuite cu un

rezistor echivalent, a cărui rezistenţă echivalentă R e reprezintă suma
rezistenţelor rezistoarelor conectate în serie, adică:
n
Re = �R k = R1 + R 2 + ... + R n (2.2)
k =1

Pentru parametrii Rk cunoscuţi ai circuitului şi valoarea dată a tensiunii de

alimentare U, se determină curentul I=U/Re din circuit. Se determină apoi
căderile de tensiune pe fiecare rezistor cu relația Uk=I·Rk, care sunt direct
proporţionale cu rezistenţele rezistoarelor corespunzătoare. Dacă se înmulţesc cu
I2 ce doi membrii ai egalităţii (2.2) se obţine:

R e I 2 = R1 �
I2 + R 2 �
I 2 + ... + R n �
I2 sau P = P1 + P2 + ... + Pn

adică: puterea consumată în întreg circuitul este suma puterilor consumate de

fiecare rezistor în parte.
I
+
I1 I2 In

U
R1(G1) R2(G2) R (G )
n n

-
fig.2.2. Reprezentarea unui circuit de rezistoare (ramificat) conectate în paralel

În fig.2.2 este prezentat circuitul electric ramificat compus din rezistoare

conectate în paralel, la bornele căruia este aplicată aceeaşi tensiune U. Pentru
schema din fig.2.2, în acord cu prima lege a lui Kirchhoff se scrie egalitatea:

25
 n
1 1 1
I= �Ik = I1 + I2 + ... + In = U( R +
R2
+ ... +
Rn
)=
k =1 1
(2.3)
n n
1
= U � = U �G k = UG e
R
k =1 k k =1

Din relaţia (2.3) rezultă că rezistoarele conectate în paralel se pot înlocui cu

conductanţa echivalentă Ge, egală cu suma conductanţelor din laturile specifice
ale circuitului, adică:
n
Ge = �Gk = G1 + G 2 + ... + Gn (2.4)
k =1
Dacă sunt cunoscuţi parametrii circuitului Gk şi valoarea tensiunii de
alimentare U, se determină curentul din circuit I=UGe. Egalitatea (2.4) se poate
prezenta și sub forma:
1 1 1 1
= + + ... + ,
R e R1 R 2 Rn
unde:
1
Re =
n
1 - rezistenţa echivalentă a circuitului.
�R
k =1 k

Pentru cazul particular cu două rezistoare R1 şi R2 conectate în paralel,

rezistenţa echivalentă se determină cu expresia:
R1 �R2
Re = (2.5)
R1 + R 2

Curenţii Ik din diferitele ramuri ale circuitului potrivit relaţiei (2.3) sunt invers
proporţionali cu rezistenţele sau direct proporţionali cu conductanţele, adică
Ik=U/Rk=UGk. Dacă se înmulţeşte cu U2 cei doi termeni ai egalităţii (2.4) se
obţine:

U 2G e = U 2G1 + U 2G 2 + ... + U 2G n sau P = P1 + P2 + ... + Pn ,

adică şi în acest caz, puterea consumată în întreg circuitul, reprezintă suma

puterilor consumate în rezistoarele separate.
În fig.2.3 este prezentat circuitul cu rezistoare conectate mixt (combinaţie de
rezistoare conectate în serie şi în paralel).

26
 I1 I3
R1 a R3
+

I2 I4
U R2 R4

-
b

fig.2.3. Reprezentarea unui circuit de rezistoare conectate mixt

Pentru determinarea rezistenţei echivalente a circuitului se utilizează metoda

transformării echivalente pornind de la elementele de capăt ale circuitului către
sursa de alimentare. Se utilizează dependenţele cunoscute la conexiunea în serie
şi în paralel a rezistoarelor. Astfel, spre exemplu, pentru circuitul prezentat în
fig.2.3 mai întâi se determină rezistenţa echivalentă R34=R3+R4 (când se face
abstracție de restul schemei iar rezistoarele R3 şi R4 conectate în serie).
Rezistorul fictiv cu rezistenţa R34 este conectat în paralel cu rezistorul R2, adică
rezistenţa lui echivalentă este:
R2 �
R 34
R 234 =
R 2 + R 34

Rezistorul fictiv cu rezistenţa R234 este conectat în serie cu rezistorul de

rezistenţă R1, iar rezistenţa echivalentă pentru întreg circuitul este Re=R1+R234.
Dacă este cunoscută valoarea tensiunii de alimentare U, distribuţia curenţilor în
laturile circuitului se determină în sens invers, de la sursa de alimentare spre
elementele de capăt ale circuitului. Spre exemplu, I1=U/Re. Tensiunea dintre
nodurile a şi b se stabileşte potrivit relaţiei:
Uab = U - R 1I1 = I1 �
R 234

Curenţii I2 şi I3=I4 se calculează potrivit legii lui Ohm, adică:

Uab Uab
I2 = şi I3 = I4 =
R2 R 34

Şi aici puterea consumată în întreg circuitul este egală cu suma puterilor

consumate în rezistoarele separate.

27
 2.2. Analiza circuitelor liniare complexe cu câteva surse de t.e.m.

În analiza circuitelor electrice complexe cu câteva surse de t.e.m., ca şi la

circuitele cu o singură sursă, obişnuit se dă schema şi parametrii (R k sau Gk) şi
se determină curenţii ca mărime şi sens în toate laturile sau în laturi separate ale
circuitului. Sunt posibile şi alte probleme cum ar fi stabilirea căderilor de
tensiune în laturi sau determinarea regimurilor de funcţionare ale surselor de
t.e.m. ş.a. Pentru soluţionarea acestor probleme, există diferite metode de
rezolvare ce au avantaje proprii pentru fiecare caz, în funcţie de configuraţia
circuitului şi caracterul problemei puse. La baza tuturor metodelor de rezolvare
stau legile de bază ale circuitelor electrice.
2.2.1. Metoda curenţilor de laturi

Această metodă se bazează pe aplicarea directă a legilor lui Kirchhoff. În

acest scop este necesar a se stabili arbitrar sensurile convenţionale ale curenţilor
din laturile circuitului.
Potrivit metodei de analiză pentru un circuit electric cu p laturi şi q noduri,
unde se pune problema determinării mărimii şi sensurilor curenţilor din laturi, se
constituie un sistem de p ecuaţii cu p curenţi necunoscuţi. Din aceste ecuaţii, în
acord cu prima lege a lui Kirchhoff se constituie q-1 ecuaţii. Dacă se stabilește
ecuaţie şi pentru nodul q, ea este efectul ecuaţiilor, stabilite pentru alte noduri.
Celelalte ecuaţii p-q+1 se stabilesc utilizând legea a doua a lui Kirchhoff şi se
atenţionează că ele sunt independente.
În acest scop contururile trebuie să cuprindă toate laturile, iar fiecare contur
trebuie să fie independent, adică să conţină în el cel puţin o nouă latură, care nu
participă în contururile examinate anterior acesteia. În acest caz, numărul
ecuaţiilor stabilite potrivit legii a II-a a lui Kirchhoff este egal cu numărul
ochiurilor independente ale circuitului.
După soluţionarea sistemului compus din p ecuaţii se determină mărimile
curenţilor din laturi. Dacă unii dintre aceștia se obţin cu semn negativ, aceasta
înseamnă, că sensul lor real este opus celui convenţional ales. Esenţa metodei se
explică, dacă se urmăreşte aplicarea ei în analiza circuitului din fig.2.4.
a
I1 I2 I3
E1 E2

+ 1 2
+

R1 R2 R3

b
fig.2.4. Rezolvarea unui circuit prin metoda curenților de laturi

28
 Circuitul este compus din p=3 laturi, formate între q=2 noduri a şi b. În cele
trei ramuri (laturi) arbitrar se notează sensurile convenţionale pentru curenţii I 1,
I2 şi I3. Pentru determinarea acestor curenţi este necesară stabilirea unui sistem
de trei ecuaţii.
Potrivit metodei, după legea I-a a lui Kirchhoff pentru circuitul din figura 2.4
va rezulta q-1=1 ecuaţie, exemplu pentru nodul a, adică:

I1 - I 2 - I3 = 0 sau I1 = I 2 + I3 (2.6)

Dacă se stabileşte ecuaţia şi pentru nodul b ( I1 = I 2 + I 3 ), atunci ea este la fel ca

pentru nodul a, adică aceasta nu ajută cu nimic nou la rezolvarea problemei.
Conform celei de-a doua legi a lui Kirchhoff, în acest caz se stabilesc
p - q + 1 = 2 ecuaţii, adică în circuit sunt două ochiuri separate și independente 1
şi 2. Dacă se admit aceleaşi sensuri pozitive în parcurgerea ochiurilor (pot fi şi
diferite în cele două ochiuri), exemplu în sensul de mişcare al acelor de
ceasornic, atunci pentru ochiurile 1 şi 2 se stabilesc ecuaţiile corespunzătoare:
�R1I1 + R 2I 2 = E1 - E 2
� (2.7)
�-R 2I2 + R 3I3 = E 2

Rezistenţele interne ale surselor sunt incluse în rezistenţele R 1 şi R2. Ecuaţiile

(2.6) şi (2.7) constituie sistemul de trei ecuaţii, după a cărui rezolvare se
stabilesc curenţii necunoscuţi I1, I2 şi I3 atât ca mărime cât şi ca sens. Exactitatea
rezolvării problemei date se verifică prin efectuarea bilanţului de puteri. Bilanțul
puterilor verifică dacă suma puterilor cedate de surse circuitului este egală cu
suma puterilor consumate (exprimate prin căldura degajată) în rezistenţele
corespunzătoare conform relaţiei de mai jos:
p p
�Ek Ik = �R k Ik2 (2.8)
k =1 k =1

Termenii sumei din partea stângă a egalităţii (2.8) se iau cu semn pozitiv sau
negativ, corespunzător când sensul t.e.m. al sursei coincide sau este opus
sensului real al curentului din latură. În primul caz, sursa lucrează în regim de
generator (cedează energie circuitului), iar în al doilea caz – în regim de
consumator (consumă energie). Termenii sumei din membrul drept al egalităţii
(2.8), ce reprezintă puterile consumate în diferitele rezistoare sunt totdeauna
pozitivi.
Dacă se admite că sensurile reale ale curenţilor coincid cu cele notate în
schema din fig.2.4, sursa cu t.e.m. E1 lucrează în regim de generator, iar sursa cu

29
t.e.m. E2 funcţionează în regim de consumator. Atunci, în acord cu relaţia (2.8)
se scrie următoarea ecuaţie ce exprimă bilanţul de puteri din circuit.

E1I1 - E 2I 2 = R1I12 + R 2I22 + R 3I 32

Avantajul metodei curenţilor din laturi este universalitatea şi aplicabilitatea ei

uşoară pentru toate circuitele plane, adică acele circuite ale căror laturi nu se
încrucişează (întretaie) şi sunt în acelaşi plan. Dezavantajul este că pentru
circuite complicate cu multe laturi şi noduri numărul ecuaţiilor stabilite este
mare şi conduce la creşterea volumului operaţiilor de calcul.
2.2.2. Metoda curenţilor de contur

Această metodă este cel mai des utilizată, datorită reducerii numărului de
ecuaţii necesare cu q-1, stabilite potrivit legii a I-a a lui Kirchhoff. Acestea se
obţin dacă se admite, că în fiecare contur, independent trece aşa numitul curent
de contur, considerat ca necunoscut. În acest caz, în locul sistemului compus din
p ecuaţii se stabileşte sistemul din p-q+1 ecuaţii, corespunzător legii a II-a a lui
Kirchhoff.
Caracteristic este faptul că în acest caz, căderea de tensiune din fiecare latură
a circuitului reprezintă suma algebrică a căderilor de tensiune, cauzate de toţi
curenţii de contururi ce trec prin laturi. În acest scop, în stabilirea ecuaţiilor,
arbitrar se aleg sensurile pozitive ale curenţilor de contur, iar pentru sensul
pozitiv de parcurgere a fiecărui contur se admite sensul curentului din conturul
respectiv.
După rezolvarea sistemului de ecuaţii şi calculul curenţilor de contur se
ajunge la determinarea curenţilor din laturi, care este scopul final al problemei.
Pe lângă aceasta, curenţii din laturile comune pentru două sau mai multe
contururi sunt egali cu suma algebrică a curenţilor corespunzători ochiurilor, iar
curenţii din laturile, aferente numai unui contur sunt egali cu valoarea curentului
de contur respectiv.

E1
E2

I"
I'
R1 R2 R3

fig.2.5. Explicativă privind rezolvarea unui circuit electric prin metoda curenţilor de contur

30
 Pentru explicarea esenţei metodei, se examinează circuitul prezentat în
fig.2.5, adică circuitul examinat potrivit metodei curenţilor de laturi. După cum
s-a arătat circuitul conţine două ochiuri independente. Ca diversitate, în acest
caz, se admite că un ochi independent conţine laturile cu rezistenţele R 1 şi R3,
iar altul conține laturile cu rezistețele R2 și R3. Latura cu rezistenţa R3 este
comună pentru cele două ochiuri independente.
Pentru cele două contururi se introduc în mod corespunzător curenţii de
ochiuri (de contur) I�şi I� �. Se admite că sensul lor pozitiv este identic (poate fi
şi diferit) şi coincide cu sensul de mişcare al acelor de ceasornic. Dacă se admite
sensul pozitiv de parcurgere al fiecărui ochi identic cu sensul curentului lui de
ochi, pentru cele două ochiuri independente se stabilesc corespunzător ecuaţiile:
�I�
(R 1 + R 3 ) + I�
�
R 2 = E1
� (2.9)
�I�
�
(R 2 + R 3 ) + I�
R 3 = E2

În egalitatea (2.9), (R1 + R 3 ) şi (R 2 + R 3 ) convenţional se numesc rezistenţe

proprii corespunzătoare primului şi celui de al doilea ochi independent. Căderile
de tensiuni în aceste ochiuri, totdeauna sunt pozitive, deoarece se datorează
curenţilor proprii de ochiuri, potrivit sensului în care se parcurg ochiurile.
Rezistenţa R3, considerată independentă, este numită rezistenţa mutuală,
deoarece participă simultan la cele două ochiuri. Căderile de tensiune pe aceasta
( I�
��R 3 şi I��R 3 ) în acest caz sunt pozitive deoarece sensurile curenţilor I�
�(din
primul ochi examinat) si I�(din al doilea ochi examinat) coincid cu sensul
pozitiv de parcurgere al primului, respectiv al celui de-al doilea contur. Curenţii
din laturi potrivit metodei se determină din egalităţile:
I1 = I�
, I2 = I�
�şi I3 = I' + I"

Exactitatea soluţiei problemei şi aici se poate dovedi, dacă se efectuează

bilanţul de puteri. Metoda curenţilor de ochiuri (de contur) are avantaje reale în
analiza circuitelor cu un număr mai mare de noduri q.
2.2.3. Metoda tensiunilor la noduri

Metoda tensiunilor la noduri este cazul particular al metodei potenţialelor la

noduri. Ea se aplică în analiza circuitelor, în care există numai două noduri, între
care se formează un număr nelimitat de laturi (fig.2.6). Pentru această metodă se
utilizează legea generalizată a lui Ohm şi prima lege a lui Kirchhoff.
Dacă convenţional se admite, că toţi curenţii din laturile circuitelor sunt
orientaţi de la nodul b către nodul a, atunci tensiunea dintre noduri Uab se obţine
ca diferenţă dintre t.e.m. Ek şi căderea de tensiune IkRk din latura arbitrară a
circuitului, adică:

31
 Uab = Ek - R k Ik

Curentul din latura examinată se determină cu expresia:

E - Uab
Ik = k = (Ek - Uab )Gk (2.10)
Rk
unde:
1
Gk = - conductanţa laturii corespunzătoare.
Rk

Ecuaţia (2.10) exprimă legea generalizată a lui Ohm. Potrivit legii întâi a lui
Kirchhoff pentru nodul a se scrie egalitatea:
n n
�Ik = 0 sau �(Ek - Uab )G k = 0 (2.11)
k =1 k =1

Din egalitatea (2.11) rezultă:

n
�Ek Gk E G + E 2G 2 + ... + EnG n
Uab = k =1 = 1 1 (2.12)
n G1 + G 2 + ... + G n
�Gk
k=1

Dacă în unele laturi lipsesc t.e.m., sau sensul lor este invers sensului din
fig.2.6, atunci în ecuaţia (2.12) în primul caz se elimină termenii corespunzători
de la numărător, iar în al doilea caz se iau cu semn negativ.
a

E1 E2 Ek En

R1 R2 Rk Rn Uab
(G1) (G2) (Gk) (Gn)

I1 I2 Ik In

fig.2.6. Rezolvarea unui circuit electric prin metoda tensiunilor în noduri

Prin această metodă se determină iniţial tensiunile nodurilor potrivit relaţiei

(2.12) şi după aceasta potrivit relaţiei (2.10) se stabilesc curenţii din toate

32
laturile circuitului. Dacă în unele laturi, t.e.m. este mai mică decât tensiunea la
noduri (Ek<Uab), din ecuaţia (2.10) se obţine valoare negativă pentru curent
(Ik<0). Aceasta înseamnă că sensul real al curentului în această latură, este opus
celui convenţional admis, adică de la nodul a către nodul b.
Avantajul metodei constă în aceea că în acest caz se elimină necesitatea de
constituire a p-q+1=n-1 ecuaţii potrivit legii a II-a lui Kirchhoff, unde n
reprezintă numărul laturilor conectate în paralel. Exactitatea soluţiei problemei
se dovedeşte prin efectuarea bilanţului de puteri.
2.2.4. Metoda suprapunerii efectelor (superpoziţiei)

În cadrul acestei metode se utilizează principiul suprapunerii efectelor care se

enunţă astfel: „atunci când între cauză şi efect există dependenţă liniară,
efectul acţiunii simultane al unor cauze este egal cu suma efectelor, dacă
aceste cauze acţionează separat, independent una de alta”.
În cazul când cauzele examinate reprezintă t.e.m. ale surselor, ce acţionează în
circuit, efectele (rezultatele) sunt curenţii ce trec prin laturi, sub acţiunea acestor
t.e.m. Astfel, între t.e.m. şi curenţi, trebuie să fie o dependenţă liniară, adică
această metodă se poate utiliza numai pentru analiza circuitelor electrice liniare.
Potrivit metodei, curentul din fiecare latură a circuitului este egal cu suma
algebrică a curenţilor parţiali, care ar trece prin laturi, dacă sursele de t.e.m. din
circuit acţionează succesiv, independent una de alta.
a

E1 E2

R1 R2 R3

fig.2.7. Rezolvarea unui circuit electric prin metoda superpoziției

Pentru circuitul indicat în fig.2.7, potrivit metodei superpoziţiei, mai întâi se

admite E2=0, iar circuitul capătă forma prezentată în fig.2.8 a (rezistenţa internă
a sursei cu t.e.m. E2 este inclusă în rezistenţa R2). După transformarea
echivalentă a schemei (vezi pct.2.1, fig.2.3) se determină curenţii parţiali I1�, I�
2
şi I�
3 din laturi datorită acţiunii independente a sursei cu t.e.m. E1:

R2 �R3 E
R 23 = , .......R 123 = R 1 + R 23 ;...I1�= 1
R2 + R3 R 123
33
 U�
ab ; ............I�= U�
ab
ab = E1 - I1
U� �� 2=
R 1; ...I� 3
R2 R3

În continuare, se consideră E1=0 (fig.2.8 b), când problema se rezolvă analog

ca în primul caz. Curenţii parţiali I1�
�, I�
2� şi I�
3� ce trec prin laturi, sub acţiunea
independentă a sursei cu t.e.m. E2 se determină după cum urmează:
R1 �R3 E2
R 13 = , ..........R 123 = R 2 + R13 , ...I�
2�=
R1 + R 3 R 123
U�� U��
� = E2 - R 2 �
U�
ab I�
2� �= ab ;............I�
;...I1� 3�=
ab
R1 R3

Curenţii reali din laturile circuitului se stabilesc ca sumă algebrică a curenţilor

parţiali, iar după sensul obţinut se compară cu sensul lor real sau:

I1 = I1�- I1�
�; ...I2 = I�
2 - I�
2�;...I3 = I�
3 + I�
3�

Verificarea problemei, ca şi la celelalte metode se realizează prin efectuarea

bilanţului de puteri.
a a

E1 E2

R1 I'1 R2 I' 2 R3 I' 3 R1 I" 1 R2 I"2 R3 I"3

b b

a b
fig.2.8. a, b Reprezentarea circuitelor electrice pasivizate succesivîn scopul rezolvării prin
metoda suprapunerii efectelor

Această metodă prezintă avantajul esenţial în cazul circuitelor complexe cu

un număr relativ mic de surse de t.e.m. Datorită creşterii volumului operaţiilor
de calcul analiza în cazuri particulare se reduce la circuitele cu sursă unică de
t.e.m.
Pe lângă metodele examinate în analiza circuitelor complexe există şi alte
metode cum ar fi: metoda generatorului echivalent, metoda potenţialelor la
noduri ş.a. Metoda generatorului echivalent, permite a se determina curentul în

34
latura dată a circuitului, fără a se determina curenţii din celelalte laturi. Metoda
potenţialelor la noduri permite analiza circuitelor neplanare.
2.3. Analiza circuitelor electrice neliniare de c.c.

Metodele analitice examinate anterior se utilizează pentru analiza circuitelor

electrice liniare, adică circuitele compuse numai din elemente liniare, ai căror
parametrii (rezistenţe sau conductanţe) sunt mărimi constante. Există însă şi
elemente neliniare (termorezistenţe, diode semiconductoare, tranzistori, tiristori
ş.a.) a căror rezistenţe nu sunt constante şi depind de mărimea curentului ce
trece prin ele sau de tensiunea dintre ieșirile lor.
Caracteristicile ce reprezintă grafic dependenţele dintre tensiunea şi curentul
elementelor circuitului electric se numesc caracteristici volt-ampermetrice.
Aceste caracteristici ale elementelor liniare sunt linii drepte, iar pentru
elementele neliniare, au caracter neliniar. În fig.2.9 a, b, c, sunt prezentate
notaţiile şi caracteristicile volt-ampermetrice pentru elementele liniare (rezistor)
şi pentru elementele neliniare (termistorul şi dioda semiconductoare).
I I I
R R
t

U U U

a b c

fig.2.9. a, b, c Reprezentarea caracteristicilorrezistorului, termistorului și diodei

Exigent privind, toate elementele sunt neliniare, deoarece la variaţia

curentului prin ele se modifică temperatura lor şi de aici şi rezistenţele lor. Însă,
la multe dintre elemente, în intervalul de lucru, caracteristicile lor au aproape
caracter liniar. Astfel de elemente se consideră liniare, simplificându-se calculul.
Elementele neliniare se consideră determinate, dacă sunt cunoscute
caracteristicile lor. În cazurile când caracteristica unui element dat îşi poate
modifica complet orientarea cu ajutorul unui semnal electric suplimentar,
elementul este comandat. Dacă lipseşte o astfel de posibilitate, elementul este
necomandat. Spre exemplu, elementul comandat este tranzistorul, cel
necomandat fiind dioda. În funcţie de forma caracteristicilor lor volt-
ampermetrice, elementele neliniare se clasifică în două grupe de bază:
 elemente cu caracteristică simetrică faţă de originea axelor de coordonate
(fig.2.9 b);
 elemente cu caracteristică nesimetrică faţă de originea axelor de coordonate
(fig.2.9 c).
35
 Diferenţa dintre ele constă în aceea că rezistenţa elementelor neliniare cu
caracteristică nesimetrică depinde de sensul de trecere al curentului prin ele.
Aceasta permite ca ele să fie utilizate în circuite de curent alternativ ca elemente
redresoare de curent.
Circuitul care conţine cel puţin un element neliniar, este neliniar. Elementele
neliniare din circuit se conectează în serie, paralel şi mixt, împreună sau nu cu
elemente liniare. Analiza circuitelor neliniare este sensibil mai complexă decât
aceea a circuitelor cu elemente liniare. Metodele analitice, de obicei sunt
neacceptate deoarece sunt prea complicate şi nu permit aplicarea directă a
legilor lui Ohm sau Kirchhoff.
Obişnuit caracteristicile volt-ampermetrice neliniare se descompun în porţiuni
şi fiecare porţiune se aproximează (înlocuieşte) cu oricare altă formă de curbă
cunoscută analitic sau cu o dreaptă. După efectuarea aproximării, analiza
circuitului, ce are caracter aproximativ, se realizează potrivit metodelor de
analiză a circuitelor liniare.
Pentru analiza circuitelor electrice neliniare se utilizează cel mai adesea
metoda grafică prin care se obţine o exactitate mai ridicată. Prin această metodă,
pentru punctele corespunzătoare ale caracteristicilor volt-ampermetrice date ale
elementelor, se efectuează suma pe ordonate sau pe abscise şi se obţine
caracteristica grafică comună a grupului de elemente.
Din aceasta pentru tensiunea generală dată a circuitului, se determină curentul
total sau invers. Din caracteristicile elementelor componente se determină
căderile de tensiuni sau mărimile curenţilor ce trec prin fiecare element. În
fig.2.10 a este prezentat circuitul electric compus din două elemente neliniare
înseriate cu rezistenţele R1=f1(I) şi R2=f2(I).
I R1=f1(I) R2=f2(I) I 1 2 3
+
M N
I K
U U1 U2

-
U1 U2 U3 U

fig.2.10. a Reprezentarea unui circuit fig.2.10. b Obţinerea caracteristicii

electric compus din două elemente I=f(U) pentru cele două elemente
neliniare conectate în serie neliniare înseriate

În fig.2.10 b se prezintă rezolvarea grafică a problemei. Curentul ce trece prin

cele două elemente este identic. Pentru caracteristicile 1 şi 2 date ale elementelor
neliniare, se însumează abscisele (tensiunile) la una şi aceeaşi ordonată (acelaşi
curent) şi se obţine caracteristica volt-ampermetrică rezultantă 3 pentru
conexiunea serie.

36
 Pentru valoare dată a tensiunii aplicate U se determină curentul I prin circuit
(punctul K de pe caracteristica 3) şi căderile de tensiune U 1 şi U2 pe elemente
(adică punctele M şi N de pe caracteristicile 1 şi 2).
În fig.2.11 a este prezentat circuitul electric compus din două elemente
neliniare conectate în paralel cu rezistenţele R 1=f(I1) şi R2=f(I2). În fig.2.11 b
este indicată soluţia grafică a problemei. Tensiunea la bornele elementelor este
aceeaşi. La aceeaşi abscisă (tensiuni identice) a caracteristicilor 1 şi 2 ale
elementelor, se însumează ordonatele lor (curenţii) şi se obţine caracteristica
volt-ampermetrică rezultantă 3 a conexiunii paralel.
Pentru valoare dată a tensiunii aplicate U se stabileşte curentul I (adică
punctul K de pe caracteristica 3) şi curenţii I1 şi I2 din cele două laturi paralele
(adică punctele M şi N de pe caracteristicile 1 şi 2).
Pentru conexiunea mixtă a elementelor neliniare soluţia grafică reprezintă o
combinaţie a procedeelor de rezolvare la conexiunile serie şi paralel, când se
utilizează metoda transformării echivalente a schemei.

fig.2.11. a Reprezentarea unui fig.2.11. b Obţinerea caracteristicii

circuit electric compus din două I=f(U) pentru două elemente neliniare
elemente neliniare conectate în conectate în paralel

Dacă în circuitul neliniar sunt conectate şi elemente liniare, la rezolvarea

grafică a problemei se lucrează cu caracteristicile lor volt-ampermetrice. Pentru
verificarea calculelor şi aici ca la circuitele electrice liniare se efectuează
bilanţul de puteri. Metoda grafică este caracterizată de caracterul intuitiv şi
simplitatea procedurii de calcul. Soluţiile obţinute în majoritatea cazurilor au
suficientă exactitate. Inconvenientul de bază este că prin aceasta nu se poate
obţine soluţia problemei în formă generală ci numai rezultate concret
particulare. În practică, cel mai adesea metodele grafice şi analitice se combină.
Circuitele neliniare au o largă răspândire în diferite domenii ale tehnicii:
automatică, telemecanică, tehnica măsurării, tehnica de calcul.

37
 CAPITOLUL 3
CIRCUITE ELECTRICE DE CURENT ALTERNATIV
3.1. Caracteristicile t.e.m., tensiunilor şi curenţilor de variaţie periodică
şi sinusoidală. Obţinerea t.e.m. sinusoidale

Utilizarea în practică a energiei electrice de c.c. este în general relativ

limitată. Producţia, distribuţia şi utilizarea considerabil mai uşoară a energiei
de curent alternativ este determinată de utilizarea ei avantajoasă.
După cum s-a arătat anterior, în circuitele electrice de curent alternativ,
acţionează t.e.m., tensiuni şi curenţi cu variaţie alternativă în timp. Valorile
momentane ale t.e.m., tensiunilor şi curenţilor sunt valorile acestor mărimi la
momentul de timp t stabilit şi se notează corespunzător prin e, u și i. Din
definiţie rezultă că:
e = f1 (t) , u 2 = f 2 (t) , i = f 3 (t)

Obişnuit, în tehnică se utilizează t.e.m., tensiuni şi curenţi cu variații

periodice, adică acelea, care după intervale egale de timp au aceleaşi valori.
Pentru ele se poate scrie:
e = f1 (t + kT), ...u = f 2 (t + kT) şi i = f 3 (t + kT) ,
unde:
k – este un număr întreg arbitrar ales, iar T este perioada funcţiei periodice.
Perioada T este cel mai mic interval de timp, după care funcţia considerată își
reia valorile sale. Perioada se măsoară în secunde (s). Valoarea reciprocă a
1
perioadei determină frecvenţa f = , adică ea determină numărul de perioade
T
în unitatea de timp. Unitatea de măsură a frecvenţei este în Hertz (Hz).
În tehnică se utilizează t.e.m., tensiuni şi curenţi cu variație alternativă de
diferite frecvenţe (de la câţiva hertzi până la miliarde de hertzi). În Europa,
frecvenţa curentului alternativ în sistemele energetice (frecvenţa industrială) este
de f=50 Hz, iar în America, f=60 Hz.
Dintre variaţiile periodice ale t.e.m., curenţilor şi tensiunilor cea mai mare
aplicare o au variaţiile după o lege sinusoidală. Valorile momentane ale t.e.m.,
tensiunilor şi curenţilor cu variaţie sinusoidală sunt:
e = Em sin(wt + Y e );u = Um sin(wt + Y u ) şi i = Im sin(wt + Y i ) (3.1)

În expresiile (3.1), Em, Um şi Im sunt valorile maxime (amplitudinile) ale

funcţiilor sinusoidale. Argumentul funcţiei sinusoidale, adică mărimea ( wt + Y )
este numit fază. El caracterizează starea oscilaţiei, adică determină valoarea
numerică a mărimii la un moment dat. Mărimea w = 2p / T = 2pf este pulsația şi
se măsoară în [rad/sec].
38
 Ea caracterizează viteza de variaţie a fazei. Valoarea fazei la momentul t=0,
adică unghiul Y este numit fază iniţială. Diferenţa dintre fazele iniţiale a două
mărimi variabile sinusoidal cu aceeaşi frecvenţă, stabileşte diferenţa de fază j
dintre ele. Exemplu, diferenţa de fază dintre tensiunea u = Um sin(wt + Y u ) şi
curentul i = Im sin(wt + Y i ) este j = Y u - Y i .
Mărimile sinusoidale se pot reprezenta sub formă grafică în sistemul
ortogonal de coordonate, în abscisa căruia se notează la scară corespunzătoare
timpul t sau unghiul wt , iar în ordonată - valorile momentane corespunzătoare.
În fig.3.1 sunt prezentate ca exemplu, graficele tensiunii u = Um sin(wt + Y u ) şi
curentului i = Im sin(wt + Y i ) . Din aceste grafice se pot determina
caracteristicile de bază ale mărimilor sinusoidale şi anume: amplitudinea,
perioada, frecvenţa, faza iniţială şi diferenţa de fază. Alte caracteristici
importante a mărimilor variabile sinusoidal sunt valorile lor medii şi efective.
u,i U
m
I u
m

φ ψi
ψu T

fig.3.1. Reprezentarea graficelor de variație a tensiunii și curentuluica mărimi variabile

sinusoidal în timp

Valoarea medie a mărimilor variabile sinusoidal se leagă de transformarea lor

în mărimi continue (cu corecția lor). Este cunoscut faptul că atunci când
graficele funcţiilor periodice sunt simetrice faţă de axa absciselor (semiundele
pozitive şi negative sunt identice), valoarea lor medie pentru o perioadă T este
nulă. De aceea la curenţi, tensiuni şi t.e.m. cu variaţie sinusoidală, prin valoarea
lor medie se înţelege valoarea medie corespunzătoare unei semiperioade T/2
sau:
T
1 2 2
Imed = � Im sin wtdt = Im @ 0,637 �
Im ;
T 0 p
2
2 2
Umed = Um ; ...Emed = Em
p p

39
 Valoarea efectivă a unei funcţii periodice este valoarea ei medie pătratică
pentru o perioadă T. Pentru curentul electric, ea se defineşte, dacă se compară
acţiunea termică a c.a. sinusoidal cu aceea a curentului continuu. În acest sens,
prin valoarea efectivă I a c.a. sinusoidal se înţelege valoarea acelui curent
continuu care în timpul egal cu perioada curentului alternativ degajă aceeaşi
cantitate de căldură pe aceeaşi rezistenţă, ca şi c.a., adică:
T
RI2T = �RIm
2
sin 2 wtdt
0
de unde:
2 T
1 T 2 2 Im 1 - cos 2wt Im
T� T � 2
I= I m sin wtdt = dt = �0,707 �
Im
0 2
0
Um E
U= ;...E = m
2 2
Majoritatea aparatelor de măsură indică valorile efective (I, U, E) ale
mărimilor electrice variabile sinusoidal. Valorile nominale pentru aparatele
electrotehnice, de asemenea se dau prin valorile lor efective. Forma sinusoidală
(armonică) de variaţie a mărimilor electrice este forma ideală către care se tinde.
Ea permite a se realiza cel mai economic producţia, transportul şi utilizarea
energiei electrice. Pentru a se obţine curenţi şi tensiuni de variaţie sinusoidală în
circuitele liniare, este necesar ca t.e.m. ce acţionează în aceste circuite să varieze
deasemenea după o lege sinusoidală.

fig.3.2. a Sursă elementară de t.e.m. fig.3.2. b Reprezentarea variației fluxului

sinusoidală sub forma unui cadru magnetic Φ cuprins de cadru
dreptunghiular conductor ce se rotește dreptunghiular conductor în rotație și a
cu viteză unghiulară ω într-un câmp t.e.m. induse în el
magnetic

Ca sursă elementară de t.e.m. se poate examina cadrul dreptunghiular

conductor, ce se roteşte cu viteză unghiulară constantă Ω într-un câmp magnetic

40
de mărime constantă (fig.3.2 a). În procesul de rotaţie, câmpul magnetic cuprins
de cadru, variază. În momentul iniţial (poziţia 1 - 1� ) el este maxim ( F = F m ),
după care începe a se micşora şi devine egal cu zero (poziţia 2 - 2� ) ş.a.m.d.
Variaţia fluxului magnetic F , cuprins de cadru, este reprezentată grafic în
fig.3.2 b. În consecinţă, fluxul magnetic variază potrivit legii:
F = Fm cos wt (3.2)
Potrivit legii inducţiei electromagnetice, cunoscută din fizică, la variaţia
fluxului, cuprins de cadru, în el se induce t.e.m., adică:
dF
e=- = wF m sin wt = Em sin wt (3.3)
dt
T.e.m. indusă variază după o lege sinusoidală şi este defazată în urma fluxului
cu p /2. Această variaţie este prezentată în fig.3.2 b.
3.2. Noţiuni generale privind analiza circuitelor electrice de curent
alternativ

Analiza circuitelor de curent alternativ este mai complicată decât aceea a

circuitelor de curent continuu, datorită particularităţilor caracteristice
fenomenelor electromagnetice ce au loc în circuitele de c.a. Aceste particularităţi
sunt determinate de variaţia câmpurilor magnetic şi electric, cuplate cu variația
curentului și tensiunii. Iată de ce procesele electromagnetice din ciruictele de
c.a. se descriu cu ajutorul a trei parametrii de bază R, L, şi C.
Pe lângă aceasta, fenomenele din aceste circuite depind nu numai de valorile
mărimilor sinusoidale corespunzătoare dar şi de fazele lor iniţiale. De aceea
analiza circuitelor electrice de c.a. este legată de stabilirea valorii efective a
mărimii căutate şi a fazei inițiale sau a diferenţei de fază faţă de altă mărime,
admisă de bază.
În procesul de analiză se impune a se realiza diferite operaţii matematice cu
mărimi sinusoidale. Se lucrează cu valorile momentane ale acestor mărimi când
se utilizează legile de bază ale circuitelor electrice. Această metodă analitică
adeseori este asociată cu important volum de transformări a funcţiilor
trigonometrice, care reprezintă neajunsul ei.
Datorită simplităţii mari, caracterului intuitiv şi uşurinţei calculului mărimilor
ce ne interesează se aplică metoda grafică. Prin această metodă, mărimile
sinusoidale se reprezintă grafic prin sinusoide. Dezavantajul metodei este că la
reprezentarea unui număr mare de mărimi, lipseşte claritatea şi sugestivitatea.
Pentru simplificarea analizei circuitelor de c.a. se utilizează metoda
diagramelor fazoriale. Prin această metodă, fiecare mărime sinusoidală se
reprezintă grafic în forma unui fazor rotativ (fazor radial). Modulul fazorului, în
acord cu scara de reprezentare, este egal cu amplitudinea funcţiei sinusoidale.

41
Fazorul se rotește în jurul originii sale cu viteza unghiulară constantă
corespunzătoare pulsației funcţiei.
În fig.3.3 a este reprezentată prin fazor, mărimea sinusoidală:
e = Em sin(wt + Y e )

Dacă la momentul t=0, fazorul OM , cu mărimea egală cu E m , face unghiul

Y e cu axa Ox, la momentul t > 0 acest unghi este (wt + Y e ) . Proiecţia acestui
fazor pe axa Oy este:

900 - ( wt + Y e ) �= Em sin ( wt + Y e ) = e
OM y = Em cos �
� �
adică în orice moment, această proiecţie pe axa ordonatelor reprezintă valoarea
momentană a t.e.m.. În consecinţă, prin rotaţia sa fazorul OM reprezintă variaţia
în timp a t.e.m. Printr-un procedeu analog se reprezintă prin fazori toate celelalte
mărimi sinusoidale.

fig.3.3. a Reprezentarea fig.3.3. b Reprezentarea prin f ig.3.3. c Reprezentarea

prin fazor a funcției: fazori la momentul t=0 a unghiului de defazaj dintre
e=Em∙sin(ωt+Ψe) mărimilor momentane u și i tensiune și curent

Se admite ca fazorul rotativ să fie reprezentat în poziţia pe care o are la

momentul t=0 şi se numeşte fazorul imagine al mărimii sinusoidale. În fig.3.3
b mărimile u = Um sin(wt + Y u ) și i = Im sin(wt + Y i ) sunt reprezentate prin
fazori rotativi la momentul t=0. Dacă pulsația celor două mărimi sinusoidale u
şi i este identică, cei doi fazori se rotesc cu aceeaşi viteză unghiulară Ω. Poziția
lor reciprocă, determinată prin diferenţa de faze j = Y u - Y i nu se schimbă.
Aceasta permite ca ele să fie examinate ca fazori imobili cu module egale cu
valorile efective ale mărimilor sinusoidale. Dispunerea lor în planul xy este
determinată de faza iniţială a unuia dintre fazori, admis de bază (exemplu
fazorul curentului) şi diferenţa de fază j = Y u - Y i (fig.3.3 c).
Ansamblul fazorilor ce reprezintă mărimile sinusoidale ce caracterizează
regimul de lucru al circuitului electric se numeşte diagramă fazorială. Ea
42
oglindeşte raportul dintre amplitudinile şi fazele mărimilor sinusoidale ce
acţionează în circuit. În construcţia diagramei, obişnuit unul dintre fazori se
admite de bază. La circuitele cu conexiune serie a elementelor, de bază este
fazorul curentului, iar la circuitele cu elemente conectate în paralel de bază
este fazorul tensiunii.
Pentru comoditate fazorul de bază se construieşte, dacă se admite, că mărimea
sinusoidală de bază pe care o reprezintă este cu fază iniţială nulă. Ceilalţi fazori
sunt defazaţi faţă de fazorul de bază cu un unghi stabilit, ce depinde de diferenţa
de fază dintre mărimile corespunzătoare şi mărimea sinusoidală de bază.
Avantajul metodei diagramelor fazoriale este că pe aceeaşi diagramă se poate
construi arbitrar un număr de fazori, fără a se perturba claritatea şi intuitivitatea
ei. Pe lângă aceasta, ușor se calculează sumele sau diferenţele mărimilor
sinusoidale, când se adună sau se scad geometric, fazorii corespunzători lor.
Dezavantajul metodei este că soluţia grafică obţinută are precizie limitată ce
depinde de exactitatea de construcţie a diagramei. Metodele examinate până aici,
datorită dezavantajelor lor se utilizează obişnuit în analiza circuitelor relativ
simple. Pentru analiza circuitelor electrice complexe de c.a. se utilizează
exclusiv metoda simbolică, ce va fi examinată.
3.3. Aplicarea metodei analitice obişnuite şi metodei diagramelor
fazoriale pentru analiza circuitelor electrice liniare de curent alternativ

Se analizează procesele din circuitele simple, ce conţin elemente bipolare

ideale, precum şi circuite cu conexiune serie şi paralel a acestor elemente.
3.3.1. Circuit cu rezistenţă

Dacă prin circuitul cu rezistenţa R (rezistor ideal) trece curentul sinusoidal de

forma i = Im sin wt , căderea activă de tensiune din circuit se determină potrivit
legii lui Ohm:
uR = R �
i = RIm sin wt = Um sin wt (3.4)
Din expresiile pentru valorile momentane ale curentului şi tensiunii se
observă că ele sunt cu faze iniţiale identice ( yu = y i = 0 ), adică diferenţa de
fază dintre ele este nulă ( j = Y u - Y i = 0 ).
În fig.3.4 sunt reprezentate grafic sinusoidele curentului şi tensiunii. Ele ating
simultan valorile lor de maxim şi minim. Din relaţia (3.4) rezultă, că valorile
maxime şi în consecinţă şi valorile efective ale curentului şi tensiunii sunt legate
prin egalitate potrivit legii lui Ohm:
Um = RIm si U = RI (3.5)

43
 Dacă se utilizează dependenţa reciprocă dintre conductanţă şi rezistenţa activă
(G=1/R), expresia (3.5) capătă forma:
Im = GUm şi I = GU

i
R
i
uR uR
pR pR
p=UI

p=UI

t
i
uR
I
U
fig.3.4. Reprezentarea variației puterii din circuitîn funcție de valorile momentane ale
circuitului (u, i)

Atunci când se construiește diagrama fazorială, obișnuit fazorul curentului I

se trasează pe axa abscisei la scara potrivită, cu mărimea egală cu valoare
efectivă a curentului. Fazorul tensiunii U este paralel cu fazorul curentului I (
j = 0 ) şi mărimea lui este egală cu valoarea efectivă U=RI la scară
corespunzătoare (fig.3.4). Valoarea momentană a puterii din circuit este egală cu
produsul valorilor momentane ale tensiunii şi curentului:
1 - cos 2wt
pR = u R �i = Um Im sin 2 wt = 2U 2I = UI(1 - cos 2wt) (3.6)
2
Din relaţia (3.6) rezultă, că puterea momentană se modifică după o lege
sinusoidală de la 0 la 2UI cu pulsația dublă 2w , în comparaţie cu frecvenţa
curentului şi tensiunii (fig.3.4). Ea are numai valori pozitive, deoarece curentul
şi tensiunea totdeauna sunt cu semne identice şi produsul lor în orice moment de
timp este pozitiv.Se observă, că, puterea momentană are două componente:
 una continuă UI;
 una variabilă sinusoidal cu amplitudinea UI şi pulsația dublă 2w .
Valoarea medie a puterii p R pentru o perioadă se numeşte puterea activă P şi
se determină cu expresia:
1 T
P= � p R dt = UI = RI 2 [ W ] (3.7)
T 0

44
 Energia consumată în circuit pentru o perioadă este:
T
WR = �p R dt = UIT = RI2T
0
adică întreaga energie, care acţionează în circuit se transformă în căldură.
Fenomenele sunt asemănătoare cu cele din circuitele de c.c.
Rezultă însă şi unele particularități. Este cunoscut că în curent continuu,
rezistenţa unui conductor cu lungimea l, cu secţiunea transversală S şi
rezistivitatea r (rezistivitatea – rezistența specifică a materialului), se determină
cu expresia:
l
R = r�
S
Din relaţia (3.7) rezultă, că în c.a. această rezistenţă de poate determina cu
expresia:
P
R= 2
I
În caz general, există diferențe între mărimile celor două rezistențe. Din acest
motiv, rezistenţa conductorului în curent continuu, obişnuit se numeşte ohmică,
iar în curent alternativ-activă. Diferenţa dintre cele două rezistenţe se explică
prin variaţia rezistenţei active, datorită inegalităţii densităţii curentului alternativ
la diferite frecvenţe. Astfel, de exemplu la frecvenţă suficient de înaltă se
manifestă puternic efectul de refulare, adică curentul se repartizează inegal pe
suprafaţa conductorului, iar în centrul secţiunii lui, curentul practic devine nul.
Acest efect nu are o manifestare puternică la frecvenţa f=50 Hz şi se neglijează.
Din acest motiv, la frecvenţă industrială, rezistenţa activă a conductorului în
curent alternativ se admite egală cu rezistenţa lui ohmică în c.c.
3.3.2. Circuit cu inductivitate

Fie curentul, ce trece prin circuitul cu inductivitatea L (bobină ideală) ce

variază potrivit legii i = Im sin wt . Prin această variaţie în bobină se induce
di
t.e.m. de autoinducţie eL = - L , care se echilibrează cu tensiunea aplicată
dt
circuitului ( u L = -eL ). Valoarea momentană a tensiunii este:
di � p�
uL = L = wLIm cos wt = Um sin �
wt + � (3.8)
dt � 2�

45
 Din expresiile pentru valorile momentane ale curentului şi tensiunii rezultă că
p
tensiunea depăşeşte în fază curentul cu unghiul , adică diferenţa de fază dintre
2
p
ele este j = Y u - Y i = + .
2

i i L
uL
pL uL
wL
wL
uL

t
pL
U i

fig.3.5. Reprezentarea curbei de variație a energiei după o lege sinusoidală de frecvență

dublă față de frecvența curentului și tensiunii

Atunci când curentul trece prin valoare nulă (fig.3.5) viteza lui de variaţie este
mai mare, datorită căreia eL respectiv uL, atinge valoarea sa maximă. Invers
tensiunea este nulă când curentul atinge valoarea maximă. Din relaţia (3.8)
rezultă, că valorile maxime şi deci și valorile efective ale curentului şi tensiunii
sunt legate prin egalităţile potrivit legii lui Ohm:
Um = wLIm = XL Işi
m U = w X= I L
LI (3.9)

Mărimea XL = wL = 2pfL se numeşte reactanţa inductivă a circuitului şi se

1 1
măsoară în ohmi [ W ]. Valoarea ei reciprocă BL = = este numită
X L wL
susceptanţă şi se măsoară în Siemens [S]. Dacă se are în vedere dependenţa
reciprocă dintre BL şi XL, egalitatea (3.9) capătă forma:
Im = BL·Uşi
m I B= ·UL

Caracteristic pentru reactanţa inductivă este faptul că depinde de frecvenţă.

Pentru f=0 (în curent continuu) XL=0, iar pentru f � �, XL � �.
Valoarea momentană a puterii în circuit este:
pL = u L·i = Um � sin wt cos wt = U ��
Im � I sin 2wt (3.10)

46
 Din rel.3.10, rezultă că puterea momentană variază după o lege sinusoidală cu
pulsație dublă 2 w , faţă de frecvenţa curentului şi tensiunii (fig.3.5). Ea devine
egală cu zero, când tensiunea sau curentul trec prin valorile lor de zero.
Valoarea ei maximă este QL = UI = X L I 2 şi este numită puterea reactivă
inductivă. Se măsoară în voltamperi reactivi (VAr).
Energia câmpului magnetic din bobină este:
1 t UI UI
WL = Li 2 = � UIsin 2wtdt = - cos 2wt�0t = (1 - cos 2wt) (3.11)
2 0 2w 2w
Dacă se are în vedere că U = wLI , atunci relaţia (3.11) capătă forma:

LI 2 (3.12)
WL = (1 - cos 2wt)
2
Din relaţia (3.12) rezultă, că energia variază după o lege sinusoidală cu
pulsație dublă 2ω faţă de pulsația curentului şi tensiunii (fig.3.5). Factorul (
1 - cos 2wt ) ia valori de la 0 la 2, rezultând astfel, că totdeauna energia este
2� �
2
LIm
pozitivă şi variază în limitele de la 0 până la LI � �simultan cu variația
�2 �
curentului din circuit.
Din fig.3.5 se observă că atunci când curentul ce trece prin bobină creşte, de
asemenea creşte şi energia. Puterea pL>0 (i şi uL sunt cu semne identice), adică
aceasta înseamnă, că energia este absorbită de la sursă şi se stochează momentan
în câmpul magnetic al bobinei.
La reducerea curentului, se reduce şi energia. Puterea momentană în acest caz
este negativă (pL<0), ceea ce înseamnă, că energia se restituie de către câmpul
magnetic al bobinei spre sursă. Valoarea medie a p L pentru o perioadă, ce
determină puterea activă din circuit este nulă.
1 T
T�
P= p dt = 0
0 L

Prin acest raționament se realizează transferul continuu de energie de la sursă

spre bobină şi invers, fără a se înfăptui transformarea inversă în căldură (P=0).

3.3.3. Circuit cu capacitate

Pentru trecerea curentului alternativ sinusoidal prin circuitul cu capacitate

(condensator ideal) este necesar ca la bornele lui să fie aplicată tensiunea
1
uC = � idt . Dacă tensiunea variază după legea u C = Um sin wt , curentul prin
C
circuit va fi:
47
 du C � p�
i=C = wCUm cos wt = Im sin �
wt + � (3.13)
dt � 2�
Din expresiile valorilor momentane ale curentului şi tensiunii, rezultă că,
p p
curentul este defazat înaintea tensiunii cu unghiul sau j = Y u - Y i = - .
2 2
Atunci când tensiunea uC trece valoarea sa zero (fig.3.6), viteza ei de variaţie
este cea mai mare, datorită căreia curentul din circuit obţine valoarea maximă.
Invers curentul devine nul când tensiunea atinge valoarea maximă.

i
i C
uC
pC wC uC
wC
i

t
pC
uC
I

fig.3.6. Reprezentarea curbei de variaţie a energiei înmagazinate în câmpul electric al

condensatorului

Din relaţia (3.13) rezultă că valorile maxime şi în consecinţă şi valorile

efective ale tensiunii şi curentului sunt legate prin relaţii potrivit legii lui Ohm:
1 1
Um = Im = XC Işi
m U = I X = IC
wC wC
1 1
Mărimea XC = = este numită reactanţa capacitivă şi se măsoară
wC 2pfC
1
în ohmi [ W ]. Valoarea reciprocă a reactanţei capacitive BC = = wC este
XC
numită susceptanţa capacitivă, măsurată în Siemens [S]. În consecinţă, relaţia
(3.14) se poate reprezenta sub forma:
Im = BC·Uşi
m I B= ·U
C

48
 Reactanţa capacitivă depinde invers proporţional de frecvenţă. Pentru f=0
(c.c.) XC ; �, adică curentul continuu prin condensator nu trece, iar la f = �
, XC � 0 . Valoarea momentană a puterii din circuit este:
pC = u C·i = Um Im sin wt cos wt = UIsin 2wt (3.15)
Din relaţia (3.15) rezultă, că valoarea momentană ca şi în circuitul cu
inductivitate se modifică după o lege sinusoidală cu pulsație dublă 2w (fig.3.6).
U2
Amplitudinea ei QC = UI = = I2 �XC este numită puterea reactivă
XC
capacitivă, măsurată în voltamperi reactivi [VAr]. Energia în câmpul electric al
condensatorului se determină cu expresia:
2
Cu C t CU 2 (3.16)
WC = =� UIsin 2wtdt = (1 - cos 2wt)
2 0 2

Din relaţia (3.16) rezultă că WC, ca şi WL se modifică după o lege sinusoidală

cu pulsație dublă (fig.3.6). Întotdeauna ea este pozitivă şi se modifică în limitele
� 2 �
2 CUm
0 �CU � �
� 2 �. Din fig.3.6 se observă, că atunci când tensiunea creşte, creşte
� �
şi energia ce se înmagazinează în câmpul electric al condensatorului. Puterea
pC>0 (i şi u sunt de aceleaşi semn). La reducerea tensiunii, p C<0 şi energia se
întoarce invers, de la câmpul electric al condensatorului la sursă. Şi aici, ca şi în
1 T
circuitul cu inductivitate, puterea activă este nulă sau P = �pCdt = 0 .
T 0
Prin acest raționament se explică și se realizează transferul continuu de
energie de la sursă la condensator şi invers, fără pierderi de putere activă (P=0).
3.3.4. Circuit cu elemente ideale de parametrii R, L şi C, conectate în
serie
Schema circuitului cu elemente ideale de parametrii R, L şi C, conectate în
serie, este modelul bipolar pasiv real, cel mai des întâlnit pentru analiză (fig.3.7
a). Se consideră că prin circuit trece curentul sinusoidal de forma i = Im sin wt .
Pentru studiul proceselor din circuit se utilizează metoda diagramelor fazoriale
şi rezultatele obţinute de la analiza circuitelor cu elemente bipolare ideale cu
parametrii corespunzători R, L şi C. Dacă se admite că în circuit predomină
caracterul inductiv, atunci tensiunea comună u va fi defazată faţă de curentul i
cu un unghi oarecare şi deci:
u = Um sin(wt + j) UC=XCI U =X I L L
i B
R L C
U=ZI Ur=UL-UC=I(XL-XC)
~u uR uL uC 49
0 A I
Ua=RI
a b
 fig.3.7. a Circuit cu elemente
ideale de parametrii R, L, C
conectate în serie
X=XL-XC
fig.3.7. b Diagrama fazorială a tensiunilor
pentru circuitul R, L, C serie
UL

UC
U=Ua
Z 0 I
φ d
0
R
fig.3.7. c Reprezentarea fig.3.7. d Diagrama fazorială a tensiunilor
c
triunghiului impedanțelor pentru la rezonanță (U2=Uc) pentru circuitul R, L,
circuitul R, L, C serie C serie

În acest caz, pentru circuitul prezentat în fig.3.7 a, potrivit legii a II-a a lui
Kirchhoff se scrie egalitatea:
di 1
Um sin(wt + j) = u R + u L + u C = Ri + L + � idt (3.17)
dt C
Problema constă în a determina amplitudinea tensiunii generale U m şi
diferenţa de fază j , cunoscând parametrii R, L şi C ai circuitului şi curentul i, ce
trece prin circuit. Diagrama fazorială (fig.3.7 b) reprezintă rezolvarea grafică a
egalităţii (3.17). Ca fazor iniţial în construcţia diagramei fazoriale se alege
fazorul curentului. Curentul este acelaşi prin elementele conectate serie. El este
cu fază iniţială nulă, datorită căreia fazorul este orientat în lungul axei ox.
Mărimea acestui fazor la scară corespunzătoare este egală cu mărimea valorii
efective a curentului sinusoidal. Orientarea fazorilor tensiunilor u R, uL şi uC faţă
de fazorul curentului i se determină corespunzător, de egalitățile (3.4), (3.8) și
(3.13) iar mărimile acestor fazori de egalităţile (3.5), (3.9) şi (3.14).
Suma geometrică a fazorilor celor trei tensiuni determină fazorul tensiunii
rezultante, care este defazat faţă de fazorul curentului cu unghiul j . Tensiunea
rezultantă are două componente: activă U a şi reactivă Ur (fig.3.7 b), pentru care
se formează triunghiul dreptunghic OAB, numit triunghiul tensiunilor. Din
triunghiul tensiunilor se constată, că tensiunea rezultantă se obţine ca o sumă
geometrică a componentelor ei, activă şi reactivă:
2 2
U= Uactivă + U reactivă = U 2R + (U L - U C )2 (3.18)

unde:
50
 U
Uactivă = U cos j, U reactivă = Usin j, j = arctg reactivă ,
Uactivă
iar valoarea maximă a tensiunii este Um = 2U .
Egalitatea (3.18) se poate pune sub forma:

U = (RI) 2 + (I � XC ) 2 = I R 2 + (X L - X C ) 2
XL - I � (3.19)

şi este conformă cu legea lui Ohm, iar mărimea R 2 + (XL - XC )2 are

dimensiune (unitate de măsură) de rezistenţă. Ea se notează cu Z şi este numită
impedanţa circuitului, adică:

Z = R 2 + (X L - XC )2 şi atunci U=ZI.

Din triunghiul dreptunghic al tensiunilor se obţine triunghiul asemănător al

rezistenţelor (fig.3.7 c), care are laturile de I ori mai mici decât acelea ale
triunghiului tensiunilor. Din triunghiul rezistenţelor, rezultă că impedanţa Z are
două componente:
 R = Zcos j - rezistenţa;
X
 X = X L - XC = Zsin j - reactanţa totală, iar j = arctg .
R
Rezistenţa R, totdeauna este pozitivă, în timp ce spre deosebire de aceasta,
reactanţa X, la caracter predominant inductiv (XL>XC), este pozitivă, iar la
caracter capacitiv (XL<XC) este negativă. Pentru XL = XC, reactanţa totală este
nulă (X=0). În acest caz, circuitul este în regim special, numit rezonanţa de
tensiune. Pentru parametri determinaţi L şi C din egalitatea XL = XC se
determină frecvenţa de rezonanţă f0, pentru care apare fenomenul de rezonanţă
(XL şi XC sunt dependente de frecvenţe):
1
f0 =
2p LC
În fig.3.7 d este prezentată diagrama fazorială pentru regimul de rezonanţă. În
acest caz, circuitul poate fi examinat ca circuit numai cu rezistenţă. Impedanţa
U U
Z=R(X=0) are valoarea minimă, datorită căreia curentul I = = este maxim
Z R
pentru tensiunea U dată. Căderile de tensiune pe reactanţele X L şi XC sunt egale
ca mărime şi deoarece sunt în opoziţie de fază, componenta reactivă a tensiunii
comune este nulă (Ureactivă=0). Tensiunea U este în fază cu curentul I şi are

51
valoarea minimă, egală cu căderea de tensiune pe rezistenţa activă, adică
U=Uactivă=RI.
Dacă reactanţele sunt mai mari decât rezistenţa (XL = XC > R), tensiunile pe
ele sunt mai mari decât tensiunea comună ( U L = UC > U = Uactivă ) , de unde,
fenomenul se numeşte rezonanţă de tensiune.
3.3.5. Circuitul cu conexiune paralelă aelementelor ideale de parametrii
R, L şi C

Schema circuitului cu elementele R, L şi C conectate în paralel este un alt

model bipolar, pasiv, real pentru analiză (fig.3.8 a). Se consideră că circuitului i
se aplică tensiunea u = Um sin wt . Problema constă în stabilirea amplitudinii I m
a curentului total şi diferenţei de fază j dintre el şi tensiune. Dacă se admite, că
în circuit predomină caracterul inductiv, pentru valorile momentane ale
curenţilor, potrivit legii întâi a lui Kirchhoff se poate scrie:
u 1 du
Im sin ( wt - j ) = i R + iL + iC =
+ � udt + C =
R L dt
= GUm sin wt - BL Um cos wt + BC Um cos wt = (3.19)

= Um [G sin wt - ( BL - BC ) cos wt] = Um [Gsin wt - Bcos wt]

1
Mărimea B = BL - BC = - wC este numită susceptanţa reactivă, iar
wL
1
G= este conductanţa circuitului. Pentru determinarea amplitudinii
R
curentului Im şi diferenţei de fază, în ecuaţia (3.19) se utilizează dependenţele
trigonometrice:
b
a sin a �bcos a = a 2 + b 2 sin ( a �j ) ; j = arctg
a
În consecinţă:
B
Im = Um � G 2 + B2 , j = arctg
G
2
Mărimea Y = G 2 + B2 = G 2 + ( BL - BC ) este numită admitanţa
circuitului.
i IR=Ia=GU
A
iR iL iC 0 φ
~u R L C Ir=IL-IC=U(BL-BC)
B
IC=BCU IL=BLU
52
a b
 fig.3.8. a Reprezentarea unui fig.3.8. b Diagrama fazorială a
circuit cu elemente ideale de curenților pentru circuitul R, L, C
parametrii R, L, C conectate în paralel
paralel

U
0
B=BL-BC I=Ia
G IC
0
φ
Y IL
d

fig.3.8. c Reprezentarea fig.3.8. d Diagrama fazorială a

c
triunghiului admitanțelor pentru curenţilor pentru circuitul rezonant
circuitul R, L, C paralel (IL=IC) cu conexiune paralelă a
elementelor R, L, C

În fig.3.8 b se reprezintă diagrama fazorială, ce reprezintă grafic soluţia

ecuaţiei (3.19). Aici se consideră ca fazor iniţial, fazorul tensiunii ce este aceeaşi
pentru toate elementele circuitului. Mărimile fazorilor curenţilor i R, iL şi iC şi
orientarea lor faţă de fazorul tensiunii se determină din aceleaşi egalităţi,
utilizate în construcţia diagramei fazoriale din fig.3.7 b.
Triunghiul OAB (fig.3.8 b) este triunghiul curenţilor, din care se obţine
triunghiul asemănător al admitanţelor, indicat în fig.3.8 c. Din triunghiul
curenţilor rezultă, că curentul total I are două componente:
 activă Ia=Icos j ;
 reactivă Ir=I sin j ;
adică curentul se obţine ca sumă geometrică a acestor două componente:
2
I = Ia2 + Ib2 = I 2R + ( IL - IC ) .
Ir
Diferenţa de fază se poate determina şi cu expresia j = arctg . Observația
Ia
că, curenţii ILşi IC sunt cu faze opuse şi că Ireactiv=IL-IC se utilizează în practică
pentru reducerea consumului de curent reactiv. Pentru conectarea în paralel a
consumatorilor electrici, care obişnuit au un predominant caracter inductiv, se
conectează condensatori cu capacitate determinată.
Din triunghiul impedanţelor rezultă, că G = Y cos j şi B = BL - BC = Ysin j .
Conductanţa G, totdeauna este pozitivă. Susceptanţa B, pentru caracter

53
predominant inductiv al circuitului (BL>BC) este pozitivă, iar la caracter
predominant capacitiv (BL<BC) este negativă.
Pentru BL=BC, susceptanţa este nulă (B=0). În acest caz, circuitul este în
regim particular, numit rezonanţa curenţilor. Fenomenul de rezonanţă al
curenţilor este analog fenomenului de rezonanţă a tensiunii. Şi aici la parametrii
determinaţi L şi C ai circuitului, din egalitatea BL=BC se determină frecvenţa de
rezonanţă:
1
f0 =
2p LC
În fig.3.8 d este prezentată diagrama fazorială în regim de rezonanţă. În acest
caz, circuitul poate fi examinat ca circuit numai conductanţă. Admitanţa în acest
caz Y=G are valoare minimă, datorită căreia, curentul total din circuit
I=YU=GU este minim. Curenţii prin susceptanţe sunt egali ca mărime şi cu faze
opuse, datorită căreia componenta reactivă Ireactiv a curentului total este nulă.
Din aceasta rezultă, că curentul total coincide în fază cu tensiunea şi este egal cu
curentul prin conductanţă (I=Ia).
Dacă susceptanţele sunt mai mari decât conductanţa (BL=BC>G), curenţii prin
aceştia sunt mai mari decât curentul total ( IL = IC > I ) , iar fenomenul se
numeşte rezonanţă de curent.
3.3.6. Puterea în circuitele de c.a.

Se consideră circuitul cu elementele reale bipolare de parametrii R, L şi C, iar

tensiunea comună se modifică potrivit legii u = Um sin wt . Dacă se admite, că în
circuit predomină caracterul inductiv, curentul se modifică potrivit legii
i = Im sin(wt - j) . Valoarea momentană a puterii în circuit este:

p = u·i = Um·Im sin wt �

sin(wt - j) (3.20)
Dacă se utilizează dependenţa trigonometrică:
1
sin a sin b = [ cos(a - b) - cos(a + b) ]
2
egalitatea (3.20) ia forma:
p = U·I [ cos j - cos(2wt - j) ] (3.21)
Din relaţia (3.21) rezultă, că puterea are două componente:
 continuă UIcosj ;
 alternativă UIcos(2wt - j) ce variază cu pulsație dublă 2 w .
Valoarea medie a puterii p pentru o perioadă este determinată de puterea
activă din circuit sau:
54
 1 T
pdt = UIcos j [ W ]
T�
P= (3.22)
0

Coeficientul cos j din expresia (3.22) este numit factor de putere. El este un
indicator energetic de bază ce determină mărimea puterii active pentru valori
stabilite ale curentului şi tensiunii din circuit. Valoarea lui cos j se alege, încât
să tindă cât mai aproape de 1, pentru a se obţine puterea utilă maximă. Produsul
dintre valorile efective al tensiunii şi curentului determină puterea aparentă S,
adică:
S = UI [VA] (3.23)
Din relaţiile (3.22) şi (3.23) rezultă că:
P P
cos j = = adică:
UI S
factorul de putere arată a câta parte din puterea aparentă este utilizată ca
putere activă ( P = Scos j ) . În analiza circuitelor electrice şi în practică, ca
măsură de creare sau consum a curentului reactiv se introduce noţiunea de
putere reactivă. Ea se determină cu egalitatea:
Q = U ��
I sin j [VAr] (3.24)
Din expresiile (3.22), (3.23) şi (3.24) rezultă că între cele trei forme de puteri
definite, sunt valabile relaţiile:

P = S�
cos j; Q = S�
sin j; S = P 2 + Q2

În fig.3.9 sunt prezentate grafic dependenţele pentru u, i şi p. Puterea p este

oscilantă cu pulsație dublă faţă de dreapta aflată la depărtarea U∙I∙cos j faţă de
axa timpului.
i,u,p
p
u
i
UIcosφ
t

fig.3.9. Curbele de variaţie în timp pentru u, i şi p

55
 Atunci când curentul şi tensiunea sunt cu semne identice p>0, ceea ce
înseamnă, că energia circulă dinspre sursă la circuit. Pentru semne diferite ale lui
u şi i, p<0 – energia parţial se restituie de la circuit la sursă.
Suprafaţa pozitivă, delimitată de curba lui p şi axa timpului este mai mare
decât suprafaţa negativă. Prin urmare, valoarea medie a puterii p, adică puterea
activă este diferită de zero. Relaţiile energetice examinat în §3.31, §3.32 şi §33.3
sunt aspecte particulare ale cazului general examinat.
3.4. Aplicarea metodei simbolice de analiză a circuitelor electrice liniare
de curent alternativ

Pentru analiza circuitelor electrice liniare de c.a. şi în special pentru circuitele

complexe cu câteva surse de t.e.m. cea mai utilă este metoda simbolică. Ea
combină avantajele calculului analitic (exactitate înaltă) şi posibilitatea de
construcţie a diagramelor fazoriale pentru a ilustra corelaţiile amplitudine-fază
dintre mărimile sinusoidale.
Aplicarea ei permite ca circuitele electrice de c.a. să fie calculate algebric,
întocmai ca şi circuitele de c.c. Pe lângă aceasta, legile de bază ale lui Ohm şi
Kirchhoff în formă simbolică păstrează aceeaşi formă ca şi la circuitele de c.c.
De aici rezultă, că cunoaşterea metodelor de analiză a circuitelor electrice de
c.a., combinată cu dependenţele de bază ale metodei simbolice, oferă
posibilitatea de analiză uşoară a proceselor din circuitele electrice liniare de c.a,
diferite ca complexitate. Iată de ce, metoda simbolică se consideră ca metodă de
bază în teoria circuitelor de curent alternativ.
3.4.1. Reprezentarea mărimilor sinusoidale prin numere complexe

La utilizarea metodei simbolice, funcţiile sinusoidale se reprezintă în formă

simbolică (forma complexă), adică se reprezintă prin fazori rotitori, reprezentaţi
prin numere complexe. Este cunoscut că în fiecare punct din planul complex se
determină cu un fazor a cărui origine coincide cu originea axelor de coordonate,
iar sfârşitul său cu punctul dat ce corespunde unui număr complex.
Astfel, de exemplu, numărul complex A (fig.3.10 a) este complet determinat
�A = A� 2
+ A�
�2�
dacă sunt cunoscute modulul � � şi argumentul acestuia
� �
� A���
� a = arctg �. Mărimile A� = A cos a = Re(A) și A�
�= Asin a = Im (A) sunt în
� A� �
mod corespunzător componentele reală şi imaginară ale lui A .

56
 fig.3.10. a Reprezentarea unui număr
complex în funcţie de componentele
Numărul reală şi imaginară
complex A se poate
trigonometrică şi exponenţială, astfel:
fig.3.10. b Reprezentarea fazorului
rotativ a t.e.m. al cărui argument este
reprezenta şi dependent
în formele de timp
algebrică,

A = A '+ jA" = A(cos a + jsin a) = A·e jα (3.25)

În relaţia (3.25), unitatea imaginară se notează cu j = -1 , pentru a se

deosebi de valoarea momentană a curentului i. În mod corespunzător j2 = -1 .
Se admite, că modulul A este proporţional cu amplitudinea mărimii
sinusoidale e = Em sin(wt + Y e ) adică A @ Em , iar argumentul este egal cu
unghiul de fază al acestei mărimi, adică a = wt + Y e . Atunci numărul complex,
scris în forma trigonometrică este:

cos ( wt + Y e ) + jsin ( wt + Y e ) �
A = A(cos a + jsin a) = Em �
� �

În consecinţă, componenta imaginară Im ( A ) a numărului complex A este

proporţională cu valoarea momentană a t.e.m. sinusoidale, adică:
Im (A) = Em sin ( wt + Y e ) (3.26)

Expresia (3.26) stabileşte legătura directă dintre numărul complex A şi

valoarea momentană a t.e.m. sinusoidale. Întrucât argumentul a = wt + Y e este
dependent de timp, fazorul cu modulul A @ Em (fig.3.10 b) este fazor rotativ. În
fiecare moment de timp, proiecţia acestui fazor pe axa ordonatelor
(imaginară), adică componenta imaginară a lui A , reprezintă valoarea
momentană a t.e.m. sinusoidale.
Iată de ce, numărul complex A se numeşte valoarea momentană complexă a
t.e.m. Prin raţionament similar, se definesc valorile momentane complexe ale
curentului şi tensiunii. Valoarea complexă se notează cu aceeaşi literă, ca şi
mărimea sinusoidală corespunzătoare, când dedesubtul ei se pune linie. În acest

57
caz, valorile momentane complexe ale t.e.m. , curenţilor şi tensiunilor de variaţie
sinusoidală, sunt:

e-j(ωt+Ψe ) , i = Im �
e = Em � e-j(ωt+Ψi ) ; u = Um �
e-j(ωt+Ψu )

Atunci când mărimile sinusoidale variază cu aceeaşi pulsație w , fazorii

rotativi, exprimaţi prin numere complexe, în procesul de rotaţie își păstrează
reciproc poziţia unul faţă de celălalt. Aceasta este determinată de diferenţa de
fază dintre mărimile corespunzătoare. Aceasta permite fazorilor, de a se
examina ca imobili, adică la momentul iniţial de timp t=0. Prin acest procedeu
se definesc valorile complexe ale amplitudinilor t.e.m., curenţilor şi tensiunilor
de variaţie sinusoidală, care au forma:
�e
e jΨ
Em = Em � e jΨi ,şi U m U
, I m = Im � = me�jΨ u (3.27)

Dacă egalităţile (3.27) se împart cu 2 se obţin corespunzător valorile

efective complexe ale mărimilor sau:

E = E� e jΨi ,şi U
e jΨe , I = I � = e�jΨu
U

Caracteristicile de bază ale mărimilor sinusoidale sunt valorile lor efective şi

fazele lor iniţiale. Iată de ce, obişnuit prin valoarea complexă sau complexul
unei mărimi sinusoidale se înţelege valoarea ei efectivă complexă cu modulul
egal cu valoarea efectivă a mărimii și argumentul egal cu faza inițială.
În fig.3.11 a şi fig.3.11 b sunt prezentate corespunzător două funcţii sinusoi-
dale u = Um sin(wt + Y u ) şi i = Im sin(wt + Y i ) cu aceeaşi frecvenţă unghiulară
şi reprezentarea lor fazorială în planul complex.

fig.3.11. a Reprezentarea a două funcţii fig.3.11. b Reprezentarea fazorială

sinusoidale cu aceeaşi frecvenţă în planul complex a tensiunii şi
unghiulară în funcție de timp curentului (U şiI)

3.4.2. Operaţii cu mărimi sinusoidale complexe

58
 În utilizarea metodei simbolice pentru analiza circuitelor electrice de c.a. se
realizează diferite operaţii matematice cu numere complexe. Este cunoscut că
pentru efectuarea adunării şi scăderii este comod a se lucra cu forma algebrică
de scriere în complex a mărimilor sinusoidale, iar la efectuarea înmulţirii şi
împărţirii cu forma exponenţială.
Acesta impune necesitatea trecerii de la o formă la alta a reprezentării în
complex a mărimilor sinusoidale. Pentru trecerea de la forma algebrică la cea
exponenţială de scriere, spre exemplu a numărului complex A = A '+ jA ''
A"
(fig.3.10 a) se utilizează dependenţele A = A'2 + A"2 şi a = arctg adică
A'
A = A '+ jA '' = Ae . Pentru transformarea inversă, de la forma exponenţială la
jα

cea algebrică, se utilizează formula lui Euler:

e ±jα = cos a �jsin a adică A = A·e jα = A cos a + jAsin a = A '+ jA"

Pentru analiza regimurilor sinusoidale în circuitele electrice liniare este

necesar a se calcula mărimea necunoscută a ecuaţiei integro-diferenţiale, în care
participă derivate şi integrale. Derivata şi integrala, spre exemplu a valorii
momentane complexe a t.e.m. e = Em·e jωt în mod corespunzător este:

de
= jwEme jωt = jweşi
dt
(3.28)
1 jωt e
� jw
e �
dt = E m ·e =
jw
Din relaţia (3.28) rezultă că la operaţiile matematice de diferenţiere şi
integrare a funcţiei sinusoidale, după trecerea la valoarea momentană complexă,
corespunde operaţia de înmulţire şi împărţire cu operatorul jw . Prin urmare
ecuaţiile integro-diferenţiale complexe cu mărimile sinusoidale se înlocuiesc cu
ecuaţii algebrice ale valorilor momentane complexe, a căror soluţie se obţine
considerabil mai uşor. În aceasta constă unul din avantajele de bază ale metodei
simbolice.
3.4.3. Legea lui Ohm şi legile lui Kirchhoff în forma simbolică.
Expresia puterii în formă complexă

Prin metoda analitică obişnuită de analiză a circuitelor electrice cu parametrii

R, L şi C (vezi §3.3.4 şi §3.3.5) se utilizează următoarele ecuaţii integro-
diferenţiale, stabilite potrivit legilor lui Kirchhoff:
di 1
dt C �
u = Ri + L + idt - pentru elemente conectate în serie (3.29)

59
 1 1 du
i= u+ �udt + C - pentru elemente conectate în paralel (3.30)
R L dt
Prin utilizarea metodei simbolice, dacă se are în vedere egalitatea (3.28),
ecuaţiile (3.29) şi (3.30) în mod corespunzător capătă formele:
1 � � 1 ��
U = R I + jwLI + I = U R + UC + U L = I �R + j�wL - �= IZ
� (3.31)
jw C � � wC ��
şi
1 1 � �1 ��
I = U+ U + jwCU = I R + I C + I L = U �G - j � - wC � �= UY (3.32)
R jwL � �wL ��
Egalităţile (3.31) şi (3.32) sunt ecuaţii algebrice obişnuite. Din acestea se
observă că complexele curentului şi tensiunii într-un circuit cu parametrii R, L şi
C sunt legate prin egalitatea, potrivit legii lui Ohm, adică legea lui Ohm în formă
simbolică are aceeaşi formă ca şi în circuitele de c.c. Mărimea:

U � 1 �
Z= =R+ wL -
j� �= R + j( X L - XC ) = R + jX (3.33)
I � wC �
reprezintă impedanţa complexă a circuitului.
Partea reală a lui Z este rezistenţa activă R, iar partea imaginară – reactanţa X.
Dacă semnul din faţa părţii imaginare este pozitiv, circuitul are caracter inductiv
(X=XL-XC>0), iar dacă semnul este negativ – caracter capacitiv (X=XL-XC<0).
Analog mărimea:
I 1 �1 �
Y= = = G - j� - wC �= G - j ( BL - BC ) = G - jB (3.34)
U Z �wL �
este numită admitanţa complexă a circuitului și se noteză cu litera Y. Partea
reală a lui Y este conductanţa G, iar cea imaginară – susceptanţa B. Şi aici
semnul din faţa părţii imaginare a lui Y poate stabili caracterul circuitului.
Dacă se au în vedere relaţiile: R = Zcos j , X = Zsin j și G = Y cos j,
B = Ysin j şi dacă se utilizează relaţiile lui Euler e�jα = cos a �jsin a , din
relaţiile (3.33) şi (3.34) se obţine:

sin j ) = Z·e jj
Zsin j = Z ( cos j + j �
Z = Zcos j + j �
şi
Y = Y cos j - jYsin j = Y ( cos j - jsin j ) = Y·e-jj

60
 Din egalităţile (3.31) şi (3.32) rezultă, că în forma simbolică, pe lângă legea
lui Ohm, legile lui Kirchhoff de asemenea își păstrează forma sa, ca pentru
circuitele de c.c. Forma lor este:
n n n
�Ik = 0şi �
E k =�
Z ·I
k k
k=1 k=1 k =1

În consecinţă, aplicarea metodei simbolice în analiza circuitelor de c.a.

sinusoidal permite aplicarea tuturor metodelor de analiză a circuitelor de c.c.
Dependenţele obţinute în circuitele de c.c. păstrează forma şi în regimurile
sinusoidale, doar în forma simbolică.
Pentru exemplificarea rapoartelor de amplitudini şi faze dintre diferite mărimi
potrivit regulii deja cunoscute şi aici se pot construi diagrame fazoriale, numai
că construcţia lor se realizează în planul complex. În fig.3.12 a şi fig.3.12 b sunt
prezentate diagramele fazoriale corespunzătoare pentru circuitele cu conexiune
în serie şi în paralel a elementelor cu parametrii R, L şi C.
În esenţă ele reprezintă soluţiile grafice corespunzătoare egalităţilor (3.31) şi
(3.32), când în circuit predomină caracterul inductiv. Fie curentul şi tensiunea
dintr-un circuit de c.a. ce variază potrivit legii i = Im sin(wt + y i ) și
u = Um sin ( wt + Y u ) . Atunci complexele lor sunt:
jΨ jΨu
I = I·eşi i U U·e =

fig.3.12. a Diagrama fazorială a unui fig.3.12. b Diagrama fazorială a un

circuit R, L, C serie în plan complex circuit R, L, C, paralel în plan complex

Puterea aparentă complexă S se determină ca produs al tensiunii complexe U

şi curentului complex conjugat I* (complex conjugatul se notează cu steluţă la
dreapta sus a literei), adică:

S = UI* = U·e jΨu ·I·e-jΨi = UIe +j(Ψu -Ψi ) = UI(cos j + jsin j) = P + jQ

61
 Din egalitatea (3.35) rezultă că partea reală a puterii aparente S reprezintă
puterea activă P, iar partea imaginară – puterea reactivă Q, din circuit. Potrivit
semnului din faţa lui Im (S) = Q se poate stabili caracterul circuitului.
3.4.4. Aplicarea metodei simbolice pentru analiza circuitelor liniare
complexe de c.a.

Analiza circuitelor electrice complexe de c.a. se bazează pe utilizarea

schemelor lor echivalente complexe şi aplicarea legilor lui Ohm şi Kirchhoff în
formă simbolică. Pentru calculul circuitelor electrice complexe se pot utiliza
toate metodele examinate în § 2.2. Ca exemplu concret se examinează circuitul
indicat în fig.3.13 a. Pentru analiză se utilizează metoda curenţilor din laturi.

fig.3.13. a Schema complexă unui fig.3.13. b Schema echivalentă

circuit de c.a. în scopul rezolvării a circuitului de c.a. în scopul
prin aplicarea metodei simbolice rezolvării prin aplicarea metodei
În fig.3.13 b este prezentată schema echivalentă complexă
simbolice
a circuitului în
care:
Ψe1 jΨe2
E1 = E1·e ; E 2 = E 2·e ; Z1 = R1 + jX1; Z2 = R 2 - jX 2 ; Z3 = R 3

Pentru determinarea curenţilor I1 , Işi

2 I 3 potrivit metodei se stabileşte
sistemul din următoarele ecuaţii:
I1 + I 2 - I3 = 0
Z1 I1 - Z2 I2 = E1 - E 2
Z2 I 2 + Z3 I 3 = E 2

După rezolvarea sistemului de ecuaţii se determină:

62
 jΨ
I1 = I1' + jI1'' = I1·e i1
jΨ
I2 = I'2 + jI''2 = I 2·e i2
jΨ
I3 = I'3 + jI''3 = I 3·e i3

Valorile efective ale curenţilor şi fazele lor iniţiale se determină potrivit

expresiilor:

I''k
Ik = I'2 ''2
k + Işi
k Y ik =
arctg
I'k

Curenţii sinusoidali, ce reprezintă componentele imaginare, ale valorilor

momentane complexe corespunzătoare ale curenţilor se determină cu expresia:
ik = Im ( ik ) = Ikm sin ( wt + Y ik )

Din exemplul examinat se observă analogia totală a schemelor echivalente,

formelor de scriere a dependenţelor de bază şi a metodicii de calcul cu acestea,
utilizate în analiza circuitelor de c.c. Ceva mai mult, uşor se stabileşte că
regimurile de c.c. sunt cazuri particulare ale regimurilor sinusoidale de c.a.
(când se admite w = 0 ).
3.5. Sisteme trifazate de circuite electrice

3.5.1. Noțiuni generale

În electroenergetica modernă, producţia, transportul, distribuţia şi utilizarea

energiei electrice se realizează exclusiv în sisteme trifazate de circuite electrice.
Aceasta se datorează avantajelor lor cum ar fi:
 reducerea numărului de conductoare pentru transportul energiei;
 prezenţa a două tensiuni de lucru în unul şi acelaşi sistem (ex.380/220V);
 procedeu mult mai simplu de obţinere a câmpului magnetic învârtitor
circular, întâlnit în principiul de funcţionare al motoarelor asincrone
trifazate şi al unor mecanisme de măsură.
Sistemul trifazat de circuite electrice (circuit trifazat) este constituit din trei
circuite electrice, în care acţionează t.e.m. sinusoidale cu aceeaşi frecvenţă şi
diferență de fază stabilită între ele. Prin definiţie rezultă, că numărul de circuite
stabileşte numărul fazelor. În consecinţă, în electrotehnică cu noţiunea de fază se
stabileşte:
starea de oscilaţie a unei mărimi sinusoidale la un moment determinat de
timp;
partea de circuit din sistemul trifazat de circuite.

63
 T.e.m. ce acţionează în circuitul trifazat determină sistemul trifazat de t.e.m.,
iar curenţii ce circulă – sistemul trifazat de curenţi. Un sistem trifazat de mărimi
sinusoidale identice este simetric, când mărimile separate sunt egale ca valoare
(au amplitudini identice) şi sunt defazate una faţă de cealaltă cu unul şi acelaşi
2p
unghi, egal cu (120o). Dacă una din cele două condiţii nu este îndeplinită,
3
sistemul trifazat de mărimi identice este nesimetric.
Ca sursă elementară de alimentare a sistemului trifazat simetric de t.e.m. se
2p
pot examina trei spire identice, decalate între ele cu unghiul de şi care se
3
rotesc cu viteza unghiulară constantă Ω în câmp magnetic constant (continuu)
(fig.3.14).

fig.3.14. Reprezentarea unui sistem de trei spire identice decalate între ele
cu unghiul 2π/3 ce se rotesc cu viteza unghiulară ω în câmp magnetic constant

Începuturile spirelor sunt notate cu A, B, C, iar sfârşiturile lor cu X, Y, Z.

Spirele A-X, B-Y, C-Z se numesc faze (înfăşurări de fază) ale sursei trifazate
elementare de t.e.m. Dacă se admite ca sens pozitiv al t.e.m. în spire de la
sfârşiturile X, Y, Z către începuturile A, B, C şi ca moment iniţial considerat t=0,
momentul când t.e.m. din spira A-X este nulă (suprafaţa ei este perpendiculară
pe liniile inducţiei magnetice), valorile momentane şi complexele celor trei
t.e.m. sunt:

e A = Em sin wt ;..................................................E A = E·e j0

2p
� 2p � -j
eB = Em sin �
wt - ;.......................................E = E·e 3
� B
� 3 �
2p
� 4p � � 2p � +j
eC = Em sin �
wt - = E sin w t + ;...E = E·e 3
� m � � C
� 3 � � 3 �
În fig.3.15 a şi fig.5.15 b sunt prezentate în mod corespunzător diagramele
sistemului trifazat simetric de t.e.m. Din diagrama fazorială se vede, că în orice

64
moment de timp E A + E B + EC = 0 , care este o proprietate importantă a
fiecărui sistem trifazat simetric de mărimi. Pe lângă aceasta rezultă că
succesiunea celor trei t.e.m. este în sensul de mişcare al acelor de ceasornic,
datorită căruia sistemul trifazat de t.e.m. este de succesiune directă. În caz invers
sistemul este de succesiune inversă. În practică, obişnuit se utilizează sistemele
trifazate de mărimi cu succesiune directă.

fig.3.15. a Reprezentarea sistemului trifazat fig.3.15. b Reprezentarea fazorială

simetric de t.e.m. de succesiune directă prin a t.e.m. ale sistemului trifazat de
mărimile momentane eA, eB, eC succesiune directă

Dacă în fazele sursei trifazate de t.e.m. se conectează consumatorii cu

impedanţele Za, Zb, Zc (fig.3.16), prin cele trei faze trec curenţi, ce determină
sistemul trifazat de curenţi.
Ansamblul constituit din: sursa trifazată de t.e.m., linia de transport a energiei
electrice şi consumatorii electrici reprezintă circuitul electric trifazic. Un circuit
trifazat, lucrează în regim simetric, când sursa trifazată crează sistemul simetric
de t.e.m. şi în cele trei faze sunt conectaţi consumatori identici (Z a=Zb=Zc= Z).
Dacă una din cele două condiţii nu este îndeplinită, circuitul funcţionează în
regim nesimetric. În regim simetric, curenţii din cele trei faze formează un
sistem simetric trifazat, pentru care este valabilă egalitatea I A + IB + IC = 0.
Astfel de sarcină a circuitului trifazat este numită simetrică sau uniformă.

65
 fig.3.16. Schema echivalentă complexă cu trei circuite independenteunul faţă de altul și
circulația curenților

Se prezintă în fig.3.16 schema echivalentă complexă care este cu circuite

trifazate independente neconectate, unde circuitele pe fazele diferite ale sursei
trifazate sunt independente unul faţă de altul. Dezavantajul de bază al circuitelor
trifazate independente este numărul mare de conductoare (şase) al liniei
electrice. În scopul reducerii numărului lor, în practică se utilizează circuite
trifazate conectate. La acestea, obişnuit sursa trifazată se leagă în „stea”, iar
consumatorii ori în „stea” ori în „triunghi”.
3.5.2. Conexiunea stea

Conexiunea în „stea” se obţine, dacă sfârşiturile celor trei faze fie la sursă (X,
Y, Z), fie la consumator (x, y, z) ce conectează în acelaşi punct, numit centrul
stelei (nul sau punct neutral). În fig.3.17 este prezentă schema echivalentă
complexă a circuitului trifazat, în care sursa şi consumatorul sunt conectate în
„stea”. Conductorul ce uneşte cele două centre ale stelelor O�şi O� �al sursei şi
consumatorului este numit conductor de nul sau conductor neutral.
Impedanţa lui în schemă este notată cu Z0. Celelalte conductoare ale liniei
electrice de transport, care leagă începuturile fazelor sursei (A, B, C) cu
începuturile fazelor consumatorului (a, b, c) se numesc conductoare de linie.
Curenţii, ce trec prin conductoarele de linie sunt numiţi curenţi de linie (I l).
Curenţii din înfăşurările de fază proprii ale sursei sau consumatorului se numesc
curenţi de fază (If).

66
 fig.3.17. Schema echivalentă complexă a unui circuit trifazat în conexiune „stea”
cu indicarea tensiunilor și curenților de linie și de fază

Din schema din fig.3.17 se vede că la conexiunea în „stea”, curentul ce trece

prin fazele sursei şi consumatorului, este acelaşi curent şi în linie, adică
curentul de linie este egal cu curentul de fază (Il=If ).
Tensiunile măsurate între începutul şi sfârşitul fazelor sursei ( U A , UB , U C )
sau consumatorului ( Ua , Ub , Uc ) se numesc tensiuni de faze (Uf). Sensul lor
convenţional este de la începuturile spre sfârşiturile înfăşurărilor de fază
corespunzătoare.
Tensiunile măsurate între două conductoare de linie sau între începuturile a
două faze ( U AB , UBC , UCA ) se numesc tensiuni de linie (Ul). Succesiunea
indicilor indică sensul lor convenţional (ex. UAB este orientată de la punctul A
către punctul B). Dacă se stabilesc ecuaţiile potrivit legii a II-a a lui Kirchhoff,
pentru circuitul stabilit de cele două faze A şi B şi corespunzător lui tensiunea de
linie U AB se obţine:
U AB + UB - U A = 0 sau U AB = U A - U B (3.36)
Prin procedeu analog se determină:
U BC = U B - UC şi UCA = UC - U A (3.37)
În fig.3.18 a este prezentată dispunerea fazorilor sistemului simetric trifazat al
tensiunilor de fază şi obţinerea tensiunilor de linie corespunzătoare, prin
rezolvarea grafică a egalităţilor (3.36) şi (3.37).

67
 fig.3.18. a Dispunerea fazorilor
sistemului simetric trifazat al tensiunilor
de fază și obținerea tensiunilor de linie
corespunzătoare; dispunerea fazorilor
curenților
fig.3.18. b Diagrama fazorială a
tensiunilor pentru un sistem trifazat
nesimetric; apariția tensiunii de
nesimetrie U00

Din triunghiul OMN se determină: U l = 2Uf cos30o sau U l = 3Uf , adică:

tensiunea de linie este de 3 ori mai mare decât tensiunea de fază. Astfel de
exemplu, dacă Uf =220V, Ul =380V.
Sursele trifazate, obişnuit se construiesc astfel încât să creeze sistemul
simetric al tensiunilor de fază şi de linie. Dacă la cele trei faze ale unei asemenea
surse se conectează impedanţele egale Za = Zb = Zc = Z , circuitul trifazat
lucrează în regim simetric. În consecinţă, curenţii din circuit formează sistemul
trifazat simetric de curenţi, pentru care este valabilă egalitatea:
I A+ IB + IC = 0 (3.38)
În fig.3.18 a este prezentată dispoziţia fazorilor curenţilor la caracter inductiv
al circuitului. Tensiunile de fază sunt defazate înaintea curenţilor corespunzători
cu unul şi acelaşi unghi de fază j = jA = jB = jC . Potrivit legii a I-a a lui
Kirchhoff (fig.3.17) pentru nodul O sau O�se scrie egalitatea:
I0 = I A + IB + IC (3.39)

Dacă se are în vedere egalitatea (3.38) rezultă că I0 = 0 , adică în regimul

simetric al circuitului trifazat, prin conductorul de nul nu trece curent
(potenţialul dintre centrele stelelor O şi O�este nul). În acest caz conductorul de
nul poate fi înlăturat şi circuitul trifazat cu patru conductoare devine cu trei
conductoare.
Dacă circuitul trifazat (fig.3.17) lucrează în regim nesimetric (ex. Za �Zb
�Zc ) sistemul trifazat de curenţi este nesimetric. Atunci, I0 = I A + IB + IC �0 ,

68
adică între punctele de nul O şi O�apare o diferenţă de potenţial. Ea se poate
determina prin metoda tensiunilor la noduri sau:
U A Ya + U B Yb + UC Y c
U 00 = (3.40)
Y a + Y b + Yc + Y 0

unde:
1 1 1 1
Y0 = ; Ya = ; Yşi =
Y = sunt admitanţele complexe
Z0 Za b Zb c
Zc
ale conductorului de nul şi ale celor trei faze ale circuitului.
Pentru valori stabilite ale tensiunilor sursei U A , Uşi B U C , tensiunile de
fază la bornele consumatorului sunt:
Ua = U A - U 0 , U b = U B - U 0 , U c= UC - U 0

Curenţii din circuit sunt:

I A = Ya Ua ; IB = Yb Ub ; IC = Yc Uşi
c I0 = I A + IB + IC = U00 Y0

Din relaţia (3.40) rezultă, că la parametrii daţi ai circuitului şi valori

determinate ale tensiunilor sursei, tensiunea U 00 , numită tensiune de nesimetrie
depinde exclusiv de admitanţa conductorului de nul Y0 .
Când Y0 � 0 , atunci U 00 �0 , adică tensiunea de nesimetrie are valoare
determinată, ce depinde de tensiunile şi admitanţele celor trei faze. În acest caz,
indiferent că sistemul tensiunilor de fază la ieşirile sursei ( U A , Uşi
B U C ) este
simetric, sistemul tensiunilor de fază la ieşirile consumatorului este nesimetric
(fig.3.18 b). Cu cât este mai mică admitanța conductorului de nul, cu atât este
mai mare U 00 , adică cu atât mai puternic este exprimată nesimetria.
Când Y0 � �, atunci U 00 � 0 , adică se păstrează simetria tensiunilor de
fază la ieşirile consumatorului (în fig.3.18 b, O�se deplasează în O), indiferent
de diferenţa între admitanţele fazelor consumatorului. În aceasta constă
destinaţia conductorului de nul. La utilizarea circuitelor trifazate exemplu pentru
iluminat şi nevoi casnice, nu este posibilă distribuţia uniformă a sarcinii pe cele
trei faze. Atunci se utilizează circuitul trifazat cu patru conductoare, adică
circuitul trifazat cu conductor de nul. Pentru alimentare, însă la motoarele
electrice trifazate conductorul de nul nu este necesar, întrucât sarcina este
simetrică.
3.5.3. Conexiunea în triunghi

Conexiunea „în triunghi” se obţine când sfârşitul primei faze x a

consumatorului se leagă cu începutul b al celei de-a doua faze, sfârşitul y al celei
de-a doua faze – cu începutul c al celei de-a treia faze şi sfârşitul z al celei de-a
69
treia faze cu începutul a al primei faze. Prin acest procedeu impedanţele Zab, Zbc
şi Zca determină conturul triunghiular închis (fig.3.19).

fig.3.19. Schema de alimentare a fig.3.20. Diagrama fazorială a

unui circuit electric trifazat în tensiunilor şi curenţilor pentru
conexiune „triunghi” conexiune „triunghi”
Din fig.3.19 se vede, că tensiunile de linie coincid cu cele de fază (exemplu
tensiunea de fază, măsurată între punctele a şi x coincide cu tensiunea de linie,
măsurată între punctele a şi b). Prin urmare la conexiunea „în triunghi” Ul =Uf.
Cu sensurile pozitive admise convenţional în fig.3.19 pentru curenţii de linie (
I A , IB , IC ) şi de fază ( Iab , Ibc , Ica ), potrivit primei legi a lui Kirchhoff în
nodurile a, b şi c se stabilesc relaţiile:
I A = Iab - Ica , IB = Ibc - Iab , IC = Ica - Ibc (3.41)
În fig.3.20 este prezentată dispunerea fazorilor tensiunilor, fazorilor curenţilor
de fază şi obţinerea fazorilor corespunzători curenţilor de linie, prin rezolvarea
grafică a egalităţilor (3.41). Din triunghiul OMN se determină: Il = 2If cos30o
sau Il = 3If adică: la conexiunea „în triunghi” curentul de linie este de 3
ori mai mare decât curentul de fază.
Din egalitatea (3.41) rezultă, că I A + IB + IC = 0 . În practică, conexiunea în
„triunghi” la sursele trifazate de t.e.m. aproape nu se utilizează. Motivul este că
se atinge greu forma sinusoidală reală a t.e.m. din înfăşurările de fază ale sursei.
Astfel, nu se poate îndeplini condiţia ca în orice moment suma celor trei t.e.m.
ce acţionează în conturul închis să fie nulă. Datorită acestui fapt, în conturul
determinat de înfăşurările de fază ale sursei trece curent chiar şi dacă nu este
conectat consumator, care este un fenomen nedorit.

3.5.4. Puterea în circuitele trifazate

70
 În circuitele trifazate, ca şi în cele monofazate se definesc puterea mo-
mentană, activă, reactivă şi aparentă. Circuitul trifazat reprezintă în esenţă
reuniunea a trei circuite monofazate cu conexiune comună, datorită căreia,
diferitele puteri reprezintă sumele corespunzătoare a puterilor diferitelor faze,
sau:
 puterea instantanee
C
p= �uk ik = u Ai A + u BiB + uCiC ;
k=A
 puterea activă
C
P= �Ufk Ifk cos jk = U AIA cos jA + UBIB cos jB + UCIC cos jC ;
k=A
 puterea reactivă
C
Q= �Ufk Ifk sin jk = U AI A sin jA + UBIB sin jB + UCIC sin jC ;
k =A
 puterea aparentă
C
S= �Ufk Ifk = U A IA + UB IB + UCIC.
k =A
Atunci când circuitul trifazat lucrează în regim simetric, puterile în cele trei
faze sunt egale, și atunci:
P = 3Uf If cos j; Q = 3Uf If sin j; S = 3Uf If (3.42)
Dacă se au în vedere relaţiile dintre tensiunile de fază şi de linie şi dintre
curenţii de fază şi de linie, independent de modul de conexiune al circuitului
trifazat egalităţile (3.42) se prezintă sub forma:

P = 3Ul Il cos j; Q = 3U l Il sin j; S = 3U l Il

3.6. Circuite cu mărimi electrice, nesinusoidale, periodice

Cum s-a arătat anterior, forma sinusoidală de variaţie a mărimilor electrice

permite a se realiza cel mai economic producţia, transportul şi utilizarea energiei
electrice. În practică însă, din diferite motive, între care şi imposibilitatea
obţinerii t.e.m. perfect sinusoidale sau prezenţa elementelor neliniare în circuite,
determină abateri de la această formă și t.e.m. are o variație nesinusoidală. Pe
lângă aceasta, de multe ori pentru necesităţile automaticii, tehnicii de calcul ş.a.
se utilizează surse de tensiuni cu forme: dreptunghiulară, triunghiulară ş.a.
Mărimile nesinusoidale, cu variaţie periodică (t.e.m., curenţi, tensiuni) se pot
reprezenta analitic (există procedee grafice şi spectrale de reprezentare) cu seria

71
Fourier, ca sumă de componentă continuă şi serie de componente cu variaţie
sinusoidală numite armonici.
Dacă f(t) este funcţia nesinusoidală variabilă periodic, descompusă în serie
Fourier, ea are forma:
�
f (t) = A 0 + �Akm sin(kwt + Yk ) = A0 + A1m sin(wt + Y1 ) + (3.43)
κ=1
......... + A 2m sin(2wt + Y 2 ) + ... + Akm sin(kwt + Y k )
unde:
A0 – componentă continuă, egală cu valoarea medie a funcţiei f(t), iar
ceilalţi membrii se numesc armonicele lui f(t). Prima componentă sinusoidală
(k=1) A1m sin(wt + Y1 ) cu frecvenţa funcţiei sinusoidale f(t) este numită prima
armonică sau armonica fundamentală. Celelalte armonici, cu frecvenţe
multiple frecvenţei armonicii de bază (k w ; unde k>1) sunt numite armonici
superioare care sunt armonici impare pentru k=1, 3, 5... și armonici pare când
k=2, 4, 6...
Dacă se utilizează dependenţa sin(a + b) = sin a cos b + cos a sin b , expresia
(3.43) capătă forma:
� �
f (t) = A 0 + �Bk sin kwt + �Ck sin kwt, (3.44)
k=1 k=1
unde:
Bk = Akm cosşi
Yk C A k =sinkm Yk .

Coeficienţii din relaţia (3.44), după cum este cunoscut de la matematică se

determină cu expresiile:
1 T 2 T 2 T
T� T� T�
A0 = f (t)dt; Bk = f (t) �
sin kwt �
dt; C k = cos kwt �
f (t) � dt;
0 0 0

Legătura dintre coeficienţii Bk şi Ck sub aspectul amplitudinilor Akm şi

fazelor iniţiale Y k pe de altă parte este:
C
Akm = Bk2 + Cşi
2
k tg Yk = k
Bk

Dacă graficele funcţiilor nesinusoidale periodice sunt simetrice faţă de axele

de coordonate, unii din termenii funcţiei Fourier lipsesc. Spre exemplu, dacă
graficul este simetric faţă de axa abscisei din seria Fourier se elimină A 0 şi
armonicele pare. Ca exemplu, în fig.3.21 a, b sunt prezentate curbele a două
t.e.m. nesinusoidale cu variaţie periodică.

72
 fig.3.21. a, b Reprezentarea curbelor de variaţie a două tensiuni nesinusoidale cu variaţie
periodică

Şi cele două funcţii periodice descompuse în serie Fourier au prima şi a treia

armonică, dar armonicele lor de ordinul trei au diferite faze iniţiale:
ea = e1a + e 3a = E1ma sin wt + E 3ma sin 3wt
eb = e1b + e 3b = E1mb sin wt + E 3mb sin 3wt

Valoarea efectivă a unei mărimi nesinusoidale periodic, se determină ca la

mărimile sinusoidale. Exemplu, valoarea efectivă a curentului nesinusoidal
periodic i(t) se determină cu expresia:

1 T2
T�
I= i dt (3.45)
0
�
Dacă curentul i(t) se prezintă în serie Fourier i(t) = I0 + �Ikm sin(wt + Yk ) ,
k=1
după înlocuire în relaţia (3.45) şi rezolvarea integralelor corespunzătoare, se
obţine:
�
I= I02 + I12 + I22 + ... = I02 + �Ik2
k=1

unde: I0 – componenta continuă;

Ik – valorile efective ale armonicilor corespunzătoare.
Valoarea medie a curentului nesinusoidal periodic este egală cu componenta
continuă, adică:
1 T
T�
Imed = i(t)dt = I0
0

Pentru caracterizarea mărimilor nesinusoidale periodice se introduc următorii

trei coeficienţi:

73
  k a coeficientul de amplitudine, egal cu raportul valorii maxime, pe care
o atinge mărimea nesinusoidală şi valoarea ei efectivă. Pentru
I
curentul periodic nesinusoidal acest coeficient este k a = m iar în
I
I
cazul curentului alternativ sinosoidal k a = m = 2 .
I
Curbele nesinusoidale pentru care k a > 2 se numesc, „ascuţite”
(exemplu forma triunghiulară), iar acelea pentru care k a < 2 -
„tocite” (ex. forma dreptunghiulară).
 k f factorul de formă, egal cu raportul dintre valoarea efectivă a
mărimii nesinusoidale şi modulul valorii ei medii (valoare luată
pentru semiperioada pozitivă). Pentru curentul nesinusoidal periodic,
acest coeficient se determină cu expresia:
I I
kf = =
1 T T
T�
i(t) �
dt 2 2
T�
0 i(t) �
dt
0

Cu cât kf este mai mare, cu atât mai ascuţită este curba mărimii
nesinusoidale. Pentru cazul sinusoidei
Im
I
kf = = 2 �1,11;
Imed 2Im
p
 k d coeficientul de deformare (denaturare), egal cu raportul dintre
valoarea efectivă a primei armonici şi valoarea efectivă a mărimii
nesinusoidale. Pentru curentul nesinusoidal, acest coeficient este:
I
kd = 1
I
Cu cât este mai mic faţă de unitate (1) acest coeficient, cu atât este mai
deformată curba (deformare faţă de sinusoidă) mărimii nesinusoidale. Pentru
sinusoidă kd=1. Pentru analiza circuitelor electrice liniare în regimuri periodice
nesinusoidale se utilizează principiul superpoziţiei (suprapunerii efectelor). În
acest sens fiecare t.e.m. nesinusoidală ce acţionează în circuit se descompune în
serie Fourier. Prin acest raţionament, sursa de t.e.m. nesinusoidală se înlocuieşte
cu un număr mare de surse, una dintre ele fiind sursă de t.e.m. continuă, egală cu
componenta continuă, iar celelalte sunt surse de t.e.m. sinusoidale, ce corespund
celorlalte armonici.

74
 În acest caz, analiza regimului nesinuoidal se reduce la studiul succesiv al
unui regim de c.c. şi unui număr mare de regimuri sinusoidale de diferite
frecvenţe. Calculul circuitului în regimuri particulare se realizează cu metode
deja cunoscute pentru analiza circuitelor electrice liniare. Curenţii particulari
obţinuţi prin calcule separate se adună şi se determină curenţii nesinusoidali
căutaţi.
Adeseori în practică în analiza proceselor din echipamente stabilite, curba
curentului nesinusoidal şi tensiunii se substituie cu armonica fundamentală, ce
are valoarea efectivă egală cu valoarea efectivă a mărimii nesinusoidale. Totuşi,
sinusoidele curentului şi tensiunii sunt defazate cu unghiul j , încât puterea,
calculată prin fundamentale, este egală cu puterea curentului şi tensiunii de
variaţie nesinusoidală. Această metodă de înlocuire a funcţiei nesinusoidale cu
sinusoida echivalentă este cunoscută ca metoda sinusoidelor echivalente.
Pentru regimurile nesinusoidale este caracteristică aceea, că dacă în circuitele
cu elementele liniare R, L şi C se aplică tensiune nesinusoidală, curentul ce trece
prin ele, este de asemenea nesinusoidal, dar diferit ca formă în funcţie de felul
elementelor. Aceasta se datorează motivului că, bobina are reactanţă mare pentru
armonicile de ordin superior, adică cu frecvenţă mai înaltă ( XL = 2pfL ) şi le
suprimă.
� � 1
Invers, condensatorul blochează armonicile cu frecvenţă joasă �XC = �,
2pfC � �
dar lasă să treacă cele cu frecvenţe înalte. Elementele inductive şi capacitive
potrivit alese, prin care pentru un scop bine determinat se modifică curba
curentului sau tensiunii se numesc filtre electrice. În fig.3.22 a şi fig.3.22 b sunt
prezentate filtre electrice, care lasă să treacă prin rezistenţa de sarcină R S
corespunzător frecvenţe joase şi înalte.

fig.3.22. a, b Reprezentarea a două filtre electrice corespunzătoare frecvenţelor joase (a),

respectiv înalte (b)

Filtrele electrice pot lucra şi pe principiul rezonanţei. Exemplu, filtru cu L şi

C conectate în paralel, în care apare rezonanţa de curenţi la frecvenţă

75
determinată f0 (vezi§3.34), prezintă o rezistenţă mică pentru armonica cu
frecvenţa egală cu aceea de la rezonanţă.

fig.3.23. Reprezentarea filtrelor electrice ce funcţionează pe principiul rezonanţei

În fig.3.23, dacă tensiunea de intrare conţine prima, a doua şi a k-a armonică

( u intr = u1 + u 2 + u k ) şi filtrele L2C2 şi LkCk sunt construite la rezonanţă
corespunzător pentru a doua şi a k-a armonică, atunci tensiunea de ieşire va
conţine numai prima armonică u ieşire = u 1 . Foarte mare este diversitatea filtrelor
electrice ce se analizează amănunţit în cursuri speciale.

CAPITOLUL 4
CIRCUITE MAGNETICE
4.1. Noţiuni generale şi definiţii

Prin noţiunea de circuit magnetic se înţelege ansamblul de materiale

magnetice şi nemagnetice (medii), ce determină calea prin care se închide partea
principală a fluxului magnetic din diferite echipamente electrotehnice.
Destinaţia circuitului magnetic este aceea de a fi elementul conductor pentru
câmpul magnetic într-un spaţiu determinat. Iată de ce, obişnuit el se realizează
din material feromagnetic (din oţel electrotehnic). Dimensionarea exactă a
circuitelor magnetice ale diferitelor echipamente electrotehnice, determină în
mare măsură calitatea lor.
Câmpul magnetic se excită de aşa numitele surse de tensiune magnetomotoare
(t.m.m). Acestea, cel mai adesea sunt bobine cu număr determinat de spire, prin
care trece curent şi mai rar magneţi permanenţi. În acest sens, circuitul magnetic
se poate examina ca un ansamblu de surse de t.m.m şi conductorul magnetic.

76
 În circuitele magnetice, fenomenele electromagnetice se descriu cu ajutorul
mărimilor: fluxul magnetic F , tensiunea magnetomotoare, F, tensiunea
magnetică Um şi reluctanţa magnetică Rm. În teorie se arată, că între circuitele
magnetice şi electrice există o analogie formală. Curentului electric i aici îi
corespunde fluxul magnetic F , intensităţii E a câmpului electric – intensitatea
câmpului magnetic H, t.e.m. e = � E� dl ce acţionează conturul închis – t.m.m.
F=� H� dl . Deoarece obişnuit sursa de t.m.m este bobina cu w spire, prin care
trece curentul i, atunci:

F=�
H�dl = w �
i (4.1)

Dependenţa (4.1) reprezintă legea circuitului magnetic în regim cvasistaționar

cunoscută din fizică. Ea exprimă legătura dintre câmpul magnetic şi curentul ce
excită câmpul. Mărimea wi este numită solenaţie sau curentul total şi se
măsoară în amperi spire. De aici rezultă, că şi t.m.m. se măsoară în A. În amperi
2
se exprimă şi tensiunea magnetică u m12 = �H �
dl între punctele 1 şi 2 pe
1
lungimea l a circuitului magnetic. Ei îi corespunde tensiunea electrică
2
u12 = �E �
dl .
1
Dacă pentru o porţiune dată a circuitului magnetic sunt cunoscute tensiunea
magnetică um şi fluxul F , reluctanţa ei se determină cu expresia:
u
Rm = m (4.2)
F
u
Reluctanţei magnetice Rm îi corespunde rezistenţa electrică R = . Dacă
i
inducţia magnetică este constantă ca mărime şi ca sens pentru fiecare punct al
porţiunii examinate a circuitului magnetic, reluctanţa magnetică se poate
determina cu expresia:
l
Rm = (4.3)
m·S
unde:
m – permeabilitatea magnetică;
l – lungimea;
S – secţiunea porţiunii circuitului magnetic.
Expresia (4.3) este similară cu expresia pentru determinarea rezistenţei
l 1 l
circuitului electric în curent continuu R = r = � , unde permeabilitatea
S g S
magnetică m corespunde conductivității specifice g .

77
 Circuitele magnetice, analog circuitelor electrice sunt neramificate şi
ramificate, cu una sau câteva surse de t.m.m.. Similar circuitelor electrice, unde
se admite sensul pozitiv al curentului, aici se admite de asemenea pentru fluxul
F . Se admite că sensul fluxului magnetic coincide cu sensul liniilor inducţiei
magnetice (linii magnetice).
În circuitele liniare B şi H sunt coliniari. Dependenţa B= f(H) pentru diferite
materiale feromagnetice reprezintă curba de magnetizare pentru materialul
respectiv. Laturile circuitelor magnetice se caracterizează prin aceea, că fluxul
magnetic este identic indiferent de secţiunea lor transversală. Laturile se compun
din una sau câteva porţiuni. Prin porţiune se înţelege parte a circuitului magnetic
ce are secţiunea neschimbată şi este realizată din material omogen.

fig.4.1. a Reprezentarea unui fig.4.2. b Reprezentarea unui

circuit magnetic neramificat cu circuit magnetic cu trei coloane
întrefier (l0) şi întrefier (l0)
În fig.4.1 a este prezentat circuitul magnetic neramificat cu două porţiuni:
 una este din material feromagnetic cu lungimea l;
 cealaltă este întrefierul cu lungimea l0.
În fig.4.1b este prezentat circuitul magnetic cu trei coloane, formate între
nodurile a şi b cu lungimile corespunzătoare l1, l2 şi l'3 + l''3 + l0 . A treia coloană
are două părţi: una este din material feromagnetic cu lungimea l3 = l'3 + l''3 , iar
a doua este întrefierul cu lungimea l0.
Partea principală F 0 a fluxului magnetic F al câmpului creat de excitatoare,
se închide prin conductorul magnetic şi se numeşte flux magnetic de bază
(fig.4.1 a). O mică parte din fluxul total Φ și anume fluxul F σ se închide prin
aer şi conductorul magnetic şi se numeşte flux de dispersie. Coeficientul de
dispersie k s este raportul dintre fluxul magnetic total F şi fluxul de bază F 0
� F F0 + Fs �
� ks = = �1�. Valoarea lui k s se stabileşte pe cale experimentală
� F0 F0 �
şi depinde de porţiunile de aer din conductorul magnetic şi de permeabilitatea
magnetică a materialului feromagnetic. Prin analogie cu circuitele electrice,
78
unde mediul ambiant se admite dielectric ideal şi în circuitele magnetice uneori
nu se ţine seamă de fluxul de dispersie, adică se admite F = F 0 .
Circuitele magnetice se supun legilor, analoage ca formă celor pentru
circuitele electrice. Spre exemplu, relaţia (4.2) exprimă legea lui Ohm pentru o
porţiune de circuit magnetic. Pentru circuitul magnetic neramificat se scrie:
F
Rm = (4.4)
F
Din principiul de continuitate a fluxului magnetic rezultă, că fluxul F prin
suprafaţa închisă arbitrară, totdeauna este nul. În acest caz, pentru nodurile unui
circuit magnetic se scrie egalitatea, analoagă primei legi a lui Kirchhoff pentru
circuitele electrice, adică:
n
�Fk = 0 (4.5)
k =1

În relaţia (4.5) fluxurile de intrare şi ieşire în nodul dat se admit cu semne

opuse. Dacă se au în vedere egalităţile (4.1) şi (4.4) pentru circuitul magnetic
ramificat cu câteva surse de t.m.m., se poate scrie egalitatea, potrivit legii a II-a
lui Kirchhoff pentru circuitele electrice, sau:
n 1 n n
�Fk = �Hk lk = �w k ik = �Fk R mk (4.6)
k=1 k=1 k=1 k=1

În egalitatea (4.6) se respectă aceleaşi reguli pentru semne în sumele

algebrice, ca şi la circuitele electrice. Analogia dintre circuitele magnetice şi
electrice în raport cu legile de bază şi dependenţe se extinde şi asupra metodelor
de analiză a acestor circuite. Independent de aceasta, în studiul circuitelor
magnetice, există particularităţi cunoscute.
Spre exemplu, una dintre acestea este, că ele în principiu sunt neliniare şi ca
liniare se pot examina numai prin excepţie. Iată de ce, studiul lor este similar cu
acela al circuitelor electrice neliniare, când se utilizează metodele grafoanalitice.
O altă particularitate este, că la circuitele magnetice, spre deosebire de
circuitele electrice, raportul între permeabilităţile materialelor conductoare şi
neconductoare este sensibil mai mic. Acesta este motivul apariţiei fluxurilor de
dispersie. Pe lângă aceasta, la circuitele magnetice raportul dintre dimensiunile
lor longitudinale şi transversale este mic.
Din acest motiv se admite că liniile magnetice sunt cu densitatea constantă şi
sensul pentru fiecare porţiune a circuitului este relativ convenţional. În practică
se utilizează circuite magnetice cu configuraţie relativ simplă, ce uşurează într-o
măsură cunoscută analiza lor.

79
 Circuitele magnetice, prin analogie cu circuitele electrice se pot examina ca
circuite cu t.m.m. constantă (fluxul F este continuu) şi ca circuite cu t.m.m.
variabilă (fluxul F este variabil în timp).
4.2. Analiza circuitelor magnetice cu t.m.m. continuă

Excitaţia circuitelor magnetice cu t.m.m. continuă este realizată de o bobină

(una sau mai multe), prin care trece curent continuu. În analiza acestor circuite
se pun două probleme:
 problema directă – pentru flux magnetic dat, să se determine t.m.m.;
 problema inversă – pentru t.m.m dată, să se determine fluxul magnetic.
Şi în cele două cazuri se cere a se cunoaşte dimensiunile circuitului magnetic
şi curba de magnetizare a materialului. Atunci când nu este necesară exactitate
mare, circuitele magnetice se calculează pe lungimea lor medie (pe linia geome-
trică medie), când se admite aceeaşi densitate a liniilor magnetice pe întreaga
secţiune a circuitului magnetic şi se neglijează fluxul de dispersie, adică F = F 0
.
Prin această formulare, pentru circuitul magnetic neramificat prezentat în
fig.4.1.a, se examinează problema directă – la flux magnetic dat F = F 0 , se
determină t.m.m. F=wi. Deoarece, cele două părţi ale circuitului (întrefierul cu
lungimea l0 şi porţiunea din material feromagnetic cu lungimea l) sunt conectate
în serie, fluxul magnetic în întreg circuitul are una şi aceeaşi valoare.
Dacă se admite, că secţiunea întrefierului, prin care se închide fluxul F , este
egală cu secţiunea S a porţiunii feromagnetice a circuitului, inducţiile B 0 şi B,
corespunzătoare celei de-a doua porţiuni sunt identice. Ele se determină cu
expresia:
F
B0 = B =
S
Potrivit valorii inducţiei B din curba de magnetizare a materialului
feromagnetic B=f(H) se determină intensitatea câmpului din porțiunea
feromagnetică a circuitului. În întrefier intensitatea câmpului se determină cu
expresia:
B
H0 = 0
m0

unde: m0 = 4p·10-7 H / m este permeabilitatea spaţiului gol (practic şi a aerului).

Pentru H, H0, l și l0 cunoscute, potrivit legii circuitului magnetic şi a legii a II-
a a lui Kirchhoff – expresia (4.6) se determină valoarea t.m.m. F = H0l0 + H·l .
Referitor la problema inversă, calculul se realizează grafic. Obişnuit se
construieşte caracteristica weber-amper F = f (F) , când se dau valorile arbitrare

80
ale fluxului F i şi pentru fiecare dintre acestea se calculează corespunzător
t.m.m. Fi potrivit metodicii problemei directe.
În analiza circuitelor magnetice ramificate se utilizează legile lui Kirchhoff.
Se aplică metodele grafo-analitice, analoage metodelor de analiză a circuitelor
electrice cu elemente neliniare. Mai înainte de toate se stabilesc sensurile t.m.m.,
dacă ele sunt cunoscute sau se dau sensurile pozitive pentru ele, dacă ele se aleg
(stabilesc). După aceasta se atribuie sensurile pozitive ale fluxurilor magnetice,
se stabileşte schema echivalentă şi se trece la rezolvarea ei.
Se consideră miezul magnetic al circuitului ramificat, prezentat în fig.4.1 b,
care este realizat din acelaşi material, cu secţiuni transversale S identice în toate
porţiunile lui. Se consideră date dimensiunile lui geometrice şi curba de
magnetizare a materialului, mărimea fluxului F 3 , şi se stabilește t.m.m. F=wi.
Pentru rezolvarea problemei, potrivit legilor lui Kirchhoff, pentru circuitele
magnetice, se stabileşte următorul sistem de ecuaţii:
F1 - F 2 - F 3 = 0...H3l3 + H0l0 - H 2l2 = 0;...F = H1l1 + H2l2

Pentru soluţionarea sistemului de ecuaţii de mai sus se calculează:

F B0
B0 = Bşi
3 =H 0= , după care din curba de magnetizare B=f(H) prin B 3 se
S m0
determină H3. În continuare se determină tensiunea magnetică dintre nodurile a
şi b (se utilizează a doua ecuaţie a sistemului) Umab = H 2l2 = H 3l3 + H0l0 , de
Umab
unde H 2 = . Din curba de magnetizare, prin H2 se determină B2, şi se
l2
calculează F 2 = B2·S . Prin F 2 și F 3 (utilizându-se prima ecuaţie a sistemului)
F
se determină fluxul F1 = F 2 + F 3 , după care se calculează B1 = 1 .
S
Din curba de magnetizare, pentru B1 rezultă H1. T.m.m. căutată se stabileşte
potrivit expresiei F = wi + H1l1 + H 2l2 (utilizându-se a treia ecuaţie a
sistemului).

fig.4.2. Schema echivalentă a circuitului magnetic cu trei coloane

81
 În analiza problemei inverse de mai înainte, din curba de magnetizare B=f(H)
se construiesc caracteristicile F1 = f (Um ); F 2 = f (Um ); F 3 = f (Um ) ale
elementelor neliniare din cele trei laturi ale circuitului. Aceste caracteristici se
construiesc analog caracteristicii F = f (F) de la problema inversă pentru
circuitele neramificate. După aceasta, problema se rezolvă grafic precum
problema elementelor neliniare conectate mixt.
4.3. Analiza circuitelor magnetice cu t.m.m. alternativă

Excitația circuitelor magnetice cu t.m.m. alternativă este realizează de bobina

prin care trece curentul alternativ. T.m.m. alternative, crează în miezurile
magnetice ale maşinilor, aparatelor şi transformatoarelor electrice şi ale altor
echipamente electrice câmpuri magnetice variabile. Datorită acestora, circuitele
lor magnetice se magnetizează şi apar pierderi prin fenomenul de histerezis şi
curenţi turbionari.
Se consideră spre examinare o bobină cu miez magnetic şi cu w spire, căreia i
se aplică o tensiune sinusoidală alternativă u = Um sin wt (fig.4.3 a). Curentul
alternativ i ce trece prin aceste spire ale bobinei crează câmpul magnetic
alternativ. Sub acţiunea lui, miezul magnetic se magnetizează ciclic şi în el se
degajă căldură.
Energia care se degajă de către sursa externă pentru fiecare ciclu de
magnetizare a miezului magnetic este proporţională cu suprafaţa ciclului
histerezis. Această energie, raportată la o secundă şi pentru 1 kilogram de oţel
magnetic, stabileşte pierderea specifică de putere datorată fenomenului de
histerezis.

fig.4.3. a Schema de alimentare a unei fig.4.3. b Reprezentarea caracteristicii

bobine cu miez magnetic şi w spire Weber-Ampere a bobinei cu miez
magnetic şi w spire

La variaţia câmpului magnetic din miezul feromagnetic se induce t.e.m., sub

acţiunea căreia apar în el aşa zişi curenţii turbionari (curenţi Foucault). Potrivit
regulii lui Lentz aceşti curenţi turbionari se opun cauzei iniţiale ce îi provoacă.

82
 În consecință, câmpul curenților turbionari, totdeauna acţionează împotriva
câmpului magnetic de bază şi îl reduce. Din acest motiv, curenţii turbionari care
apar la deplasarea părţilor metalice în câmpul magnetic, exercită acţiune de
frânare asupra acestora.
La trecerea curenţilor turbionari prin miezul feromagnetic, el se încălzeşte, iar
puterea consumată pentru încălzire stabileşte aşa numitele pierderi datorate
curenţilor turbionari. În practică, pierderile datorate curenţilor turbionari şi
fenomenului de histerezis apar simultan, încât ele se evaluează în comun ca
pierderi de putere activă în fierul magnetic pFe = pFeH + pFeT . Ele depind de
pătratul amplitudinii inducţiei magnetice a câmpului, și la frecvenţe date f şi
construcţie a circuitului magnetic stabilită, se determină cu expresia:
2
pFe = k Fe·Bm ·G (4.7)
unde:
k Fe - coeficient care depinde de marca oţelului magnetic şi de frecvenţa
de magnetizare f;
G - masa miezului magnetic.
Pentru reducerea pierderilor în miezul magnetic al diferitelor echipamente
electromecanice, acesta se execută din material magnetic moale, cu inducţie
remanentă mică şi forţă coercitivă de asemenea redusă (pierderi de histerezis
mici). Pe lângă aceasta, miezul magnetic nu este compact ci sub formă de
pachete de tole subţiri izolate între ele, din oţel electrotehnic (aliat cu siliciu
pentru creşterea permeanţei specifice), prin care se reduce mărimea curenţilor
turbionari.
Contrar acesteia, pierderile în miezul magnetic, nu se pot înlătura, motiv
pentru care în echipamentele de putere de c.a. se iau măsuri speciale de răcire a
circuitelor magnetice şi de asemenea şi pentru înfăşurările lor de excitaţie. Prin
urmare, în miezul magnetic al bobinei examinate apar pierderi de putere activă.
Dacă se admite că inducţia magnetică B rămâne constantă în toate punctele
secţiunii S a circuitului magnetic, fluxul magnetic de bază pentru o spiră este
F 0 = B·S . Fluxul magnetic de bază total al bobinei (fluxul total de înlănţuire)
este Y 0 = w·F 0 .
La creşterea curentului prin bobină, creşte şi fluxul Y 0 . Datorită saturaţiei
miezului magnetic, caracteristica Weber-Ampere a bobinei Y 0 = f (i) este
neliniară (fig.4.3 b). Ea este asemănătoare curbei de magnetizare B=f(H) a
materialului, din care este executat miezul magnetic.
Fluxul magnetic total de dispersie este Y s = wF s ( F s este fluxul fascicular
de dispersie înlănţuit cu fiecare spiră a bobinei). Deoarece Y s se închide prin
aer, care este mediu cu reluctanţă magnetică mare, atunci Y s << Y 0 . Pe lângă
aceasta, aerul este mediu magnetic liniar ( m0 -constant), datorită căruia
dependenţa Y s = f (i) este liniară sau:

83
 Y s = Ls i ,
unde:
Ls - coeficientul de proporţionalitate, numit inductivitate de dispersie a
bobinei şi se exprimă în Henry [H].
Dependenţa neliniară a fluxului de bază Y 0 de curentul i arată că bobina cu
miez magnetic este un element neliniar. Din aceasta rezultă, că independent de
tensiunea sinusoidală aplicată u = Um sin wt , curentul prin bobină şi căderile de
tensiune datorate lui, sunt nesinusoidale. Iată de ce, în analiză, pentru calculul
aproximativ al proceselor periodice din bobină se poate aplica metoda
sinusoidelor echivalente. Potrivit acestei metode, curentul nesinusoidal se
substituie cu curentul sinusoidal echivalent, cu valoarea efectivă Ie egală cu
valoarea efectivă I a curentului nesinusoidal, adică:

Ie = I = I12 + I32 + ... + ,

Diferenţa de fază dintre tensiunea de alimentare şi curentul sinusoidal

echivalent se determină din condiţia de conservare a aceleiaşi puteri în
regimurile de curent nesinusoidal şi de curent sinusoidal echivalent, adică:
P P
cos j = =
U·Ie U·I
Mai jos, pentru uşurare în expunere, indicele „e” pentru curentul sinusoidal
echivalent nu se scrie, dar rezultă a se subînţelege. Aplicarea metodei
sinusoidelor echivalente permite utilizarea metodei simbolice în analiza
proceselor. La trecerea curentului i prin bobină, pe rezistenţa activă R a bobinei,
apare căderea de tensiune Ri.
dY 0
Pe lângă aceasta, în bobină se induc t.e.m. de autoinducţie e0 = - şi
dt
dY s
t.e.m. de dispersie es = - defazate cu unghiul p / 2 în urma fluxurilor
dt
corespunzătoare Y 0 şi Y s ce le induc. Aceste t.e.m. se echilibrează de căderile
de tensiuni corespunzătoare, adică u = -eşi u = e- . Atunci, potrivit legii a II-
0 0 s s

a a lui Kirchhoff, pentru conturul bobinei se scrie egalitatea:

dY 0 di
u = Ri + u 0 + u s = Ri + + Ls (4.8)
dt dt
În formă simbolică, relaţia (4.8) capătă forma:
U = R·I + U 0 + U s = R·I + jwY 0 + jwLs I (4.9)

84
 Pentru analiza procesului periodic din circuit, se admite că sunt daţi
parametrii bobinei R, Lşi s w , dimensiunile circuitului magnetic şi
proprietăţile materialului, din care se realizează, precum şi fluxul magnetic total
și de bază Y 0 = Y 0m sin wt . Se determină curentul prin bobină şi tensiunea la
bornele ei.
Mai întâi, prin y 0 se determină U 0 = jwy 0 . După aceasta se calculează
y
F 0 = 0 şi potrivit metodei de analiză a circuitelor magnetice neramificate
w
(problema directă) se determină curentul de magnetizare Im care este în fază cu
fluxul y 0 .

fig.4.4. a Reprezentarea fig.4.4. b Reprezentarea fig.4.4. c Diagrama

fazorială a mărimilor fazorială a curentului fazorială a ecuaţiei 4.9
complexe Ψ0, U0 și Iμ prin bobină I=Iμ+Ia

În fig.4.4 a sunt prezentate grafic complexele y 0 , Uşi 0 I m . Raportul

fazorial dintre Uşi 0 I m este caracteristic pentru circuitul cu caracter pur
inductiv. Dar în circuit, după cum s-a arătat, există şi pierderi active de putere în
fier pFe. Pentru frecvenţă f şi construcţie a circuitului magnetic dată, pierderile în
fier pFe se determină din egalitatea (4.7) unde:
F Y
Bm = 0m = 0m (S – secţiunea circuitului magnetic, w – numărul spirelor
S wS
bobinei).
În consecinţă, în circuit, pe lângă curentul de magnetizare Im trebuie să treacă
şi un anumit curent activ Ia care este în fază cu căderea de tensiune U 0 . Mărimea
curentului activ Ia trebuie să fie aceea care îndeplineşte condiţia:

pFe = U0Ia cos 0o = U0Ia

Curentul efectiv I prin bobină este suma dintre Işi

m I a (fig.4.4 b). El este
defazat faţă de fluxul Y 0 cu unghiul a , ce depinde de pierderile din fierul

85
magnetic. Potrivit relaţiei (4.9), curentul I crează pierderile de tensiune RI şi
jwLs I care însumate cu U 0 determină tensiunea U la bornele bobinei. După
acest raționament se obţine digrama fazorială a bobinei cu miez feromagnetic
(fig.4.4 c), ce reprezintă soluţionarea grafică a egalităţii (4.9). În fig.4.5 se
prezintă schema echivalentă a bobinei cu miez feromagnetic.

fig.4.5. Schema echivalentă a bobinei cu miez feromagnetic

Ea constituie un model de calcul al bobinei reale (există şi schema în paralel).

Constă din:
 elemente liniare R, Lşi s R 0 (rezistenţa fictivă ce corespunde
pierderilor active din fierul magnetic);
 un element neliniar L0 – bobina neliniară idealizată. Aceasta nu are
pierderi în miezul magnetic, nici inductivitate de dispersie şi nici
rezistenţă activă a conductorului, dar se caracterizează numai cu
caracteristica neliniară Weber-Amper.
Dependenţele examinate, sunt baza teoriei tuturor echipamentelor
electrotehnice cu miez feromagnetic ca maşini şi transformatoare electrice.

86
 PARTEA A II – A
MAŞINI ELECTRICE

PART II - ELECTRICAL MACHINERY

87
 ЧАСТ II: ЕЛЕКТРИЧЕСКИ МАШИНИ.

CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE
1.1 Generalităţi

Transformatoarele şi maşinile electrice sunt unele dintre cele mai importante

aplicaţii practice ale fenomenelor electromagnetice. Maşinile electrice sunt
echipamente electromecanice ce convertesc energia mecanică în energie
electrică sau invers, după cum ele funcţionează în regim de generator electric
sau de – motor electric. Principiul de funcţionare al maşinilor electrice se
bazează pe următoarele două fenomene:
a) fenomenul de inducţie electromagnetică – adică inducţia de t.e.m. în
conductoarele ce se deplasează în câmpul magnetic continuu staţionar
sau în conductoare imobile situate în câmp magnetic nestaţionar, de
mărime constantă;
b) fenomenul de apariție a forţelor electromagnetice ca urmare a
interacțiunii dintre câmpul magnetic şi conductoarele parcurse de
curent electric.

88
 Mașinile electrice rotative au două armături:
a) inductorul reprezintă sistemul electromagnetic ce crează câmpul
magnetic inductor (de excitație);
b) indusul reprezintă sistemul ce conține înfășurarea (înfășurările)
în care se induc t.e.m.
În procesul de funcţionare al maşinilor electrice, una din cele două armături
este imobilă şi se denumeşte stator, iar cealaltă parte mobilă este numită rotor.
Maşinile electrice se pot construi pentru funcţionare în curent continuu sau
alternativ.
În grupa maşinilor electrice, obişnuit se includ şi transformatoarele, care în
calitate de echipamente electromagnetice staţionare nu reprezintă maşini
electrice în adevăratul sens al cuvântului şi nu transformă energia electrică într-o
altă formă de energie ci modifică numai parametrii ei.
Procesele electromagnetice din transformatoare au la bază tot fenomenul de
inducție electromagnetică ca și mașinile electrice. Aceasta permite a se studia
transformatorul electric în comun cu mașinile electrice de curent alternativ.
Transformatoarele conțin următoarele părţi de bază:
a) două (sau mai multe) înfăşurări cuplate magnetic – una este
înfăşurarea primară ce primeşte energia electrică de transformat şi a
doua (pot fi mai multe decât una), înfăşurarea secundară de la care
se obţine energia electrică cu parametrii transformaţi;
b) circuitul magnetic pentru crearea cuplajului magnetic mai puternic
dintre înfăşurări.
Spre deosebire de maşinile electrice, transformatoarele electrice au părţile
componente imobile cărora le lipseşte mişcarea relativă dintre conductoare şi
câmpul magnetic. Iată de ce pentru funcţionarea lor este necesară crearea
câmpului magnetic variabil, adică transformatoarele electrice funcţionează
numai în curent alternativ.
Maşinile şi transformatoarele electrice sunt construite şi destinate să lucreze
în condiţii date, ce determină regimul lor nominal de lucru. Mărimile ce
caracterizează regimul nominal de lucru, sunt numite nominale. Una dintre
mărimile nominale de bază pentru transformatoarele electrice este puterea
nominală ce reprezintă puterea aparentă la bornele circuitului secundar (S2n)
exprimată în VA, kVA şi MVA, pentru care nu sunt depășite limitele de încălzire
admisibile ale elementelor componente în condiții de mediu indicate (STAS-
1703/2-80).
Prin puterea nominală a generatoarelor electrice se înţelege puterea electrică
utilă (puterea UnIn, la bornele rotorice) exprimată în W sau kW, respectiv puterea
maximă pe care ele o dezvoltă fără a se depăși încălzirea maximă admisibilă a
diferitele lor părți componente. Pentru motoare, puterea nominală reprezintă
puterea mecanică la arbore (MnΩn), exprimată de asemenea în W sau kW, pe
care o cedează mecanismului de lucru antrenat, cu respectarea aceleiași
condiții(ne depășirea încălzirii admisibile potrivit clasei de izolaţie).

89
 Puterea nominală ca şi alte mărimi nominale: curentul nominal, tensiunea
nominală, factorul de putere nominal, turaţia nominală, precum şi alte date se
înscriu pe tăbliţa fixată pe carcasa maşinii electrice sau transformatorului în
uzina producătoare.
Maşinile şi transformatoarele electrice sunt elementele de bază ale oricărui
sistem energetic sau sistem electromecanic de acţionare. De aceea este necesar a
se cunoaşte atât teoria cât şi fenomenele ce au loc în acestea în timpul
exploatării lor.
1.2. Clasificarea maşinilor electrice

Maşinile electrice pot fi clasificate după diferite criterii. După regimul lor de
funcţionare, acestea sunt: generatoare, motoare, convertizoare, amplificatoare,
regulatoare ş.a.
Având în vedere natura curentului ce străbate înfășurările, maşinile electrice
sunt de c.c. şi de c.a. În grupa maşinilor de c.a. sunt cuprinse în principial
maşinile asincrone şi sincrone. Tot în această grupă, convenţional se includ şi
transformatoarele.
După procedeul de răcire, maşinile sunt cu ventilaţie naturală şi forţată (cu
ventilator). În funcţie de gradul de protecţie (IP00-IP68), maşinile electrice se
separă în următoarele grupe mai importante:
a) deschise – nu au dispozitive de protecţie a părţilor în rotaţie sau
conducătoare de curenţi;
b) închise – nu au orificii-deschizături (în această grupă sunt incluse şi
maşinile protejate ermetic, care nu lasă să treacă
umezeala la cufundarea lor completă în apă);
c) protejate– au dispozitive pentru protecţia maşinii împotriva
pătrunderii corpurilor străine, picăturilor de apă ş.a.;
d) antiexplozive se execută în mantale speciale antiexplozive, care previn
pătrunderea în interiorul maşinii a gazelor explozive, fără
a transmite flăcări sau scântei din interior spre exterior
sau în sens invers.
Datorită condiţiilor de exploatare grele din mine şi locurile de cercetări
geologice, o mai mare parte a maşinilor electrice utilizate sunt protejate
împotriva atingerii părţilor în mișcare, pătrunderii corpurilor şi a apei în ele.
Notaţia convenţională a acestei protecţii include literele IP şi două cifre. Prima
cifră (de la 0 la 6) stabileşte convenţional protecţia împotriva atingerii părţilor
lor în mişcare şi pătrunderii corpurilor, iar a doua cifră (de la 0 la 8) - împotriva
pătrunderii apei. Cu cât este mai mare ordinul cifrei corespunzătoare, cu atât este
mai mare gradul de protecţie.
În minele cu mediu exploziv (pericol de gaze şi praf) şi de asemenea şi în
spaţiile cu pericole chimice se utilizează maşini antiexplozive. Ele se clasifică
după grade speciale de protecţie ale echipamentelor electrice antideflagrante.

90
 Având în vedere forma de mişcare a părţii lor mobile, maşinile electrice se
divid în rotative şi liniare (cu mişcare progresivă). De obicei în industrie se
aplică în principal maşini electrice rotative. În funcţie de puterea nominală
maşinile electrice se împart în următoarele grupe:
 micromaşini – până la 0,5 kW;
 maşini de putere mică – de la 0,5 kW până la 20 kW;
 maşini de putere medie – de la 20 kW până la 250 kW;
 maşini de putere mare – peste 250 kW.
Clasificarea maşinilor electrice după putere este convenţională şi aproximativă.

CAPITOLUL 2
MAŞINI DE CURENT CONTINUU
2.1. Noţiuni generale. Construcţia şi principiul de funcţionare

Toate maşinile electrice, inclusiv maşinile de c.c. sunt reversibile, adică

aceeaşi maşină în condiții stabilite poate funcţiona ca generator, iar în alte
condiții - ca motor. De aici decurge similitudinea (asemănarea) corespunzătoare
a circuitelor magnetice şi electrice la generatoare şi motoare şi de asemenea şi
identitatea proceselor fizice din maşinile de c.c. Aceasta permite examinarea
comună a seriei de probleme referitoare la generatoarele, dar şi la motoarele de
c.c.
Principiul de funcţionare al maşinilor de c.c. se bazează pe fenomenul
inducţiei electromagnetice şi interacţiunii conductoarelor parcurse de curenți cu
cîmpul magnetic fix în spațiu și constant în timp. Inductorul este statorul, în
interiorul căruia se plasează partea mobilă a maşinii (rotorul), în canalele căruia
sunt dispuse spirele înfăşurării indusului, adică indusul este rotorul. Prin
urmare, în maşinile electrice de c.c. se induc t.e.m. în spirele mobile ale
rotorului iar conductoarele rotorice prin care trece curentul, interacţionează cu

91
câmpul magnetic imobil. Schema de principiu a maşinii de c.c., este prezentată
în fig.2.1.

Înfășurarea de excitație a
polilor inductori
Jugul statoric
Înfășurarea indusului
Miezul magnetic al polilor
inductori (de excitație)
Miezul magnetic
al indusului

Colector
Perie

fig. 2.1. Schema de principiu a maşinii de c.c.

Din figură se observă că statorul conţine carcasa maşinii de care sunt fixaţi
polii principali cu înfăşurările lor de excitaţie a căror destinaţie este de a crea
câmpul magnetic de bază. Statorul poate să conţină şi poli auxiliari (în figură nu
sunt prezentaţi), destinaţia lor fiind examinată la pct.2.2.
Carcasa maşinilor de c.c. se realizează masiv, din oţel turnat, încât datorită
mărimii constante şi imobilităţii câmpului magnetic, în această parte a maşinii
lipsesc pierderile datorită curenţilor turbionari și fenomenului de histerezis.
În interiorul inductorului se plasează armătura cilindrică a indusului, fixată pe
arbore. În crestăturile de pe suprafaţa acesteia se plasează înfăşurarea indusului.
Referitor la miezul magnetic al indusului, la rotirea sa în câmpul magnetic
imobil, în el se induc curenţi turbionari. Iată de ce acesta se realizează ca un
pachet din tole subţiri ştanţate din table de oţel electrotehnic și izolate una față
de alta. Vederea unei astfel de tole subţiri este prezentată în fig.2.2.

92
 fig.2.2. Vedere a unei tole a miezului magnetic rotoricştanţată din tablă de oţel electrotehnic
Pentru reducerea pierderilor datorită curenţilor turbionari, miezul magnetic al
polilor principali ai maşinii de asemenea se realizează din tole de oţel
electrotehnic. Vederile exterioare ale celor două părţi de bază ale maşinii de c.c.
(inductorul şi indusul) sunt prezentate în fig.2.3. Pe lângă acestea, o parte
specifică a maşinilor de c.c. este aşa numitul colector. El este un corp cilindric
inelar, ce cuprinde lamelele 1 de cupru izolate între ele (fig.2.4.).
Colectorul se fixează izolat pe arborele indusului, iar lamelele lui, separat se
conectează cu înfăşurarea indusului potrivit unor anumitor reguli. Pe colectorul
în rotaţie alunecă periile din grafit sau cupru grafitat, imobile în procesul de
funcţionare, cu ajutorul cărora se obţine legătura electrică dintre înfăşurarea
indusului în rotaţie şi circuitul extern al maşinii.
Destinaţia colectorului este de a închide prin procedeu corespunzător
înfăşurarea indusului, încât în circuitul exterior (la consumator) să se obţină
t.e.m. de sens constant în regimul de generator sau la arborele maşinii să se
creeze moment electromagnetic de sens constant în regimul de motor.
Ventilator

Colector

Indus

Inductor

93
fig.2.3. Vederi exterioare pentru armăturile rotorică (indusul) şi statorică (inductorul) ale unei
maşini de c.c.

Lamele de colector

fig.2.4. Vedere combinată cu secţiune longitudinală a colectorului mașinii de c.c.

Pentru clarificarea rolului colectorului, mai întâi se examinează principiul de

funcţionare al generatorului electric. În fig.2.5 se prezintă schema de principiu a
maşinii electrice simple cu o pereche de poli principali imobili (nord N şi sud S),
care crează fluxul magnetic de mărime constantă cu sensul de la N la S. În
spaţiul dintre poli se plasează indusul (partea rotativă a maşinii), pe suprafaţa
căruia în plan diametral este fixată spira ab-cd.
Capetele spirei sunt conectate la două inele fixate pe arborele maşinii, izolate
faţă de el şi între ele. Pe cele două inele calcă cele două perii A şi B la care se
leagă circuitul exterior. În acesta este conectat convenţional ca consumator o
lampă electrică.
Se consideră indusul rotit de un motor primar (nu este arătat în figură) cu
viteza unghiulară w (sau turaţia n = w / 2p ) în sensul invers de mişcare al acelor
ceasornicului. Potrivit legii inducţiei electromagnetice, t.e.m. indusă în
conductorul ce roteşte în câmpul magnetic continuu (constant), se determină cu
expresia:
dY
e=- sau e = Blvsin S (B : v)
dt
Deoarece conductoarele ab şi cd ale spirei se află în condiţii identice – unul
faţă de polul N, iar celălalt faţă de polul S, este suficient a se examina procesul,
prin care într-un dintre ele (ex. conductorul ab) se excită t.e.m.
Pe întreaga lungime activă l a conductorului, adică acea parte a lui, care
intersectează liniile magnetice ale câmpului, inducţia B are aceeaşi valoare.
Dacă conductorul se deplasează cu viteza v (v - este viteza periferică a

94
conductorului) faţă de câmpul magnetic, valoarea t.e.m. induse în el este e=Blv.
În mod cu totul similar se determină şi valoarea t.e.m. induse în conductorul cd.
Sensurile celor două t.e.m. în cele două conductoare se determină potrivit
regulii mâinii drepte şi sunt indicate în fig.2.5 cu săgeţi. Din figură se observă că
t.e.m. rezultantă din spira ab-cd reprezintă suma t.e.m. induse în cele două
conductoare, adică es = 2ec = 2Blv . Sub acţiunea acestei t.e.m., în circuitul
exterior trece curent electric în sensul de la peria A la peria B. Atunci când spira
se roteşte cu acel unghi încât ea se află în axa neutră geometrică - a.n.g.
perpendiculară pe axa polilor inductori, t.e.m. indusă în conductoare este nulă.
La deplasarea conductorului ab în zona polului S şi conductorului cd în zona
polului N, t.e.m. induse sunt opuse celor arătate în fig.2.5, şi curentul din
circuitul exterior trece de la peria B la peria A.

ATENȚIE FIGURA CU DOUĂ INELE

fig.2.5. Explicativă privind principiul de funcţionare al generatorului de curent alternativ

În consecinţă în înfăşurarea indusului se induce t.e.m. alternativă şi

generatorul în raport cu circuitul exterior reprezintă un generator de curent
alternativ. Curba t.e.m. din înfăşurarea indusului şi din circuitul exterior este
prezentată în fig.2.6 a şi prezintă o formă trapezoidală (nesinusoidală), deoarece
câmpul magnetic nu este uniform distribuit în întrefierul dintre inductor şi indus.
Se consideră schimbată forma maşinii examinate până acum, încât capetele
spirei ab-cd în locul celor două inele se conectează la două segmente de cupru
(două semiinele-lamele de colector), fig.2.7.

95
 fig.2.6. a,b Formele t.e.m. indusă în spira în rotaţieînainte de redresare (a) şi după redresare
(b)

fig.2.7. Maşina de c.c. cu colectorul compus din două semiinele de cupru (explicativă pentru
funcţionarea generatorului de c.c.)

Atunci, prin rotaţia spirei, periile A şi B se conectează tot timpul cu

conductorul care se află în zona unuia şi aceluiaşi pol (în cazul periei A – cu
conductorul de sub polul N şi peria B – cu conductorul de sub polul S). Prin
acest procedeu, t.e.m. alternativă indusă în înfăşurarea indusului se redresează
prin ansamblul colector-perii, iar curentul prin circuitul exterior totdeauna trece
în sensul de la peria A la peria B. Prin urmare, maşina examinată reprezintă
generatorul de c.c. cu bornele „+” – peria A şi „-” peria B, în raport cu circuitul
exterior. Curba t.e.m. din circuitul exterior este prezentată în fig. 2.6 b.
Atunci când maşina funcţionează ca motor, înfăşurarea indusului se
conectează prin perii şi colector la sursa de energie electrică (fig.2.8).

96
 fig.2.8. Maşină de c.c. în regimul de funcţionare ca motor

Prin conductoarele înfăşurării indusului trece curentul I a ce interacţionează cu

câmpul magnetic de bază de inducţie B, creat de polii de excitaţie ai maşinii.
Asupra conductoarelor ab şi cd cu lungimea activă l se exercită forţele mecanice
F = BIalsin a(F = BIal pentru a = p / 2) , unde a este unghiul dintre sensurile
curentului Ia şi inducţiei magnetice B. Sensurile forţelor electromagnetice se
determină potrivit regulii mâinii stângi. Forţele ce acţionează asupra spirei ab-
cd, determină cuplul de forţe prin care se crează momentul electromagnetic
M=Fd, unde d este depărtarea între punctele de aplicaţie ale forţelor. Sub
acţiunea acestui moment rotorul maşinii se roteşte în sensul invers mişcării
acelor de ceasornic. Pentru a se întreţine rotorul în mişcare este necesar ca
momentul electromagnetic să aibă acelaşi sens.
În acest sens, la trecerea conductoarelor ab şi cd din zona unui pol în zona
celuilalt pol, este necesar a se schimba şi sensul curentului prin ele. Aceasta se
realizează prin ansamblul colector-perii. În acelaşi timp, trecându-se de la regula
mâinii stângi la regula mâinii drepte, se observă că, la sensuri identice ale
liniilor magnetice şi curentului din înfăşurarea indusului, sensurile de rotaţie ale
rotorului în regimurile de motor şi generator sunt opuse.
Pentru a se obţine constante nu numai ca sens, dar şi ca mărime, t.e.m. la
generatoare şi cuplul electromagnetic la motoare, în crestăturile rotorului se
plasează un număr mai mare de spire conductoare numite secţii. Prin secţie se
înţelege o parte a înfăşurării indusului, care constă din una sau mai multe spire
conectate în serie. Capetele secţiilor se conectează la două lamele de colector. În
consecinţă, în acest caz, colectorul este compus nu din două segmente ci dintr-o
mulţime de lamele de colector.
Depărtarea dintre începutul şi sfârşitul fiecărei secţii, măsurată pe colector, în
număr de lamele de colector se numeşte pasul la colector. În fig.2.9 este
prezentată dispoziţia de principiu a conductoarelor secţiei 1 şi lamelelor de
colector 2.

97
 fig.2.9. Dispunerea de principiu a conductoarelor secţiei 1 şi lamelelor de colector 2

fig.2.10. a, b Schema desfăşurată a înfăşurăriibuclate simple (a); forma unei secţii buclate (b)

Procedeul de conexiune al secţiilor diferite într-o înfăşurare comună

determină schema înfăşurării. Cele mai simple scheme sunt cele buclate (formă
de buclă) şi ondulate (formă de undă). În fig.2.10 a, b sunt prezentate
corespunzător forma generală a înfăşurării buclate simplu desfăşurată şi forma
unei secţii buclate. În fig.2.11 a şi b este prezentată forma generală a înfăşurării
schemei ondulate simplu desfăşurată şi forma unei secţii ondulate.

Secție

fig.2.11. a, b Schema desfăşurată a înfăşurării ondulate simplu (a), schema unei secţii
ondulate (b)

98
 Înfăşurarea indusului se separă prin periile maşinii în ramuri paralele (căi de
curent). Prin cale de curent se înţelege secţii conectate în serie ale înfăşurării în
care se induc t.e.m. cu acelaşi sens.
Se admite a se nota prin a numărul perechilor căilor de curent în paralel, iar
numărul căilor de curent în paralel este 2a. Acest număr depinde de tipul
înfăşurării. Astfel, la înfăşurarea ondulată (simplă 2a=2p; multiplă 2a=2m),
iar la înfăşurarea buclată (simplă 2a=2p; multiplă 2a=2mp). Se consideră că
prin p se notează numărul perechilor de poli ai maşinii, iar numărul de poli este
2p.
La maşinile electrice de c.c. se utilizează şi noţiunea de pas polar, notat cu t ,
prin care se înţelege porţiunea din circumferinţa exterioară a indusului,
corespunzătoare unui pol. Dacă D – diametrul indusului, pasul polar este
pD
t= .
2p
2.2. Reacţia indusului. Compensarea câmpului de reacţie

Fiecare maşină electrică de c.c. are în componenţa sa două circuite cuplate

electromagnetic. Unul dintre acestea este circuitul înfăşurării de excitaţie, ce
crează câmpul magnetic de bază din maşină şi este numit primar. Circuitul
electric secundar reprezintă înfăşurarea indusului maşinii. Atât timp cât prin
circuitul secundar (înfăşurarea indusului) nu trece curent, acest circuit nu
influenţează asupra câmpului magnetic de bază inductor creat de circuitul
primar.
La trecerea curentului prin înfăşurarea indusului se crează câmpul magnetic
indus (secundar) care interacţionează cu câmpul magnetic inductor şi potrivit
principiului lui Lentz tinde a îl slăbi (reduce) şi deforma. Cu alte cuvinte,
circuitul indusului exercită acţiune electromagnetică inversă (acţiune
demagnetizată), având ca efect obţinerea câmpului magnetic rezultant,
determinat de regimul de lucru al maşinii electrice. Această acţiune (influenţă) a
câmpului magnetic creat de înfăşurarea indusului asupra câmpului magnetic
inductor poartă denumirea de reacţia curentului din indus (reacția indusului).
În fig.2.12 a este prezentat fluxul magnetic al câmpului inductor în absenţa
reacţiei electromagnetice a înfăşurării indusului (nu trece curent prin înfăşurarea
indusului).
În fig.2.12 b se prezintă câmpul magnetic creat numai de înfăşurarea
indusului cu polii echivalenţi Na şi Sa, în absenţa câmpului magnetic inductor.
Pentru sensul dat al curentului prin înfăşurarea indusului se indică sensul liniilor
magnetice ale câmpului, determinat potrivit regulii burghiului drept. Câmpul
înfăşurării indusului este orientat transversal faţă de câmpul magnetic inductor.
În fig.2.12 c se prezintă câmpul magnetic rezultant obţinut prin suprapunerea
celor două câmpuri, la funcţionarea normală a maşinii în sarcină. Se arată că

99
datorită interacţiunii dintre câmpul de bază şi câmpul indusului, câmpul
rezultant este deformat şi decalat cu unghiul a faţă de axa polară.

fig.2.12. Explicativă privind reacţia indusului: a) câmpul magnetic inductor în absenţa

reacţiei electromagnetice a indusului (Ia=0); b) câmpul magnetic indus (de reacţie)
în absenţa câmpului magnetic inductor(Ie=0); c) câmpul magnetic rezultant
obţinut prin suprapunerea celor două câmpuri (inductor şi indus) din maşină.
Mărimea unghiului a depinde de mărimea curentului Ia prin înfăşurarea
indusului. Cu unghiul a este rotită şi axa neutrală (fig.2.12 c) – aceasta este
numită axa neutră fizică, care este deplasată cu unghiul a faţă de axa neutră
geometrică.

fig.2.13. Compensarea reacţiei indusului prin plasarea de poli auxiliari în axa neutră
geometrică a maşinii

100
 Deplasarea axei neutre este în sensul de rotaţie al indusului în regim de
generator şi invers sensului de rotaţie al indusului în regimul de motor al
maşinii. Aceasta este aşa, deoarece la acelaşi sens al curentului prin înfăşurarea
indusului, sensul de rotaţie al indusului în regimurile de motor şi generator este
diferit. Deformarea şi slăbirea câmpului magnetic înrăutăţesc condiţiile de
funcţionare ale maşinii de c.c. Pentru compensarea reacţiei curentului indusului
în zona axei neutre geometrice se plasează polii auxiliari (fig.2.13).
Ei crează de asemenea câmp transversal, dar de sens opus câmpului indus şi îl
compensează. Pentru compensarea completă, înfăşurările polilor auxiliari se
conectează în serie cu înfăşurarea indusului. Astfel, la fiecare variaţie a
curentului indusului, prin care se modifică şi reacţia indusului, se modifică şi
mărimea câmpului de compensaţie creat de polii auxiliari.
La maşinile de puteri mai mari şi în special la maşinile cu variaţie rapidă a
sarcinii, ex. motoarele pentru macarale, mecanisme de ridicat ş.a. sau la
generatoarele ce alimentează aceste motoare, alături de polii auxiliari se
utilizează o înfăşurarea specială, numită de compensaţie. Această înfăşurare se
plasează în crestături practicate în tălpile polare ale polilor principali (fig.2.14).
Înfăşurarea de compensare se înseriază cu înfăşurarea indusului şi serveşte la
compensarea reacţiei indusului în zona polilor principali. Atunci când maşina
are înfăşurare de compensare, se poate considera că reacţia indusului este
compensată peste tot. Maşinile cu înfăşurare de compensare sunt mai sigure dar
mai complicate constructiv şi mai costisitoare.

fig.2.14. Secţiune transversală prin maşina de c.c. cu poli principali, poli auxiliari şi înfăşurare
de compensare în tălpile polilor principali

2.3. Comutaţia. Procedee de îmbunătăţire a procesului de comutaţie

Comutaţia curentului în maşinile de c.c. este exclusiv foarte importantă pentru

exploatarea lor. Desfăşurarea corectă a procesului de comutaţie este direct legată
de funcţionarea fără scântei a maşinii. Procesul de comutaţie constă în aceea că
în timpul rotaţiei indusului, secţiile separate ale înfăşurării indusului, se comută
cu ajutorul periilor dintr-o cale de curent în alta, iar curentul din secţiile în
comutare variază ca mărime şi ca sens.

101
 În fig.2.15 a, b, c, d se prezintă schematic momente succesive ale procesului
de trecere dintr-o cale de curent în alta a secţiei k (secţia de comutaţie), ce face
contact cu lamelele de colector 1 şi 2. Cu săgeată se indică sensul de deplasare al
secţiei în comutație împreună cu lamele de colector faţă de peria imobilă, prin
care trece curentul 2Ik.

fig.2.15. a, b, c, d Explicativă privind desfăşurareaprocesului de comutaţie la maşina de c.c.

Pentru simplitate în examinarea procesului se neglijează grosimea stratului de

izolaţie dintre lamelele de colector şi se admite că lăţimea periei este egală cu
lăţimea unei lamele de colector. Se consideră că iniţial secţia k este într-o cale de
curent a înfăşurării indusului şi curentul prin ea este egal cu Ik (fig.2.15 a).
La rotaţia rotorului în sensul de mişcare al acelor de ceasornic, în momentul
următor peria începe a face contact şi cu lamela de colector 1 (fig.2.15 b), prin
care secţia k este scurtircuitată. Curentul prin ea se reduce, încât o parte din
curentul 2Ik, ce trece prin perie, se scurge prin lamela de colector 1. Totodată se
poate admite, că curentul prin lamelele de colector 1 şi 2 se distribuie
proporţional cu mărimea suprafeţelor lor de contact cu peria.
În continuare, în rotaţia indusului, dacă se neglijează influenţa altor factori,
curentul i prin secţia în comutaţie va continua a se reduce potrivit unei legi
liniare, proporţional cu creșterea suprafeţei de contact dintre perie şi lamela de
contact 1. În momentul, când suprafeţele de contact dintre perie şi lamelele de
colector 1şi 2 se egalează, curentul i prin secţia k devine nul. În momentul
următor, suprafaţa de contact dintre perie şi lamela de colector 1 devine mai
mare decât aceea dintre perie şi lamela de colector 2, datorită căreia curentul i
prin secţia k schimbă de sens (fig.2.15 c).
În continuare curentul i creşte după o lege liniară şi în momentul, când peria
face contact numai cu lamela de colector 1 (fig.2.15 d), el devine egal cu Ik, dar
trece în sens invers celui dinaintea comutaţiei. Din acest moment secția k este
comutată și se află în altă cale de curent a înfășurării indusului.

102
 În consecinţă, în timpul de la începutul până la sfârşitul comutaţiei, care se
numeşte perioada procesului de comutaţie ce se notează cu Tk, curentul din
secţia k schimbă sensul şi mărimea sa de la +Ik la –Ik. Deoarece curentul variază
după o lege liniară, această comutaţie este numită liniară. Comutaţia liniară este
cea mai favorabilă, deoarece numai în aceasta curentul prin lamelele de contact
se distribuie proporţional cu suprafaţele de contact dintre ele şi perie. Astfel se
asigură densitate de curent identică sub perie, care este una din condiţiile de
bază ale funcţionării fără scântei a maşinilor de c.c.
În fig.2.16 cu linia plină 1 este arătată legea de variaţie a curentului în secţia
în comutaţie pentru cazul idealizat al comutaţiei liniare. În practică, comutaţia
este neliniară, deoarece, asupra variaţiei curentului din secţia în comutaţie
influenţează t.e.m. eL indusă în aceasta prin autoinducţie.

fig.2.16. Tipuri de comutaţie a maşinii de c.c.

În procesul de comutaţie curentul i prin secţia în comutaţie variază de la +Ik la

–Ik. Această variaţie are loc foarte rapid. Perioada de comutaţie este de la 0,002
s până la 0,003 s. Datorită acesteia în secţia de comutaţie se induce o importantă
di
t.e.m. de autoinducţie eL = - L , care potrivit principiului lui Lentz, tinde a se
dt
opune variaţiei curentului. În acest caz este prezentă comutaţia întârziată şi în
fig.2.16 cu linia întreruptă 2 se prezintă variaţia curentului din acest caz când
comutaţia este neliniară.
La comutaţia întârziată, datorită t.e.m. de autoinducţie e L, creşterea curentului
prin lamela de colector 1 şi reducerea curentului prin lamela de colector 2 se
întârzie. În acest caz, când peria acoperă suprafeţe egale ale celor două lamele
de colector, curentul prin lamela 2 va fi mai mare decât curentul prin lamela 1.
Astfel, partea în retragere a periei de pe lamela de colector 2 va fi supraîncărcată
(densitatea de curent este mai mare) şi pot apare scântei între această parte a
periei şi colector, care provoacă deteriorarea suprafeţei periei şi colectorului.

103
 Pentru prevenirea acestui fenomen dăunător, este necesar în procesul de
comutaţie a compensa t.e.m. de autoinducţie eL încât comutaţia să se apropie de
cea liniară. Aceasta în măsura cunoscută se poate reuşi prin deplasarea periilor
maşinii din zona axei fizice neutre, încât în secţia în comutare se induce t.e.m.
de rotaţie ek orientată invers faţă de eL.
În această situaţie, t.e.m. ek nu poate compensa complet t.e.m. eL, deoarece la
variaţia sarcinii (variaţia curentului prin înfăşurarea indusului) se modifică şi e L.
Astfel, pentru a se compensa eL, este necesar a se modifica continuu ek prin
deplasarea periilor, care practic este imposibil. Iată de ce, pentru îmbunătăţirea
comutaţiei se utilizează polii auxiliari plasați în axa neutră geometrică dintre
polii principali, iar înfăşurările polilor auxiliari se înseriază cu înfăşurarea
indusului (aceiaşi poli auxiliari servesc şi pentru compensarea reacţiei indusului
– fig.2.13).
Prin acest procedeu, la variaţia sarcinii, prin care se modifică e L se modifică
şi câmpul magnetic creat de polii auxiliari. Acest câmp induce în secţia în
comutaţie t.e.m. de rotaţie ek corespunzătoare ce compensează t.e.m. de
autoinducţie eL. La maşinile cu polii auxiliari periile nu se deplasează din axa
neutră.
Dacă t.e.m. de rotaţie ek se arată mai mare decât t.e.m. e L de autoinducţie,
este prezentă aşa numita comutaţie accelerată (variaţia curentului în secţia în
comutaţie se accelerează – curba 3 din fig.2.16). Comutaţia accelerată este
neliniară şi întocmai ca şi cea întârziată nu este de dorit. Prin ea se supraîncarcă
porţiunea în retragere a periei de pe lamela de colector 1 şi se crează condiţiile
de apariţie a scânteilor. Compensarea completă a t.e.m. e L prin t.e.m. ek şi
obţinerea comutaţiei liniare la toate sarcinile maşinilor de c.c. este practic
imposibilă. Totodată parametrii polilor auxiliari se aleg astfel încât să se obţină
compensaţia medie a t.e.m. eL.
2.4. T.e.m. în maşinile de c.c. Ecuaţia de echilibru a t.e.m. şi căderilor de
tensiune

În timpul rotaţiei indusului generatorului de c.c. în sens stabilit, în înfăşurarea

rotorică se induce t.e.m., al cărui sens se determină potrivit regulii mâinii drepte.
În circuitul exterior închis al generatorului şi prin înfăşurarea indusului acestuia
trece curent ce are sensul t.e.m. induse EG (fig.2.17). Dacă aceeaşi maşină trece
în regimul de funcţionare ca motor şi sensul curentului prin înfăşurarea
indusului se păstrează acelaşi ca la generator, atunci sensul de rotaţie al
indusului în regimul de motor este invers aceluia din regimul de generator.
Astfel, potrivit regulii mâinii drepte, sensul t.e.m. E M induse în indusul
motorului este invers aceluia de la generator, adică invers sensului de trecere al
104
curentului prin înfăşurarea indusului (fig.2.17). Iată de ce, la motor t.e.m. indusă
în înfăşurarea indusului se numeşte tensiune contraelectromotoare (t.c.e.m.). Ea
tinde a se opune curentului prin înfăşurarea indusului în sens invers aceluia în
care trece curentul rotoric.

fig.2.17. Explicativă privind semnele t.e.m., curentului rotoric Ia şi cuplului electromagnetic

M în regimurile de funcţionare ca generator şi motor a maşinii de c.c.

Pentru determinarea mărimii t.e.m. indusă în înfăşurarea indusului maşinii de

c.c., este necesar a se avea în vedere că inducţia magnetică din întrefierul
maşinii nu este uniform distribuită pe lungimea unui pas polar. În consecinţă,
mărimea t.e.m. indusă în diferitele conductoare ale înfăşurării indusului, este
diferită şi depinde de poziţia lor sub pol. În acest caz, valoarea medie a t.e.m.
induse în partea activă a unui conductor al înfăşurării indusului atât la
generatorul, cât şi la motorul de c.c. se determină cu expresia:
Emed = Bmed ·l·v
1 τ
unde: Bmed = �Bxdx - valoarea medie a inducţiei magnetice pe un pas polar
t 0
(fig.2.18).

fig.2.18. Forma de variație a fig.2.19. Notaţia convenţională a

t.e.m. induse în partea activă a
unui conductor al înfăşurării
indusului maşinii de c.c.
105
maşinilor electrice de c.c. în schemele
electrice; sensul t.e.m. E față de sensul
curentului rotoric Ia în funcție de
regimul de funcționare
 Fie D diametrul indusului [m], iar n – turaţia [rot./sec]. În acest caz, viteza
periferică a indusului este v = p �
D� n . Sub alt aspect, p �
D = 2 ��
p t , unde p este
numărul perechilor de poli, iar t - pasul polar. Prin urmare:
Emed = pDnlBmed = 2pntlBmed = 2pnF

unde:
F = tlBmed = SBmed - fluxul pentru un pol, ce intersectează înfăşurarea
indusului.
Dacă înfăşurarea indusului are N conductoare şi 2a căi de curent în paralel,
numărul de conductoare înseriate în fiecare cale de curent a înfăşurării este
Nserie = N / 2a . Dacă se are în vedere că în fiecare dintre conductoarele Nserie
se induce aceeaşi t.e.m. Emed, mărimea t.e.m. E indusă într-o cale de curent,
respectiv în înfăşurarea indusului unei maşini de c.c. este:
N pN
E = Nserie·Emed = 2pnF = ·n·F
2a a
pN
Mărimea c = este constantă și în consecinţă:
a
E = cnF [V] (2.1)
Atunci când maşina funcţionează în regim de generator, obişnuit viteza
unghiulară Ω, şi de aici şi turaţia n a rotorului este constantă. Din expresia (2.1)
rezultă că mărimea t.e.m. în acest caz se poate regla prin variaţia fluxului
magnetic. Din aceeaşi expresie rezultă, că atunci când maşina funcţionează în
regim de motor, t.c.e.m. indusă, depinde de turaţie şi de mărimea fluxului
magnetic. Notaţia convenţională a maşinilor electrice de c.c. în schemele
electrice este prezentată în fig.2.19, unde:
 Ra este notată rezistenţa înfăşurării indusului maşinii de c.c.;
 E t.e.m. sau t.c.e.m. corespunzător regimului de generator sau de
motor;
 U tensiunea la bornele de ieşire ale generatorului sau corespunzător,
tensiunea de alimentare pentru motor.
Se prezintă şi sensul curentului rotoric în cele două regimuri de funcţionare
ale maşinii. În regim stabil de funcţionare, când I a=const. şi n=const., pe schema
dată, potrivit legii a II-a a lui Kirchhoff se stabilesc următoarele ecuaţii:
U = E - R a Ia (2.2)
şi
U = E + R a Ia (2.3)

106
 Ecuaţiile (2.2) şi (2.3) exprimă condiţia de echilibru a t.e.m. şi căderilor de
tensiune corespunzătoare când maşina funcţionează în regim de generator sau
motor. Ele caracterizează starea electrică a maşinii de c.c. în cele două regimuri
de funcţionare.
2.5. Momentul electromagnetic al maşinilor de c.c. Ecuaţia de echilibru a
momentelor

Se consideră că maşina de c.c. conectată la reţea, funcţionează ca generator la

tensiune constantă (U=const.) şi dezvoltă un cuplu electromagnetic M G (fig.2.20
a). Se cunoaşte faptul că acest cuplu (MG) este rezistent în raport cu cuplul
motor Ma al motorului primar ce antrenează generatorul. Atunci curentul din
rotorul generatorului va avea expresia:
E -U
Ia = G
Ra

Diminuând t.e.m. EG prin reduceera vitezei de rotaţie sau a fluxului magnetic

F al generatorului, se poate obţine EG<U. În acest caz, curentul indus Ia
schimbă semnul, adică el va circula în sens invers în raport cu sensul iniţial; dar
U=const., iar sensul curentului Ie prin înfăşurarea de excitaţie rămâne acelaşi şi
în consecinţă polii de excitaţie păstrează aceeaşi polaritate. Atunci sensul
cuplului electromagnetic MG se va schimba, adică dacă iniţial maşina funcţiona
ca generator (transformă energia mecanică în energie electrică) dezvoltând un
cuplu rezistent, acum ea funcţionează ca motor şi dezvoltă un cuplu motor
(activ) MM ce învinge cuplul rezistent la arbore şi transformă energia electrică
primită în energie mecanică.
Dar maşina continuă a se roti în acelaşi sens şi păstrează aceeaşi polaritate.
Prin înlăturarea motorului primar de antrenare, se obţine schema unui motor
normal cu excitaţie în derivaţie (fig.2.20 b). Modificând în expresia curentului
EG - U
rotoric Ia = semnele lui U şi EG şi dând lui Ia semnul pozitiv
Ra
corespunzător regimului de motor, ecuaţia curentului pentru acest caz devine:
U - EM
Ia =
Ra
și în acest caz, se poate considera EM ca o tensiune inversă în raport cu
tensiunea (U) reţelei.
La trecerea curentului prin înfăşurarea indusului aflat în câmpul magnetic
inductor constant în timp și fix în spațiu al unei maşini de c.c., asupra
conductoarelor rotorice se exercită forţe mecanice, ce determină cuplul

107
electromagnetic al maşinii. Se consideră că maşina funcționează în regim de
motor şi prin conductoarele înfăşurării indusului trece curentul I a în sensul
indicat (fig.2.20 c). Asupra conductoarelor se exercită forţa mecanică f = B �
l�Ia
, al cărui sens se determină potrivit regulii mâinii stângi. Aceste forţe crează
D
momentul M = f � , unde D este diametrul indusului. Acest moment tinde a
2
roti rotorul cu viteza unghiulară Ω în sensul orar.

fig.2.20. Explicativă privind cuplul electromagnetic al maşinii de c.c. în regimurile de

generator şi motor

Mărimea momentului electromagnetic M al maşinii de c.c. (generator sau

motor) poate fi determinată prin puterea electromagnetică P = E·Ia , ce
caracterizează procesul de transformare al energiei electrice în energie mecanică
sau invers. Între puterea electromagnetică şi momentul electromagnetic există
următoarea dependenţă:
P
M=
W

unde: W = 2 ��
p n - viteza unghiulară a indusului.
Prin urmare,
P E� n F�
Ia c �� Ia c
M= = = = F�
� Ia = k �
F�Ia [Nm] (2.4)
W W p n
2 �� 2� p
Atunci când maşina electrică funcţionează în regim de generator, iar la
bornele lui nu este conectat consumator electric, adică curentul din circuitul
exterior este nul, generatorul funcţionează în gol. În acest caz, momentul pe care
generatorul îl primeşte la arborele său de la motorul primar (motorul ce
antrenează rotorul generatorului) se echilibrează de aşa numitul moment la
mersul în gol M0. El corespunde puterii mecanice cedate generatorului la
funcţionarea în gol P0 = pmec + pFe pentru acoperirea pierderilor prin frecări şi

108
a pierderilor în fier pFe = p H + pT datorate fenomenului de histerezis şi
curenţilor turbionari, sau
P
M0 = 0
W
Atunci când la bornele de ieşire ale generatorului se conectează consumator
electric, adică curentul prin circuitul exterior nu este nul, la arborele maşinii, pe
lângă momentul M0 apare şi momentul electromagnetic rezistent M. În acest
caz, pentru W =const., momentul la arborele generatorului M2, obţinut de la
motorul primar se echilibrează cu cele două momente M şi M 0. Relaţia (2.5)
exprimă condiţia de echilibru a momentelor în generatorul de c.c.
M2 = M0 + M (2.5)
Atunci când maşina electrică funcţionează în regim de motor la W =const., pe
lângă momentul de mers în gol M0 şi momentul electromagnetic M, asupra
arborelui maşinii acţionează invers şi momentul util M2 (de sarcină). Momentul
M2 este creat de maşina de lucru, antrenată de motor şi corespunde puterii utile
P2, pe care motorul pe la arborele său o cedează mecanismului de lucru.
Momentul M0, întocmai ca şi la generator corespunde puterii pierdute P 0,
când la arborele motorului nu este cuplată maşina de lucru. La motoare,
momentul electromagnetic M este de rotaţie, motor (de antrenare). În regim
stabil de funcţionare, ( W =const.) momentul electromagnetic motor este
echilibrat de momentul la funcţionarea în gol şi de momentul util M 2 ce
acţionează în sens invers, sau:
M = M0 + M 2 (2.6)
În cazul cel mai general asupra arborelui motorului acţionează şi aşa numitul
dW
moment dinamic M J = J· , care apare la fiecare variaţie a vitezei motorului şi
dt
este determinat de momentul de inerţie al tuturor maselor în rotaţie, cuplate cu
rotorul motorului:
M = M 0 + M 2 + M J = MS + M J (2.7)
unde:
MS = M 0 + M 2 � momentul rezistent static la arborele maşinii.
Din ecuaţia (2.7) rezultă că dacă din unele motive momentul motor devine
mai mare decât momentul static rezistent MS, asupra arborelui maşinii se
exercită momentul dinamic pozitiv MJ, datorită căruia viteza unghiulară a
109
motorului începe să crească şi invers. În regim staţionar când W =const.,
momentul dinamic MJ este nul. Ecuaţiile (2.6) şi (2.7) exprimă condiţia de
echilibru a momentelor în motorul de c.c.
2.6. Clasificarea maşinilor de c.c potrivit procedeului de excitaţie a lor

Maşinile electrice de c.c. pot fi fără legătură galvanică şi cu legătură

galvanică între înfăşurarea de excitaţie şi înfăşurarea indusului. Mașinile din
prima grupă se numesc maşini cu excitaţie independentă (fig.2.20 d).
Caracteristic pentru ele este faptul că înfăşurarea de excitaţie a lor se
alimentează din exterior de la o sursă independentă (generator, baterie de
acumulatori, convertor de curent ş.a.). În cazul cel mai general tensiunea de
alimentare a înfăşurării de excitaţie este diferită ca valoare de tensiunea de la
bornele de ieșire ale indusului.

fig.2.20. Diferitele procedee de excitație ale generatoarelor de c.c: d-cu excitație

independentă; e-cu excitație în derivație; f-cu excitație serie; g-cu excitație mixtă

Maşinile din a doua grupă, în funcţie de modul de conexiune a înfăşurărilor

indusului şi de excitaţie se împart în maşini cu excitaţie paralelă (fig.2.20 e),
serie (fig.2.20 f) şi mixtă (fig.2.20 g).
Dacă cele două înfăşurări (de excitație și rotorică) sunt conectate în serie,
adică prin ele trece acelaşi curent, maşina este cu excitaţie serie (maşina serie).
Dacă cele două înfăşurări sunt conectate în paralel, adică tensiunea la bornele lor
de ieşire este identică, maşina este cu excitaţie paralelă (maşina şunt).
Atunci când maşina electrică de c.c. are două înfăşurări de excitaţie, una
dintre ele fiind conectată în serie, iar cealaltă în paralel cu înfăşurarea indusului,
maşina este cu excitaţie mixtă (maşina compundată). Pentru excitaţia maşinii
de c.c., se pierde (1÷3)% din puterea ei nominală.
Maşinile din a doua grupă (serie, şunt, compund) atunci când funcţionează în
regim de generator, se numesc generatoare cu autoexcitaţie, deoarece
înfăşurarea lor de excitaţie se alimentează cu energie, generată din indusul
propriu. În regimul de motor înfăşurarea de excitaţie a tuturor maşinilor (şi a
celor din a doua grupă de bază) se alimentează de la sursa externă.
110
 În funcţie de procedeul de excitaţie (fig.2.20 d,e,f,g), diferitele maşini de c.c.
au diferite caracteristici. Ele se pot determina cu ajutorul curbelor (graficelor),
care reprezintă variaţia unei mărimi de bază a maşinii în funcţie de altă mărime
de bază cu condiţia că celelalte mărimi rămân constante. În continuare se
examinează caracteristicile pentru diferite generatoare şi motoare de c.c. potrivit
clasificării efectuate.
2.7. Regimul de generator al maşinilor electrice de c.c.

Mărimile de bază ce caracterizează funcţionarea unui generator de c.c. sunt

următoarele:
a) tensiunea la bornele de ieşire U;
a) mărimea curentului prin înfăşurarea indusului Ia;
b) mărimea curentului prin înfăşurarea de excitaţie Ie;
c) viteza unghiulară W a rotorului sau turaţia n a acestuia;
Viteza unghiulară W (turaţia n) practic rămâne constantă, deoarece se menţine
de către motorul primar ce antrenează indusul generatorului. În consecinţă,
caracteristicile generatoarelor de c.c. sunt dependenţe stabilite între mărimile U,
Ia şi Ie în timp ce W (n) totdeauna este mărime constantă. Caracteristicile de
bază ale generatoarelor de c.c. sunt:
 caracteristica de mers în gol;
 caracteristica externă;
 caracteristica de reglare.
Pe lângă acestea se examinează caracteristica de sarcină şi caracteristica de
scurtcircuit.
2.8. Caracteristici şi proprietăţi de bază ale generatoarelor cu excitaţie
independentă

Schema principală a generatorului de c.c. cu excitaţie independentă este

prezentată în fig.2.21.

Ue

fig.2.21. Schema de principiu a generatorului de c.c. cu excitaţie independentă

111
 Din figură se vede că înfăşurarea de excitaţie Ex se alimentează din exterior,
de la sursă independentă, iar curentul de excitaţie rămâne constant în diferite
regimuri. Curentul din indus (rotoric) este egal cu curentul din circuitul exterior
(Ia=I).
2.8.1. Caracteristica de mers în gol

Caracteristica de funcționare în gol reprezintă dependenţa tensiunii de la

bornele de ieşire ale generatorului de variaţia curentului de excitaţie când
curentul prin înfăşurarea rotorului (indusului) este nul.
Deoarece curentul rotoric Ia este nul şi generatorul funcţionează în gol,
tensiunea la bornele maşinii U0 în acest regim este egală cu t.e.m. E indusă în
înfăşurarea indusului. În acest caz, caracteristica la funcţionarea în gol a
generatorului cu excitaţie independentă este U0=E=f(Ie) pentru Ia=0.
Este cunoscut că E = c � F �,n iar F = f (Ie ) şi întrucât n=const., atunci
E0 = k � F . Rezultă deci, că această caracteristică de funcţionare în gol are
aceeaşi formă ca şi curba de magnetizare a materialelor feromagnetice. Datorită
saturaţiei sistemului magnetic al maşinii şi fenomenului de histerezis,
dependența U0=f(Ie) este neliniară şi are forma ciclului de histerezis (fig.2.22).
Pentru ridicarea caracteristicii se creşte lent curentul de excitaţie de la 0 la +I en
prin reostatul de reglare Rre, inclus în circuitul înfăşurării de excitaţie, iar
tensiunea la funcţionarea în gol U0 creşte până la +U0max (curba 1 din fig.2.22).
Curba 1 nu trece prin originea sistemului de coordonate, pentru că datorită
câmpului magnetic remanent, la rotaţia indusului, în înfășurarea lui se induce
t.e.m. datorită inducţiei remanente şi în generatorul neexcitat (când Ie=0).

fig.2.22. Explicativă privind construcția caracteristicii de funcționare în gol a generatorului de

c.c. cu excitație independentă

112
 În continuare, la variaţia curentului de excitaţie de la +Ien prin zero până la
-Ien şi invers se obţine corespunzător ramura coborâtoare 2 şi ramura crescătoare
3 a caracteristicii. Ramura coborâtoare 2 din primul cadran este deasupra curbei
1, adică tensiunea U0, la demagnetizarea maşinii devine mai mare decât aceea la
magnetizarea pentru aceeaşi valoare a curentului de excitaţie (diferenţa pe
ordonată la acelaşi curent de excitaţie este de 3÷4% din tensiunea nominală a
generatorului). Aceasta se explică prin fenomenul de histerezis din oţelul
magnetic al maşinii. Cu linie întreruptă este trasată curba 4 care este media
aritmetică a curbelor 2 şi 3 şi se utilizează ca şi caracteristică de calcul la
funcţionarea în gol.
Din caracteristica la funcţionarea în gol, se observă că generatoarele cu
excitaţie independentă se pot excita în două sensuri opuse, când tensiunea lor
se reglează în limite largi. Aceasta este posibilă datorită prezenţei sursei
independente de alimentare a înfăşurării de excitaţie. Prin această caracteristică
se analizează calitatea sistemului magnetic al maşinii. Dacă se examinează
caracteristica la funcţionarea în gol, de exemplu în primul cadran, se stabileşte
că ea are trei părţi caracteristice:
 iniţială, porţiunea liniară, în care sistemul magnetic al
maşinii este nesaturat;
 porţiunea intermediară (cotul) corespunzătoare stării de semisaturaţie a
maşinii;
 porţiunea finală, porţiunea slab înclinată, în care sistemul
magnetic al maşinii este saturat.
În porţiunea liniară (iniţială), tensiunea U0 a maşinii nu este stabilă şi este
puternic influenţată de variaţia curentului de excitaţie. În porţiunea de capăt slab
înclinată, datorită saturaţiei, tensiunea este stabilă, dar greu poate fi influenţată
prin reglajul excitaţiei. Iată de ce la generatoare obişnuit se alege acel punct A de
pe caracteristica de funcţionare în gol, ce corespunde tensiunii nominale a
maşinii, şi care este situat în porţiunea intermediară a caracteristicii. Astfel,
tensiunea la bornele de ieşire ale generatorului este stabilă cu posibilităţi bune de
reglare a mărimii ei.
2.8.2. Caracteristica externă

Caracteristica externă indică cum depinde tensiunea de la bornele de ieşire ale

maşinii de variaţia curentului din circuitul indusului la excitaţie constantă
(Ie=const.). Dacă se are în vedere, că la generatoarele cu excitaţie independentă
curentul indusului este egal cu curentul din circuitul exterior (Ia=I), prin
caracteristica externă se înţelege U=f(I) pentru Ie=const. Din ecuaţia de echilibru
a t.e.m. şi căderilor de tensiune la generatoarele de c.c. U=E-IaRa, rezultă că

113
odată cu creşterea sarcinii generatorului (când curentul I a creşte) tensiunea la
bornele sale scade din următoarele motive:
 creşte căderea de tensiune RaIa în înfăşurarea indusului;
 se reduce t.e.m. E datorită acţiunii demagnetizante a reacţiei indusului
(fluxul se reduce).

fig.2.23. Caracteristica externă a generatorului cu excitaţie independentă

În fig.2.23 se prezintă caracteristica externă a generatorului cu excitaţie

independentă. Pentru ridicarea ei se determină acel curent de excitaţie I e=const.,
încât pentru curentul nominal de sarcină In, la bornele de ieşire ale maşinii să se
obţină tensiunea nominală. Dacă se ştie tensiunea la funcţionarea în gol U 0, se
poate determina variaţia nominală de tensiune a generatorului:
U 0 - Un
DUn % = ·100%
U0

Pentru acest tip de generator, DUn este de ordinul (5÷10)%. Dacă sarcina
creşte continuu, se atinge cazul limită, în care tensiunea U la bornele de ieşire
ale generatorului devine nulă, adică maşina funcţionează în regim de
scurtcircuit. Acest regim este periculos şi inadmisibil pentru generator, deoarece
curentul prin înfăşurarea indusului în acest caz creşte sensibil şi devine de 10-15
ori mai mare decât cel nominal.
2.8.3. Caracteristica de reglare

Această caracteristică, indică cum trebuie a se regla curentul de excitaţie,

pentru a se menţine constantă tensiunea la bornele de ieşire ale generatorului la
variaţia sarcinii lui, adică Ie=f(I) pentru U=const. Alura caracteristicii este
prezentată în fig.2.24. Generatoarele de c.c. se execută cu excitaţie
independentă, când tensiunea la bornele lor de ieşire nu este potrivită pentru
alimentarea înfăşurării lor de excitaţie. Iată de ce generatoarele cu excitaţie
independentă obişnuit sunt pentru tensiuni mai înalte (peste 500V) sau pentru
tensiuni relativ reduse (4-24V).

114
 Ie0n

fig.2.24. Caracteristica de reglare a generatorului de c.c. cu excitaţie independentă

Aplicaţie deosebit de mare au aceste generatoare când este necesară tensiune

variabilă în limite largi sau pentru a se schimba sensul ei. Acesta este cazul
grupului generator motor ce se examinează ulterior. Dezavantajul generatoarelor
cu excitaţie independentă este necesitatea sursei independente de alimentare a
înfăşurării lor de excitaţie. În aceste cazuri se folosesc generatoarele cu
autoexcitaţie.
2.9. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu
excitaţie paralelă (generatoarele şunt)

Schema de principiu a generatorului cu excitaţie paralelă este indicată în

fig.2.25 a:

fig.2.25. a Schema de rpincipiu a generatorului de c.c. cu excitaţie paralelă

Din figură se observă că înfăşurarea de excitaţie Ex este conectată în paralel

cu înfăşurarea indusului.Astfel, curentul indusului reprezintă suma curenţilor din
circuitele exterior şi de excitaţie Ia=I+Ie, în care Ie<<I.
Autoexcitaţia acestor generatoare (fig.2.25 b) se bazează pe faptul că odată
magnetizat circuitul lor magnetic, păstrează multă vreme fluxul magnetic
remanent, care este în jur de (2÷3%) din fluxul nominal al maşinii. Fără prezenţa
câmpului magnetic remanent în sistemul magnetic al generatorului, procesul de
autoexcitaţie nu are loc. Aici se urmăreşte acest proces.

115
 fig.2.25. b Explicativă privind procesul de autoexcitație a generatorului de c.c. cu excitație
derivație: 1-caracteristica de funcționare în gol E0=f(Ie), sau în sarcină U=f(Ie); 2-dreapta
caracteristică a excitației de ecuație U=ReIe; 3-dreapta excitației critice de ecuaţie U=Recr∙Ie

Se consideră că generatorul funcţionează în gol (I=0). Prin rotirea indusului

maşinii de către motorul primar, datorită fluxului magnetic remanent în
înfăşurarea indusului se induce t.e.m. (E0rem) urmare magnetizării remanente,
care este în jur de (2÷3%) din tensiunea nominală a maşinii. Astfel, la bornele de
ieşire ale generatorului apare tensiune, sub acţiunea căreia prin înfăşurarea de
excitaţie trece curent (Ie0). Acesta conduce la creşterea fluxului magnetic din
sistemul magnetic al maşinii. În acest scop totuși este necesar ca, câmpul creat
de înfăşurarea de excitaţie să fie de acelaşi sens cu câmpul magnetic remanent.
Creşterea fluxului magnetic determină creşterea corespunzătoare a t.e.m. E01, şi
de aici a tensiunii la bornele de ieşire ale generatorului. Sub acţiunea acestei
tensiuni, trece un curent de excitaţie mai mare Ie01, datorită căruia t.e.m. indusă
creşte din nou ş.a.m.d. – procesul continuă până ce curentul de excitaţie atinge
valoarea sa staţionară Ie0n.Totodată, tensiunea la bornele de ieşire ale
generatorului atinge valoarea sa staţionară egală cu tensiunea la funcţionarea în
gol.
Dacă rezistenţa înfăşurării de excitaţie este mult prea mare (dreapta 3 de
ecuaţie U=Recr∙Ie), în momentul iniţial al procesului de autoexcitaţie, creşterea
curentului de excitaţie practic tinde la zero. Datorită acestuia, tensiunea la
bornele maşinii nu creşte ci rămâne egală cu t.e.m. indusă de magnetismul
remanent. Prin acest raționament, procesul de autoexcitaţie al generatorului nu
se poate întreţine. Iată de ce, pentru a se excita un generator de c.c. cu excitaţie
paralelă, este necesar a fi îndeplinită încă o condiţie – rezistenţa circuitului de
excitaţie (dreapta 2 – fig.2.25 b) să fie mai mică decât aşa numita rezistenţă
critică (dreapta 3 – fig.2.25 b), la care generatorul nu se excită.

116
 2.9.1. Caracteristica de funcţionare în gol

Ca şi la generatoarele cu excitaţie independentă, caracteristica la funcţionarea

în gol reprezintă dependenţa U0=f(Ie) pentru I=0. Caracteristic pentru
generatorul cu excitaţie paralelă este că, în regim de funcţionare în gol prin
înfăşurarea lui rotorică trece un curent egal cu curentul de excitaţie (I a0=Ie) care
crează căderea de tensiune cunoscută pe înfăşurarea indusului.
Din acest motiv, tensiunea U0 la funcţionarea în gol nu este egală cu t.e.m. E0
indusă în înfăşurarea indusului, şi diferă de ea cu căderea de tensiune pe
înfăşurarea rotorică. Datorită valorii mici a curentului de excitaţie, tensiunea la
funcţionarea în gol, diferă puţin de t.e.m. indusă. Alura caracteristicii de
funcţionare în gol este prezentată în fig.2.26.

fig.2.26. Caracteristica de funcţionare în gol fig.2.27. Caracteristica externă a

a generatorului de c.c. cu excitaţie paralelă generatorului de c.c. cu excitaţie paralelă

Caracteristic ei îi este asemănarea cu aceea de la generatoarele cu excitaţie

independentă. Diferenţa constă în aceea că generatorul cu excitaţie paralelă se
poate autoexcita numai într-un sens (în sensul magnetizării remanente), datorită
căruia caracteristica de funcţionare în gol reprezintă un ciclu de histerezis
parţial, plasat complet în cadranul întâi al sistemului de coordonate.
Pe lângă aceasta, datorită necesităţii magnetizării remanente acest ciclu
histerezis începe şi se sfârşeşte într-un punct cu ordonata determinată de t.e.m. a
magnetizării remanente.
2.9.2. Caracteristica externă
Caracteristica externă a generatoarelor cu excitaţie paralelă reprezintă
dependenţa U = f(Ia) pentru Rre = const. Dacă se are în vedere că Ie << I , foarte
adesea prin caracteristica externă se înţelege dependenţa U = f(I) pentru R re =
const. Spre deosebire de generatoarele cu excitaţie independentă, caracteristica
externă a acestor generatoare (cu excitaţie paralelă) se ridică nu la I e = const., ci

117
la rezistenţă de reglaj constantă din circuitul de excitaţie (R re = const.), deoarece
curentul de excitaţie depinde de tensiunea la bornele generatorului. Alura
caracteristicii externe a generatorului cu excitaţie paralelă este prezentată în
fig.2.27. Ea este mai moale (este exprimat mai puternic caracterul căzător) în
comparaţie cu aceea de la generatoarele cu excitaţie independentă. Aceasta este
aşa, deoarece cu creşterea sarcinii, tensiunea la ieşirea generatorului cu excitaţie
în paralel spre deosebire de generatorul cu excitaţie independentă scade datorită
a trei cauze:
 creşterii căderii de tensiune RaIa în înfăşurarea indusului;
 reducerii t.e.m. induse E datorită acţiunii demagnetizante a reacţiei
indusului;
 reducerii mărimii curentului de excitaţie deoarece înfăşurarea de
excitaţie se alimentează cu tensiunea de la bornele generatorului, redusă
datorită primelor două cauze.
Variaţia nominală a tensiunii DUn pentru acest tip de generator cu poli
auxiliari este de ordinul a (10÷15)%, în timp ce pentru unele tipuri de maşini
ajunge până la 30%.
Pentru ridicarea caracteristicii se reduce continuu rezistenţa de sarcină din
circuitul exterior al generatorului, la care curentul de sarcină creşte, iar tensiunea
la bornele maşinii scade. La atingerea așa numitei sarcini critice (I=I cr)
generatorul este puternic demagnetizat datorită reacţiei indusului şi reducerii
mărimii curentului de excitaţie. Maşina trece în stare de nesaturaţie şi la
reducere mică a rezistenţei de sarcină din circuitul exterior, t.e.m. indusă, se
reduce sensibil.
Din acest considerent, după atingerea sarcinii critice, tensiunea la ieşirea
generatorului se reduce mai repede decât se reduce rezistenţa de sarcină, datorită
căreia curentul din circuitul exterior se reduce. În cazul limită când rezistenţa de
sarcină, se reduce în întregime şi la bornele generatorului apare scurtcircuitul
(U=0), curentul din circuitul exterior (I=Isc) este mai mic decât curentul nominal
al maşinii (fig.2.27 – curba 1). Acest regim nu este periculos pentru generator.
La apariţia însă a scurtcircuitului brusc, maşina nu este în stare de a se
demagnetiza instantaneu şi curentul devine în jur de zece ori mai mare decât cel
nominal (fig.2.27– curba 2). Acest regim pentru generatorul de excitaţie paralelă
este periculos şi el se prevede cu protecţii speciale, numite maximale de curenţi.
2.9.3. Caracteristica de reglare

Caracteristica de reglare a generatorului cu excitaţie paralelă are aceeaşi

formă ca aceea a generatorului cu excitaţie independentă. Generatoarele cu
excitaţie paralelă sunt unele dintre cele mai răspândite generatoare de c.c.,
deoarece debitează tensiune stabilă şi nu necesită sursă exterioară de alimentare
a înfăşurărilor lor de excitaţie.

118
 Se utilizează pentru încărcarea acumulatorilor, ca generatoare pentru
motoarele mijloacelor de transport, ca generatoare de excitaţie ce alimentează
înfăşurările de excitaţie a generatorului şi motoarelor cu excitaţie independentă
ş.a.
2.10. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu
excitaţie serie (generatoare serie)

Schema de principiu a generatorului cu excitaţie serie este prezentată în

fig.2.28. Caracteristic pentru aceste generatoare este faptul, că înfăşurarea lor de
excitaţie este conectată în serie cu înfăşurarea indusului şi cu rezistenţa de
sarcină din circuitul exterior. Iată de ce, curentul din circuitul exterior coincide
cu curentul din indus şi din înfăşurarea de excitaţie (I=Ia=Ie).

fig.2.29. Caracteristica
fig.2.28. Schema de
externă a generatorului de
principiu a generatorului cu
c.c. cu excitaţie serie
excitaţie serie

Din acest motiv, comportarea generatorului serie este determinată numai de

caracteristica lui externă. Şi la aceste generatoare condiţia necesară de
autoexcitare constă în existenţa magnetizării remanente a sistemului lui
magnetic. La funcţionarea în gol a maşinii (I=0), tensiunea la bornele ei este
egală cu t.e.m. indusă de magnetismul remanent.
La conectarea sarcinii şi creşterii ei progresive, curentul prin înfăşurarea de
excitaţie (Ie=I) creşte şi conduce la creşterea tensiunii la bornele de ieşire ale
generatorului. Această creştere a tensiunii continuă până în momentul, când
maşina trece în stare de saturaţie. În continuare, cu creşterea sarcinii, fluxul
magnetic încetează să mai crească, dar creşte numai căderea de tensiune în
înfăşurarea indusului şi se amplifică reacţia indusului. Aceasta conduce la
scăderea tensiunii la bornele generatorului. Alura caracteristicii externe a
generatorului de c.c. cu excitaţie serie, se prezintă în fig.2.29.

119
 Se observă, că această caracteristică este instabilă. Pentru fiecare variaţie a
sarcinii se modifică şi tensiunea la bornele maşinii. Iată de ce aceste
generatoare nu au căpătat aplicare.
2.11. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu
excitaţie mixtă (generatoare compundate)

În fig.2.30 se prezintă schema de principiu a generatorului de c.c. cu excitaţie

mixtă. Caracteristic pentru acest tip de generator este faptul că are două
înfăşurări de excitaţie:
 una conectată în paralel cu înfăşurarea indusului (Exp);
 a doua conectată în serie cu înfăşurarea indusului(Exs).
Dacă fluxurile magnetice ale celor două înfăşurări au acelaşi sens, atunci
generatorul are excitaţie mixtă adiţională, în caz contrar are excitaţie mixtă
diferenţială. De regulă înfăşurarea în derivaţie constituie înfăşurarea de excitaţie
de bază, iar înfăşurarea serie se utilizează pentru compensarea căderii de
tensiune de la gol la sarcină.

fig. 2.30. Schema de principiu a generatorului de c.c. cu excitaţie mixtă

2.11.1. Caracteristica la funcţionarea în gol

Caracteristica la funcţionarea în gol are aceeaşi alură ca a generatorului cu

excitaţie în paralel, deoarece la funcţionarea în gol, prin înfăşurarea de excitaţie
conectată în serie, nu trece curent.
2.11.2. Caracteristicile externe

Şi aici ca şi la alte tipuri de generatoare, caracteristica externă, reprezintă

dependenţa U=f(I) pentru Rre=const. Obişnuit cele două înfăşurări de excitaţie
se conectează în acelaşi sens, încât fluxurile magnetice create de ele, să se
însumeze.
Dacă înfăşurarea de excitaţie serie este altfel dimensionată, încât la sarcină
nominală a maşinii t.m.m. creată de ea compensează reacţia indusului şi căderea
de tensiune din circuitul indusului, tensiunea la bornele de ieşire ale
generatorului, la sarcină nominală va fi egală cu tensiunea la funcţionarea în gol.
În acest caz generatorul este normal excitat. Alura caracteristicii externe este

120

-supracompundare
-compundare normală
 (înfășurare serie diferențială)

prezentată prin curba 1 din fig.2.31. Dacă se amplifică rolul înfăşurării conectate
în serie, generatorul este supraexcitat-curba 2. Dacă cele două înfăşurări se
conectează invers caracteristica externă are un caracter puternic căzător-curba 3.

fig.2.31 Caracteristicile externe ale generatorului de c.c. cu excitaţie mixtă:

1 – compundare normală (mixt adițional excitat normal); 2 – supracompundare (mixt
supraexcitat); 3 – anticompundare (înfășurare serie diferențială); 4 – excitație derivație

2.11.3. Caracteristica de reglare

Caracteristica de reglare indică cum trebuie reglată excitaţia la fiecare variaţie

a sarcinii, încât tensiunea la ieşirea generatorului să rămână constantă. În
fig.2.32 sunt prezentate caracteristicile de reglare ale generatorului de c.c. cu
excitaţie mixtă, corespunzătoare caracteristicilor externe 1, 2 și 3.

fig.2.32 Caracteristicile de reglare ale generatorului de c.c. cu excitaţie mixtă,

corespunzătoare caracteristicilor externe din fig.2.31

Generatoarele cu excitaţie mixtă au o largă aplicaţie. Cele mai răspândite sunt

generatoarele normal excitate. Dezavantajul lor constă în posibilitatea limitată
de reglare a tensiunii lor. În cazurile, când este necesar a se compensa căderea de
tensiune în linie în scopul asigurării unei tensiuni stabilite la bornele
consumatorului, se utilizează generatoare supraexcitate.
Generatoarele cu conexiune în sens invers a înfăşurărilor de excitaţie se
utilizează în cazuri speciale: de exemplu astfel de generatoare sunt utilizate
pentru sudură electrică când ele funcționează în regim de pur scurtcircuit. În
aceste cazuri, înfăşurarea de excitaţie conectată în serie demagnetizează maşina
şi reduce curentul la valoarea nepericuloasă pentru generator. În ultimul timp
într-o serie de cazuri, generatoarele de c.c. se includ la diferitele forme de
convertoare de curent.

121
 2.12. Regimul de motor al maşinilor electrice de c.c.

Proprietăţile motoarelor electrice de c.c. se stabilesc prin trei grupe de

caracteristici de bază: de pornire, de lucru şi de reglare. Aici se examinează
caracteristicile şi proprietăţile de bază ale tipurilor de motoare de c.c. potrivit
clasificării lor în funcţie de procedeul de excitare. Schemele principale ale
motoarelor cu excitaţie independentă, paralelă, serie şi mixtă sunt prezentate
corespunzător în fig.2.33 a, b, c, d.

fig.2.33 Schemele electrice ale motoarelor de c.c.: a) cu excitaţie independentă;

b) cu excitație paralelă; c) cu excitație serie; d) cu excitație mixtă.

Spre deosebire de generatoarele de c.c. aici practic există asemănare între

proprietăţile şi caracteristicile motoarelor cu excitaţie independentă şi ale
motoarelor cu excitaţie paralelă, deoarece şi în al doilea caz, curentul de
excitaţie este determinat de tensiunea sursei externe.
2.13. Pornirea motoarelor de c.c.

Caracteristicile de pornire stabilesc proprietăţile motoarelor de c.c. în timpul

procesului de pornire – de la momentul conectării motorului la reţea până la
momentul în care începe să funcţioneze în regim stabil (atinge viteza stabilă de
rotaţie n=const.). Din aceste caracteristici se stabilesc:
 mărimea curentului de pornire Ip – obişnuit se determină ca multiplu
Ip
față de curentul nominal k PI = , care indică de câte ori curentul de
In
pornire este mai mare decât curentul nominal al motorului;
 mărimea momentului de pornire MPM – cel mai adesea se determină
Mp
ca multiplu față de momentul nominal k PM = , care indică de câte
Mn
ori momentul de pornire este mai mare decât momentul nominal al
motorului.

122
 Aceștia sunt cei doi parametrii de pornire de bază. Cu cât este mai mic I P(kPI)
şi mai mare MP(kPM), cu atât proprietăţile la pornire ale motorului sunt mai
bune. Trebuie a se sublinia, că la caracteristicile de pornire se adaugă şi
economicitatea procesului de pornire sub aspectul pierderilor în perioada de
pornire. Această caracteristică este direct legată de durata procesului de pornire
(perioada de pornire tp), de valoarea şi siguranţa aparaturii de pornire ş.a.
Unul dintre procedeele de pornire ale motoarelor de c.c. este pornirea directă.
Ea constă în conectarea directă prin contactor a înfăşurării indusului motorului
la reţeaua de alimentare. Acest procedeu de pornire este simplu şi se realizează
fără oarecare aparatură de pornire. Neajunsul acestei porniri este acela că,
curentul de pornire poate creşte la valori inadmisibile.
Dacă se pleacă de la ecuaţia (2.3) ce exprimă echilibrul dintre t.e.m. şi
căderea de tensiune în circuitul indusului motorului de c.c. se poate uşor stabili
mărimea curentului indus:
U-E
Ia = (2.8)
Ra

Din ecuaţia (2.8) se observă, că la tensiunea U de alimentare stabilită,

mărimea curentului indusului depinde de t.c.e.m. E şi de rezistenţa R a a
înfăşurării indusului. Dacă se are în vedere că în momentul pornirii turaţia n este
nulă, şi prin urmare şi E = c �� n F = 0 , mărimea curentului de pornire se
determină cu expresia:
U
Ip = (2.9)
Ra

Din motive de reducere a pierderilor, înfăşurările indusului, se realizează cu

rezistenţe interne mici, datorită cărora curentul de pornire poate atinge valori de
(10÷20) ori mărimea curentului nominal al maşinii. Pe măsura creşterii
accelerării motorului, t.c.e.m. E creşte gradual şi curentul din circuitul indusului
se reduce. Curentul mare de pornire este nedorit din următoarele motive:
 pe colectorul motorului apar scântei care pot trece în focul circular
(scurtcircuit total);
 asupra arborelui motorului se exercită moment dinamic mare care are
acţiune dăunătoare asupra părţilor în rotaţie ale maşinii şi poate conduce
la deteriorări mecanice;
 curentul mare de pornire determină căderea bruscă a tensiunii în reţeaua
de alimentare, situație nefavorabilă pentru ceilalţi consumatori conectaţi
la aceeaşi reţea;
 se îngreunează funcţionarea aparaturii de protecţie şi măsură conectate în
circuitul indusului maşinii.

123
 Datorită acestor motive pornirea directă se aplică numai la motoarele cu
puteri mai mici de 1 kW, la care curentul de pornire este de numai 3÷5 ori mai
mare decât cel nominal şi nu este periculos pentru maşini. Limitele pornirii fără
reostat pot fi extinse, dacă motorul se rotește la funcționarea în gol și pornirea se
realizează prin câteva cuplări și decuplări ale înfășurării indusului la rețeaua de
alimentare. În acest scop se utilizează întreruptoare cu acţiune rapidă, care
decuplează înfăşurarea indusului, când curentul atinge valoarea stabilită şi după
aceasta o cuplează din nou, iar curentul se reduce. Prin acest procedeu procesul
de pornire se realizează prin aplicarea unuia sau mai multor impulsuri la bornele
indusului.
Pentru reducerea curentului de pornire, obişnuit se utilizează pornirea
reostatică a motoarelor de c.c. Prin acest procedeu de pornire, în serie cu
înfăşurarea indusului motorului se conectează reostatul de pornire, R p (fig.2.33
b, c, d). Obişnuit, reostatele de pornire sunt metalice, cu comandă manuală,
semiautomată sau automată. Motoarele se pornesc cu reostatul pe poziţia de
rezistenţă maximă şi astfel se reduce curentul de pornire ce se determină cu
expresia:
U
Ip1 =
Ra + Rp

Potrivit ecuaţiei (2.4), curentului Ip1 îi corespunde momentul de pornire

Mp1 = kFIp1 . Dacă acest moment este mai mare decât momentul static
rezistent de la arborele motorului, rotorul se roteşte cu o acceleraţie determinată
şi motorul dezvoltă t.c.e.m. a sa proporţională cu turaţia n a rotorului (curba a
fig.2.34).

fig.2.34. Explicativă privind procesul de pornire a motorului de c.c.

cu reostat de pornire în circuitul indusului.

Cu creşterea turaţiei şi în consecinţă a t.c.e.m., curentul din înfăşurarea

indusului se reduce. Atunci când atinge valoarea Ip2, se înlătură o treaptă de
rezistenţă a reostatului de pornire, când curentul creşte din nou până la valoarea

124
Ip1. Prin urmare, turaţia rotorului motorului începe să crească după curba b, iar
curentul şi momentul începe a se reduce după curba B.
În continuare, procesul decuplării în trepte a reostatului de pornire continuă,
turaţia se modifică după curbele c,d şi f, iar curentul şi momentul la pornire după
curbele C, D şi F. La sfârşit, când reostatul de pornire este în întregime eliminat,
motorul funcţionează în continuare în regim stabil cu turaţia n=const. şi curentul
staţionar I.
Reostatele de pornire sunt dimensionate pentru regimul de lucru de scurtă
durată şi nu trebuie să stea multă vreme cuplat în circuitul înfăşurării indusului.
Din acest motiv ele nu se pot utiliza pentru reglajul de turaţie al maşinii.
Treptele de rezistenţă ale reostatului de pornire se calculează astfel încât limitele
superioară Ip1 şi inferioară Ip2 ale curentului de pornire să asigure corespunzător
o comutaţie bună a curentului şi momentul dinamic necesar la arborele
motorului. Obişnuit Ip1 = (1,5 �1,75)In ; Ip2 = (1,1 �1,3)In .
Pentru creşterea momentului de pornire, motoarele de c.c. se pornesc la
excitaţie maximă (reostatul de reglare Rre din circuitul de excitaţie este pe
poziţia de rezistenţă minimă – fig.2.33 a, b, d). În acest scop, înfăşurările de
excitaţie în paralel se conectează direct la sursa de alimentare înaintea
reostatelor de pornire şi reglare, introduse în circuitul rotoric.
Pornirea mai lină a motoarelor de c.c. se realizează cu ajutorul agregatelor
speciale de pornire, prin care motorul se alimentează separat de la un generator
de c.c. Pornirea se realizează prin variaţia lină a tensiunii de la bornele de
ieşire ale generatorului de alimentare. Acest procedeu de pornire se utilizează
în principal la sistemul generator-motor (G-M) care se examinează în cele
următoare.
2.14. Regimul stabil de lucru al motoarelor de c.c. Caracteristicile de
funcţionare

Caracteristicile de lucru stabilesc proprietăţile motoarelor în regim stabil de

lucru. Aceste caracteristici reprezintă dependenţele: turaţiei n, momentului M,
randamentului motorului h , de puterea mecanică utilă P2 la arborele său (sau de
mărimea curentului rotoric Ia) la tensiune de alimentare constantă, egală cu
tensiunea nominală şi la rezistenţe constante ale circuitelor indusului şi de
excitaţie, adică n, M, h = f (P2 ) sau f(Ia) pentru U=Un=const.
Dependenţa n=f(P2) sau f(Ia) reprezintă caracteristica de viteză a motoarelor
de c.c. Obişnuit, în caracteristicile de lucru se include şi caracteristica mecanică
a motoarelor, care reprezintă dependenţa n=f(M).
2.14.1 Caracteristicile de lucru ale motoarelor de c.c. cu excitaţie
independentă şi paralelă (motoare şunt)

125
 Diferenţă principală între caracteristicile de lucru ale motoarelor cu excitaţie
independentă şi ale celor cu excitaţie paralelă nu există. Alura acestor
caracteristici pentru cele două tipuri de motoare este prezentată în fig.2.35.

fig.2.35 Alura caracteristicilor de lucru ale motoarelor de c.c. cu excitaţie independentă şi

paralelă

Caracteristica de viteză n=f(Ia) se poate determina din ecuaţia (2.3), ce

exprimă egalitatea t.e.m. şi a căderii de tensiune din circuitul indusului:
U = E + R a Ia = cFn + R a Ia

De aici se observă că:

U - R a Ia
n= (2.10)
cF

Din expresia (2.10) rezultă, că la creşterea curentului Ia creşte căderea de

tensiune RaIa din înfăşurarea indusului, datorită căreia turaţia n se reduce. Cu
creşterea însă a curentului Ia se reduce mărimea fluxului magnetic F datorită
reacţiei indusului şi turaţia creşte. Prin urmare variaţia fluxului magnetic şi a
căderii de tensiune din înfăşurarea indusului sunt două consecinţe ale variaţiei
curentului rotoric ce acţionează invers asupra modificării turaţiei. Obişnuit,
predomină acţiunea căderii de tensiune din înfăşurarea indusului, datorită căreia
caracteristica de viteză reprezintă aproape o linie dreaptă slab înclinată faţă de
axa absciselor.
Motoarele cu excitaţie independentă şi paralelă au caracteristica de viteză
dură, adică la variaţia sarcinii, turaţia rămâne aproape constantă. Din acest
motiv, la creşterea sarcinii, puterea şi momentul la aceste motoare cresc aproape
proporţional.
Potrivit ecuaţiilor (2.4) şi (2.6):
M = M0 + M2 = k �
F�Ia

126
se observă că la creşterea curentului rotoric, momentul M variază după o lege
liniară. Trebuie a se sublinia, că la creşterea lui I a, într-o anumită măsură se
reduce şi fluxul magnetic F urmare acţiunii reacţiei indusului, datorită căreia
dependenţa M=f(Ia) nu este pe deplin liniară. Ea porneşte din punctul b,
deoarece la funcţionarea în gol M = M 0 = kFI0 (fig.2.35). Deoarece la ridicarea
caracteristicilor de lucru, turaţia şi fluxul magnetic rămân aproape constante, se
admite că M0 �const. Caracteristica momentului util M 2 = f (Ia ) se obţine dacă
se reduc ordonatele punctelor de pe curba M=f(Ia) cu valoarea momentului M0
la funcţionarea în gol.
Randamentul se determină ca raport între puterea mecanică utilă de ieşire P2
şi puterea electrică P1 de intrare consumată de motor:
P P - Sp
h= 2 = 1 (2.11)
P1 P1

unde:
P1=U·Ia,
Sp reprezintă suma diferitelor forme ale pierderilor de putere ce include:
 pierderile din înfăşurarea de excitaţie pe = Ue Ie ;
 pierderile din înfăşurarea indusului p J = R a Ia2 ;
 pierderile mecanice pmec (de frecare în lagăre, ventilaţie, ş.a.);
 pierderile în fierul magnetic (pierderi magnetice) pFe;
 pierderile suplimentare psupl datorate deformaţiei fluxului magnetic la
suprasarcină, apariţiei curenţilor turbionari în elementele de fixare sau în
conductoarele indusului dacă ele sunt de secţiune mare ş.a.
În condiţiile de examinare n≈const., Φ≈const. şi Ia≈const. se poate admite că
pierderile în fier, în înfăşurarea de excitaţie şi pierderile mecanice sunt
constante, adică pFe+pex+pmec=const. Pierderile din înfăşurarea indusului pJ şi
pierderile suplimentare ps sunt variabile, deoarece depind de sarcina motorului
(depind de Ia2 ).
În fig.2.35 este prezentată dependenţa h = f (Ia ) . Randamentul atinge
valoarea maximă la acea sarcină, când pierderile variabile sunt egale cu cele
constante. Obişnuit, la motoarele cu putere mică, h = (80 - 85)% , iar cele de
putere h = (85 - 95)% .
După cum s-a arătat, în grupa caracteristicilor de lucru se examinează şi
caracteristica mecanică a motorului n=f(M). Ea se poate obţine din expresia
pentru caracteristica vitezei (2.10), dacă se modifică în acord cu ecuaţia (2.4):

127
 M U R
Ia = sau n = - a ·M (2.12)
kF cF c�F2
Din expresia (2.12) se observă că această caracteristică mecanică are caracter
asemănător cu caracteristica vitezei, adică după cum s-a arătat la Ie=const. se
poate admite că F @ const. , la care caracteristicile mecanice ale motoarelor cu
excitaţie paralelă şi independentă sunt linii drepte, înclinate faţă de axa
absciselor. Iată de ce în practică, se consideră sau caracteristica de viteză sau
caracteristica mecanică a motoarelor.
Segmentul determinat de caracteristica mecanică pe axa ordonatelor
U
n0 = reprezintă turaţia motorului la funcţionarea în gol ideal, iar
c� F
� Ra �
coeficientul negativ � - �stabileşte unghiul de înclinare al caracteristicii
� c� �F2 �
faţă de axa absciselor.
Atunci când motorul funcţionează în condiţii: U=U n, F = Fn şi în lipsa
rezistenţelor suplimentare din circuitul indusului se poate considera aşa numita
caracteristica mecanică naturală (c.m.n.) a motorului. În toate celelalte cazuri
se obţin caracteristici mecanice artificiale. Aceleași condiții se consideră şi la
caracteristicile de viteză. În fig.2.36 sunt indicate caracteristicile mecanice (de
viteză) ale motoarelor de excitaţie paralelă şi independentă.

Caracteristica mecanică naturală

(c..m.n.)

fig.2.36. Caracteristicile mecanice (de viteză) ale motoarelor de c.c. 1 – caracteristica

mecanică naturală; 2, 3, 4, caracteristici mecanice artificiale obţinute pentru diferite rezistenţe
suplimentare în circuitul rotoric (RS3>RS2>RS1>Ra)

Dreapta 1 reprezintă caracteristica mecanică naturală (c.m.n.), iar dreptele

2, 3 şi 4 sunt caracteristicile mecanice artificiale, obţinute la conectarea de
rezistenţe suplimentare Rs (fig.2.33 a,b) în circuitul indusului. La conectarea de
rezistenţe suplimentare Rs în serie în circuitul indusului, caracteristica mecanică
se determină cu expresia:

128
 U Ra + Rs
n= - ·M (2.13)
cF F2
c�

Din expresia (2.13) se vede, că cu cât valoarea pentru Rs este mai mare, cu
atât caracteristica artificială este mai înclinată (mai căzătoare) faţă de axa
absciselor. Deoarece U = Un şi F = F n , toate caracteristicile determină segmente
egale pe axa ordonatelor, adică ele se intersectează în acelaşi punct determinat
de turaţia n0 corespunzătoare funcţionării în gol ideal. În fig.2.37 sunt prezentate
caracteristicile mecanice naturală şi artificiale, obţinute la diferite tensiuni de
alimentare U pentru F = Fn , Rs=0.
Din expresiile (2.12) şi (2.13) se observă că, cu cât tensiunea este mai mică în
raport cu cea nominală, cu atât segmentele determinate de caracteristicile
mecanice artificiale pe axa ordonatelor sunt mai mici. Diferitele caracteristici
sunt paralele una faţă de alta, deoarece variaţia tensiunii de alimentare nu
influenţează asupra înclinării caracteristicilor faţă de axa absciselor (ecuaţiile
2.12 şi 2.13). În fig. 2.38 se prezintă caracteristicile mecanice pentru motoarele
de c.c. cu excitaţie independentă şi paralelă, ridicate pentru mărimi diferite ale
fluxului F şi la U=Un şi Rs=0.
Caracteristica mecanică
naturală

fig.2.37. Caracteristicile mecanice fig.2.38. Caracteristicile, mecanice

naturală şi artificiale, obţinute la
diferite tensiuni de alimentare U pentru
F = F n , Rs=0.
pentru motoarele de c.c. cu excitaţie
independentă şi paralelă, ridicate pentru
mărimi diferite ale fluxului F la U=Un
şi Rs=0.

Variaţia fluxului magnetic influenţează atât mărimea segmentelor determinate

pe axa de ordonate ale caracteristicilor, cât şi asupra înclinării lor faţă de axa
absciselor. Cu reducerea fluxului F , segmentele şi înclinările cresc şi invers.
În condiţii naturale de funcţionare, motoarele de c.c. cu excitaţie paralelă şi
independentă au caracteristici mecanice (de viteză) dure. Datorită caracterului
căzător al caracteristicilor mecanice (de viteză), motoarele cu excitaţie paralelă
şi independentă funcţionează stabil. În fig.2.39 sunt indicate caracteristica
mecanică n=f(M) şi caracteristica momentului rezistent Mr=const.
129
 În regimul stabil de funcţionare, când M=M r (punctul A de intersecţie al
caracteristicilor), motorul funcţionează la turaţia n stabilită. Dacă dintr-un
anumit motiv, turaţia n se reduce la n� , momentul motorului M creşte până la
M�şi devine mai mare decât momentul rezistent M r. Atunci, potrivit ecuaţiei de
echilibru a momentelor la arborele motorului se exercită momentul dinamic
pozitiv. Acesta determină creşterea turaţiei şi corespunzător se reduce momentul
motorului la M=Mr, când maşina din nou începe să funcţioneze stabil în punctul
A cu turaţia n.
Dacă dintr-un anumit motiv turaţia creşte de la n la n� �, momentul M al
motorului se reduce la M� �şi devine mai mic decât momentul rezistent Mr.
Asupra arborelui maşinii se exercită momentul dinamic negativ, datorită căruia
turaţia se reduce de la n�
�la n şi motorul din nou începe să funcţioneze stabil în
punctul A, unde momentele motor şi rezistent (de sarcină) se echilibrează
reciproc.

fig.2.39. Caracteristicile mecanică n=f(M)şi a momentului rezistent Mr=const.

pentru motoarele de c.c. cu excitaţieparalelă şi independentă.

Atunci când motoarele de c.c. cu excitaţie independentă sau paralelă

funcţionează în regim stabil şi se obţine întreruperea circuitului înfăşurării de
excitaţie, fluxul magnetic devine foarte mic (tinde spre fluxul de magnetizare
remanentă). În acest caz, potrivit ecuaţiei (2.10), turaţia creşte rapid şi obţine
valori, periculoase cu consecinţele sale - ruperea bandajelor, defectarea
înfăşurării indusului ş.a. Iată de ce la întreruperea circuitului de excitaţie,
motorul trebuie decuplat fără întârziere de la reţeaua de alimentare. În practică
au aplicare largă motoarele cu excitaţie derivaţie, şi motoarele cu excitaţie
independentă (ultimele în sistemele de generator-motor).
2.14.2. Caracteristicile de lucru ale motoarelor cu excitaţie serie (motoare
serie)
La motoarele cu excitaţie serie, deoarece Ie=Ia şi pentru sistemul magnetic
nesaturat al maşinii F �Ia , și dacă se substituie în ecuaţia (2.10) F = c1Ia , se
obţine expresia caracteristicii de viteză pentru aceste motoare:
130
 U - Ra �Ia U R
n= = - a (2.14)
c��Ia c�
�Ia c�
unde:
Ra – suma rezistenţelor înfăşurării indusului şi înfăşurării de excitaţie
serie.
Din expresia (2.14) rezultă, că această caracteristică de viteză a motoarelor de
c.c. cu excitaţie serie reprezintă o hiperbolă pătrată ale cărei asimptote coincid
cu axele de coordonate (fig.2.40).

fig.2.40. Caracteristica de viteză a motorului de c.c. cu excitaţie serie

La creşterea curentului, maşina se saturează şi turaţia se modifică mai puţin.

Caracteristica de viteză a motoarelor cu excitaţie serie are un puternic caracter
căzător. Asemenea caracteristică este numită moale. În regimul de funcţionare în
gol Ie=Ia=0 şi de aici şi F ; 0 , datorită căruia, turaţia creşte rapid şi atinge valori
periculoase sub aspect mecanic pentru motor (determină ruperea bandajelor,
defectarea înfăşurării indusului ş.a.).
De aceea, motoarele serie trebuie să funcţioneze în condiţii ce exclud
posibilitatea obţinerii regimului de funcţionare în gol. În acest scop, legătura
dintre motor şi maşina de lucru se realizează prin transmisie dinţată şi în unele
cazuri prin transmisie cu curea, deoarece în procesul de funcţionare, cureaua se
poate rupe și maşina trece în regimul de funcţionare în gol, periculos pentru ea.
Obişnuit, motoarele serie se dimensionează astfel, încât să suporte fără
consecinţe periculoase până la 50% peste turaţia lor nominală de rotaţie.
Pornirea şi funcţionarea acestor motoare la sarcină sub 25% din cea nominală
este inadmisibilă. După cum anterior s-a subliniat, pentru sistemul magnetic
nesaturat al maşinii, fluxul magnetic este proporţional cu mărimea curentului
rotoric ( F �Ia ). În acest caz pentru momentul motorului se obţine:
M = kFIa @ Ia2 (2.15)

131
 Din expresia (2.15) se observă, că la creşterea sarcinii, momentul motorului
cu excitaţie serie variază după o lege parabolică (fig.2.40). Creşterea mai rapidă
a momentului motor la motoarele serie în comparaţie cu motoarele cu excitaţie
paralelă, la care M �Ia , le face potrivite în regimurile grele de funcţionare –
condiţii grele de pornire, combinate cu suprasarcini importante la arbore cu
viteze mici, cum se întâlneşte de exemplu în tracţiunea electrică, la instalaţiile
miniere de ridicat ş.a.
La motoarele serie însă există proprietatea, că la variaţia sarcinii se modifică
toate formele de pierderi din maşină. Datorită faptului, că I e=Ia, pierderile din
înfăşurarea de excitaţie sunt variabile şi se consideră împreună cu cele din
înfăşurarea indusului, adică p J = Ia R a (Ra – suma rezistenţelor înfăşurărilor
indusului şi de excitaţie).
Pe lângă aceasta, la creşterea sarcinii, turaţia n se reduce şi deci se reduc şi
pierderile mecanice pmec şi în acelaşi timp se amplifică inducţia magnetică,
datorită căreia pierderile în circuitul magnetic cresc. Se dovedeşte că, reducerea
pmec are loc atât cât este creşterea pFe, datorită căreia suma lor este o mărime
aproximativ constantă. Iată de ce şi la motoarele cu excitaţie serie se poate vorbi
de pierderi constante şi variabile, unde prin pierderi constante se înţelege suma
pierderilor mecanice şi celor din fierul magnetic, adică pmec + pFe @ cst. Şi
aici, valoarea maximă a randamentului η se obţine la acea sarcină a maşinii
pentru care pierderile variabile sunt egale cu cele constante. Dependenţa
h = f (Ia ) este prezentată în fig.2.40.
Caracteristica mecanică n=f(M) pentru motoarele cu excitaţie serie se obţine,
dacă în expresia caracteristicii de viteză (2.14) se substituie Ia = k M (M �Ia2 )
:
U R U
n= - a = c�
�
· -c (2.16)
c�
� � M c�
k� M
Din expresia (2.16) se observă, că pentru circuit magnetic nesaturat,
caracteristica mecanică a motoarelor serie are formă de hiperbolă, adică ea este
asemănătoare caracteristicii de viteză.

132
 c.m.n.

fig.2.41. Caracteristicile mecanică fig.2.42.Caracteristile mecanice

naturală (1) şi artificiale rezistive naturală şi artificiale de tensiune ale
(2,3) ale motorului de c.c. serie motorului de c.c. serie

În fig.2.41 sunt prezentate:

 caracteristica mecanică naturală 1 ridicată pentru Rs=0;
 caracteristicile mecanice artificiale 2 şi 3 ridicate corespunzător la
introducerea de rezistenţe suplimentare R � s şi R � s�> R �
s� ( R � s ) în
circuitul indusului (fig.2.33 c).
În fig.2.42 sunt prezentate caracteristica mecanică naturală şi două
caracteristici mecanice artificiale ridicate la diferite tensiuni şi R s=0. Întrucât
caracteristicile mecanice (de viteză) ale motoarelor serie au caracter căzător,
aceste motoare funcţionează totdeauna stabil.
2.14.3 Caracteristicile de lucru ale motoarelor cu excitaţie mixtă
(motoare compundate)

La motoarele cu excitaţie mixtă, înfăşurările de excitaţie serie şi paralel pot fi

conectate în acelaşi sens sau în sens invers. Conectarea în sens invers se
utilizează foarte rar, deoarece în acest caz, cele două înfăşurări de excitaţie
crează fluxuri opuse, iar proprietăţile la pornire ale motoarelor se înrăutăţesc. Pe
lângă aceasta, aceste motoare funcţionează instabil, deoarece datorită acţiunii
demagnetizante a înfăşurării de excitaţie serie cu creşterea sarcinii, turaţia creşte
nelimitat.
Alura caracteristicii motoarelor cu conectare în acelaşi sens a înfăşurărilor de
excitaţie depinde de raportul t.m.m. create de cele două înfăşurări. Dacă
predomină acţiunea înfăşurării în paralel, caracteristicile motoarelor sunt
apropiate de cele ale motoarelor şunt, iar dacă predomină înfăşurarea serie,
caracteristicile se apropie de cele ale motorului serie.
Expresia pentru caracteristica de viteză a motoarelor cu excitaţie mixtă este:

133
 U - R a Ia
n= (2.17)
c(F1 �F 2 )

unde:
Ra – suma rezistenţelor înfăşurărilor indusului şi în serie;
F1 , F 2 - fluxurile magnetice create de înfăşurările de excitaţie paralelă şi
serie;
Semnele „+” şi „-” se atribuie corespunzător când fluxurile magnetice ale
celor două înfăşurări au acelaşi sens sau sens invers. Momentul motor se deter-
mină cu expresia:
M = k(F1 �F 2 )·Ia (2.18)
Din ecuaţiile (2.17) şi (2.18) uşor se obţine expresia caracteristicii mecanice:
U Ra
n= - M (2.19)
c(F1 �F 2 ) c�
(F1 �F 2 )

Randamentul se determină analog celor până acum studiate la motoarele de

c.c. În fig.2.43 a se prezintă caracteristica de viteză 1 a motorului cu excitaţie
mixtă. În aceeaşi figură, cu 2 şi 3 sunt notate caracteristicile motoarelor şunt şi
serie. În fig.2.43 b se prezintă dependenţa M=f(Ia) a motorului compundat –
curba 1, iar curbele 2 şi 3 reprezintă aceleaşi dependenţe, corespunzătoare
motorului cu excitaţie în paralel şi serie.În fig.2.43 c sunt indicate caracteristicile
mecanice ale motoarelor compundat, şunt şi serie, corespunzător prin curbele 1,
2 şi 3.

fig.2.43 Caracteristicile de viteză a: a) motorului de c.c. cu excitaţie mixtă – curba 1;

motoarelor de c.c. cu excitaţie paralelă – curba 2 şi mixtă – curba 3; b) dependenţa M=f(Ia)
pentru: motorul compundat curba 1, pentru motorul de c.c. excitat în paralel – curba 2
şi pentru motorul de c.c. cu excitaţie în serie – curba 3; c) caracteristicile de viteză pentru
motoarele de c.c.: compundat – curba 1; şunt – curba 2, cu excitaţie în serie – curba 3

Avantajul caracteristic motoarelor cu excitaţie mixtă faţă de motoarele cu

excitaţie serie este că pot funcţiona în regim de gol. De aceea ele se utilizează
în transportul electric (tramvai, troleibuz, locomotive electrice) deoarece partea
134
de bază a fluxului magnetic este creată de înfăşurarea de excitaţie serie, iar
înfăşurarea paralel serveşte numai la evitarea creşterii inadmisibile a turaţiei la
sarcini mici. Se utilizează de asemenea la acţionarea maşinilor de vălţuit,
pompelor, compresoarelor ş.a.
2.15. Reglarea turaţiei motoarelor de curent continuu – caracteristicile de
reglare

Caracteristicile de reglare stabilesc proprietăţile motoarelor sub aspectul

reglării turaţiei lor. Dintre aceste proprietăţi se reţin:
 domeniul de reglare, stabilit prin raportul dintre turaţia maximă şi
n max
minimă ;
n min
 caracterul reglării – lin sau în trepte.
Asupra caracteristicilor de reglare influenţează de asemenea economicitatea
reglării sub aspectul investiţiei echipamentelor şi cheltuielilor de exploatare a
acestora, simplitatea procesului de reglare ş.a. Un motor de c.c. are caracteristici
de reglare bune, când este posibilă efectuarea reglajului de turaţie în mod lin şi
în domeniu larg cu pierderi minime.
Dacă în înfăşurarea indusului se înseriază un reostat cu rezistenţa R s (fig.2.33
a,b,c,d), ecuaţia de echilibru a t.e.m. şi căderilor de tensiune din înfăşurarea
indusului motorului de c.c. devine:
U = E + (R a + R s )Ia = cnF + (R a + R s )Ia (2.20)
Din ecuaţia (2.20) rezultă că:

U - Ia (R a + R s )
n= (2.21)
cF
Din expresia (2.21) se observă, că turaţia n a motorului de c.c. se poate regla
prin următoarele trei mijloace:
a) prin variaţia rezistenţei Rs a reostatului de reglaj;
a) prin variaţia fluxului magnetic F ;
b) prin variaţia tensiunii de alimentare U.
În primul caz, în serie cu înfăşurarea indusului se conectează reostatul de
reglaj, care se dimensionează pentru regim de funcţionare de lungă durată,
deoarece poate funcţiona timp nelimitat la turaţie stabilită.
Din expresia (2.21) rezultă că la creşterea valorii lui R s turaţia se reduce şi
invers. Cu cât Rs este mai mare, cu atât caracteristicile mecanice (de viteză) au
caracter mai căzător. În fig.2.44 se prezintă caracteristica mecanică naturală
(Rs=0) şi două caracteristici mecanice artificiale reostatice corespunzătoare

135
rezistenţelor Rs1 şi Rs2>Rs1 ale reostatului de reglare din circuitul indusului
motorului de c.c. cu excitaţie paralelă sau independentă.
Dacă la arborele motorului există momentul rezistent Mr constant ca mărime
şi motorul funcţionează pe caracteristica mecanică naturală a sa, pentru R s=0,
turaţia este n. Ea corespunde punctului de funcţionare A în care momentul motor
se echilibrează cu momentul rezistent (M=Ms).

fig.2.44. Caracteristica mecanică naturală (Rs=0) şi două caracteristici artificiale

reostatice corespunzătoare rezistenţelor Rs1 şi Rs2>Rs1, ale reostatului de pornire
din circuitul indusului motorului de c.c. cu excitaţie paralelă sau independentă.

Dacă în înfăşurarea indusului se conectează rezistenţa Rs1, datorită inerţiei din

primul moment, turaţia se menţine, dar motorul trece pe caracteristica mecanică
artificială în punctul A1. În acest punct totuşi momentul motor se arată mai mic
decât momentul rezistent (M<Mr), datorită căruia, potrivit ecuaţiei de echilibru a
momentelor la arborele motorului apare momentul dinamic negativ M J. Sub
acţiunea acestui moment, turaţia începe a se reduce până la momentul în care se
restabileşte identitatea M=Mr. Aceasta se obţine în punctul A 2, unde
caracteristica artificială se intersectează cu caracteristica momentului rezistent.
Aici motorul funcţionează în regim staţionar dar cu turaţia n1<n.
Dacă se conectează Rs2>Rs1, procesul se desfăşoară după un procedeu analog
până la regimul stabil de funcţionare a motorului cu turaţia n 2<n1. În procesul de
reglare potrivit acestui procedeu, cu cât este mai mică turaţia de funcţionare
stabilă, cu atât ea este mai instabilă în raport cu variaţiile aleatoare ale
momentului rezistent la arborele maşinii. Aceasta este aşa, deoarece la turaţii
mai mici, caracteristicile mecanice (de viteză) sunt mai moi (cu înclinare mai
mare faţă de axa absciselor), datorită cărora variaţiile aleatoare mici ale
momentului rezistent determină variaţii mari ale turaţiei.
Reglarea reostatică posedă avantaj sub aspectul posibilităţii de variaţie lină a
turaţiei motorului de c.c. în limite largi, utilizării unui aparataj de reglare relativ

136
simplu şi sigur. Ca dezavantaje se poate considera turaţia de lucru instabilă la
viteze mici şi în special pierderi importante de energie în reostatul de reglaj R s,
prin care trece curentul rotoric al maşinii. De aceea acest procedeu de reglare
este neeconomic şi se utilizează mai rar în practică.
La reglajul turaţiei prin variaţia fluxului magnetic F în circuitele de
excitaţie ale motoarelor de c.c. se includ reostate de reglare R re (fig.2.33
a,b,c,d). Cu acestea se variază mărimea curentului de excitaţie şi deci şi
mărimea fluxului magnetic.
La motoarele cu excitaţie serie, reglajul de viteză se poate realiza prin:
 şuntarea progresivă (fig.2.45) a înfăşurării de excitaţie (întrerupătorul k 1
închis), rezultând familia de caracteristici n=f(M) pentru F < Fn
(fig.2.46);
 şuntarea (fig.2.45) înfăşurării indusului (întrerupătorul k2 închis)
rezultând familia de caracteristici n=f(M) pentru U<Un (fig.2.47).

fig.2.45. Schema fig.2.46. Familia de fig.2.47. Familia de

electrică de reglaj a caracteristici n=f(M) a caracteristici n=f(M) a
turaţiei motorului de motorului de c.c. cu motorului de c.c. cu
c.c. cu excitaţie serie excitaţie serie la F < F n excitaţie serie la U<Un.

În fig.248 se prezintă o comparaţie între caracteristicile mecanice ale unui

motor de c,c, cu excitaţie serie reprezentate în unităţi relative (n n=1, Mn=1)
pentru cele două metode de reglaj, unde: 1 – caracteristica mecanică naturală
(c.m.n.); 2 – caracteristica mecanică obţinută pentru înfăşurarea de excitaţie
serie şuntată 50% ( F = 0,5F n ); 3, 4 – caracteristicile mecanice obţinute pentru
şuntarea înfăşurării indusului prin cele două rezistenţe diferite.

137
 fig.2.48. Caracteristicile mecanice n=f(M) ale motorului de c.c.
cu excitaţie serie obţinute prin cele două metode de reglaj
Din relaţia (2.21) rezultă că la creşterea curentului Ie respectiv a fluxului F , n
se reduce şi invers. Dependenţa turaţiei de fluxul magnetic are caracter
hiperbolic. Caracteristica de reglaj practică n=f(I e) corespunzătoare acestei
dependenţe este prezentată în fig.2.49. Ea se ridică la tensiune de alimentare
constantă şi sarcină constantă la arborele motorului. Cu creşterea saturaţiei,
proporţionalitatea dintre Ie şi F se deteriorează.
Procedeul de reglaj al turaţiei prin variaţia fluxului magnetic este economic,
deoarece este însoţit de pierderi de energie sensibil mai mici. Aceasta este aşa,
deoarece Rre se conectează în circuitul de excitaţie în care curentul este mult
mai mic decât curentul din înfăşurarea indusului. Astfel, reglajul se realizează cu
aparataj simplu şi sigur.

fig.2.49. Carcateristica de reglaj n=f(Ie) pentru motorul de c.c. cu excitaţie serie

Prin acest procedeu de reglare, nu este admis ca turația să crească sensibil – în
principiu 1,3 nn (posibilităţile la motoarele serie sunt puţin mai mari), deoarece
se înrăutăţeşte comutaţia şi apar forţe centrifugale periculoase pentru armătura
indusului. Totodată şi prin acest procedeu de reglare se modifică înclinarea
caracteristicilor mecanice (de viteză). Din acest motiv, la flux magnetic mai mic
(la viteze mari), turaţia de lucru este mai instabilă.
Potrivit celui deal treilea procedeu de reglaj – prin variaţia tensiunii de
alimentare, este necesar ca motoarele să se alimenteze de la sursă de c.c.
separată cu tensiune reglabilă. Dacă se utilizează ca sursă generatorul de c.c.,

138
grupa obţinută este numită sistem generator-motor (G-M) sau grupul Leonard.
Schema de principiu a sistemului G-M este prezentată în fig.2.50.

fig.2.50. Schema de principiu a sistemului G-M

Cu MA se notează motorul asincron trifazat de antrenare (la puteri mai mari
se poate utiliza şi motorul sincron), care este cuplat pe arbore comun cu
generatorul de excitație GEx (alimentează excitaţiile G şi M) şi cu generatorul G
ce alimentează motorul M de c.c. Prin ML se notează maşina de lucru, antrenată
de motorul M. Generatorul G şi motorul M sunt maşini de c.c. cu excitaţii
independente. Înfăşurările lor de excitaţie ExG şi ExM sunt alimentate de
generatorul GEx, care este cu excitaţie paralelă.
La sistemul generator motor, pornirea se realizează prin agregatul de pornire
(motor de c.a. de antrenare – generator de c.c.), care transformă energia de c.a.
în energie de c.c. Când sistemul se porneşte în gol cu ajutorul reostatului R eG, se
reglează mărimea curentului de excitaţie la generatorul G aşa, încât să existe
valoarea lui minimă necesară. Prin acest procedeu, tensiunea de alimentare
transmisă la bornele motorului M, are de asemenea valoare mică. Prin aceasta se
limitează curentul de pornire şi în acelaşi timp, rotorul motorului capătă
acceleraţia cunoscută. În continuare, prin creşterea treptată a excitaţiei
generatorului, deci şi a tensiunii cedate motorului M, el se roteşte la turaţia
stabilită. Aşadar, prin acest procedeu de pornire se elimină necesitatea
reostatului de pornire, introdus în circuitul înfăşurării indusului motorului.
Datorită acestui lucru, procesul de pornire este economic şi operaţia de
pornire se uşurează, deoarece se realizează cu reostatul ReG introdus în circuitul
de excitaţie al generatorului G. Prin acest sistem turaţia n se reglează în două
etape:
 în prima etapă turaţia se reglează de la zero la valoarea stabilită la flux
magnetic constant al motorului FM = Fn = const. , şi se modifică
tensiunea UG a generatorului G prin reostatul ReG. Reglarea se realizează
printr-un astfel de procedeu, încât curentul din circuitul indusurilor

139
 grupului G-M cu rezistenţa Ra are valoare constantă, de exemplu egală
cu valoarea nominală Ia=In=const., pentru care:

UG - R a �
Ia
n= @ UG
c�FM

Din expresiile puterii electrice a motorului P=U G∙Ia şi momentului motor

M =k� FM � Ia se observă, că în prima etapă, reglarea se realizează la moment
constant M=const. şi putere variabilă P=var;
 în a doua etapă, turaţia se reglează prin variaţia fluxului magnetic al
motorului ΦM<Φn cu reostatul ReM la UG=Un=const. şi Ia=In=const.
Domeniul de reglaj în această etapă este limitat deoarece la turaţii mai
mari de 1,3∙nn, apar forţe centrifuge periculoase pentru rotor şi se
înrăutăţeşte comutaţia. În a doua etapă, reglajul se realizează la putere
constantă P=UG∙Ia=const. şi moment motor variabil potrivit relaţiei:
M =� k F‫׹‬F=
M Ia M var.
În fig.2.51 se prezintă caracteristicile mecanice n=f(M) ale sistemului G-M.
Caracteristicile sunt dispuse în primul şi al treilea cadran, deoarece motorul
poate reversa de sens prin modificarea polarităţii tensiunii de alimentare.
Aceasta se realizează dacă se schimbă polaritatea tensiunii de excitaţie a
generatorului G prin întrerupătorul k. Avantajele sistemului generator-motor sub
aspectul reglării sunt: domeniu larg şi caracterul lent al reglării, economicitatea
procesului (reostatele de reglaj sunt conectate în circuitele de excitaţie ale
maşinilor).
Avantajul primei etape de reglare (prin variaţia tensiunii U G) este că, aceste
caracteristici de reglaj nu schimbă înclinarea faţă de axa absciselor şi rămân
paralele una faţă de alta. Din acest motiv pentru întregul domeniu de reglare în
această etapă, stabilitatea turaţiei de lucru sub aspectul variaţiilor aleatoare ale
momentului rezistent Ms se păstrează. Stabilitatea se reduce într-un grad
cunoscut prin a doua etapă de reglare (prin fluxul magnetic F M ) pentru turaţii
mai mari decât cea nominală.
Dezavantajul sistemului G-M constă în costul lui ridicat şi valoarea relativ
mică a randamentului lui datorită câtorva transformări ale energiei din mecanică
în electrică şi inversă. Datorită avantajelor sale, sistemul generator-motor are o
aplicaţie largă în acţionările electrice ale sondelor, excavatoarelor ş.a. În scopul
creşterii productivităţii lui, el se automatizează. Iniţial au fost elaborate
sistemele generator-motor la care generatorul G are trei înfăşurări de excitaţie.
Acest sistem se aplică în acţionarea mecanismelor principale ale
excavatoarelor cu braț cu o cupă. Mai târziu în scopul automatizării, ca
generatoare de excitaţie în sistemul G-M s-au introdus maşini speciale de c.c.,

140
numite maşini electrice amplificatoare. Această formă de acţionare electrică
reglabilă se utilizează de exemplu la organul de perforare al sondelor. Sistemul
este generator-motor cu maşini electrice amplificatoare.

fig.2.51 Caracteristicile mecanice ale grupului G-M

În ultima vreme, în locul generatorului de c.c. G se utilizează redresoare

comandate cu semiconductoare (tiristoare). Convertoarele de curent cu tiristoare
au indicatori energetici mai buni decât ai generatoarelor de c.c. Iată de ce în
acţionările electrice automatizate se aplică tot mai mult sistemele „convertor
static tiristorizat-motor de c.c.” Spre exemplu la sondele modernizate, organul
de perforare este acţionat de motor de c.c. alimentat de punte trifazată
redresoare.

2.16. Maşini electrice speciale de c.c.

La acest punct se examinează motoarele de c.c. de execuţie (servomotoare de

c.c.), amplificatoarele electromagnetice cu câmp transversal şi
tahogeneratoarele.
2.16.1. Servomotoarele de c.c.

Motoarele de execuţie sunt motoare electrice de putere mică, cu ajutorul

cărora se transformă semnalele electrice (obişnuit tensiunea de comandă Uy) în
deplasare mecanică sau rotaţie a arborelui. Au căpătat aplicare în automatică, în
sistemele de comandă, reglare şi control. Obişnuit ele se utilizează în sistemele
de urmărire, datorită cărora niciodată nu funcţionează în regim nominal.
Caracteristic pentru funcţionarea lor este frecvența mare a pornirilor, frânărilor
şi revărsărilor la turaţie relativ mică.
Prin urmare, aceste motoare se află continuu (des) în procese tranzitorii,
motiv pentru care se execută cu inerţii mici. Pe lângă aceasta, ele trebuie să aibă
domeniu larg de reglare a turaţiei, caracteristici mecanice şi de reglare liniare,

141
moment mare de pornire, lipsa autopornirii (practic frânare instantanee la
întreruperea semnalului de comandă), gabarite şi greutăţi mici ş.a.
Motoarele de c.c. de execuţie, obişnuit sunt cu excitaţie independentă sau cu
magneţi permanenţi. La motoarele cu magneţi permanenţi înfăşurarea de
comandă căreia i se aplică semnalul de comandă este înfăşurarea indusului.
La motoarele cu electromagneţi semnalul de comandă se aplică fie înfăşurării
indusului (motoare cu comandă rotorică) sau înfăşurării de excitaţie (motoare cu
comandă polară). Şi la cel de-al doilea tip de motoare, înfăşurarea necomandată
este conectată permanent la reţeaua de alimentare şi se numeşte convenţional
înfăşurare de excitaţie (fig.2.52).
La înfăşurările de comandă se aplică semnalul de comandă U y numai atunci
când rotorul motorului trebuie a se roti. Mărimea momentului de rotaţie şi
turaţia depind de mărimea semnalului de comandă, iar sensul de rotaţie al
rotorului – de polaritatea lui Uy.

fig.2.52 Servomotoare de c.c.:

a – cu comandă prin indus; b – cu comandă prin excitaţie

2.16.2. Maşini electrice amplificatoare cu câmp transversal (MEA)

Maşinile electrice amplificatoare cu câmp transversal sunt maşini electrice ce

funcţionează în regim de generator şi servesc pentru amplificarea semnalelor
electrice. Se utilizează în sistemele de automatică. Ca maşină electrică
amplificatoare se poate examina un generator obişnuit de c.c. cu excitaţie
independentă, deoarece prin variaţia excitaţiei se poate comanda putere
însemnată din circuitul indusului. Dezavantajul generatoarelor obişnuite cu
excitaţie independentă, utilizate ca amplificatoare este coeficientul relativ mic al
amplificării (până la 80-100). Coeficientul de amplificare reprezintă raportul
dintre puterea de ieşire (comandată) şi puterea de intrare (de comandă).
Trebuie a se avea în vedere că puterea de ieşire reprezintă puterea mecanică
transformată de rotorul generatorului antrenat de motor, care se comandă cu o
putere mai mică în circuitul de excitaţie al generatorului (puterea de intrare).

142
 Spre deosebire de generatorul obişnuit cu excitaţie independentă, maşina
electrică amplificatoare cu câmp transversal (fig.2.53) pe lângă periile de bază
q1, q2, dispuse în axa neutră geometrică, conţine încă două perii d 1 şi d2 decalate
cu 90° faţă de cele de bază. Periile q1, q2 se conectează în scurtcircuit, iar la
periile d1 şi d2 se conectează circuitul de lucru al MEA cu rezistenţa de sarcină
RS. Pe lângă aceasta, amplificatorul are obişnuit câteva înfăşurări de comandă
y1, y2 ş.a.m.d. datorită cărora puterea de ieşire poate fi funcţie de acţiunea
simultană a unor semnale de comandă. În figură cu IC, ITD, IPA sunt notate
corespunzător înfăşurările de compensaţie, transversală demagnetizantă şi
înfăşurarea polilor auxiliari. Indusul amplificatorului este rotit de motorul
electric primar de antrenare, care la puteri mai mici se montează în carcasa
comună cu amplificatorul.
La aplicarea semnalului de comandă Uy, exemplu la înfăşurarea de comandă
y1, se crează fluxul magnetic F y1 , orientat după axa longitudinală (axa polilor).
Dacă armătura indusului se roteşte în sensul acelor de ceasornic, în înfăşurarea
indusului se induce t.e.m. al cărui sens se determină potrivit regulii mâinii drepte
(n – notaţia din cerc).

ieșire

ieșire

fig.2.53. Amplificatorul maşină electrică cu câmp transversal

Deoarece periile de bază q1, q2 sunt legate în scurtcircuit, prin înfăşurarea

indusului trece curent mare Iq, ce crează fluxul magnetic Fq , orientat
transversal faţă de fluxul F y1 . Din acest motiv, amplificatorul se numeşte MEA
cu câmp transversal. Fluxul Fq > F y1 . Iată de ce la rotaţia indusului în sensul
indicat, el induce în înfăşurarea indusului t.e.m., al cărui sens se determină
143
potrivit regulii mâinii drepte (notaţia din afara cercului). Sub acţiunea acestei
t.e.m., prin periile d1, d2 și prin rezistenţa de sarcină trece curentul Iieşire. Prin
acest procedeu, puterea mică aplicată înfăşurării de comandă y1, se amplifică o
dată prin transferul ei din circuitul de comandă în circuitul transversal şi a doua
oară prin transferul ei de la circuitul transversal în circuitul longitudinal de lucru
(de ieşire). Amplificarea puterii în fiecare din etapele amintite se caracterizează
prin coeficientul corespunzător de amplificare. Coeficientul general de
amplificare este egal cu produsul coeficienţilor de amplificare din cele două
etape, datorită căruia atinge valori de 5.000-1.000.000. Şi aici trebuie a se avea
în vedere că puterea de ieşire este puterea mecanică transformată a motorului
primar, care se comandă cu puterea sensibil mai mică, aplicată înfăşurărilor de
comandă.
Trebuie a se sublinia, că la trecerea curentului Iieşire prin înfăşurarea indusului
se crează fluxul magnetic Fd de reacţie a indusului după axa longitudinală d,
care este orientat invers faţă de fluxul de bază F y1 şi este mult mai mare decât
el. Pentru a nu se demagnetiza amplificatorul şi a putea lucra normal, în statorul
maşinii se plasează înfăşurarea de compensaţie ce compensează F . Cu ajutorul
d

lui Rk se poate regla nivelul de compensaţie. În fig.2.54 se prezintă

caracteristicile externe ale MEA.
ieșire

ieșire

fig.2.54. Caracteristicile externe ale MEA

Caracteristica:
 1 corespunde MEA fără înfăşurare de compensare;
 2 când Fd este complet compensat;
 3 când fluxul înfăşurării de compensare e amplificat încât să se com-
penseze fluxul Fd şi căderea de tensiune din înfăşurarea indusului;
 4 corespunde maşinii supracompensate;
Polii auxiliari servesc pentru îmbunătăţirea comutaţiei la periile longitudinale
d1, d2, iar înfăşurarea transversală demagnetizantă, îmbunătăţeşte comutaţia la
periile transversale q1, q2. La MEA de puteri mici, nu există înfăşurarea de
demagnetizare IC.

144
 2.16.3. Tahogeneratoare de c.c.

Tahogeneratoarele de c.c. servesc pentru determinarea turaţiei prin măsurarea

tensiunii lor de ieșire sau pentru obţinerea de semnale electrice proporţionale
turaţiei la arbore în sistemele de reglare automată. Prin urmare, ele sunt
micromaşini electrice, ce transformă turaţia în tensiune electrică.
Tahogeneratorul de c.c. este generatorul de putere mică cu excitaţie
independentă sau cu magneţi permanenţi. În fig.2.55. a se prezintă schema de
principiu a tahogeneratorului cu excitaţie independentă. Pentru măsurarea
turaţiei, arborele tahogeneratorului se cuplează mecanic cu arborele
mecanismului, a cărui turaţie trebuie a se măsura. La ieşirile tahogeneratorului
se conectează aparatul de măsură cu scala gradată în unităţi de turaţie (rot/min).
Pentru Ie=const. şi circuit deschis al înfăşurării indusului tahogeneratorului,
F = const. În plus, t.e.m. indusă în înfăşurarea indusului (respectiv tensiunea la
bornele tahogeneratorului) se determină cu expresia U = E = cFn = c1n .
Dependenţa E=f(n) este liniară (dreapta 1 din fig.2.55 b). Cerinţa de bază a
tahogeneratoarelor este ca a lor caracteristică de ieşire U=f(n) să fie liniară.
Atunci când se conectează totuşi aparat de măsură la înfăşurarea indusului
tahogeneratorului şi prin înfăşurarea indusului trece curent, liniaritatea
caracteristi-cii de ieşire se deformează (curba 2 din fig.2.25 b) datorită reacţiei
indusului şi căderii de tensiune la perii (rezistenţa tranzitorie dintre perii şi
colector depinde de turaţie). Cu cât este mai mare rezistenţa internă a aparatului
de măsură, conectat la bornele de ieșire ale tahogeneratorului, cu atât
dependenţa U=f(n) este mai liniară. La tahogeneratoarele moderne, abaterile
caracteristicilor de ieşire faţă de linia dreaptă sunt mici (în jur de 0,05 până la
1%).

ieșire

fig.2.55. Scheme de principiu a tahogeneratorului de c.c. (a); dependenţa U=f(n) (b)

Pe lângă aceasta la schimbarea sensului de rotaţie, datorită histerezisului,

caracteristica de ieşire a tahogeneratorului se schimbă, adică se manifestă

145
nesimetria în tensiunea lui de ieşire. La tahogeneratoarele moderne valorile
relative ale nesimetriei sunt în limitele 0,2%÷2%. Trebuie a se avea în vedere că
există şi zona de insensibilitate a tahogeneratoarelor, determinată de turaţia
minimă de rotaţie, sub care tensiunea de ieşire nu trece prin originea axelor de
simetrie (fig.2.55 b, curba 3).

CAPITOLUL 3
TRANSFORMATOARE ELECTRICE
3.1. Noţiuni generale. Construcţia şi clasificarea transformatoarelor
electrice

Transformatoarele electrice sunt sisteme electromagnetice statice, ce

funcţionează pe principiul inducţiei electromagnetice, care transformă energia de
curent alternativ cu unele valori ale tensiunii şi curentului (u 1, i1) în energie de
c.a. cu alte valori (u2, i2) cu menţinerea constantă a frecvenţei. Ele ocupă un
rol important în producţia, transportul şi distribuţia energiei electrice.
Este cunoscut că energia electrică se obţine în centrale electrice (CHE, CTE,
CNE) pe seama unor forme de energie a apei, combustibililor solizi, gazoşi şi
altor surse. Obişnuit, centralele electrice se construiesc lângă aceste surse
(zăcăminte) şi de aici prin reţele electrice, energia electrică se transportă la
consumatori. În transportul ei, datorită efectului Joule, în conductoarele electrice
ale reţelei se obţin pierderile p J = RI 2 . La aceeaşi putere de c.a. transportată
P=U∙I∙cos j , pierderile sunt mai mici, când curentul I este mai mic şi în
consecinţă tensiunea U este mai mare.
Generatoarele electrice din centrale nu pot fi construite pentru mai multe
tensiuni înalte. Iată de ce energia electrică obţinută din generatoarele electrice cu
tensiune determinată se transformă în energie cu tensiuni înalte (110 kV, 220 kV,
400 kV şi mai mari).
Această transformare se realizează cu transformatoare ridicătoare a căror
tensiune din înfăşurarea primară (înfăşurarea conectată la sursa de t.e.m.) este
mai mică decât aceea a înfăşurării secundare (înfăşurarea conectată la partea
146
dinspre consumatori). Energia electrică de înaltă tensiune transportată la locul de
consum din nou se transformă potrivit tensiunilor nominale ale consumatorilor
de energie de joasă tensiune (obişnuit 6kV, 660V, 380/220V). Această
transformare se realizează prin transformatoare coborâtoare la care tensiunea
primară este mai mare decât tensiunea secundară (U1>U2). În fig.3.1 se prezintă
schema de principiu pentru transportul energiei electrice.

Rețeaua electrică
Electrocentrala de înaltă tensiune Consumatori

fig.3.1. Schema de principiu pentru transportul energiei electrice.

Transformatorul T1 conectat după generatorul G, este ridicător, iar

transformatorul T2 ce alimentează consumatorii este coborâtor. Diferenţă de
principiu între cele două tipuri de transformatoare nu există. Potrivit destinaţiei,
transformatoarele sunt:
 de forţă – pentru transportul şi distribuţia energiei electrice;
 de măsură – prin intermediul cărora în circuitele de înaltă
tensiune sau de curenţi mari se introduc aparate
de măsură sau mijloace de reglare şi protecţie;
 autotransformatoare – la care înfăşurarea primară şi secundară sunt
unificate într-una şi serveşte pentru reglajul lin al
tensiunii în limite mici;
 transformatoare cu- pentru suduri electrice, pentru redresoare ş.a.;
destinaţie specială
 transformatoare- se utilizează în scopuri diferite în radiotehnică,
de mică putere electronică, automatică, telemecanică,ș.a.
Transformatoarele electrice cu aceeaşi destinaţie se pot clasifica după
următoarele criterii:
 după procedeul de răcire:
 cu aer (transformatoare uscate);
 cu ulei (uleiuri de transformatoare);
 cu nisip ( nisip de Miorcani, higroscopic cu 95% conţinut de SIO 2)
specifice exploatărilor miniere cu mediu exploziv;
 după numărul de faze – monofazate şi polifazate (în general trifazate);
 după forma circuitului magnetic – cu coloane, cu manta;

147
  după numărul înfăşurărilor–cu două înfăşurări şi cu mai multe înfăşurări
(una fiind înfăşurarea primară şi două sau mai
multe fiind înfăşurări secundare);
 după construcţia înfăşurărilor – cu înfăşurări concentrice şi cu înfăşurări
alternate.
Construcţia transformatoarelor este foarte diferită şi depinde de puterea,
tensiunea şi destinaţia lor etc. Miezurile magnetice ale tuturor transformatoarelor
se realizează din tole de oţel electrotehnic în scopul reducerii pierderilor datorate
curenţilor turbionari şi fenomenului de histerezis.
În fig.3.2 se prezintă construcţia de principiu a unui transformator monofazat
cu coloane şi cu două înfăşurări concentrice (înfăşurările înconjoară coloanele).
Înfăşurările de joasă tensiune JT şi de înaltă tensiune IT se realizează în formă
cilindrică. În scopul reducerii secţiunii conductoarelor din care se execută
înfășurările şi a realizării unei economii de cupru, circuitul magnetic se
realizează cu secţiune în trepte şi nu dreptunghiulară (încât coeficientul de
umplere ku=secţiunea coloanei/ secţiunea cercului circumscris coloanei să tindă
către unu).

fig.3.2. Construcţia de principiu a unui transformator monofazat cu coloane şi cu două

înfăşurări concentrice (înfăşurările înconjoară coloanele).

În fig.3.3 se prezintă construcţia de principiu a unui transformator monofazat

în manta (miezul magnetic înconjoară înfăşurările), cu înfăşurări alternate.
Înfăşurările de joasă tensiune şi înaltă tensiune se execută sub formă de discuri
(secţii), care alternează pe înălţimea coloanei. Obişnuit, înfăşurările de joasă
tensiune se plasează cât mai aproape de miezul magnetic, deoarece prin această
dispunere se asigură mai uşor o izolaţie bună. Transformatoarele de puteri mici
şi de tensiuni joase, obişnuit sunt cu răcire naturală. Transformatoarele cu puteri

148
peste 20 kVA se prevăd cu răcire în ulei. Circuitul magnetic şi înfăşurările unor
astfel de transformatoare se introduc într-o cuvă special construită, umplută cu
ulei de transformator.

fig.3.3. Construcţia de principiu a unui transformator monofazat în manta (miezul magnetic

înconjoară înfăşurările), cu înfăşurări alternate.
3.2. Principiul de funcţionare al transformatoarelor electrice

În fig.3.4 se prezintă construcţia de principiu a transformatorului monofazat

cu două înfăşurări, înfăşurarea primară având w1 spire, iar înfăşurarea secundară
w2 spire. Mărimile referitoare la înfăşurarea primară primesc indicele 1, iar cele
referitoare la înfăşurarea secundară - indicele 2. Deoarece funcţionarea
transformatoarelor electrice se bazează pe fenomenul inducţiei mutuale, ele
funcţionează numai în curent alternativ.

fig.3.4. Construcţia de principiu a transformatorului monofazat cu 2 înfăşurări, înfăşurarea

primară având w1 spire, iar înfăşurarea secundară w2 spire.

Dacă înfăşurarea primară se conectează la sursă de tensiune sinusoidală u 1,

prin aceasta trece curentul i10 şi în ipoteza că înfăşurarea secundară este
deschisă, curentul i2=0.

149
 Sub acţiunea t.m.m. w1i10 a înfăşurării primare se crează fluxul magnetic, a
cărui parte de bază se închide prin circuitul magnetic şi înlănţuie spirele ambelor
înfăşurări (primară și secundară). Acest flux reprezintă fluxul de inducţie
mutuală notat prin F 0 şi este numit flux magnetic de bază. Cealaltă parte a
fluxului magnetic se închide prin aer şi înconjoară numai spirele înfăşurării
primare. Acest flux este de autoinducţie, se notează cu F s1 şi este numit fluxul
de dispersie al înfăşurării primare.
Pentru explicarea principiului de funcţionare al transformatoarelor, pentru
început se ia în atenţie numai fluxul magnetic de bază F 0 . Deoarece, tensiunea
u1 este variabilă sinusoidal, fluxul magnetic F 0 variază după o lege sinusoidală,
adică F 0 = F 0m sin wt . Potrivit legii inducţiei electromagnetice în fiecare spiră
a înfăşurării primare dar, şi în cele ale înfăşurării secundare a transformatorului,
care sunt înlănţuite cu fluxul F 0 , se induc t.e.m., a căror expresie generală este:
dF 0 � p� � p�
e=- = -w·F 0m cos wt = w·F 0m sin �
wt - �= Em sin �
wt - � (3.1)
dt � 2� � 2�

unde: Em = w � F 0m - valoarea maximă a t.e.m. induse într-o spiră.

Din relaţia (3.1) se observă că t.e.m. indusă este defazată în urma fluxului F 0
cu 90° sau cu un sfert de perioadă. Valoarea efectivă a unei t.e.m. indusă într-o
spiră este:
E w�
F 0m 2 ���
p f F 0m
E= m = = = 4,44·f·F 0m
2 2 2
Valoarea efectivă a t.e.m. indusă în înfăşurarea primară cu w1 spire este:
E1 = 4,44·f·w1·F 0m (3.2)
iar în înfăşurarea secundară cu w2 spire este:
E 2 = 4,44·f ·w 2 ·F 0m (3.3)
Dacă la bornele înfăşurării secundare se conectează un consumator, sub
acţiunea t.e.m. E2 prin el va trece curentul I2. Prin acest procedeu, pe cale
electromagnetică se transferă energia electrică de la înfăşurarea primară la
înfăşurarea secundară a transformatorului. În plus se transformă tensiunea şi
după cum se observă din relaţiile (3.2) şi (3.3), frecvenţa nu se schimbă.
Raportul celor două t.e.m. este o mărime constantă şi se numeşte raportul de
transformare:
E1 w 1
k= = (3.4)
E2 w 2

150
 Din expresia (3.4) se observă că în funcţie de raportul dintre numerele de
spire ale înfăşurărilor primară şi secundară ale transformatorului se obţine raport
diferit de transformare. Astfel, dacă w1 > w2, transformatorul este coborâtor de
tensiune, iar dacă w1<w2, transformatorul este ridicător de tensiune.
Transformatorul cu w1 = w2 în practică se utilizează rar (în cazuri speciale).
3.3. Regimurile de funcţionare ale transformatoarelor electrice

3.3.1. Regimul de funcţionare în gol

Transformatorul se află în regim de funcţionare în gol, când înfăşurării

primare i se aplică tensiunea nominală, iar înfăşurarea lui secundară este
deschisă, adică nu trece curent prin ea (i2=0). În acest regim nu se cedează
energie electrică prin transformator către consumatori, adică transformatorul
funcţionează în gol.
În fig. 3.4 se prezintă schema de principiu a transformatorului în regim de
funcţionare în gol. Datorită faptului că înfăşurarea secundară este deschisă
(i2=0), în acest regim transformatorul în esență reprezintă o bobină cu miez
magnetic conectată la reţeaua de tensiune nominală u 1. Prezenţa însă a două
înfăşurări determină descompunerea fluxului magnetic, creat de înfăşurarea
primară a transformatorului, în două fluxuri – fluxul magnetic de bază F 0 şi
fluxul de dispersie F s1 . Fluxul F 0 este flux de inducţie mutuală ce se închide
prin miezul magnetic şi induce în înfăşurările primară şi secundară ale
transformatorului, în mod corespunzător t.e.m. de autoinducţie E 1 şi t.e.m. de
inducţie mutuală E2, care sunt defazate în urma lui ( F 0 ) cu 90°.
Fluxul de dispersie F s1 şi fluxul magnetic F 0 se crează de aceeaşi t.m.m.
w1i10, iar fluxul F s1 este mult mai mic decât F 0 . Aceasta este aşa, întrucât F s1
se închide prin aer, adică prin mediu cu reluctanţă magnetică mare şi din acest
motiv la funcţionarea în gol el este numai în jur de 0,25% din F 0m . Pe lângă
aceasta, fluxul F 0 este defazat în urmă cu unghiul determinat a faţă de t.m.m.
w1i10 (respectiv faţă de curentul i10), datorită pierderilor prin curenţi turbionari
şi histerezis din circuitul magnetic (miezul magnetic al transformatorului).
Fluxul F s1 , datorită absenţei pierderilor în aer, este în fază cu t.m.m w 1i10
(respectiv cu curentul i10).
Fluxul de dispersie F s1 se înlănţuieşte numai cu spirele înfăşurării primare şi
induce în ea t.e.m. de dispersie, stabilită cu relaţia:
dF s1 dy
es1 = - w1 = - s1 (3.5)
dt dt

151
 Aceasta este t.e.m. es1 de autoinducţie. Fluxul total de dispersie y s1 este
proporţional cu curentul de funcţionare în gol i10, adică:
y s1 = Ls1·i10 (3.6)
de unde rezultă că:
di
es1 = - Ls1· 10 (3.7)
dt
unde:
Ls1 - inductivitatea de dispersie a înfăşurării primare.
Inductivitatea Ls1 se admite constantă ca mărime, deoarece fluxul F s1 se
închide prin aer. T.e.m. indusă de fluxul de dispersie determină în mod
corespunzător căderea inductivă de tensiune egală şi de semn opus cu ea, adică
es1 = - u L . Dacă se aplică metoda simbolică se obţine că:

Es1 = - U L1 = - jX s1 I10 (3.8)

unde:
X s1 - reactanţa de dispersie a înfăşurării primare.
Înfăşurarea primară prezintă rezistenţă activă R1. În acest caz, dacă sunt
cunoscute R1 şi X s1 , se poate stabili schema echivalentă a transformatorului la
funcţionarea în gol, care conţine numai parametrii înfăşurării primare (fig.3.5).

fig.3.5. Schema echivalentă a transformatorului la funcţionarea în gol ce conţine numai

parametrii înfăşurării primare

Dacă se introduce curentul sinusoidal echivalent i10 (vezi partea I pct.3.6), în

schema echivalentă, potrivit legii a II-a lui Kirchhoff, se stabileşte ecuaţia de
echilibru a valorilor momentane a t.e.m. şi căderilor de tensiune:

e1 + es1 = R 1i10 - u1 (3.9)

de unde rezultă că:

152
 u1 = -e1 - es1 + R1i10 (3.10)
Prin reprezentarea în complex, ecuaţia (3.10) în forma complexă devine:

U1 = -E1 - E s1 + R 1 I10 (3.11)

După substituirea relaţiei (3.8) în ecuaţia (3.11) se obţine:

U1 = - E1 + R1 I10 + jXs1 I10 = - E1 + I10 (R1 + jX s1 ) = - E1 + Z1 I10 (3.12)

unde:
Z1 = R1 + jX s1 - impedanţa complexă totală a înfăşurării primare.

Ecuaţia (3.12) permite a se construi diagrama fazorială a transformatorului la

funcţionarea în gol, care reprezintă rezolvarea grafică a acestei ecuaţii (fig.3.6).

fig.3.6. Diagrama fazorială a transformatorului la funcţionarea în gol

Construcţia diagramei fazoriale începe de la fazorul fluxului magnetic de

bază F 0 . Cu unghiul de 90° se trasează în urma fazorului F 0 , fazorii t.e.m. in-
1 E 2 . Curentul I10 este defazat înaintea fluxului magnetic F 0 cu
duse Eşi
unghiul a datorită pierderilor de energie din miezul magnetic şi este în fază cu
fluxul de dispersie F s1 , care se închide în principal prin aer, unde nu există
pierderi. Cu unghiul de 90° în urma fazorului fluxului F s1 se trasează fazorul
t.e.m. de dispersie E s1 . În continuare, pentru obţinerea fazorului tensiunii U1 ,
este necesar a se continua construcţia, ce reprezintă soluţionarea grafică a
ecuaţiei (3.12).

153
 În acest scop, fazorul ce reprezintă t.e.m. E1, se construieşte în sens invers (E1
în ecuaţia 3.12 este cu semnul minus), şi lui i se adaugă fazorul căderii active de
tensiune R 1I10 pe rezistenţa R 1 şi fazorul căderii reactive de tensiune Xs1I10
pe reactanţa de dispersie Xs1 . Căderea de tensiune R 1I10 este în fază cu
curentul I10 , iar căderea Xs1I10 este defazată înainte cu 90°. Fazorul căderii
reactive de tensiune Xs1I10 este egal ca mărime şi de sens invers fazorului ce
reprezintă t.e.m. E s1 .
Din diagrama fazorială, se observă că diferenţa de fază dintre tensiunea U 1 şi
curentul I10 este aproape egală cu 90°. Prin urmare, transformatorul la
funcţionarea în gol poate fi examinat ca consumator cu caracter aproape pur
inductiv, ce înrăutăţeşte factorul de putere al reţelei. Trebuie a se sublinia că,
curentul la funcţionarea în gol este mult mai mic decât curentul nominal I 1n
adică I10 = (3 �10)%I1n .
Dacă se are în vedere valoarea mică a curentului la funcţionarea în gol şi că
rezistenţele înfăşurărilor transformatorului sunt mult mai mici (în medie de trei
ori mai mici decât reactanţele), se observă că în comparaţie cu t.e.m. E 1, căderea
de tensiune R 1I10 este sensibil mai mică. Sub alt aspect, F s1 este în jur de
0,25% F 0m , încât E s1 = - jX s1 I10 << E1 . În acest caz, căderile de tensiune pe
rezistenţă şi pe reactanţa înfăşurării primare, se pot neglija, iar ecuaţia (3.12)
capătă forma:
U1 �-E1 (3.13)

adică la funcţionarea în gol, tensiunea aplicată U 1 se echilibrează aproape în

întregime cu t.e.m. E1. În baza acesteia, în fig.3.7 se prezintă digrama fazorială
simplificată a transformatorului în regimul de funcţionare în gol.

U1ᵙ-E1

I10
α Φ0

E1

E2
154
 fig.3.7. Digrama fazorială simplificată a transformatorului în regimul de funcţionare în gol.

Fazorii t.e.m. E1 şi E2 sunt în fază, deoarece ele sunt induse de acelaşi flux
magnetic F 0 . Diferenţa între mărimile lor se datorează numerelor de spire
conţinute de înfăşurările primară şi secundară.
Deoarece în regimul de funcţionare în gol prin înfăşurarea secundară a
transformatorului nu trece curent, în aceasta nu se obţine cădere de tensiune.
Astfel, tensiunea măsurată la bornele înfăşurării secundare este egală cu t.e.m.
indusă, adică:
U 20 = E 2 (3.14)
Dacă se au în vedere egalităţile (3.13) şi (3.14) pentru raportul de
transformare se obţine:
E w U
k= 1 = 1 � 1 (3.15)
E 2 w 2 U 20

Pe această dependenţă se bazează determinarea experimentală a raportului de

transformare. Din aceeaşi dependenţă (3.15) rezultă, că în regimul de
funcţionare în gol, transformatorul se poate utiliza pentru transformarea într-un
raport relativ exact a tensiunilor înalte în tensiuni mai joase în scopul realizării
măsurării lor cu voltmetre obişnuite. Transformatoarele special construite în
acest scop se numesc transformatoare de măsură a tensiunii. În practică, foarte
adesea, pe lângă aceste transformatoare în circuitele de înaltă tensiune se includ
diferite echipamente de protecţie sau reglare.
În regimul de funcţionare în gol, transformatorul se poate examina ca
consumator cu caracter aproape inductiv ce înrăutăţeşte factorul de putere al
reţelei. Datorită factorului de putere cosj10 redus şi curentului mic la
funcţionarea în gol I10 , puterea activă P10=U1I10 cosj10 consumată de
transformator în acest regim este mică. Deoarece în regimul de funcţionare în
gol transformatorul nu cedează energie către consumatori (I2=0), rezultă că
puterea activă P10 absorbită din reţea se pierde în transformator, adică P10
reprezintă pierderile de putere activă din transformator la funcţionarea în gol.
3.3.2. Regimul de funcţionare în sarcină al transformatorului electric

Atunci când la bornele înfăşurării secundare a transformatorului se conectează

consumatorul ZS, prin acesta trece curentul i2, care este defazat faţă de tensiunea
secundară u2 cu unghiul j2 (fig.3.8).
Se consideră în atenţia noastră procesul trecerii transformatorului electric de
la funcţionarea în gol la regimul de funcţionare în sarcină. Atunci când
transformatorul este în regim de funcţionare în gol, i 2=0 şi cu aproximaţia
155
cunoscută se poate admite că tensiunea u1 este echilibrată în întregime de t.e.m.
e1, adică U1 �-E1 .
La conectarea consumatorului ZS, prin înfăşurarea secundară a
transformatorului trece curentul i2, ce crează t.m.m. w2i2 care potrivit
principiului lui Lentz exercită acţiune magnetică de sens invers. T.m.m w 2i2
tinde să creeze în miezul magnetic fluxul magnetic de inducţie mutuală, orientat
în sens invers faţă de fluxul magnetic de bază F 0 , excitat de curentul i10.
Ca efect al acţiunii magnetice inverse, în primul moment al funcţionării
transformatorului în sarcină, fluxul magnetic de bază F 0 se reduce. Datorită
acestei reduceri a fluxului F 0 , se reduce şi t.e.m. indusă e 1. Deoarece tensiunea
de alimentare U1=const., atunci U1 > E1 . Din acest motiv, curentul din
înfăşurarea primară creşte de la i10 la i1>i10.

fig.3.8. Schema de principiu a transformatorului electric în regim de funcţionare în sarcină

Curentul i1 crează t.m.m., w1i1, ce compensează acţiunea magnetică inversă a

t.m.m. w2i2 din înfăşurarea secundară. Prin urmare, în regimul de funcţionare în
sarcină al transformatorului, fiecare variaţie a curentului secundar i 2 determină
în mod corespunzător variaţia curentului primar i1.
Dacă se admite, că în regim de sarcină U1 �-E1 , adică neglijând căderile
activă şi reactivă de tensiune pe rezistenţa şi reactanţa înfăşurării primare, la
trecerea din regimul de funcţionare în gol în regimul de funcţionare în
sarcină a transformatorului, curentul din înfăşurarea primară creşte în aşa
măsură, încât să compenseze în întregime acţiunea magnetică inversă a
înfăşurării secundare.
Totodată, fluxul magnetic F 0 se restabileşte la mărimea pe care a avut-o în
regim de funcţionare în gol, adică F 0m =const. În acest caz, rezultă egalitatea
dintre t.m.m. w1i10 ce crează fluxul F 0 din regimul de funcţionare în gol şi
156
t.m.m. rezultantă a înfăşurărilor primară şi secundară w1i1+w2i2, ce crează
acelaşi flux magnetic F 0 din regimul de funcţionare în sarcină:

w1i10= w1i1+ w2i2 (3.16)

Dacă se utilizează metoda simbolică, ecuaţia (3.16) capătă forma:
w1 I10 = w1 I1 + w 2 I 2 (3.17)
Ecuaţia (3.17) este ecuaţia t.m.m. în regimul de funcţionare în sarcină a
transformatorului. După rezolvarea ei în raport cu curentul I1 se obţine:

� w2 �
I1 = I10 + �- I2
� (3.18)
w
� 1�

Din expresia (3.18) rezultă că la sarcină, curentul I1 convenţional se poate

descompune în două componente:
 o componentă I10 independentă de sarcină, este egală cu curentul la
funcţionarea în gol şi excită fluxul magnetic de bază F 0 ;
�w �
 a doua componentă �- 2 I2 �depinde de sarcină şi învinge reacţia
� w1 �
magnetică a curentului I2. Această componentă este, curentul secundar
raportat şi se notează cu I'2 . În acest caz, ecuaţia (3.18) capătă forma:

I1 = I10 + (- I2 )� (3.19)

În regim de funcţionare în sarcină, curentul prin înfăşurarea primară este

I1>I10, datorită căruia fluxul F s1 creşte, încât la sarcină nominală el este în jur
de 5% din fluxul magnetic de bază. Aceasta conduce la creşterea şi a t.e.m. de
dispersie E s1 indusă de el. Se amplifică şi căderea de tensiune R 1I1 . În acest
caz, pentru înfăşurarea primară a transformatorului în regim de sarcină, este în
vigoare egalitatea:
U1 = E1 + R 1 I1 + jX s1 I1 (3.20)

Deoarece U1 =const., creşterea căderilor de tensiune R1 I1 şi jX s1 I1 în regim

de sarcină, demonstrează reducerea t.e.m. E1 , respectiv a fluxului F 0 . Mai
amănunţit, analiza arată că contrar creşterii acestor căderi de tensiune la sarcină,
ele rămân sensibil mai mici decât E1 . În consecinţă, cu aproximările cunoscute
se poate admite că la variaţia sarcinii, fluxul F 0 rămâne constant. În acest caz,
ecuaţia (3.19) are caracter aproximativ, adică:

157
 I1 @ I10 + (-I2 )�

În baza ecuaţiilor (3.17) şi (3.19) se construiesc diagramele fazoriale ale

t.m.m. şi curenţilor transformatorului (fig.3.9 a, b). Fazorul curentului I1 se
obţine dacă la fazorul curentului la funcţionarea în gol I 10 se adaugă cu semn
schimbat fazorul curentului secundar raportat I�2.
Până aici s-a examinat reacţia magnetică a înfăşurării secundare în regim de
sarcină, adică influenţa acelei părţi a fluxului magnetic, ce se închide prin
circuitul magnetic și este creată de înfășurarea secundară la trecerea prin aceasta
a curentului I2. Cealaltă parte a fluxului creat de înfăşurarea secundară, se
închide prin aer şi se numeşte fluxul de dispersie F s2 .

fig.3.9. a, b. Diagramele fazoriale ale t.m.m.în sarcină şi curenţilor transformatorului

El intersectează numai înfăşurarea secundară şi induce în ea t.e.m. de

dispersie E s2 . Şi aici ca şi la examinarea înfăşurării primare se poate admite că
fluxul F s2 nu există, iar în locul acestuia în circuitul înfăşurării secundare este
conectată în serie bobina cu inductivitatea Ls2 , în care apare căderea inductivă
de tensiune - j � X s2 �I 2 egală ca mărime şi de sens opus t.e.m. E s2 , adică
E s2 = - j �
X s2 � I 2 . Prin Xs2 = w� Ls 2 se notează reactanţa inductivă de
dispersie a înfăşurării secundare.
Pe lângă reactanţa inductivă, înfăşurarea secundară are şi rezistenţa R 2. În
acest caz, impedanţa totală complexă a înfăşurării secundare este
Z2 = R 2 + j �X s2 . Dacă se cunoaşte rezistenţa şi reactanţa inductivă se poate
stabili schema echivalentă a înfăşurării secundare a transformatorului în sarcină
fig.3.10.

158
 fig.3.10. Schema echivalentă a înfăşurării secundare a transformatorului în sarcină

Potrivit legii a II-a lui Kirchhoff pentru valorile momentane ale t.e.m. şi
căderilor de tensiune din schema echivalentă (fig.3.10) se stabileşte ecuaţia:
e2 + es2 = u 2 + R 2i 2 (3.21)
Ecuaţia (3.21) în formă complexă capătă forma:
E 2 + Es2 = U 2 + R 2 I2 (3.22)

După substituirea în ecuaţia (3.22) a E s2 = - jX s2 I2 şi a rezolvării în raport

cu E 2 se obţine:

E 2 = U 2 + R 2 I 2 + jX s2 I2 = U 2 + I 2 ( R 2 + jX s2 ) = U 2 + Z2 I 2 (3.23)

Ecuaţia (3.23) caracterizează starea electrică a înfăşurării secundare a

transformatorului în regim de sarcină. Dacă se au în vedere ecuaţiile (3.19),
(3.20) şi (3.23) ce constituie ecuaţiile de funcţionare în sarcină a
transformatorului electric monofazat, scrise în formă complexă (toate mărimile
electrice şi magnetice fiind considerate sinusoidale) se poate construi diagrama
fazorială a transformatorului în regim de sarcină. În fig.3.11 se prezintă această
diagramă pentru sarcină cu caracter inductiv.

159
 fig.3.11. Diagrama fazorială a transformatorului în regim de sarcină cu caracter inductiv

Construcţia diagramei începe de la fazorul tensiunii secundare U 2 . Defazat

faţă de fazorul U 2 cu unghiul j2 se construiesc fazorii curenţilor I 2 şi
w2
I�2 = ·I 2 . În fază cu curentul I2 este fluxul de dispersie F s2 al înfăşurării
w1
secundare. La 90° în urma fazorului fluxului F s2 se construieşte fazorul t.e.m.
E s2 .
În acord cu ecuaţia (3.23), pentru obţinerea fazorului t.e.m. E 2 , la fazorul
tensiunii secundare U2 se adaugă fazorii căderilor de tensiune R 2I2 şi Xs2 I2
(adică fazorul căderii de tensiune Z2I2 ). Unghiul dintre fazorii curentului I2 şi
t.e.m. E 2 se notează cu y 2 .
Sensul fazorului t.e.m. E1 coincide cu acela al fazorului t.e.m. E2. Diferenţa
dintre mărimile celor doi fazori depinde de numerele de spire ale înfăşurărilor
primară şi secundară ale transformatorului. Cu 90 ° înaintea fazorilor t.e.m. E1 şi
E2 se construieşte fazorul fluxului magnetic F 0 . Datorită pierderilor în miezul
magnetic, fazorul curentului I10 este defazat înaintea fazorului fluxului F 0 cu
unghiul a .
În acord cu ecuaţia (3.19) fazorul curentului I 1 se obţine dacă se însumează
fazorul curentului I10 cu fazorul construit în sens invers ce reprezintă curentul

160
 w2
2 =
I� ·I 2 . În fază cu curentul I1 este fluxul F s1 . Cu 90° în urma lui este
w1
defazată t.e.m. E s1 . Pentru obţinerea fazorului tensiunii U 1, este necesară
continuarea construcţiei ce reprezintă soluţia grafică a ecuaţiei (3.20). În acest
scop, fazorul t.e.m. E1 se trasează în sens invers şi lui i se adaugă fazorii
căderilor de tensiune R 1I1 şi Xs1I1 (adică căderea de tensiune Z1I1 ).
Unghiul dintre fazorii curentului I1 şi t.e.m. -E1 se notează cu y1 , iar unghiul
dintre fazorii curentului I1 şi tensiunii U1 cu j1 . Sarcina transformatorului are
un caracter inductiv. Puterea activă consumată de transformator este P 1=U1I1cos
j1 , iar puterea activă cedată consumatorului este P 2=U2I2cos j2 . Diferenţa de
fază j1 pentru cazul examinat al sarcinii cu caracter inductiv este mai mare
decât j2 datorită influenţei curentului la funcţionarea în gol, care are un
caracter aproape pur inductiv.
Diagrama fazorială oferă o imagine clară pentru rapoartele amplitudinilor şi
fazelor mărimilor ce caracterizează procesele din transformator. Construcţia
diagramelor fazoriale la sarcină activă şi capacitivă se realizează analog celei la
sarcină inductivă. Regimul de funcţionare în sarcină este regimul de lucru
obişnuit pentru transformator şi în cadrul acestuia se cedează energia cu
parametrii transformaţi către consumatori.

3.3.3. Regimul de funcţionare în scurtcircuit al transformatorului electric

La reducerea impedanţei de sarcină ZS, conectată la bornele înfăşurării

secundare ale transformatorului (fig.3.8), curentul i2 creşte. În cazul limită când
ZS=0, bornele înfăşurării secundare ale transformatorului se conectează în
scurtcircuit, iar U2=0. Acest regim de funcţionare al transformatorului se
numeşte regim de scurtcircuit și dacă înfăşurarea primară este alimentată la
tensiunea nominală U1n, curentul ce trece prin ea la scurtcircuit I1k este de 10-20
ori mai mare decât curentul nominal I1n al transformatorului.
Dacă se porneşte de la ecuaţia (3.23), ce caracterizează starea electrică a
înfăşurării secundare a transformatorului în regim de sarcină, pentru regimul de
scurtcircuit, în care U2=0 se obţine:
E 2 = I2k ( R 2 + jX s2 ) = Z2 I2k

de unde:
E2
I 2k =
Z2

161
 Deoarece Z2 = R 22 + X s2
2 are valoare relativ mică, valoarea efectivă a
E2
curentului secundar în regimul de scurtcircuit I2k = este foarte
R 22 + X s
2
2
mare. În acest caz, curentul la funcţionarea în gol I 10 se poate neglija adică se
admite I10 �0 , motiv pentru care din ecuaţia (3.17) rezultă:
w1I1k �- w 2I2k (3.24)

În consecinţă, curentul I1k ce trece prin înfăşurarea primară se consumă în

întregime pentru învingerea reacţiei magnetice a curentului I2k. Creşterea
sensibilă a curenţilor în regim de scurtcircuit determină creşterea de mai multe
ori a fluxurilor de dispersie, adică cresc căderile de tensiune în reactanţele de
dispersie. De mai multe ori cresc şi căderile de tensiune pe rezistenţele
înfășurărilor transformatorului. În acest caz, o parte importantă a tensiunii
primare U1 se echilibrează (vezi ecuaţia 3.20) cu căderile de tensiune R 1I1k şi
Xs1I1k , care conduce la reducerea t.e.m. E1. Reducerea t.e.m. E1 în regim de
scurtcircuit este urmare a reducerii mărimii fluxului magnetic de bază la
valoarea Fk << F 0 .
Trecerea curenţilor mari în regimul de scurtcircuit determină încălzirea
inadmisibilă a înfăşurărilor transformatorului care provoacă deteriorarea
izolaţiei lor. Datorită interacţiunii acestor curenţi se generează forţe
electrodinamice considerabile,sub acţiunea cărora, înfăşurările transformatorului
se pot distruge. Iată de ce regimul de scurtcircuit la tensiune nominală la bornele
înfăşurării primare este periculos pentru transformator şi la apariţia lui
transformatorul trebuie neapărat decuplat de la reţeaua de alimentare.
În scopul studiului fenomenelor din transformator în regimul de funcţionare
în scurtcircuit, fără ca el să fie periculos, în practică adesea se efectuează
încercarea de laborator la scurtcircuit (cu tensiune de alimentare redusă), ce se
studiază în cele următoare. Din ecuaţia (3.24) rezultă:
I w 1 I
- 1k � 2 = sau I1k = - 2k (3.25)
I 2k w1 k k
unde:
w1
k= - raportul de transformare al transformatorului.
w2
Egalitatea (3.25) indică faptul, că cei doi curenţi sunt în opoziţie de fază şi
transformatoarele în regim de scurtcircuit se pot utiliza pentru transformarea în
raport relativ exact a curenţilor cu valori efective mari în curenţi cu valori
efective mici, necesare la măsurări cu aparate obişnuite. Transformatoarele

162
special realizate în acest scop, al căror regim nominal de funcţionare este cel de
scurtcircuit sunt numite transformatoare de măsură a curenţilor.
Pe lângă aceasta, în scopul măsurărilor electrice, foarte adesea în practică, pe
lângă transformatoarele de măsură a curenţilor în circuitele cu curenţi mari se
includ diferite protecţii sau echipamente de protecţie.
Particularitatea caracteristică a transformatoarelor de măsură a curenţilor este
aceea că datorită acţiunii puternic demagnetizante a înfăşurărilor secundare, ele
funcţionează cu flux magnetic relativ redus. Spre deosebire de transformatoarele
obişnuite, aici mărimea curentului primar se stabileşte de consumatori şi practic
nu depinde de curentul secundar de măsurat. Iată de ce, în procesul de
funcţionare al transformatorului de curent, dacă se întrerupe circuitul înfăşurării
lui secundare, curentul primar ce îşi păstrează mărimea, devine complet
magnetizant. Aceasta conduce la creşterea sensibilă a fluxului magnetic şi a
t.e.m. induse de el.
Astfel, tensiunea la bornele înfăşurării secundare atinge valori sensibile,
periculoase pentru personalul de exploatare. Creşterea fluxului magnetic
determină încălzirea rapidă a miezului magnetic şi distrugerea izolaţiei
înfăşurărilor transformatorului. Din acest motiv, în circuitul înfăşurării
secundare al transformatorului de curent nu se introduc siguranţe, iar înfăşurarea
se protejează prin punere la pământ.

3.4. Raportarea secundarului la primar - schema echivalentă

La transformatoarele reale, obişnuit numărul de spire al înfăşurării primare w 1
este diferit de numărul de spire al înfăşurării secundare w 2. Din acest motiv,
t.e.m. induse în cele două înfăşurări sunt diferite ca mărime, curenţii ce trec prin
acestea sunt diferiţi, rezistenţele şi reactanţele de asemenea se deosebesc.
Aceasta îngreunează compararea cantitativă a mărimilor celor două înfăşurări.
Iată de ce, în studiile teoretice obişnuit se raportează mărimile înfăşurării
secundare la cele ale înfăşurării primare. Astfel, transformatorul real cu numere
diferite de spire (w1 �w2) se înlocuieşte cu un transformator echivalent cu
acelaşi număr de spire la cele două înfăşurări. Acest transformator este numit
raportat, la care se admite că înfăşurarea secundară a transformatorului real
este înlocuită cu una fictivă ce are w2=w1 spire.
Astfel, valorile reale ale mărimilor secundare se substituie cu valorile lor
strict determinate ce corespund mărimilor raportate, mărimile primare rămânând
neschimbate. Se admite că mărimile raportate se notează cu indicele prim „.� ”.
În înfăşurarea secundară a transformatorului real cu w2 spire se induce t.e.m.
2 = w1 spire se
E2, iar înfăşurarea secundară a transformatorului raportat cu w�
induce t.e.m.:
163
 w�
2 � w
2 =
E� E2 = 1 �
E 2 = E1
w2 w2

T.e.m. E�
2 este numită t.e.m. secundară raportată. Deoarece la transformatorul
raportat t.e.m. indusă în înfăşurarea secundară este egală cu aceea din
înfăşurarea primară ( E�
2 =E1), raportul de transformare este egal cu unitatea.
Pentru ca înfăşurarea secundară fictivă să fie echivalentă cu cea reală, este
necesar ca t.m.m. a celor două înfăşurări să fie aceleaşi, adică solenaţiile create
de cele două înfăşurări, trebuie să fie egale:

w1 �2 = w2 �
I� I2 (3.26)

Din egalitatea (3.26) se determină valoarea curentului secundar raportat:

w2 1
2 =
I� I2 = ·I2
�
w1 k

Expresia mărimii curentului secundar raportat coincide cu expresia celei de-a

doua componente a curentului primar al transformatorului în regim de sarcină.
Pentru echivalare, este necesar ca pierderile prin efect Joule în înfăşurările
secundare reală şi fictivă să fie aceleaşi, adică:
2
R�2 � 2 = R2 �
I� I 22 (3.27)

Din egalitatea (3.27) se determină valoarea rezistenţei active raportate a

înfăşurării secundare:
2 2
�I � �w �
R�=
2 �
2 � 2 � 1 �·R 2 = k 2·R 2
·R =
�I�� �w �
�2 � � 2�
La raportarea mărimilor înfăşurării secundare la primar este necesar a se
păstra raportul din rezistenţele şi reactanţele secundare ale transformatoarelor
real şi raportat, adică:

R�
2 R2
= (3.28)
X�
s2 Xs 2

Din relaţia (3.28) se determină mărimea reactanţei de dispersie raportată:

2
�w1 � 2
s 2 = � �·Xs 2 = k ·Xs 2
X�
�w 2 �

164
 Analog se raportează şi mărimile sarcinii, cuplate la ieşirile înfăşurării
secundare a transformatorului. În fig.3.12 se prezintă diagrama fazorială a
transformatorului raportat cu sarcină inductivă. Ea se construieşte analog cu
aceea a transformatorului real încât ecuaţiile transformatorului raportat capătă
următoarea formă:
U1 = R1 I1 + jX1σ I1 - E1
- U� � � �
2 = R�
2 I 2 + jX�
2σ I 2 - E 2
w1 I10 = w1 I1 + w 2 I�
2 (3.29)
E1 = E�
2
U� ��
2 = Z 2I 2

Pentru simplitatea diagramei nu sunt reprezentate fluxurile de dispersie F s1

şi F s 2 şi t.e.m. induse de acestea. Diagrama fazorială a transformatorului
raportat se deosebeşte de a celui real numai prin aceea că E� 2 =E1. Aceasta
permite alegerea de scări identice pentru cele două înfăşurări, care uşurează
compararea lor.
În fig.3.13 se prezintă schemele echivalente ale înfăşurărilor primară şi
secundară ale transformatorului raportat. Cele două înfăşurări sunt cuplate
inductiv prin fluxul F 0 . Raportarea mărimilor înfăşurării secundare la primar,
adică substituţia echivalentă a transformatorului real cu cel echivalent, a permis
ca această legătură inductivă dintre înfăşurări să fie înlocuită cu legătura
electrică (galvanică) şi a se stabili schema echivalentă a transformatorului.

165
 fig.3.12. Diagrama fazorială a transformatorului raportat cu sarcină inductivă

fig.3.13. Schemele echivalente ale înfăşurărilor primară respectiv secundară ale

transformatorului raportat

Deoarece, cele două înfăşurări ale transformatorului sunt izolate una faţă de
alta, regimul fiecăreia dintre ele nu se schimbă, dacă se unesc electric două
puncte ale lor, ex. punctele 2 şi 4. Prin aceasta se egalizează numai potenţialele
acestor puncte. Totodată, din egalitatea E� 2 =E1 rezultă că, în fiecare moment
punctele 1 şi 3 au potenţiale identice, care permit ca şi ele să fie conectate
electric. Simultan cu aceasta, părţile celor două înfăşurări dintre punctele 1, 2 şi
dintre punctele 3, 4 se pot uni într-o porţiune comună celor două circuite. Astfel,

166
legătura inductivă dintre înfăşurări se substituie cu cea electrică, obţinându-se
astfel schema echivalentă în T a transformatorului (fig.3.14).

fig.3.14. Schema echivalentă în T a transformatorului

Această schemă trebuie să îndeplinească toate ecuaţiile pentru t.e.m. şi

curenţii transformatorului. Deoarece I1 @ I10 + (-I'2 ) , din prima lege a lui
Kirchhoff se observă, că prin porţiunea comună celor două circuite trece
curentul de funcţionare în gol I10. În regimul de funcţionare în gol,
transformatorul consumă:
 puterea activă P10, pentru acoperirea pierderilor datorate curenţilor
turbionari şi fenomenului de histerezis din miezul magnetic;
 puterea reactivă pentru crearea fluxului magnetic F 0 .
Iată de ce latura circuitului, prin care trece curentul I 10, trebuie să conţină
2 şi reactanţa X , în care se consumă corespunzător
rezistenţa R 0 = P10 / I10 0
puterile activă şi reactivă, egale cu acelea consumate de transformator la funcţio-
narea în gol. Impedanţa complexă a laturii comune este Z0 = R 0 + jX 0 .
R0
Totodată, trebuie a se îndeplini condiţia tga = , unde a este unghiul de
X0
defazaj dintre curentul I10 şi fluxul F 0 . Pe baza acestor considerente, schema
echivalentă a transformatorului (fig.3.14) conţine trei laturi:
 primară cu impedanţa proprie: Z1 = R 1 + jX s1 parcursă de curentul I1;
 de magnetizare cu impedența Z0 = R 0 + jX 0 străbătută de curentul I10;
 secundară cu două impedanţe: proprie Z� 2 = R�2 + j�X�s2 şi de sarcină
Z�S = R�s + j�X�ss parcurse de curentul - I�
2 .
Semnul minus din faţa curentului secundar raportat înseamnă că t.m.m. a
înfăşurării secundare a transformatorului este opusă t.m.m. a înfăşurării primare.
Toţi parametrii schemei echivalente cu excepţia lui Z� S sunt constanţi pentru
transformatorul dat şi după cum se va vedea din cele următoare, ei se pot
determina din încercările de funcţionare în gol şi la scurtcircuit. Schema

167
echivalentă oferă posibilitatea de studiu a transformatorului în toate regimurile
de funcţionare. Pentru diferite valori ale lui Z� S se determină toţi curenţii,
tensiunile şi diferenţele de fază, această determinare reduceându-se la studiul
circuitului de c.a. Spre exemplu, la Z�S � �, curentul I� 2 = 0 şi I1 = I10 , aceasta
înseamnă că se obţine posibilitatea de studiu a transformatorului la funcţionarea
în gol.
�
Pentru Z� S = 0 se obţine U 2 = 0 , adică se poate studia transformatorul în
regim de scurtcircuit. Astfel, la variaţia sarcinii Z� S de la zero la infinit este
posibil studiul transformatorului în toate regimurile lui de funcţionare.
Schema echivalentă permite construcţia modelului transformatorului, când
studiul modelului este identic cu studiul transformatorului real. Pe baza schemei
echivalente se poate construi diagrama fazorială. În fig.3.15 este prezentată
diagrama fazorială a schemei echivalente pentru sarcină cu caracter inductiv.
Construcţia ei începe de la fazorii tensiunii secundare raportate - U� 2 şi
X�
S
curentului secundar raportat - I�
2 , între care există defazajul j 2 = arctg .
R�
S
jX 1I1
σ

R1I1
U1 jXʹ 2Iʹ2
σ

-Rʹ2Iʹ2

-Uʹ2
U0=-E1=-Eʹ2
-Iʹ2 I1
φ2

I10
90o-α Φ0
α
fig.3.15. Diagrama fazorială a transformatorului pentru sarcină cu caracter inductiv.

În continuare, se adaugă fazorului tensiunii - U�

2 , fazorii căderilor de tensiune
activă -R � I�
2 �2 şi reactivă - j�
X� I�
s2 �2, rezultând fazorul tensiunii
U 0 = E1 = - E � a
2 . Cu unghiul (90° - ) în urmă faţă de fazorul tensiunii U 0 se
construieşte fazorul curentului I10 . Suma fazorilor curenţilor I10 şi - I� 2

168
determină curentul I1 . Sensul obţinut pentru fazorul I1 determină în continuare
sensurile fazorilor căderilor de tensiune R 1 I1 şi j �
X s1 �I1 , care însumaţi cu
fazorul tensiunii U0 , stabileşte mărimea şi sensul fazorului tensiunii primare
U1 .

fig.3.16. Schema echivalentă simplificată a transformatorului

fig.3.17. Diagrama fazorială corespunzătoare schemei echivalente simplificate a

transformatorului

Dacă se are în vedere că, curentul I10 este (3÷10)% din curentul nominal
primar I1n al transformatorului, în studiul regimurilor de sarcină se admite că
I10 �0 . Astfel, I1 �-I�
2 , ceea ce permite simplificarea schemei echivalente a
transformatorului dacă se înlătură circuitul de magnetizare cu parametrii R 0 şi
X0. Se obţine schema echivalentă simplificată (Kapp) indicată în fig.3.16, unde
R k = R1 + R�2 şi Xk = X� s1 + X�s2 . În consecinţă, transformatorul poate fi
examinat ca o impedanţă Zk = R k + j �
Xk , determinată de rezistenţele active şi
169
de reactanţele inductive ale înfăşurărilor prin care trece curentul I1 �- I�
2 . În
fig.3.17 se prezintă diagrama fazorială pentru schema echivalentă simplificată
(Kapp).
3.5. Caracteristicile de lucru ale transformatorului

Caracteristicile de lucru ale transformatorului reprezintă dependenţele

tensiunii secundare U2, factorului de putere cos j1 şi randamentului h în funcţie
de curentul de sarcină I2 la U1=const., cos j2 =const. şi f=const.
Dependenţa U2=f(I2) sau U� 2 = f (I�2 ) este numită caracteristica externă a
transformatorului. Specificul caracteristicii externe este direct legat de căderea şi
pierderea de tensiune în înfăşurările transformatorului.
Din schema echivalentă simplificată rezultă, că transformatorul poate fi
examinat ca o impedanţă Zk = R k + jXk şi la trecerea prin ea a curentului
I1 �-I� 2 rezultă, căderea de tensiune D U = Zk ·Ik . Din diagrama fazorială
simplificată corespunzătoare schemei echivalente simplificate se observă că
această cădere de tensiune din înfăşurările transformatorului reprezintă diferenţa
geometrică dintre tensiunile primară şi secundară, adică D U = Zk ·Ik = U1 - U 2 .
În fig.3.18 şi fig.3.19 sunt prezentate diagramele fazoriale pentru U1 =const.,
construite pe baza schemei echivalente simplificate a transformatorului
corespunzătoare sarcinii cu caracter inductiv şi capacitiv.
Din digramele fazoriale se observă faptul, că această cădere de tensiune la
aceeaşi valoare a curentului - I�2 depinde de caracterul sarcinii, deoarece la U1
R I
=const., se modifică valoarea lui U� � k1
2 . La sarcină inductivă U 2 se reduce, iar la
jX I
sarcină capacitivă U�2 creşte.
k 1
-Uʹ
2
De reducerea tensiunii este legată direct şi variația Z I de tensiune în
k 1
transformator, care reprezintă diferenţa aritmetică dintre U1 şi U� 2 . Din
U
1
diagrama fazorială (fig.3.20) se observă că variația (pierderea) de tensiune DU
este aproximativ egală cu lungimea segmentului ac = ab + bc .

I
1
=-Iʹ2
φ
2

170
 fig.3.18. Diagrama fazorială pentru
U1=const., construită pe baza schemei
echivalente simplificate a
transformatorului corespunzătoare
sarcinii cu caracter inductiv
fig.3.19. Diagrama fazorială pentru
U1=const., construite pe baza
schemei echivalente simplificate a
transformatorului corespunzătoare
sarcinii cu caracter capacitiv

Deoarece ab = R k I1 cos j2 şi bc = Xk I1 sin j2 , atunci căderea de tensiune

este DU = I1 (R k cos j2 + Xk sin j2 ) . Ea depinde de mărimea curentului I1 ,
rezistenței R k , reactanței Xk , şi de diferenţa de fază dintre U� şi I�
2 2.
La transformatoarele de puteri mici, rezistenţele active ale transformatorului
sunt în medie de 3 ori mai mici decât reactanţele, iar la transformatoarele de
putere – până la 20 ori mai mici. În consecinţă, la acelaşi curent I1 , cu cât cos j2
este mai mic, cu atât pierderea de tensiune este mai mare.
Din expresia pentru DU şi din diagramele fazoriale prezentate în fig.3.18 şi
fig.3.19 rezultă că, la caracter inductiv al sarcinii U�
2 < U1 , iar la sarcină capa-
citivă U� �
2 > U1 . În consecinţă, chiar şi la U1=const., tensiunea U 2 depinde de
mărimea şi caracterul sarcinii.
În fig.3.21 se prezintă forma caracteristicilor externe ale transformatorului la
diferite valori ale cos j2 (caracter diferit al sarcinii). Obişnuit la sarcină
nominală a transformatorului, pierderea de tensiune este de 4% până la 10% din
tensiunea nominală.
Consumatorii de energie electrică se construiesc aşa încât, la funcţionarea
nominală la bornele lor trebuie primită tensiune de mărime stabilită, adică
independent de variaţia tensiunii primare şi de căderea de tensiune în
transformator, pentru consumatori trebuie asigurată tensiunea nominală. În acest
sens cu regulatoare speciale se modifică numărul de spire la una din înfăşurări,
adică se modifică în limite cunoscute coeficientul de transformare al
171
transformatorului. Obişnuit, regulatorul (comutatorul de prize) se plasează în
înfăşurarea cu curent mai mic (fig.3.22).

fig.3.20. Explicativă privind fig.3.21. Caracteristicile externe

calculul căderii de tensiune ale transformatorului electric
DU a transformatorului

fig.3.22. Transformator electric monofazat cu fig.3.23. Dependenţa cos j1 = f (I 2 )

comutator de prize în înfăşurarea primară pentru transformator

Cu creşterea numărului de spire în înfăşurarea primară, tensiunea secundară

se reduce, iar la creşterea numărului de spire în înfăşurarea secundară, tensiunea
w2
secundară creşte, U 2 = ·U1 . Tensiunea se reglează obişnuit la sarcină
w1
decuplată dar există şi comutatoare ce permit reglarea tensiunii secundare, fără
decuplarea sarcinii.
În procesul de funcţionare transformatoarele consumă atât energie activă, dar
şi energie reactivă. La funcţionarea în gol, partea de bază a energiei, ce

172
alimentează transformatorul este reactivă şi se consumă pentru crearea câmpului
magnetic. Energia activă consumată este mică şi ea acoperă pierderile la
funcţionarea în gol. Iată de ce, la transformatorul neîncărcat, factorul de putere
cos j1 este redus.
La creşterea sarcinii, creşte energia activă şi întrucât energia reactivă practic
rămâne neschimbată (fluxul magnetic F 0 rămâne practic constant la variaţia
sarcinii), factorul de putere creşte. Prin urmare, pentru ca transformatorul să
funcţioneze cu factor de putere cosj1 bun, este necesar ca el să funcţioneze la
sarcină apropiată de cea nominală. Dependenţa cos j1 = f (I 2 ) se reprezintă în
fig.3.23.
Randamentul h la transformatorul dat depinde de pierderile de putere activă,
ce apar în procesul lui de funcţionare. Pierderile sunt de două feluri: pierderi în
miezul magnetic pFe şi pierderi în înfăşurări sau pierderi în cupru pCu.
Pierderile în miezul magnetic reprezintă pierderile datorate curenţilor
turbionari şi ciclului histerezis de magnetizare, deoarece în miezul magnetic al
transformatorului există variaţia sinusoidală a fluxului magnetic. Aceste pierderi,
2
la f=const. depind de puterea a doua a inducţiei magnetice, adică pFe �f·Bm şi
deci şi de puterea doua a fluxului magnetic F 0 .
Deoarece F 0 �const. , la variaţia sarcinii, pierderile în miezul magnetic
rămân de asemenea constante, adică pFe=const. Pentru reducerea lor, circuitului
magnetic al transformatoarelor se realizează din tablă specială de oţel
electrotehnic cu pierderi specifice mici.
Pierderile în cupru pCu apar în înfăşurările primare şi secundare ale
I12 + R 2 �
transformatorului, și au expresia: pCu = R1 � I 22 = R 1 �
I12 + R �
2�
2
I�
2 . Dacă
se neglijează curentul la funcţionarea în gol I10, care la sarcină mare este în
limitele admisibile, I1 �- I�2 . În acest caz, pCu = (R 1 + R �2 )� I12 =
I12 = R k �
2
I�
Rk �2 , adică pierderile din cupru sunt proporţionale cu pătratul curentului.
Aşadar, aceste pierderi spre deosebire de p Fe sunt variabile. Randamentul
transformatorului se determină ca raport între puterea de ieşire P 2=U2∙I2∙cos j2
şi puterea de intrare P1=U1∙I1∙cos j1 ,
P P2
h= 2 =
P1 P2 + pFe + pCu

În fig.3.24 se prezintă dependenţele pFe, pCu şi h =f(I2). Şi la transformatoare

se poate arăta că ele funcţionează cu η maxim, când pierderile variabile se
echilibrează cu cele constante. Obişnuit, aceasta se obţine când transformatorul

173
este încărcat la (0,5÷0,7)I2n. Randamentul transformatoarelor moderne este mult
mai mare şi atinge 0,8÷0,99.

fig.3.24. Dependenţele pFe, pCu şi h = f (I 2 ) ale transformatorului

3.6. Încercările de funcţionare în gol şi în scurtcircuit

Pentru determinarea experimentală a pierderilor de putere activă într-un

transformator se execută încercările de funcţionare în gol şi în scurtcircuit. Din
aceste încercări se determină şi parametrii necesari pentru stabilirea schemei
echivalente a transformatorului.
Pierderile de putere activă în transformator sunt de două forme: pierderi în
fierul magnetic pFe şi pierderi în cuprul înfăşurărilor pCu. Şi a doua formă de
pierderi se datorează transformării energiei electrice în căldură. Pierderile în fier,
reprezintă suma pierderilor prin curenţi turbionari şi histerezis magnetic, la
frecvenţă dată f şi sunt proporţionale cu pătratul fluxului magnetic.
Pierderile în cupru pCu, reprezintă suma pierderilor în cuprul înfăşurării
primare pCu1 şi în cuprul înfăşurării secundare pCu2, şi sunt proporţionale cu
pătratul curenţilor ce trec prin înfăşurări. Pentru determinarea pe cale
experimentală a celor două forme de pierderi, este necesar a se îndeplini
următoarele condiţii:
a) la efectuarea încercărilor transformatorul nu trebuie să debiteze putere
consumatorilor, adică puterea absorbită de înfăşurarea lui primară,
trebuie să echilibreze numai pierderile din transformator;
b) montajul experimental este astfel încât una din cele două forme de
pierderi să fie de valoare mică, încât aceasta se poate neglija.
La încercarea de funcţionare în gol, înfăşurarea secundară a
transformatorului este deschisă şi nu cedează putere la consumatori. Puterea
consumată acoperă numai pierderile din transformator. Deoarece I 2=0, pierderile
din înfăşurarea secundară sunt nule. În acest caz, pierderile în regimul de

174
funcţionare de gol p10 sunt determinate de pierderile în fier pFe şi de pierderile în
2
cuprul înfăşurării primare pCu1, adică P10 = pFe + pCu1 unde pCu1 = R 1 � I10 .
Deoarece curentul la funcţionarea în gol I10 este foarte mic, pCu1 �0 , de unde
P10 �pFe , adică în regimul de funcţionare în gol, se pot determina pe cale
experimentală, pierderile în fier. În acest scop se realizează schema din
fig.3.25.

fig.3.25. Schema de montaj pentru încercarea la funcţionarea în gol.

La tensiune nominală primară U1n se măsoară tensiunea U20 la bornele

înfăşurării secundare, curentul I10n şi puterea consumată P10. Potrivit indicaţiei
wattmetrului se stabileşte mărimea pierderilor în fierul magnetic al transforma-
U1n
torului. Astfel, se determină raportul de transformare k = şi curentul
U 20
raportat la funcţionarea în gol ca raport între curentul nominal la gol şi curentul
nominal al înfăşurării primare I1n, adică:
I
i10 % = 10n 100%
I1n

unde: curentul nominal la funcţionarea în gol I10n, este acel curent ce trece prin
înfăşurarea primară a transformatorului funcţionând în gol, primarul fiind
alimentat cu tensiunea nominală U1n. Din măsurătorile acestei încercări se
determină şi unii parametrii ai schemei echivalente a transformatorului:
U1n P
Z0 = ; R 0 = 10 ; X0 = Z02 - R 02
I10n 2
I10n

La încercarea de funcţionare în scurtcircuit, bornele înfăşurării secundare

ale transformatorului se leagă în scurtcircuit, încât U2=0. Prin urmare
transformatorul nu cedează putere la consumatori. Dacă în acest regim,
înfăşurării primare i se aplică tensiunea nominală U 1n, prin înfăşurările

175
transformatorului vor trece curenţi mari şi el se va distruge. Iată de ce se
realizează aşa numita încercare artificială de funcţionare în scurtcircuit, în care
înfăşurării primare i se aplică tensiune redusă (nu mai mare de 5÷12% din U1n).
Deoarece în acest regim de funcţionare, tensiunea de alimentare este sensibil
mai mică decât U1n, fluxul magnetic este mult mai mic. Din acest motiv,
pierderile în fier sunt mult mai mici şi se pot neglija ( pFe �0 ).
Iată de ce în regimul de funcţionare în scurtcircuit se determină pierderile în
cuprul înfăşurărilor ( pCu = pCu1 + pCu2 ). În acest sens se realizează schema
indicată în fig.3.26.

fig.3.26. Schema de montaj pentru realizarea încercării la funcţionarea în scurtcircuit a

transformatorului

Tensiunea, aplicată înfăşurării primare, creşte la valoarea U1kn, pentru care

prin înfăşurările transformatorului trec curenţii I1k=I1n şi I2k=I2n. Tensiunea
U1kn se numeşte tensiunea nominală la scurtcircuit. Pentru această tensiune se
măsoară curentul prin înfăşurarea primară I1k=I1n şi puterea absorbită la
scurtcircuit P1k = pCu = pCu1 + pCu2 . Prin acest procedeu, cu indicaţia
wattmetrului se determină pierderile în cuprul înfăşurărilor transformatorului. Se
determină tensiunea relativă la scurtcircuit:
U1kn
uk % = 100%
U1n

Pentru transformatoarele de puteri mici, u k [%] = (3 �5)% , iar la cele de

putere u k [%] = (5 �10)% . Cu cât transformatorul dat are u k [%] mai mare, cu
atât sunt mai mari fluxurile lui de dispersie, şi de aici şi caracteristica lui
externă este mai puternic înclinată faţă de axa absciselor.
Cu rezultatele obţinute de la măsurătorile în regim de scurtcircuit se
U1kn P1k
determină parametrii Zk = , R k = 2 , Xk = Zk2 - R k2 necesare
U1n I1n

176
stabilirii schemei echivalente a transformatorului în scurtcircuit. Cu încercările
în regimurile de funcţionare în gol şi în scurtcircuit se determină experimental
randamentul transformatorului.
3.7. Transformatoare trifazate

Energia electrică în sistemele trifazate se poate transforma cu grupul

transformatoric constituit din trei transformatoare monofazate identice
(fig.3.27). În acest caz, înfăşurările primare şi secundare ale transformatoarelor
se conectează în stea (înfăşurările se pot conecta şi după alt procedeu, ex. în
triunghi).

fig.3.27. Grupul transformatoric trifazat obţinut din trei transformatoare monofazate

La alimentarea înfăşurărilor primare ale transformatoarelor cu sistem trifazat

simetric de tensiuni, fluxurile magnetice F A , F B , F C existente în cele trei
circuite magnetice, formează de asemenea sistem trifazat simetric. Dezavantajul
grupurilor trifazice este volumul lor mare, greutatea lor mare şi preţul lor ridicat.
Aceasta este impusă de execuţia gurpurilor transformatorice.

a b
fig.3.28. a, b Vedere spaţială a circuitului magnetic a grupului transformatoric:
a) cu coloană comună; b) fără coloană comună.

În acest scop, dacă se unesc cele trei circuite magnetice, cum se arată în
fig.3.28 a, prin coloana comună (centrală) a circuitelor magnetice, nu există flux

177
magnetic, deoarece în fiecare moment, datorită proprietăţii sistemelor trifazate
simetrice, F A + F B + FC = 0 . În acest caz, coloana centrală a circuitului
magnetic se poate înlătura şi circuitul magnetic capătă forma indicată în fig.3.28
b. Astfel se obţine construcţia circuitului magnetic simetric a transformatorului
trifazat. Această construcţie este însă din punct de vedere tehnologic nepotrivită
pentru fabricaţie.
Cel mai adesea, circuitele magnetice ale transformatoarelor trifazate se
realizează astfel încât coloanele lui să fie în acelaşi plan (fig.3.29). Dar, circuitul
magnetic astfel obţinut este nesimetric (reluctanţa magnetică pentru fluxul F B
este mai mică decât reluctanţele magnetice corespunzătoare fluxurilor F A şi
FC ).

fig.3.29. Miezul magnetic al transformatorului trifazat cu cele trei coloane în acelaşi plan.

Pentru reducerea nesimetriei magnetice, adică pentru reducerea reluctanţelor

magnetice corespunzătoare fluxurilor F A şi FC , cele două juguri cu care se
unesc cele trei coloane în miezul magnetic comun, se realizează cu reluctanţă
magnetică mică.
Aceasta se obţine dacă secţiunea jugurilor se majorează cu 10÷15% faţă de a
coloanei. Astfel, la alimentarea cu sistem simetric de tensiuni şi la sarcină
simetrică toate fazele transformatorului trifazat cu trei coloane se află în condiţii
identice.
Transformatorul trifazat are două înfăşurări: înfăşurarea de înaltă tensiune IT
şi înfăşurarea de joasă tensiune JT. Începuturile înfăşurării de înaltă tensiune se
notează cu A, B, C, iar sfârşiturile lor cu X, Y, Z. Începuturile înfăşurării de
joasă tensiune se notează cu a, b, c, iar sfârşiturile lor cu x, y, z,.
Înfăşurările de înaltă şi joasă tensiune se pot conecta în trei feluri:
a) în stea – notate cu Y(y);
a) în triunghi – notate cu D(d);
b) în zig – zag – notate cu (z);

178
 Notaţiile cu litere mari se referă la înfăşurările de IT, iar notaţiile cu litere
mici se referă la înfăşurările de JT. În principiu, procedeul de conexiune al
înfăşurărilor transformatorului se notează, aşa încât pe primul loc se pune
semnul de conexiune al înfăşurării de IT, iar pe locul doi – semnul de conexiune
al înfăşurării de JT, exemplu Y(y), Y/y, Dd ş.a.m.d.
Dacă este scos punctul comun stelei al unei înfăşurări, atunci la notaţia ce
reprezintă modul de conexiune, se adaugă indicele zero. Exemplu Y/y 0 înseamnă
că înfăşurările de IT şi JT ale transformatorului trifazat sunt conectate în stea, iar
la înfăşurarea de JT este scos nulul stelei.
Conexiune zig-zag se utilizează de preferinţă la înfăşurările secundare şi are
avantajele cunoscute la sarcină nesimetrică. În fig.3.30 se prezintă schema de
conexiuni Y/z pentru transformatorul trifazat.

fig.3.30. Schema de conexiuni Y/z pentru transformatorul trifazat

La conexiunea înfăşurării secundare în zig-zag, fiecare înfăşurare de fază se

descompune în două semibobine cu acelaşi număr de spire, care se plasează pe
două coloane diferite. Modul de conexiune al celor două semibobine ale
înfăşurării pe fiecare fază stabileşte denumirea de zig-zag.
Studiul proceselor electromagnetice în transformatoarele trifazate se poate
conduce ca şi la transformatoarele monofazate. Ecuaţiile de echilibru a t.e.m.,
t.m.m, curenţilor, ca şi schemele echivalente şi diagramele fazoriale ale transfor-
matorului monofazat examinate până aici pot fi utilizate pentru studiul
funcţionării fiecărei faze a transformatorului trifazat. Astfel, de exemplu raportul
w1
de transformare k = se stabileşte experimental de raportul tensiunilor de
w2
fază primară şi secundară.

179
 La acelaşi mod de conexiune al înfăşurărilor primară şi secundară ale
w1
transformatorului trifazat (Y/y sau D/d), raportul de transformare k = se
w2
poate determina ca raport al tensiunilor de linie. Pentru diferite moduri de
conexiune al înfăşurărilor primară şi secundară (Y/d sau D/y), raportul
tensiunilor de linie nu determină raportul de transformare, deoarece acest raport
depinde atât de numărul de spire w1 şi w2 ale înfăşurărilor de fază , dar şi de
modul lor de conexiune (dacă înfăşurarea dată este conectată în stea, U l = 3Uf
, iar dacă este conectată în triunghi U l = Uf ).
Astfel, de exemplu la conexiunea Y/d a înfăşurărilor transformatorului
trifazat, raportul tensiunilor de linie a celor două înfăşurări este:

U lY 3UfY w
= = 3 1 = 3k
U ld Ufd w2

iar la conexiunea D/y a înfăşurărilor, acest raport este:

U lD UfD 1 w1 1
= = = k
U ly 3Ufy 3 w2 3

Sunt posibile o serie de combinaţii ale conexiunilor înfăşurărilor

transformatoarelor trifazate, prin care se schimbă defazajul dintre tensiunile de
linie ale înfăşurărilor de IT şi tensiunile de linie corespunzătoare ale înfăşurărilor
de JT. Această diferenţă de fază stabileşte aşa numita grupă de conexiuni a
transformatorului.
Până acum, la construirea diagramelor fazoriale pentru transformatoarele
monofazate s-a admis că t.e.m. E1 şi E2 sunt în fază. Aceasta în realitate
corespunde condiţiei în care înfăşurarea primară şi secundară sunt bobinate în
acelaşi sens şi ieşirile lor sunt marcate identic (fig.3.31 a).
Dacă la transformator se schimbă sensul de bobinare al înfăşurării de JT, sau
ieşirile ei sunt notate invers, t.e.m. E2 este defazată cu 180° faţă de E1 (fig.3.31
b). Deci, la transformatoarele monofazate, t.e.m. E 1 şi E2 sunt în fază sau sunt
defazate cu 180°.
La transformatoarele trifazate între t.e.m. de linie corespunzătoare induse în
înfăşurările de IT şi JT, este posibil a se obţine defazaje variabile în limitele
0°÷360°, multiple de 30°.

180
fig.3.31. a, b Grupele de conexiuni ale transformatorului monofazat: a) grupa 0 (12); b) grupa
6.

fig.3.32. Obținerea grupei de conexiuni la tranformatorul trifazat cu conexiuni Yy

Mărimea acestui defazaj depinde de sensul de bobinaj al înfăşurărilor, de

modul lor de conexiune şi de marcarea bornelor lor. Deoarece, înfăşurările de IT
şi JT ale diferitelor faze se dispun pe aceeaşi coloană (cu excepţia conexiunii
zig-zag) t.e.m. de fază induse în ele, ca la transformatoarele monofazate, sau
sunt în fază sau sunt defazate la 180°. Dacă înfăşurarea de JT şi înfăşurarea de
IT sunt conectate în acelaşi mod (Y/y sau D/d), cele spuse pentru t.e.m. de fază
se referă şi la cele de linie (fig.3.32).
La mod diferit de conexiune a înfăşurărilor de IT şi JT, t.e.m. de fază pot să
fie în fază, iar t.e.m. de linie să nu fie în fază. De exemplu, la conexiunea Y/d
(fig.3.33) t.e.m. de fază sunt în fază. Deoarece în acest caz, înfăşurarea de JT
este conectată în triunghi, t.e.m. de fază corespunzătoare sunt în fază cu cele de
linie. În acest caz, t.e.m. de fază E A din înfăşurarea de IT este în fază cu t.e.m.de

181
fază Ea, adică cu t.e.m. de linie Eab a înfăşurării de JT. La fel se transpune şi
pentru t.e.m. ale celorlalte două faze.

A B C A B C

X Y Z X Y Z
a b c a b c

x y z x y z
EAB EAB
EA EA
ECA EC EC
EB ECA
EB
EBC EBC
Eab EAB Eab
Eca EAB
Eab
30o Ebc 30o
Ebc Eca Eab

fig.3.33. Diagramele fazoriale ale fig.3.34. Diagramele fazoriale ale t.e.m. de

t.e.m. de linie şi de fază pentru linie şi de fază pentru coexiunea Y/d – 11
conexiunea Y/d – 1

Din digramele fazoriale din fig.3.33 se observă că t.e.m. de linie E AB, EBC,
ECA ale înfăşurării de IT sunt defazate cu 30° înaintea t.e.m. de linie
corespunzătoare Eab, Ebc, Eca ale înfăşurării de JT. În fig.3.34 este prezentată
conexiunea Y/d. Modul de conexiune în triunghi al înfăşurării de JT este diferit
de cel prezentat în fig.3.33. Din diagramele fazoriale se observă, că în acest caz
t.e.m. de linie ale înfăşurării de JT sunt defazate cu 30 ° înaintea t.e.m. de linie
corespunzătoare ale înfăşurării de IT.
Pentru caracterizarea grupei de conexiune a transformatoarelor trifazate se
utilizează notaţia numerică, care se determină cu ajutorul următoarei reguli.
Fazorul tensiunii de linie a înfăşurării de IT se orientează aşa încât să coincidă
cu sensul acului mare al ceasornicului, când el indică cifra 12 pe cadran.
Deoarece diferenţa de fază dintre t.e.m. ale înfăşurării de IT şi t.e.m.
corespunzătoare ale înfăşurării de JT este o mărime strict determinată, multiplă
de 30°, acul mic al ceasornicului orientat încât să coincidă ca sens cu fazorul
t.e.m. din înfăşurarea de JT va indica o cifră pe cadran, ce reprezintă grupa de
conexiune a transformatorului.
182
 Excepţie face numai cifra 12, ce corespunde grupei 0 de conexiuni, deoarece
suprapunerea celor două ace de ceasornic corespunde defazajului 0 dintre t.e.m.
corespunzătoare ale înfăşurărilor de IT şi JT. Prin urmare, transformatoarele
monofazate ca şi cele trifazate cu acelaşi mod de conexiuni a înfăşurărilor de IT
şi JT aparţin sau grupei 0, sau grupei 6. Transformatorul din fig.3.33 este din
grupa 1 şi se notează Y/d – 1, iar transformatorul din fig.3.34 este din grupa 11
şi se notează Y/d – 11. Scoaterea nulului înfăşurărilor nu modifică grupa de
conexiune.
Diversitatea mare a grupelor de conexiuni a transformatoarelor trifazate
crează greutăţi cunoscute în realizarea funcţionării lor în paralel. Iată de ce
standardele recomandă următoarele grupe de conexiuni a înfăşurărilor
transformatoarelor trifazate: 5, 6, 11, 12. Schemele de conexiuni Dd, Yy, Dz dau
grupe pare de conexiuni: Yy – 12, Yy – 6; Dd – 12, Dd – 6; Dz – 12, Dz – 6, în
timp ce pentru schemele de conexiuni Yd, Dy, Yz se obţin grupe impare de
conexiuni: Yd – 11, Yd – 5, Dy – 11; Dy – 5; Yz – 11, Yz – 5.
3.8. Funcţionarea în paralel a transformatoarelor electrice

Pentru funcţionarea transformatoarelor cu factor de putere bun şi randament

ridicat, este necesar ca sarcinile lor să fie apropiate de cele nominale. Sarcina
transformatoarelor se modifică însă la diferite ore din zi şi din noapte şi în
diferite sezoane ale anului. Pentru a funcţiona economic, obişnuit în locul unuia
se montează două şi mai multe transformatoare, ce funcţionează în paralel în
timpul sarcinii mai mari. Atunci când sarcina se reduce, unele transformatoare se
decuplează, încât transformatoarele rămase în funcţiune, lucrează la sarcină
apropiată de cea nominală.
Prin funcţionarea în paralel a transformatoarelor se asigură alimentarea
continuuă cu energie electrică a consumatorilor electrici. La avaria unuia dintre
transformatoare, sarcina se preia de către celelalte transformatoare şi alimentarea
cu energie electrică nu se întrerupe.
Transformatoarele electrice funcţionează în paralel, când înfăşurările lor
primare se alimentează de la aceeaşi sursă de energie, iar înfăşurările lor
secundare se conectează la barele comune de la care se alimentează reţeaua de
consumatori. În fig.3.35 se prezintă schema de funcţionare în paralel a două
transformatoare monofazate.
Pentru a nu exista curenți de circulație între transformatoare și sarcina să se
distribuie între transformatoarele ce funcţionează în paralel proporţional cu
puterea lor nominală, la cuplarea lor în paralel trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
1) bornele cu marcări identice ale înfăşurărilor transformatoarelor să fie
conectate la acelaşi conductor al reţelei, atât pe partea primară, cât şi pe
partea secundară;

183
 2) tensiunile nominale primare şi secundare ale transformatoarelor să fie
corespunzător egale (U1nI=U1nII=U1; U2nI=U2nII=U2). Această condiţie
practic se îndeplineşte prin egalitatea rapoartelor de transformare, adică
kI = kII;
3) tensiunile nominale de scurtcircuit ale celor două transformatoare să fie
egale, adică: u kIn % = u kIIn % respectiv componentele lor active şi
inductive să fie corespunzător egale;
4) transformatoarele trifazate să aibă aceleaşi grupe de conexiuni.

X x

fig.3.35. Schema de funcţionare în paralel a două transformatoare monofazate

Se recomandă ca raportul între puterile nominale ale celor două

transformatoare să nu fie mai mare de 3:1 și totodată sarcina lor totală să nu fie
mai mare decât puterea lor nominală totală. Dacă condiţiile enumerate sunt
îndeplinite, t.e.m. E2I şi E2II induse în înfăşurările secundare ale
transformatoarelor (fig.3.35) sunt în fază şi egale ca mărime, iar între
înfăşurările transformatoarelor, nu există curenți de egalizare. În cazul, că
condițiile nu sunt îndeplinite, în circuitul închis, format de înfășurările
secundare, acționează t.e.m. rezultantă DE , egală cu diferența t.e.m. E2I și E2II.
Deoarece impedanța circuitelor este foarte mică, sub acțiunea t.e.m. DE curentul
de egalizare ce trece poate să atingă valori considerabile. Acest curent de
egalizare trece prin înfășurările transformatoarelor chiar și când sarcina este
decuplată.
La încărcarea transformatoarelor, curentul de egalizare se adaugă la curentul
lor de sarcină, și conduce la supraîncărcare, fiind posibilă apariţia avariei. Iată
de ce înainte de cuplarea în paralel a transformatoarelor se verifică dacă t.e.m.
E2I şi E2II sunt în fază şi egale ca mărime. În scopul alimentării înfăşurării
primare a transformatorului care se cuplează să funcţioneze în paralel, în
circuitul înfăşurării lui secundare se conectează voltmetru sau lampă electrică
(una dintre ieşirile înfăşurării secundare rămâne deschisă şi în locul
întrerupătorului se conectează aparatul de măsură sau lampa electrică).
184
 Dacă toate condiţiile de funcţionare în paralel sunt îndeplinite, voltmetrul
indică zero sau lampa nu se aprinde, deoarece D E = E 2I - E 2II = 0 . În acest caz,
cele două transformatoare pot funcţiona în paralel.
Voltmetrul şi lampa electrică trebuie să suporte o tensiune de două ori mai
mare decât tensiunea nominală secundară. Aceasta este necesară, deoarece dacă
nu este respectată prima condiţie de conectare corectă a celui de-al doilea
transformator cu bornele de ieşire omonime la unul şi acelaşi conductor al
reţelei, este posibil ca t.e.m. E2I şi E2II să se însumeze.
Dacă nu este respectată a doua condiţie – de egalitate a rapoartelor de
transformare, apare curentul de egalizare, care este condiţionat de diferenţa
dintre t.e.m. secundare, adică:
DE
Ieg =
ZKI + ZKII
unde:
ZKI , ZKII - reactanţele interne ale transformatoarelor.

La încărcarea transformatoarelor, curentul de egalizare se suprapune cu cel

de sarcină. Astfel, transformatorul cu t.e.m. secundară mai mare (la
transformatoare coborâtoare – cu raport de transformare mai mic) se
supraîncarcă, iar transformatorul cu raport de transformare mai mare este
subîncărcat.
Deoarece suprasarcina nu este admisă, se impune reducerea sarcinii comune a
transformatoarelor. Dacă diferenţa dintre rapoartele de transformare este
considerabilă, faptic devine imposibilă funcţionarea în paralel a
transformatoarelor. Iată de ce, potrivit standardelor, cuplarea în paralel este
admisă pentru transformatoare, la care diferenţa dintre rapoartele lor de
transformare nu depăşeşte 0,5% faţă de valoarea medie geometrică a acestor
rapoarte, adică:
k - k II
Dk% = I ·100% �0,5%
k I ·k II

Dacă nu este îndeplinită numai a treia condiţie – de egalitate a tensiunilor

nominale de scurtcircuit, sarcina nu se distribuie proporţional cu puterile
nominale ale transformatoarelor. Caracteristica externă a transformatorului cu
u k % mai mare, este puternic înclinată faţă de axa absciselor (caracteristica
externă a transformatorului TII) în comparaţie cu a transformatorului cu u k %
mai mică (fig.3.36).
La aceeaşi tensiune secundară U2S pentru cel de-al doilea transformator în
sarcină, transformatorul TI se încarcă cu curent mai mare decât transformatorul
TII. Pentru a nu se atinge supraîncărcarea lui TI, trebuie a se reduce sarcina

185
comună, pentru care nu se utilizează întreaga putere a transformatoarelor ce
funcţionează în paralel.

fig.3.36. Caracteristicile externe ale celor două transformatoare cuplate în paralel

Dacă se are în vedere, că nu întotdeauna se pot alege transformatoare cu

aceleaşi u k % , standardele admit conectarea în paralel a transformatoarelor cu
diferenţă între tensiunile de scurtcircuit raportate care să nu depăşească �10%
din valoarea medie aritmetică a lor.
Diferenţa dintre componentele tensiunilor relative la scurtcircuit este cu atât
mai mare, cu cât este mai mare diferenţa între puterile nominale ale
transformatoarelor. Pentru aceasta se recomandă la funcţionarea în paralel ca
raportul dintre puterile nominale ale transformatoarelor să nu fie mai mare de
3:1.
Dacă nu este îndeplinită condiţia a patra- transformatoarele trifazate să aibă
aceeaşi grupă de conexiuni - t.e.m. secundare de linie ale celor două
transformatoare sunt defazate unele faţă de altele cu unghi multiplu de 30°.
ΔE

E E
21 211

ᵒ
30

fig.3.37. Diagrama fazorială a t.e.m. în cazul transformatoarelor cu grupele de conexiuni 0 şi

11, ce urmează a se cupla în paralel

De exemplu, dacă un transformator are grupa 0, iar celălalt grupa 11, t.e.m. de
linie ale lor sunt defazate una faţă de alta cu 30 ° (fig.3.37), rezultând

186
DE = 0,52E 2 , pentru care curentul de egalizare atinge valoare mare şi
funcţionarea în paralel a transformatoarelor nu este posibilă.
Trebuie a se avea în vedere că prin permutarea potrivită a bornelor
înfăşurărilor, în unele cazuri se poate realiza funcţionarea în paralel a
transformatoarelor cu grupe diferite de conexiuni. În fig.3.38 se prezintă schema
de conexiune în paralel a două transformatoare trifazate. Dacă sunt respectate
condiţiile de funcţionare în paralel, indicaţiile voltmetrelor V 1 şi V2 sunt egale
cu zero. Aceste voltmetre trebuie să aibă domeniul de măsură nu mai mic decât
valoarea dublă a tensiunii reţelei.

Fig.3.37. Schema de conexiune în paralel a două transformatoare trifazate.

3.9. Autotransformatoare

Pentru autotransformatoare, caracteristic este faptul că ele au o înfăşurare

primară de înaltă tensiune, iar o parte din spirele ei joacă rolul înfăşurării de
joasă tensiune. În fig.3.39 a, b se prezintă schemele corespunzătoare
autotransformatorului coborâtor şi ridicător de tensiune.

i i
1 2

u1 i i
W1 2 1 W2 u2
W2 W1
u2 u1

a b
fig.3.39. a, b Schemele corespunzătoare autotransformatorului coborâtor (a) şi ridicător de
tensiune (b).

187
 Din scheme se observă că între circuitul de intrare şi de ieşire există pe lângă
legătura magnetică şi legătura electrică, adică energia către consumator la aceste
transformatoare se transferă atât pe cale electromagnetică (prin fluxul de
inducţie mutuală), dar şi direct pe cale electrică. Trebuie a se avea în vedere, că
procesele electromagnetice din autotransformator, principial nu se deosebesc de
cele din transformatorul obişnuit.
Aici se examinează pe scurt autotransformatorul coborâtor (fig.3.39 a). La
acestea, convenţional se poate vorbi de înfăşurarea primară cu w 1 spire şi
secundară cu w2 spire, în care fluxul de inducţie mutuală F 0 induce
corespunzător t.e.m. E1 şi E2.
Raportul de transformare al autotransformatorului se determină analitic şi
experimental, analog aceluia de la transformatorul obişnuit, adică:
E w U
k at = 1 = 1 � 1
E 2 w 2 U 20

Deoarece la diferite sarcini F 0 =const., pentru t.m.m. a autotransformatorului

se poate stabili ecuaţia:
(w1 - w 2 ) �
I1 + w 2 �
I�= w1 �
I10 (3.30)
unde: I�= I2 - I1
Dacă se pleacă de la ecuaţia (3.30) şi se neglijează w1 I10 ca fiind foarte mic
în raport cu celelalte t.m.m., curentul prin porţiunea comună a înfăşurării
autotransformatorului este:
� w1 �
I�1 � I �1-
1 � ( 1 - kat )
�= I1 � (3.31)
� w2 �
Din expresia (3.31) se observă că cu cât valoarea raportului de transformare
kat este mai apropiată de unitate, cu atât curentul I�este mai mic şi porţiunea din
înfăşurare cu w2 spire se poate realiza cu secţiune mai mică. Aceasta este un
avantaj real al autotransformatoarelor faţă de transformatoarele obişnuite.
Sub alt aspect, deoarece parte din energie se cedează de la intrarea către
ieşirea autotransformatorului direct pe cale electrică, miezul magnetic este în
stare magnetică ușurată în comparaţie cu al transformatorului obişnuit. Aceasta
permite a se reduce secţiunea circuitului magnetic care este un alt avantaj real al
autotransformatoarelor. Avantajul însă constă în limitarea la valori mici ale
raportului de transformare. Aceasta este aşa, deoarece puterea ce se transmite
I2 S
direct pe cale electrică este Se = U 2I1 = U 2 = 0 , unde S0 este puterea
k at k at
aparentă cedată de transformator.

188
 În consecinţă, când k at � 1 , atunci Se � S0 , adică aproape întreaga putere
S0 se va transmite direct pe cale electrică. Iată de ce, pentru utilizarea
avantajelor autotransformatoarelor faţă de ale transformatoarelor obişnuite în
raport cu economia de cupru şi oţel magnetic, ele se realizează cu k at <2.
Autotransformatoarele au aplicaţie în electroenergetică la pornirea motoarelor
electrice de c.a., în tehnica de măsură, în staţiile de interconectare. Pentru
scopuri de laborator se realizează cu contact alunecător la una din bornele de
ieşire şi servesc pentru reglajul continuu de tensiune. Aceste autotransformatoare
sunt numite regulatoare de tensiune şi pot fi mono sau trifazate.

189
 CAPITOLUL 4
MAŞINI ASINCRONE
4.1. Obţinerea câmpului magnetic învârtitor. Construcţia şi principiul
de funcţionare al motorului asincron trifazat

Maşinile asincrone fac parte din grupa maşinilor electrice de c.a. Ca toate
maşinile electrice, ele sunt reversibile şi pot funcţiona atât în regimul de motor
cât şi în cel de generator. În practică, maşinile asincrone sunt unele din cele mai
răspândite maşini electrice, ce funcţionează în regimul de motor.
Principiul de funcţionare al maşinilor asincrone se bazează pe utilizarea
câmpului magnetic învârtitor. Câmpul magnetic învârtitor circular, este acel
câmp la care fazorul inducţiei magnetice este constant ca mărime, dar se
roteşte cu viteza unghiulară constantă Ω 1 respectiv cu turaţia de sincronism
n1 (o mărime constantă). Câmpul magnetic învârtitor se poate obţine de la două
înfăşurări identice şi reciproc perpendiculare, prin care trec curenţii, ce formează
un sistem simetric bifazat:
i1 = Im sin wt; i 2 = Im cos wt (4.1)

Pentru a se obţine acest sistem de curenţi (defazaţi cu unghiul de 90 °) este

necesar ca în circuitul unei înfăşurări să fie inclus un element cu rezistenţă, iar în
circuitul celeilalte înfăşurări – element cu reactanţă (bobină sau condensator).
Cele două înfăşurări se alimentează de aceeaşi sursă de tensiune variabilă
sinusoidal. În fig.4.1 este prezentată schema de obţinere a câmpului magnetic
învârtitor cu două înfăşurări 1-1 şi 2-2 repartizate sinusoidal și reciproc
perpendiculare, la care elementul reactiv din circuitul înfășurării 2-2 este un
condensator cu capacitatea C.

fig.4.1. Schema de obţinere a câmpului magnetic învârtitor cu două înfăşurări 1-1 şi 2-2
reciproc perpendiculare, la care elementul reactiv din circuitul înfășurării 2-2 este un
condensator cu capacitatea C

190
 La trecerea curenţilor i1 şi i2 corespunzător prin înfășurările 1-1 şi 2-2 se
crează două câmpuri magnetice pulsatorii, variabile în timp și în spațiu, reciproc
perpendiculare, de ecuații:
B1 = Bm sin wt ; B2 = Bm coswt � (4.2)

Fazorii inducţiilor B1 şi B2 ale acestor câmpuri în punctul O sunt orientaţi

corespunzător după axele Ox şi Oy, adică perpendicular pe planele bobinelor.
Inducţiile magnetice B1 şi B2 determină sistemul bifazat:

B1 = Bm sin wt; B2 = Bm cos wt (4.3)

Mărimea inducţiei magnetice a câmpului magnetic rezultant este:

Br = B12 + B22 = Bm (sin 2 wt + cos 2 wt) = Bm (4.4)

adică ea este o mărime constantă, egală cu valoarea maximă a inducţiilor

magnetice ale câmpurilor, create de cele două înfăşurări.
Fazorul inducţiei magnetice a câmpului magnetic rezultant face unghiul a cu
axa Oy, adică:
Bm sin wt
tga = = tgwt , adică a = wt (4.5)
Bm cos wt

În consecinţă, unghiul a se va modifica în timp, sau fazorul inducţiei

magnetice a câmpului magnetic rezultant se roteşte în sensul pozitiv faţă de
originea sa 0 cu viteza unghiulară W egală cu pulsația unghiulară w a curenţilor
i1 şi i2. Acest câmp este numit câmp magnetic învârtitor circular.
Cel mai frecvent, câmpul magnetic învârtitor se obţine cu ajutorul a trei
înfăşurări identice 1–1� , 3–3�
, 2– 2� , ale căror axe sunt decalate între ele cu
120°, prin care trec curenţi ce formează un sistem trifazat simetric (fig.4.2).

i1 = Im sin wt; i 2 = Im sin(wt - 120�

) ; i 3 = Im sin(wt + 120�
) (4.6)

La trecerea curenţilor i1, i2 şi i3 prin înfăşurările corespunzătoare se crează

câmpuri magnetice, la care fazorii inducţiilor magnetice B1, B2 şi B3 sunt
orientaţi perpendicular pe planele înfăşurărilor. Inducţiile magnetice B 1, B2 şi B3
formează ca şi curenţii ce le crează un sistem trifazic simetric:
B1 = Bm sin wt; B2 = Bm sin(wt - 120�
); B3 = Bm sin(wt + 120�
)
(4.7)

191
 fig. 4.2. Obţinerea câmpului magnetic învârtitor cu ajutorul a trei înfăşurări identice
decalate cu 120° şi parcurse de curenţi ce formează un sistem trifazat simetric

În consecinţă, faţă de sistemul de coordonate introdus (fig.4.2), fazorul

inducţiei magnetice B1 este orientat după axa Ox, iar B2 şi B3 formează unghiuri
de 120° cu aceeaşi axă. Dacă se proiectează fazorii inducţiilor magnetice B1, B2
şi B3 după axele Ox şi Oy şi se însumează aceste proiecţii după cele două axe,
se obţine:

după axa Ox după axa Oy

B1x = Bm sin wt; B10 = 0
B2x = - Bm sin(wt - 120�
)cos 60� B2y = -Bm sin(wt - 120�
)sin 60�
B3x = -Bm sin(wt + 120�)cos 60� B2x = Bm sin(wt + 120�
)sin 60�
3 3
3 3
Brx = �Bix = - Bm sin wt Bry = �Biy = Bm cos wt (4.8)
i=1
2 i=1
2

unde Brx şi Bry reprezintă proiecţiile după axele Ox şi Oy ale fazorului

inducţiei magnetice a câmpului magnetic rezultant (fig. 4.3). Mărimea lui este:

2
Br = Brx 2
+ Bry
�3 �
( 3
= � Bm �sin 2 wt + cos 2 wt = Bm
�2 � 2
) (4.9)

adică se obține un câmp magnetic de amplitudine constantă, egală cu de 3/2 ori

valoarea maximă a inducţiilor B1, B2 şi B3.
Fazorul inducţiei magnetice al câmpului magnetic rezultant face cu axa Oy,
unghiul:
3
Bm sin wt
tga = 2 = tgwt , adică a = wt (4.10)
3
Bm cos wt
2

192
 Aşadar, şi în acest caz, fazorul inducţiei magnetice al câmpului magnetic
w1 2pf
rezultant se va roti în spațiu cu viteza unghiulară constantă W1 = = în
p p
care f este frecvența curenţilor i1, i2 şi i3. Câmpul magnetic obţinut este circular
învârtitor.
y

B Ω1
ry B
r

0 B x
rx

fig.4.3. Obţinerea fazorului câmpului magnetic circular învârtitor rezultant

Se consideră că în câmpul magnetic învârtitor se află o spiră închisă (fig.4.4).

Atunci când câmpul magnetic se roteşte şi intersectează spira, în ea se induce
t.e.m. ce crează curentul din spiră. Dacă rotaţia câmpului este în sensul acelor
de ceasornic, fenomenul decurge ca şi când câmpul este imobil, iar spira se
roteşte în sens invers. Aplicând regula mâinii drepte, se determină sensul t.e.m.
induse, respectiv sensul de trecere al curentului prin spiră (fig.4.4). Ca efect al
interacţiunii câmpului magnetic şi curentului ce trece prin spiră, se obţin două
forţe F , - F , al căror sens se determină potrivit regulii mâinii stângi.

F
o

B
fig.4.4. Explicativă privind inducerea t.e.m. în spiră datorită câmpului magnetic învârtitor.

Dacă spira se poate roti liber în jurul punctului O, sub acţiunea celor două
forţe ea se roteşte în sensul de rotaţie al câmpului, dar cu o turație, mai mică
193
decât a câmpului magnetic învârtitor. Datorită diferenţei între cele două viteze
de rotație (turaţii), în spiră se induce t.e.m. şi trece curent, iar sub acţiunea celor
două forţe se întreţine mişcarea de rotaţie a acestei spire. Pe acest principiu se
bazează funcţionarea motoarelor asincrone.
Motoarele asincrone, ca toate motoarele electrice, transformă energia electrică
în energie mecanică. Se compun dintr-o parte fixă – statorul şi o parte mobilă –
rotorul. Circuitul magnetic al maşinii, ca un întreg, se compune din doi cilindri
coaxiali (exterior – cel statoric şi interior – cel rotoric) ambii compuşi din tole
de oţel electrotehnic, izolate una faţă de alta. Între aceşti cilindri coaxiali există
un spațiu de aer numit întrefier (0,2÷0,3mm) datorită căruia rotorul poate
executa liber mişcarea de rotaţie. Întrefierul este cel mai mic posibil, pentru a se
realiza o mai bună interacțiune electromagnetică între stator și rotor, adică se
reduce curentul de magnetizare (energia reactivă absorbită).
În fig.4.5 sunt prezentate tolele, din care se realizează cele două armături ale
maşinii. Pe suprafaţa cilindrică interioară a armăturii statorice şi pe suprafaţa
cilindrică exterioară a armăturii rotorice se practică crestături în care se plasează
în mod corespunzător înfăşurările statorică şi rotorică. Înfăşurarea statorică
constă din trei înfăşurări de fază identice, decalate una faţă de alta cu unghiul
2p / 3 radiani. Cele şase capete ale celor trei înfăşurări sunt scoase pe placa de
borne din cutia de borne a maşinii. Începuturile înfăşurărilor se notează cu A, B,
C, iar sfârşiturile lor cu X, Y, Z.

fig.4.5. Vedere pentru tolele statorică şi rotorică

Înfăşurările de fază statorice pot fi conectate în stea sau în triunghi, modul de

conexiune fiind notat pe tăbliţa maşinii. În funcție de modul de execuţie al
înfăşurării rotorice, motoarele asincrone pot fi: cu rotor în scurtcircuit şi cu
rotor bobinat (rotor cu inele de contact). Sistemul de inele şi perii asigură
contacte alunecătoare între înfăşurarea rotorică şi circuitul electric exterior.
Acesta poate fi reostatul de pornire sau reglare (pentru îmbunătăţirea
caracteristicilor de pornire şi de reglaj), sau o sursă de tensiune şi frecvenţă date
în cazul unei duble alimentări. În consecinţă, prin intermediul acestui sistem de
contacte alunecătoare se poate interveni în circuitele rotorice, modificându-se
după necesităţi parametrii circuitelor de fază sau pentru a conecta aceste circuite
la surse trifazate externe.La motoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit, în

194
crestăturile rotorului se plasează bare de cupru sau aluminiu, care se
scurtcircuitează la capetele miezului magnetic rotoric cu două inele frontale de
scurtcircuitare. Cel mai adesea crestăturile rotorului se umplu cu aliaj topit de
aluminiu, când simultan se toarnă şi inelele de scurtcircuitare din același
material (cupru sau alumini). În fig.4.6a,b se prezintă, rotorul în scurtcircuit,
respectiv înfăşurarea rotorică scurtcircuitată (colivia simplă).

Conductoare de
Pachete rotorice
cupru

Inele de cupru
fig.4.6. a, b Rotorul în scurtcircuit şi înfăşurarea rotorică scurtcircuitată

La motoarele asincrone cu rotor bobinat, înfăşurarea rotorică se realizează

similar ca și înfășurarea statorică. Înfăşurarea se conectează numai în stea, iar
capetele libere se conectează la trei inele de contact solidare cu arborele maşinii,
izolate între ele şi faţă de arborele maşinii. Pe inelele de contact calcă trei perii
legate la placa de borne din cutia de borne a statorului. La aceste perii se pot
conecta rezistoare exterioare pentru îmbunătățirea caracteristicilor de pornire și
de reglare. În fig. 4.7 se prezintă rotorul cu inele de contact.

Pachete rotorice

Inele de contact Înfășurare rotorică

fig.4.7. Rotorul cu inele de contact al motorului asincron

În fig. 4.8 se prezintă motorul asincron în vedere exterioară, de construcție

închisă protejată.

195
 fig.4.8. Vedere exterioară a motorului asincron protejat la aspiraţie

La alimentarea înfăşurării statorice a motorului asincron din reţeaua trifazată

de alimentare, prin ea trece sistemul trifazat de curenţi, ce crează câmpul
magnetic învârtitor. Dacă înfăşurarea statorică este astfel realizată încât se
crează o pereche de poli echivalenţi ai câmpului (p=1), în timpul unei
perioade a curenţilor alternativi, câmpul magnetic învârtitor efectuează o
turaţie completă. În consecinţă, turaţia de rotaţie n1 a câmpului învârtitor este
f1
direct proporțională cu frecvenţa f a curenţilor alternativi, adică n1 = = f1 .
p
Dacă înfăşurarea statorului este astfel încât se crează p perechi de poli,
60 �f1
n1 = [ rot. / min ] . Turaţia de rotaţie n1, este numită turaţia de sincronism,
p
ce corespunde vitezei unghiulare sincrone W1 = 2pn1[rad / sec] .
Câmpul magnetic învârtitor induce t.e.m. atât în înfăşurarea statorului dar şi
în înfăşurarea rotorului. Dacă înfăşurarea rotorului este închisă, prin ea trece
curent. Astfel, se crează câmpul magnetic învârtitor datorită acţiunii comune a
curenţilor ce trec prin înfăşurările statorului şi rotorului. Dacă se modifică
curentul rotoric, atunci se modifică şi curentul statoric, încât câmpul magnetic
rezultant rămâne constant ca mărime (fenomenul este analog aceluia de la
transformatoare când la variaţia curentului secundar se modifică curentul primar,
deoarece F 0 �const. ).
Din interacţiunea câmpului magnetic învârtitor cu curenţii din înfăşurarea
rotorului, la arborele motorului apare momentul de rotaţie. Sub acţiunea lui,
rotorul se roteşte în sensul de rotaţie al câmpului magnetic. Pentru schimbarea
sensului de rotaţie al rotorului se modifică sensul câmpului magnetic învârtitor.
Aceasta se obţine prin modificarea succesiunii fazelor înfăşurării statorice
respectiv prin schimbarea succesiunii a două dintre bornele ei de intrare.
4.2. Alunecarea. Frecvenţa t.e.m. şi curentului din înfăşurarea rotorului

196
 Turaţia n a rotorului motorului asincron diferă de turaţia câmpului magnetic
învârtitor, n1, motiv pentru care maşina este numită asincronă.
Raportul:
n -n n -n
s= 1 sau s% = 1 ·100% (4.11)
n1 n1

este numit alunecarea motorului asincron. Ea caracterizează gradul de rămânere

în urmă a rotorului faţă de câmpul magnetic învârtitor în procesul de rotaţie.
Deoarece, pentru maşina dată n1=const., alunecarea s depinde numai de n. De
aceea în momentul pornirii motorului, când rotorul este imobil, adică n=0,
alunecarea s=1.
Dacă, prin anumite procedee, turaţia rotorului este egalizată cu aceea a
câmpului magnetic învârtitor, adică n =n1, alunecarea devine s =0. În consecinţă
la variaţia turaţiei rotorului de la zero la cea de sincronism, alunecarea variază
de la 1 la 0. La sarcină nominală sn ‫( ׹‬3 6)% . Alunecarea se poate determina
şi prin viteza unghiulară de rotaţie a câmpului magnetic învârtitor (viteza
sincronă) W1 şi viteza unghiulară de rotaţie a rotorului W sau:
W1 - W
s= (4.12)
W1

Din expresiile alunecării se poate determina turaţia n a rotorului şi viteza

unghiulară de rotaţie a rotorului motorului sau:
f 2pf1
n = n1 ( 1 - s ) = 1 ( 1 - sşi
) W = W(11 s)
- = - =
(1 s) 2 np (1 -
1 s) (4.13)
p p
cu n1 în [ rot./sec] .
La creşterea sarcinii la arborele motorului, turaţia n a rotorului (respectiv
viteza unghiulară Ω) se reduce, datorită căreia alunecarea creşte. Creşterea
alunecării înseamnă că viteza relativă de intersectare a înfăşurării rotorice cu
câmpul magnetic învârtitor devine mai mare, la care t.e.m. indusă şi curentul din
circuitul rotoric cresc. Curentul mai mare din circuitul rotoric determină
creşterea şi a curentului din circuitul statoric.
Legătura dintre curenţii rotoric şi statoric la motoarele asincrone este analogă
cu aceea dintre curenţii din secundarul şi primarul transformatoarelor. La
transformatoare frecvenţele t.e.m. şi curenţilor din înfăşurările primară şi
secundară sunt identice, în timp ce la motoarele asincrone ele sunt diferite.
Atunci când turaţia rotorului este n, iar cea a câmpului magnetic învârtitor
este n1, toate fenomenele decurg ca şi cum rotorul este imobil (n=0), iar câmpul
magnetic se roteşte faţă de el cu turaţia n 2=n1-n. Prin urmare, în înfăşurarea

197
rotorică se induce t.e.m., iar prin circuitul rotoric închis trece curent ambele
mărimi având frecvenţa:
n
f 2 = pn 2 = p(n1 - n) 1 = sf1 (4.14)
n1

unde f1 este frecvenţa t.e.m. şi curentului din înfăşurarea statorică.

Frecvenţa f2 depinde de alunecare. Pentru rotorul imobil, de exemplu în
momentul pornirii maşinii (s=1), frecvenţa t.e.m. şi curentului din circuitul
rotoric este f2=f1. Când motorul funcţionează în gol, alunecarea este mică şi
frecvenţa f2 este mică –în jur de 1 Hz. În consecinţă, cu creşterea sarcinii la
arborele motorului, alunecarea creşte, creşte şi f2 şi invers.
4.3. T.e.m. induse în înfăşurările statorului şi rotorului

Motoarele asincrone sunt maşini electrice al căror principiu de funcționare are

la bază fonomenul de inducție electromagnetică. Iată de ce procesele din
acestea, sub aspect fizic, sunt foarte apropiate de acelea din transformatoare.
Astfel, ca circuit primar se poate examina circuitul înfăşurării statorice a
motorului, iar ca circuit secundar–circuitul înfăşurării rotorice. Între cele două
circuite nu există legătură electrică şi în procesul de funcţionare energia se
transferă între înfăşurări pe cale electromagnetică.
Obişnuit,câmpul magnetic învârtitor este distribuit sinusoidal pe circumferinţa
indusului în întrefier. Datorită acesteia, la rotaţia fluxului magnetic de bază F 0
cu turaţia de sincronism n1, în înfăşurările statorului şi rotorului motorului
asincron se induc t.e.m. care variază după o lege sinusoidală. Dacă fazele
înfăşurării statorice au fiecare câte w1 spire, iar curentul ce trece prin ele are
frecvenţa f1, valoarea efectivă a t.e.m. din fază, indusă de fluxul magnetic de
bază F 0 este:
E1 = 4,44·w1·k w1·f1·F0m (4.15)

T.e.m. E1 se determină analog aceleia de la transformatoare. Trebuie a se

sublinia, că spre deosebire de transformatoare la care câmpul magnetic este
pulsatoriu, la motoarele asincrone câmpul magnetic este învârtitor.
Din acest motiv, conductoarele înfăşurării de fază fiind distribuite în câteva
crestături, ele sunt intersectate de câmpul magnetic învârtitor, succesiv în timp.
Astfel, t.e.m. induse în ele sunt defazate una faţă de alta. Iată de ce, t.e.m.
totală a înfășurării de fază reprezintă suma geometrică a t.e.m. induse în
diferitele ei conductoare (la transformatoare suma este aritmetică). Deoarece
suma geometrică este totdeauna mai mică decât cea aritmetică, pentru a se
considera aceasta, în relaţia (4.15) a t.e.m. de fază din înfăşurarea statorică se
198
introduce coeficientul k w1. El este numit factorul de înfășurare al înfăşurării
statorice şi este mai mic decât 1 (cel mai adesea, valoarea lui k w1 este în jur
0,9).
Dacă o fază a înfăşurării rotorice are w 2 spire şi se are în vedere că frecvenţa
curentului din rotor este f2=sf1, valoarea efectivă a t.e.m. induse în faza rotorului
în rotaţie este:
E 2(s) = 4,44·w 2·k w2·s·f1·F0m . (4.16)

În relaţia (4.16), k w2 este factorul de înfășurare al înfăşurării rotorice şi joacă

acelaşi rol ca şi coeficientul k w1 .Dacă rotorul este blocat, adică turaţia lui este
n=0, la care s=1, t.e.m. indusă în faza înfăşurării rotorice este:
E 2(s=1) = 4,44·w 2·k w2·f1·F 0m . (4.17)

Din relaţiile (4.16) şi (4.17) rezultă că E 2(s) = s·E 2(s=1) . Raportul dintre t.e.m.
ale statorului şi rotorului când rotorul este imobil, este numit raportul de
transformare ale t.e.m. la motorul asincron:
E1 w1·k w1
kE = =
E 2(s=1) w 2·k w2 . (4.18)

Atunci când k w1 = k w2 , care se poate obţine la motorul asincron cu rotorul

bobinat, coeficientul de transformare este:
E1 w1
kE = =
E 2(s=1) w 2 , adică acelaşi raport ca şi la transformatoare.

Pe lângă fluxul magnetic de bază F 0 şi la motorul asincron, ca şi la

transformator, există fluxuri magnetice pulsatorii de dispersie. Fluxul de
dispersie F s1 , care se închide numai în jurul conductoarelor înfăşurării
statorice, se modifică cu frecvenţa f1 şi induce în fiecare fază a statorului t.e.m.
de dispersie Es1 = 4, 44·w1·f1·Fs1 . Această t.e.m. este egală ca mărime şi de
sens opus cu căderea inductivă de tensiune din fază, adică E s1 = - jX s1·I1 ,
unde X s1 este reactanţa inductivă de dispersie a înfăşurării de fază a statorului.
Reactanţa inductivă este Xs1 = w1Ls1 = 2pf1Ls1 , unde Ls1 - este inductivitatea
de dispersie a unei înfăşurări statorice de fază.
La trecerea curentului prin înfăşurareade fază a rotorului în jurul ei se crează
fluxul magnetic de dispersie F s2 . El este flux magnetic de autoinducţie şi
induce în fiecare fază a rotorului în rotaţie, t.e.m. de dispersie potrivit relaţiei
E s 2(s) = 4,44·w 2·f1s·Fs 2 .

199
 Pentru rotorul imobil, s=1 iar E s 2(1) = 4,44·w 2·f1·F s 2 și deci E s 2(s) =
s·E s 2(1) . Această egalitate este analogă cu egalităţile pentru t.e.m. de bază.
T.e.m. E s 2(s) este egală ca mărime şi de sens opus cu căderea inductivă de
tensiune din înfăşurarea rotorică, adică E s 2(s) = - jXs 2(s)·I2 , unde X s 2(s) este
reactanţa inductivă de fază a rotorului în rotaţie. Reactanţa inductivă
Xs 2(s) = w2·Ls 2 = 2pf 2Ls 2 = 2psf1Ls 2 , unde Ls 2 - inductivitatea de dispersie
a unei faze din înfăşurarea rotorului. Dacă rotorul este imobil, reactanţa
inductivă de dispersie este:
Xs 2(1) = 2pf1Ls 2 şi deci Xs 2(s) = s·Xs 2(1) .

La motoarele asincrone, înfăşurările statorică şi rotorică nu se pot dispune

foarte aproape una faţă de alta, motiv pentru care fluxurile de dispersie şi t.e.m.
de dispersie induse de acestea sunt mai mari decât cele la transformatoare.
4.4. Mărimea curentului din circuitul rotoric. Ecuaţiile t.m.m

La motoarele asincrone, ca şi la transformatoare, ca mărime de ieşire pentru

diferite aprecieri cantitative serveşte curentul din circuitul secundar (în acest caz
curentul din circuitul rotoric). Mărimea curentului din circuitul rotoric este
direct legată de mărimea sarcinii la arborele maşinii. Atunci când sarcina creşte,
turaţia motorului scade, alunecarea creşte şi deci şi t.e.m. indusă în înfăşurarea
rotorului creşte. Sub acţiunea ei prin înfăşurarea rotorului va trece curent mai
mare. În consecinţă, dacă E 2(s) este t.e.m. indusă într-o fază a rotorului în
mişcare, ce are impedanţa Z2(s) = R 22 + X s
2
2(s) , curentul din fază este:

E 2(s)
I2 = (4.19)
R 22 + X s
2
2(s)
unde:
Rşi
2 X s 2(s) sunt corespunzător rezistenţa şi reactanţa inductivă a
înfăşurării rotorice de fază.
Deoarece, E 2(s) = s·E 2(1) şi Xs 2(s) = s·X s 2(1)
s·E 2(1) E 2(1)
I2 = =
R 22 + s 2X s
2
2(1) R 22 2 (4.20)
+ Xs 2(1)
s2
Relaţia (4.20) cu care se determină curentul I2 este mai utilă deoarece în ea
intervin parametrii înfăşurării rotorice, care nu depind de frecvenţa lui de rotaţie.

200
Din aceeaşi expresie se observă că atunci când alunecarea s creşte, creşte şi
curentul din circuitul rotoric. În cazul limită, când s=1, adică rotorul este imobil,
curentul I2 atinge cea mai mare valoare:
E 2(1)
I2(1) = (4.21)
R 22 + Xs
2
2(1)

Variaţia sarcinii la arborele maşinii influenţează nu numai asupra mărimii

curentului I2, dar şi asupra diferenţei de fază y 2 dintre E 2(s) şi I2. Unghiul y 2 ,
cu care curentul este defazat în urmă faţă de t.e.m. se determină cu relaţia:

Xs 2(s) s·Xs 2(1) Xs 2(1)

tgy 2 = = =
R2 R2 R2 ,
s
adică unghiul y 2 creşte la creşterea alunecării. De asemenea:

R2 R2 R2
cos y 2 = = = (4.22)
Z2(s) R 22 + X s2 2(s) R 22 + s 2X s
2
2(1)

Variaţia curentului I2 din circuitul rotorului (curentul din circuitul secundar)

determină în mod corespunzător variaţia curentului I1 din circuitul statoric
(circuitul primar). Dependenţa dintre curenţii statoric şi rotoric este determinată
de ecuaţia t.m.m. Viteza unghiulară cu care t.m.m., creată de curentul statoric I 1,
se roteşte faţă de statorul imobil este W1 , şi corespunde turaţiei n1. Viteza
unghiulară, cu care t.m.m creată de curentul rotoric, se roteşte faţă de rotor, este
W2 = W1 - W , ce corespunde turaţiei n 2 = n1 - n . Dacă se are în vedere, că
viteza unghiulară a rotorului este W , viteza unghiulară cu care se roteşte t.m.m.,
creată de curentul rotoric faţă de statorul imobil al maşinii, este W2 + W =
W1 - W + W = W1 .
În consecinţă, t.m.m create de curenţii din stator şi rotor, se rotesc cu aceeaşi
viteză unghiulară W1 în acelaşi sens, motiv pentru care se pot considera imobile
una faţă de alta. Astfel, ele se pot însuma geometric, și suma lor determină
t.m.m. rezultantă, ce acţionează în circuitul magnetic al motorului asincron.
Deoarece la diferite sarcini ale maşinii F 0 �const. , la motorul asincron ca şi la
transformator este valabilă egalitatea:
m1 �
k w1 � I1 + m 2 �
w1 � k w2 � I 2 = m1 �
w2 � k w1 �
w1 �
I10 (4.23)
unde:
k w1 şi k w2 - coeficienţii de bobinaj ai înfăşurărilor statorului şi rotorului;

201
 m1 şi m 2 - numărul de faze ale statorului, respectiv rotorului.
Ecuaţia (4.23) este ecuaţia t.m.m din motorul asincron. Dacă se rezolvă în
raport cu curentul I1 se obţine:
m2 �
k w2 �
w2
I1 = I10 - ·I (4.24)
m1 � w1 2
k w1 �

sau
I1 = I10 + ( -I�
2) (4.25)

Şi aici ca şi la transformatoare, curentul I1 are două componente:

 o componentă este curentul de funcţionare în gol I 10 care nu depinde de
sarcină;
 a doua componentă (care depinde de sarcină) este - I� 2 egală şi de sens
opus curentului I�
2 (valoarea raportată a curentului rotoric la înfăşurarea
statorului).
Diagramele fazoriale ale t.m.m. şi curenţilor sunt asemănătoare celor de la
transformatoare.
4.5. Schemele echivalente şi diagrama fazorială la motorul asincron

Studiul proceselor din motoarele asincrone cu rotorul în mişcare de rotaţie

este dificil, deoarece mărimile electrice corespunzătoare înfăşurărilor statorului
şi rotorului se modifică cu diferite frecvenţe, motiv pentru care nu pot fi
reprezentate în aceeaşi diagramă.
Iată de ce în studiu se trece de la maşina cu rotorul în mişcare la maşina cu
rotorul imobil, când mărimile referitoare la înfăşurarea rotorică (circuitul
secundar), ca şi la transformatoare se raportează la înfăşurarea statorică
(circuitul primar). Aceasta permite stabilirea schemei echivalente a motorului
asincron, când legătura inductivă dintre înfăşurările statorului şi rotorului se
înlocuieşte cu cea electrică.
Dacă se porneşte de la egalitatea
E 2(1)
I2 =
2 (4.26)
�R 2 � 2
� � + X s 2(1)
�s �
din care se determină curentul rotoric, se poate stabili schema echivalentă pentru
una din fazele înfăşurării rotorice a motorului asincron (cele trei faze sunt
simetrice şi este suficient a se stabili schema echivalentă pentru una din ele).
Această egalitate exprimă legea lui Ohm: sub acţiunea t.e.m. E 2(1) , trece

202
curentul I2 prin circuitul rotoric ce conţine elemente conectate în serie cu
reactanţa inductivă Xs 2(1) constantă şi rezistenţa variabilă R2/s (fig.4.9 a). La
variaţia rezistenţei circuitului se modifică curentul I 2 potrivit aceluiaşi mod după
care se modifică şi alunecarea s.

I2 -Iʹ2

R2 Rʹ2
s X s Xʹ
E2(s=1) σ2(s=1) Eʹ2= E1 σ2

a b

fig. 4.9. Schema echivalentă a rotorului în mișcare: a) – cu mărimile neraportate;

b) - cu mărimile rotorice raportate la rotor.

În fig.4.9 b, se prezintă schema echivalentă pe o fază a înfăşurării rotorice cu

mărimile raportate la înfăşurarea statorului. Raportarea se realizează după un
procedeu analog celui de la transformatoare, când înfăşurarea rotorică reală se
înlocuieşte cu una fictivă, al cărui număr de spire de fază este egal cu numărul
2 = w1 ) şi numărul de faze al rotorului
de spire al înfăşurării statorice de fază ( w�

2 = m1 .
este egal cu numărul de faze al statorului m�
T.e.m. raportată este:

w1·k w1
2 = E1 =
E� E 2(s=1) = k E·E 2(s=1)
w 2·k w1
unde:
k E - raportul de transformare al t.e.m.
Potrivit ecuaţiilor (4.24) şi (4.25), curentul secundar raportat este:
m2 �
k w2 �
w2 I
I�
2= ·I 2 = 2
m1 �
k w1 �
w1 ki
unde:
m1 �
k w1 �
w1
ki = - raportul de transformare al curenţilor din motorul
m2 �
k w2 �
w2
asincron.
Din condiţia de echivalenţă a pierderilor din înfăşurările reală şi raportată ale
motorului asincron, m 2R 2I22 = m1R � 2
2I�
2 rezultă:

2 = kE �
R� R 2 = kR 2
kI � (4.27)
203
în care:
w1 � k w1
kE = factorul de raportare a tensiunilor;
w2 � k w2
m � k � w
k i = 1 w1 1 factorul de raportare a curenților;
m2 �k w2 � w2
k = kE �ki factorul de transformare al motorului asicron.
Deoarece rapoartele dintre reactanţele şi rezistenţele motorului asincron real
şi raportat trebuie să coincidă, rezultă că X� s 2 = k E·k i ·X s 2(s=1)σ2(s=1)
= kX .
Trebuie a se avea în vedere că la raportarea mărimilor înfăşurării rotorice,
conectată în scurtcircuit, numărul fazelor m2 este egal cu numărul de bare
rotorice. Astfel, coeficientul de bobinare al înfăşurării este kw2=1, iar numărul
de spire pe fază este w2=0,5.
Pe lângă parametrii raportaţi ai înfăşurării rotorice, pentru stabilirea schemei
echivalente a motorului asincron este necesar a se avea în atenţie şi parametrii
înfăşurării statorice. Şi aici ca şi la transformatoare, tensiunea aplicată U 1 este
echilibrată de t.e.m. indusă E1 şi căderile activă şi reactivă de tensiune R 1I1 şi
Xs1I1 din înfăşurarea statorică, adică:

U1 = -E1 + R 1 I1 + jX s1 I1 (4.28)
Din ecuaţia curenţilor (4.25) rezultă că, şi aici ca şi la transformatoare,
schema echivalentă trebuie să conţină latura de magnetizare cu parametrii R0 şi
X0, prin care trece curentul de funcţionare în gol I10. Dacă se au în vedere toate
acestea se obţine schema echivalentă completă a motorului asincron (fig.4.10).
Schema echivalentă prezintă importanţă în teoria motoarelor asincrone,
deoarece devine posibil a se reduce fenomenele la acelea din motorul cu rotorul
imobil, care se examinează ca transformator.
Rezistenţa R �2 s din schema echivalentă se poate prezenta, după cum urmează:
R�2 = R �+ R �·1 - s = R �+ R �
, adică două componente.
2 2 2
s s

I1 X -Iʹ2
σ1 C
R1 Rʹ2
I10 s
A R0 Xʹ
σ2
U1 E1
B
204 X0

D
 fig.4.10. Schema echivalentă completă a motorului asincron

Prima componentă R � 2 nu depinde de sarcină şi reprezintă rezistenţa activă

raportată a înfăşurării rotorice a motorului. A doua componentă R �se poate
examina ca o rezistenţă externă, inclusă în înfăşurarea rotorică imobilă, care
depinde de alunecarea s, adică de sarcină.
În consecinţă, alunecarea s este singurul variabil parametru, din schema
echivalentă şi corespunde variaţiei sarcinii la arborele motorului. Aşa de
exemplu pentru s � 0 atunci R � � � şi există posibilitatea ca motorul să se
examineze la funcţionarea în gol, iar la s=1, R � = 0 şi există posibilitatea de
studiu a motorului la pornirea lui. Pe baza acestei observații, schema echivalentă
ia forma din fig.4.11.
I1 X -Iʹ2
σ1 C
R1 Rʹ2 Xʹ
σ2
I10
A R0
U1 E1
B X0 1-s
Rʹ=Rʹ2
s

fig.4.11. Schema echivalentă a motorului asincron, ţinând seama de componentele rezistente:

R�2
= R�2 + R�
s

Pe baza schemei echivalente din fig.4.10 și ecuaţiilor:

U1 = - E1 + (R 1 + jX σ1 ) �
I1
�R � ��
E�
2 =�
2
+ j�
X�σ2 ��
I2
�s � (4.29)
I1 = I10 + (-I�
2)
E 2 = - Z0 I10

se poate construi diagrama fazorială a motorului asincron (fig.4.12):

205
 U1 jX I
σ1 1
I1
-
I1R1
-E
1
φ1
I10 Φ

α
R�2 ψ2
I�
2
s
E1 = E�
2
I�
2 1
fig.4.12. Digrama fazorială a motorului asincron

Procedeul de construcţie al acestei diagrame fazoriale a motorului asincron

este acelaşi ca şi la transformatoare. Schema echivalentă din fig.4.10 se poate
transforma dacă se trece circuitul de magnetizare la începutul (la bornele)
schemei (fig.4.13).

I1

fig.4.13. Schema echivalentă a motorului asincron cu circuitul de magnetizare scos la borne.

Pentru a nu se schimba mărimea curentului I10, în această latură sunt incluşi

şi parametrii înfăşurării statorice. În cealaltă latură paralelă a circuitului,
parametrii urmează a se modifica, dar întrucât U1 se echilibrează în principal de
E1 şi de căderile de tensiune pe R 1 şi Xσ1 care sunt foarte mici, eroarea acestei
transformări este numai de câteva procente. Din schema transformată, se
determină uşor valoarea efectivă a curentului secundar raportat:

206
 U1
2 =
I�
2

( )
� R �� 2 (4.30)
�R 1 + 2 � + Xs1 + X�
s2
� s �
� �
4.6. Diagrama puterilor şi pierderilor în motorul asincron

Motorul asincron, ca toate motoarele electrice, transformă energia electrică în

mecanică. Această transformare este însoțită de pierderi de energie. Iată de ce
puterea mecanică utilă, P2, cedată de motor este totdeauna mai mică decât
puterea electrică, P1, pe care el o consumă (absoarbe) din reţea. Toate pierderile
ce apar în motorul asincron, pot fi reprezentate concret prin diagrama de puteri
(fig.4.14).

P
P 2
P
1

pCu2 Pmec ps
pCul pFel
fig.4.14. Diagrama de puteri şi pierderi la motorul asincron

Puterea electrică absorbită de motor din reţeaua de alimentare este:

P1 = m1U 1 I1 cos j1 (4.31)

unde U1, I1, sunt valorile efective ale tensiunilor şi curenţilor de fază cu
defazajul j1 între U1 şi I1, iar m1 este numărul de faze ale statorului.
O parte din această putere:

pCu1 = m1R1I12 (4.32)

se consumă pentru acoperirea pierderilor în înfășurarea statorului (R1 este

rezistenţa unei faze a statorului). O altă parte din această putere, pFe1 , se
consumă pentru acoperirea pierderilor prin histerezis şi curenţi turbionari în
miezul feromagnetic al statorului. Restul de putere:
PM = P1 - (pCu1 + pFe1 ) (4.33)

207
este puterea electromagnetică care se transmite pe cale electromagnetică
rotorului.
O parte din puterea electromagnetică, şi anume pCu2 = m2 R � 2
2I�
2 se consumă
pentru acoperirea pierderilor în înfășurarea rotorului, unde R2 este rezistenţa
unei faze a rotorului, m2 este numărul de faze ale rotorului, iar I2 este curentul ce
trece prin conductoarele rotorice.
Pierderile în fierul magnetic rotoric, practic, nu există (p Fe2=0), deoarece la
sarcina nominală a motorului, frecvenţa curentului rotoric, f2=sf1, este foarte
mică – de la (1 la 3) Hz. În acest caz, puterea mecanică totală a motorului este:

Pmec=P - pCu2 (4.34)

Puterea mecanică utilă P2 la arborele motorului se obţine, dacă din puterea

mecanică totală Pmec se scad pierderile mecanice de frecare în lagăre, pierderile
mecanice de contact la inele, pierderile de ventilaţie, precum şi pierderile
suplimentare, adică:
P2 = Pmec - (pmec + ps ) (4.35)

Pierderile ps apar în miez și în înfășurări, urmare danturării suprafeţelor

interioară a statorului şi exterioară a rotorului respectiv fenomenului de refulare
a curentului. La sarcină nominală, ele se estimează la 0,5% din puterea nominală
2
�I �
a motorului (ps=0,5%Pn), iar la alte sarcini ps = � 1 �·0,5%Pn . Suma
�I �
�1n �
pierderilor de putere în procesul de transformare a energiei electrice în energie
mecanică utilă este:

�p = pCu1 + pFe1 + pCu2 + pmec + ps

Puterea electromagnetică, PM, se poate exprima prin intermediul momentului
electromagnetic M al maşinii şi vitezei unghiulare W1 a câmpului magnetic
învârtitor, adică PM= W1 ·M, iar puterea mecanică totală Pmec – prin momentul
electromagnetic şi viteza unghiulară de rotaţie a arborelui maşinii, adică P mec=
W ·M. Potrivit diagramei energetice, diferenţa între aceste puteri reprezintă
pierderile în cuprul rotorului (pierderi electrice) adică:
n
pCu2 = PM - Pmec = M(W1 - W) = M·2p(n1 - n) 1 = MsW1 = s·PM (4.36)
n1

208
 Din relaţia (4.36) rezultă că pierderile în cuprul rotorului (pierderile electrice
din rotor) sunt proporţionale cu alunecarea şi puterea electromagnetică a
motorului.
4.7. Momentul electromagnetic al motorului asincron trifazat

Potrivit digramei fazoriale a motorului asincron (fig.4.12) pentru puterea

electromagnetică, transmisă rotorului maşinii, este reală egalitatea:

PM = m1E� 2 cos Y 2 = m 2 E 2(s=1)I2 cos Y 2 =

2I�
(4.37)
..... = 4,44k w w 2f1m 2F 0I 2 cos Y 2 = W1M
2
cu m 2 = m1 .
În consecinţă, momentul electromagnetic al motorului asincron este:
M = cF 0·I2 cos Y 2 (4.38)
unde
4,44k w 2 w 2f1·m 2
c= reprezintă o mărime constantă.
W1

Din relaţia (4.38) rezultă, că momentul de rotaţie al motoului asincron este

proporţional cu mărimea fluxului magnetic F 0 şi cu componenta activă
I2 cos Y 2 a curentului din înfăşurarea rotorului și dacă se porneşte de la relaţia
(4.36) este adevărată egalitatea:
pCu2 m 2R 2 I 22 m1R ��
2 I2
2
M= = = (4.39)
s·W1 s·W1 s·W1

Dacă în ecuaţia (4.39) se admite s=1 şi se înlocuieşte curentul I 2 cu curentul

I2P pentru pornirea motorului se obţine expresia momentului la pornire:

m 2 R 2 I 22p
MP = (4.40)
W1
Toate motoarele asincrone se proiectează așa încât MP>MN. Excepție fac
micromotoarele asincrone. Din expresia (4.40) rezultă, că pentru creşterea
momentului de pornire, este necesară creşterea pierderilor în înfăşurarea
rotorică. La motoarele cu inele de contact aceasta se realizează prin introducerea
unui reostat de pornire în circuitul rotoric. Cu introducerea reostatului de
pornire, se reduce însă mărimea curentului rotoric. Iată de ce valoarea rezistenţei
reostatului de pornire trebuie să fie astfel încât să conducă la creşterea
pierderilor din înfăşurarea rotorică, adică la creşterea momentului de pornire. În
fig.4.15 prin diagrama fazorială se prezintă influenţa reostatului asupra

209
momentului de pornire al motorului. Prezența reostatului de pornire în circuitul
rotoric are două avantaje:
 reduce curentul de pornire (I1p și I2p) sub o limită impusă;
 creșterea factorului de putere în circuitul rotoric, prin scăderea unghiului
Y 2 (fig.4.15), cu efect asupra creșterii cuplului de pornire.

ψ’2 Φ0
ψ2
I2
I2cosψ2
I’2 I’2cosψ’2

E2

fig.4.15. Diagrama fazorială ce prezintă influenţa reostatului asupra momentului de pornire al

motorului

Astfel, reostatul de pornire joacă rol dublu: reduce curentul de pornire şi

creşte momentul de pornire. Dacă în expresia (4.39) se substituie valoarea lui
2pf1
2 din ecuaţia (4.3 0) şi având în vedere că W1 =
I� , se obţine ecuaţia:
p
R�
p U12 � 2
m1 ��
M= s
� 2 2� (4.41)
p f1 �
2 �� �
�
�
�
R
�1 +
R�2 � + X + X� �
s �
� s1 s2
�
( )
� �
Din expresia (4.41) rezultă, că momentul de rotaţie al motorului asincron
este proporţional cu pătratul tensiunii de alimentare. Dependența M=f(s) sau,
la altă scară n=f(M), în condițiile U1=cst=U1n; f1=cst.=f1n; R2s=0, poartă
denumirea de caracteristică mecanică naturală (c.m.n). Aceste dependențe sunt
prezentate în fig.4.16 a, b.

210
 a
b

fig.4.16. C.m.n. a mașinii asincrone în regim de motor: a) M(s); b) n(M)

Valoarea alunecării la care momentul motor atinge valoarea sa maximă, se

determină din derivata (dM/ds) egalată cu zero. Aceasta se numeşte alunecarea
critică şi este:
R�
2
smax =
( )
2 (4.42)
R 12 + Xs1 + X�
s2

În mod obişnuit, R << ( X s1 + X�

1 s2 ) datorită căreia

R�2 R�
smax � = 2 (4.43)
X s 1 + X�
s2 Xk

adică: momentul electromagnetic atinge valoarea sa maximă, când

alunecarea devine egală cu raportul dintre rezistenţa activă raportată a
rotorului R �
2 şi reactanţa inductivă Xk numită reactanță de scurtcircuit.
Dacă se înlocuieşte valoarea lui smax în egalitatea (4.41), se obţine momentul
maxim:

211
 P p� U12
m1 �
Mmax = M =
W1 � 2�

�
�
(
R1 + R 12 + X s1 + X�
2w1 � s2 �
�
�
) (4.44)

Din relaţia (4.44) şi ecuaţia pentru smax rezultă, că mărimea rezistenţei

circuitului rotoric nu influenţează asupra valorii momentului maxim, însă
determină alunecarea critică la care momentul atinge maximul său.
La introducerea unei rezistenţe mai mari ( R � 2�
�> R�
2�> R �
2 ) în circuitul
� > s�
rotorului, creşte şi alunecarea critică, adică s�
�
max � > s�
max max (fig.4.17).

fig. 4.17. Variaţia alunecării critice în funcţie de rezistenţele introduse în circuitul rotorului
motorului asincron cu rotor bobinat.

Din relaţia (4.43) se determină condiţia de obţinere a momentului de pornire

maxim. În acest scop, se consideră smax=1, la care R � 2 = Xk , adică momentul de
pornire are valoare maximă când rezistenţa raportată a înfăşurării rotorice
devine egală cu reactanţa inductivă Xk .Relaţia cu care se determină momentul
de pornire se obţine dacă în ecuaţia (4.41) se consideră s=1 sau:

p U12 �
m1 �� R�2
Mp =
( ) ( )
� 2 ' 2�
p f1 �
2 �� R
� 1 + R �
2 + X s1 + X s2 �
� �
Pentru a porni un mecanism (utilaj) în sarcină, momentul de pornire al
motorului asincron Mp trebuie să fie mai mare decât momentul rezistent M r
(fig.4.42). În caz contrar se folosește mașina asincronă cu rotor bobinat și reostat
de pornire pentru creşterea momentului de pornire Mp. În fig.4.17, Mp este mai
mare la rezistenţa R �2�
�a circuitului rotoric.

212
 Motoarele asincrone funcţionează stabil în porţiunea ascendentă a
caracteristicii M=f(s), adică în zona în care alunecarea s este în limitele de la s=0
până la s=smax. Aici, la creşterea sarcinii cu creşterea alunecării s (reducerea lui
n), creşte şi momentul motor M, ca urmare a creşterii sarcinii.
În partea căzătoare a caracteristicii M=f(s) adică pentru smax < s �1 , motorul
funcţionează instabil. Aici, la creşterea sarcinii, cu creşterea alunecării s
(reducerea lui n) momentul motor M se reduce, ceea ce conduce la oprirea
maşinii.

4.8. Caracteristicile de lucru ale motorului asincron

După cum s-a remarcat, caracteristicile de funcţionare ale motoarelor electrice

stabilesc proprietăţile lor în regim stabil de funcţionare. Pentru motorul asincron
ele reprezintă dependenţele: momentului motor M, turaţiei n, alunecării s,
factorului de putere cosj1 şi randamentului h de puterea mecanică utilă, P2 la
arborele motorului, pentru U1=const. şi f1=const.
Pe lângă acestea, în caracteristicile de funcţionare se include şi raportul de
Mmax
supraîncărcare k s = , precum şi caracteristica mecanică naturală n=f(M).
Mn
Adeseori, în calitate de caracteristică de lucru se examinează şi dependenţa
I1=f(P2).
În fig.4.18 se prezintă alura caracteristicilor principale de lucru ale motorului
asincron. Dependenţa n=f(P2) reprezintă caracteristica de viteză a motorului,iar
turaţia se determină cu expresia n=n1(1-s).

1
1

fig.4.18 .Caracteristicile principale de lucru ale motorului asincron

213
 pCu2
Potrivit relaţiei (4.37) s = , și la funcţionarea în gol, pCu2 << PM şi deci
PM
s @ 0, adică turația rotorului e mai mică decât n1, dar foarte apropiată de n1 (
p
n �n1 ). Atunci când sarcina creşte, raportul Cu2 creşte, dar pentru ca h să fie
PM
ridicat, motoarele se realizează astfel încât pierderile din înfăşurarea rotorică să
pCu2
fie mai mici. Iată de ce la sarcină nominală, obişnuit, sn % = = 1,5 �5% . În
PM
acest caz dependenţa n=f(P2) este aproape liniară în zona de lucru și slab
înclinată faţă de axa absciselor. Ea este asemănătoare caracteristicii vitezei
motorului de c.c. cu excitaţie paralelă.
Momentul motor al motorului asincron este M=M0+M2, unde M0 este
momentul la funcţionarea în gol, iar M2 este momentul util la arborele maşinii.
Momentul M0 este o mărime constantă, iar M2=P2/2 p n se modifică în funcţie de
P2 aproape după o lege liniară, deoarece la variaţia sarcinii, n @ const. Pe baza
acesteia se construieşte dependenţa M=f(P2).
Pe lângă energia activă, motorul asincron consumă din reţea şi energie
reactivă. Puterea reactivă, Q1 = m1U1I1 sin j1 , se consumă pentru crearea
câmpurilor magnetice din maşină (o parte importantă se consumă la crearea
fluxului F 0 ).
P1
Raportul cos j1 = determină factorul de putere. La sarcină
P12 + Q12
nominală, obişnuit cos j1n = 0,7 �0,95 , iar în regim de funcţionare în gol,
cos j10 = 0,1 �0,3 . Iată de ce motoarele asincrone trebuie să funcţioneze în
sarcină apropiată de cea nominală.
Coeficientul la supraîncărcare, ce stabileşte capacitatea motorului de a fi
supraîncărcat, se determină prin raportul între momentele lui, maxim şi nominal,
Mmax
adică k s = . Obişnuit, k s = 1,6 �2,5 , iar la unele motoare de construcţie
Mn
specială, k s = 2,8 �3 .
Randamentul h al motorului asincron depinde de pierderile ce apar în timpul
funcționării acestuia şi se determină prin expresia:

P2 P1 - �p
h= = (4.45)
P1 P1

Diferitele pierderi ce apar în funcţionarea motoarelor asincrone au fost

amănunţit examinate în pct.4.6.

214
 Trebuie a se sublinia că, şi aici ca şi la maşinile de c.c., h atinge valoarea sa
maximă când pierderile variabile devin egale cu cele constante (deoarece la
variaţia sarcinii Φ0 @ const. şi n @ const., atunci pFe1 @ const. şi pmec @ const.).
Motoarele asincrone moderne funcţionează cu hn = 0,75 �0,95 . Dependenţa
n=f(M) reprezintă caracteristica mecanică a motorului asincron. Ea este analogă
dependenţei M=f(s) (fig.4.16 b).
Pentru U1=U1n şi f1=f1n, când nu sunt conectate elemente suplimentare cu
rezistenţe sau reactanţe inductive nici în înfăşurarea rotorică nici în înfăşurarea
statorică, se obţine caracteristica mecanica naturală a motorului. Dacă nu se
respectă una din condiţii caracteristica este artificială. În fig.4.19 se prezintă
caracteristicile mecanice corespunzătoare diferitelor valori ale rezistenţelor
circuitului rotoric.

fig.4.19. Caracteristicile mecanice n=f(M) pentru diferite rezistenţe introduse în circuitul

rotorului motorului asincron cu rotor bobinat

4.9. Procedee de pornire a motoarelor asincrone trifazate

Proprietăţile la pornire ale motoarelor asincrone sunt determinate de

caracteristicile lor de pornire:
Ip
 ordinul de mărime al curentului de pornire k PI = ;
In
MP
 ordinul de mărime al momentului de pornire k PM = ;
Mn
 durata procesului de pornire;
 economicitatea procesului de pornire;
 costul şi siguranţa aparaturii de pornire ş.a.
Deși sunt mai simple și mai ieftine, motoarele asincrone cu rotorul în
scurtcircuit au caracteristici de pornire mai proaste decât motoarele cu inele de
contacte. Principalele procedee de pornire a motoarelor asincrone, sunt
următoarele:
215
 4.9.1. Conectarea directă la reţeaua de alimentare a motoarelor asincrone
cu rotorul în scurtcircuit de construcţie obişnuită sau specială

B
1

A C
1 1

fig.4.20. Schemă pentru pornire directă a motorului asincron cu rotorul în scurtcircuit

Acest procedeu de pornire se caracterizează prin simplitate mare, dar are

neajunsul esenţial că, în momentul pornirii, curentul în circuitul statorului este
de 4÷8 ori mai mare decât curentul nominal al motorului (k PI=4÷8), iar
kPM=1,1÷2. Curentul mare de pornire determină şoc de curent şi apariţia unei
importante căderi de tensiune în reţea.
Pentru a se putea controla dacă motorul se poate conecta direct în reţea, se
poate utiliza următoarea dependenţă empirică:

216
 Ip 3 P
� + inst (4.46)
In 4 4Pn

unde:
Pinst – puterea instalată în reţea;
Pn – putere nominală a motorului;
Dacă este îndeplinită condiţia (4.46), motorul poate fi conectat direct la reţea.
În reţelele electrice moderne de putere, motoarele asincrone cu rotorul în
scurtcircuit de regulă se pornesc prin conectare directă la reţea. Dacă este
necesară reducerea curentului de pornire, se utilizează unele dintre procedeele
de pornire cu tensiune redusă.

4.9.2. Pornirea la tensiune redusă a motoarelor asincrone cu rotorul în

scurtcircuit

Reducerea tensiunii de alimentare U1 conduce la reducerea curentului de

pornire Ip. În acest scop cel mai adesea se aplică unul dintre următoarele
procedee de pornire:
 pornirea prin comutator stea-triunghi (fig.4.21a).
Potrivit acestui procedeu de pornire, înfăşurarea statorului se conectează
inițial în stea. După ce rotorul atinge o viteză, apropiată de cea nominală,
comutatorul este trecut în poziţia triunghi.

fig.4.21. a,b,c Scheme de pornire a motorului asincron cu rotorul în scurtcircuit

prin reducerea tensiunii de alimentare: (a) prin comutator stea-triunghi; (b) prin reactor;
(c) prin autotransformator;

Curentul de linie la pornirea în stea se determină cu expresia:

217
 Ul
IlpY = IfpY = (4.47)
3ZK

iar curentul de linie la pornirea în triunghi este:

3U l
IlpD = 3IfpD = (4.48)
ZK

În expresiile (4.47) şi (4.48) cu IfpY şi IfpD sunt notaţi curenţii de pornire

de fază corespunzători conexiunilor stea şi triunghi, cu Zk - reactanţa unei
faze a înfăşurării statorului, cu Ul – tensiunea de linie a reţelei.
Din expresiile (4.47) şi (4.48) rezultă, că la conexiunea stea curentul de
pornire este de 3 ori mai mic decât la conexiunea triunghi ( IlpD / IlpY =3).
Momentul de pornire la conexiunea stea este proporţional cu pătratul
� 2
� �U l �� �
tensiunii de fază � MpY �� ��, iar la conexiunea în triunghi Uf=Ul și
�
� � 3 ��

ca urmare MpD �U l2 .
În consecinţă, MpY este de trei ori mai mic decât MpD , care este un
dezavantaj esenţial. Datorită reducerii sensibile a momentului de pornire
acest procedeu de pornire se aplică în cazurile când motoarele se pornesc în
gol sau cu sarcină redusă. Pentru aplicarea acestui procedeu de pornire,
înfăşurarea statorului motorului trebuie a se calcula pentru funcţionarea
normală la conexiunea în triunghi. Obişnuit, trecerea de la stea la triunghi
se realizează automat.
 pornirea cu ajutorul unei reactanțe conectate în circuitul înfăşurării
statorului (fig.4.21 b).
Prin acest procedeu de pornire, mai întâi se închide întrerupătorul cu
pârghii 1, întrerupătorul 2 fiind deschis. Prin reactoarele R trece curent şi
apare căderea de tensiune jXIp, unde X este reactanţa inductivă a
reactorului. Ca efect al acesteia, tensiunea la bornele înfăşurării statorice
este U1 = U1n - jXIp . După accelerarea rotorului motorului, se cuplează
întrerupătorul 2 şi motorului i se aplică întreaga tensiune a reţelei U 1n.
Dezavantajul acestui procedeu este că reducerea tensiunii de U 1n/U1 ori
conduce la reducerea momentului de pornire Mp al motorului de (U1n/U1)2
ori.
pornirea prin autotransformator (fig.4.21 c).
Dacă se neglijează curentul la funcţionarea în gol, adică dacă se porneşte de
la relaţia (4.30) şi se consideră în aceasta s=1, se poate determina mărimea
218
curentului de pornire la conectarea directă a motoarelor la reţeaua de
alimentare,
U1n U1n
Ip = =
( ) ( )
2 2 ZK
R1 + R �
2 + X s1 + X�
s2

2
Astfel, momentul de pornire este Mp �U1n .
Curentul de pornire se poate reduce la pornirea motoarelor prin intermediul
autotransformatorului (fig.4.21 c). În acest scop, mai întâi se închide
întrerupătorul cu pârghii 1, ce conectează înfăşurarea autotransformatorului
în stea. După aceasta se cuplează întrerupătorul 2 şi se aplică tensiune
� U �
redusă înfăşurării statorului �U1 = 1n �, unde k at este raportul de
� k at �
transformare al autotransformatorului.
Obişnuit, U1=(0,5÷0,7%)U1n. În plus, curentul de pornire în motor este
U
I'p = 1 . Curentul de pornire în reţea se determină cu relaţia:
ZK

'' I'p U1 I
Ip = = = n .
2
k at k at ZK k at

Aşadar, la pornirea prin autotransformator, curentul de pornire se reduce de

2 ori. Dezavantajul acestui procedeu de pornire este că Mp � 2 @
k at U1
2
�U � 2 ori în comparaţie
� 1n �, adică şi momentul de pornire se reduce de k at
�k �
� at �
cu acela de la conectarea directă la reţea a motorului asincron.
După ce rotorul motorului se accelerează, întrerupătorul cu pârghii 1 se
decuplează. În acest caz, autotransformatorul începe să joace rol de reactor,
la care tensiunea, aplicată înfăşurării statorului motorului creşte la valoarea
de (0,7÷0,8)U1n. După aceasta se cuplează întrerupătorul 3 şi motorului i se
aplică întreaga tensiune a reţelei U1n. Prin acest procedeu, pornirea prin
autotransformator se realizează în trei trepte. Complexitatea operaţiilor de
pornire şi preţul ridicat al aparaturii de pornire, limitează aplicarea acestui
procedeu de pornire la motoare la asincrone de înaltă tensiune.
4.9.3. Pornirea cu ajutorul reostatului conectat în circuitul rotoric al
motoarelor asincrone cu inele de contacte

219
 Pentru reducerea curentului de pornire, în acest caz, în circuitul rotoric al
motorului se poate conecta drosel de pornire cu reactanţă inductivă sau reostat
de pornire. În primul caz se reduce curentul de pornire la pierderi minime de
putere activă, dar datorită creşterii reactanţei inductive a circuitului rotoric se
reduce momentul de pornire (creşte defazajul y 2 dintre t.e.m. E2 şi curentul I2,
la care M @ I2cos y 2 se reduce). Din acest motiv, introducerea de drosel de
pornire în circuitul rotoric al motorului nu se utilizează.
În practică, cel mai adesea se conectează reostat de pornire, prin care se creşte
rezistenţa circuitului rotoric (fig.4.22). Creşterea acestei rezistenţe conduce la
creşterea momentului de pornire al motorului; când la R � 2 = Xk momentul de
pornire este maxim (vezi pct.4.7). Acest mod de pornire se utilizează pentru
obţinerea unui dublu efect:
 reducerea curentului de pornire Ip;
 creşterea momentului de pornire Mp.
În fig.4.22 a se prezintă schema de conectare a reostatului de pornire R p în
circuitul rotorului motorului cu inele de contact. Treptele R p se elimină treptat
astfel încât curentul în circuitul rotorului, în timpul procesului de pornire,
rămâne aproximativ neschimbat [obişnuit (1,5÷2)In], iar valoarea medie a
momentului de pornire Mpmed este apropiată de cea maximă.
În fig.4.22 b se prezintă graficul de variaţie al momentului de pornire cu patru
trepte ale Rp. În momentul iniţial al pornirii (prima treaptă a reostatului)
momentul de pornire este Mp.max.

220
 fig.4.22. Explicativă privind pornirea motorului asincron trifazat cu rotorul bobinat prin
introducerea de rezistenţe în circuitul rotoric: (a) scheme de montaj; (b) desfăşurarea
procesului de pornire.
Cu accelerarea motorului, momentul lui se reduce după curba 1. Atunci când
momentul devine egal cu Mp.min, se elimină o parte a R p (treapta a doua a
reostatului). La o valoare mai mică a rezistenţei R p corespunde curba 2 din
fig.4.22 b, datorită căreia momentul creşte din nou până la Mp.max.
În această succesiune, procesul continuă,până când după a patra treaptă (R p
complet eliminat) procesul de pornire se încheie. Momentul motorului se
echilibrează de cel de sarcină Ms=M0+M2 şi maşina începe a funcţiona în regim
stabil la alunecarea s4. Reostatele de pornire sunt dimensionate pentru regimul
de funcţionare de scurtă durată şi nu va fi folosit ca reostat de reglaj.
La pornirea motoarelor asincrone cu inele de contact este posibil a se atinge
raportul cel mai favorabil între Mp şi Ip – moment mare de pornire la curent mic
de pornire. Însă pornirea cu reostat inclus în circuitul rotoric al motorului are şi
unele dezavantaje cum ar fi:
 complexitatea şi durata procesului de pornire;

221
  neeconomicitatea considerând pierderile de putere activă în reostatul de
pornire.
4.10. Motoare asincrone cu construcţie specială

Calităţile constructive şi de exploatare mult îmbunătățite ale motoarelor

asincrone cu rotorul în scurtcircuit, sub un aspect, şi caracteristicile lor de
pornire înrăutăţite, sub alt aspect, au condus la necesitatea realizării motoarelor
asincrone cu construcţie specială. În esenţă, ele sunt motoare asincrone cu rotor
în scurtcircuit cu caracteristici de pornire îmbunătăţite. Cea mai largă răspândire
au obţinut-o motoarele la care rotorul este cu crestături adânci (cu bare înalte) şi
cu dublă colivie.
La motoarele cu crestături adânci, crestăturile lor rotorice în comparaţie cu
cele ale motoarelor de construcţie obişnuită sunt cu înălţimea h k mai mare şi cu
lăţimea bk mai mică (obişnuit hk/bk=7÷10) (fig.4.23 a). În aceste crestături se
plasează bare de cupru înguste, care la cele două capete se scurtcircuitează prin
două inele de cupru. La aceste motoare are loc fenomenul de refulare a
curentului, conform căruia în timpul procesului de pornire curentul din bara
conducătoare, plasată în crestătură, se distribuie cu densitate inegală pe
secţiunea longitudinală a barei.
În fig.4.23 a,b se prezintă corespunzător secţiuni prin crestăturile rotorice şi
curba potrivit căreia variază densitatea curentului de pornire pe înălţimea barei
din crestătură. Din figură se observă, că aproape întreg curentul de pornire trece
prin partea superioară a secţiunii barei, adică secţiunea transversală nu este
utilizată în întregime. Aceasta este echivalentă cu creşterea rezistenţei înfăşurării
rotorice, ceea ce determină reducerea curentului de pornire şi creşterea
momentului de pornire. Refularea curentului de pornire spre partea superioară a
secţiunii barei se explică prin aceea, că în momentul iniţial când motorul
porneşte în gol (s=1), frecvenţa curentului rotoric este mare (f 2=f1). La trecerea
curentului rotoric se crează fluxul de dispersie, iar partea inferioară a secţiunii
longitudinale a barei este înconjurată de un număr mai mare de linii magnetice
(fig.4.23 a).
2
0 I,A/mm

h h h
k k k

h,mm

b
k
a b c d

222
 fig.4.23. Motoare asincrone cu rotorul în scurtcircuit de construcţie specială: a) – secţiune
longitudinală prin crestătură ce pune în evidenţă fluxul de dispersie; b) – repartiţia densității
curentului rotoric pe înălţimea secţiunii barei rotorice; c,d) – diferite forme ale secţiunilor
barelor rotorice.
Datorită acestui fapt, reactanţa inductivă a acestei părţi de secţiune este mai
mare decât a porţiunii superioare. Iată de ce, curentul de pornire se deplasează
(variază) pe înălţimea crestăturii rotorice spre suprafaţa rotorului. După
decurgerea (încheierea) procesului de pornire, în regim stabil de funcţionare a
motorului, frecvenţa curentului din rotor scade la f 2=(1÷3)Hz. Astfel, reactanţa
inductivă X s 2 �f 2 se reduce sensibil şi densitatea curentului pe secţiunea barei
este uniformă. Motorul continuă să funcţioneze ca motor obişnuit cu rotorul în
scurtcircuit.
În unele cazuri, crestăturile se execută sub formă de sticlă (butelie) sau
trapezoidală (fig.4.23 c,d) la care se obţine mai bine efectul de deplasare
(refulare) a curentului. La motoarele cu crestături adânci, obişnuit se obţine:
I M
k PI = P = 4 �5 şi k PM = P = 1,2 �1,6
In Mn
Tendinţa de a se obţine calităţi mai bune de pornire conduce la crearea
motorului asincron cu rotor cu două colivii (dublă colivie). În rotorul acestui
motor există două înfăşurări scurtcircuitate concentrice una faţă de alta. Colivia
superioară 1 este de pornire, iar cea inferioară 2 este de lucru (fig.4.24 a).

fig.4.24. a, b Motor asincron cu rotor în scurtcircuit cu dublă colivie.

În figură este prezentată o secţiune parţială în pachetul rotoric 3 şi inelele 4 ce

scurtcircuitează frontal barele celor două înfăşurări. Barele coliviei de pornire se
realizează din alamă sau bronz cu secţiune mai mică cu care se creşte rezistenţa
lor. Aceste bare însă sunt plasate în apropierea suprafeţei exterioare rotorului şi
între cele două capete ale lor există deschizături (istmuri) pe toată lungimea
rotorului (fig.4.24 b). Prin acest procedeu, ele sunt înconjurate de un număr mai
mic de linii magnetice ale fluxului de dispersie, datorită căruia reactanţa lor este
mică.

223
 Barele coliviei 2 de lucru sunt cu secţiune mai mare şi se realizează din
cupru, datorită căreia rezistenţa lor este mică. Reactanţa lor inductivă însă este
mare (în special în procesul de pornire, când frecvenţa f 2 este relativ mare),
deoarece ele sunt înconjurate de un număr mai mare de linii magnetice ale
fluxului de dispersie. Din acest motiv, în momentul pornirii, când f 2=f1 şi
însemnătate de bază au reactanţele inductive ale înfăşurărilor, curentul trece
îndeosebi prin colivia de sus (de pornire) – cu X s 2 mai mică. Rezistenţa mai
mare a acestei colivii asigură moment de pornire important la curent de pornire
mai mic.
Cu creşterea turaţiei, frecvenţa f2 se reduce, datorită căreia se reduce şi
reactanţa inductivă a coliviei de lucru. Din acest motiv, curentul prin colivia de
lucru se amplifică, când simultan cu acesta curentul din colivia de pornire se
reduce. Iată de ce începe redistribuirea momentului de rotaţie între coliviile de
pornire şi de lucru invers proporțional cu rezistența lor.
Momentul Mcp creat de colivia de pornire, datorită rezistenţei mai mari a
înfăşurării atinge valoarea sa maximă la alunecare mare. Iată de ce el are
importanţa esenţială în momentul pornirii, după care acţiunea lui treptat slăbeşte.

fig.4.25. Dependenţa M=f(s) pentru motorul asincron cu rotorul în scurtcircuit cu dublă

colivie obţinută prin însumarea cuplurilor Mcp şi Mcl.

Momentul Mcl, creat de colivia de lucru, datorită rezistenţei mai mici a

înfăşurării, obţine valoarea sa maximă la alunecare mică. De aceea cu
accelerarea motorului, rolul ei se amplifică. Momentele create de cele două
înfăşurări sunt cu sensuri identice, datorită cărora momentul rezultant al
motorului reprezintă suma lor, adică M= Mcp + Mcl (fig.4.25).
Motoarele cu dublă colivie au caracteristici de pornire mai bune decât
motoarele cu crestături adânci. La acestea se obţine:

224
 I M
k PI = P = 3 �5,5 şi k PM = P = 1 �2
In Mn

Pe seama caracteristicilor de pornire mai bune ale motoarelor asincrone cu

construcţie specială există înrăutăţiri într-o anumită măsură a caracteristicilor de
lucru. Exemplu, datorită reactanţei inductive mari a înfăşurării lui rotorice, cos j
se reduce cu (4÷6)%, iar momentul maxim cu (15÷25)% în comparaţie cu
acelea ale motoarelor de construcţie obişnuită. Pe lângă acestea, preţul lor este
mai ridicat datorită fabricaţiei mai complexe, în special a motoarelor cu dublă
colivie.
4.11. Reglarea turaţiei motoarelor asincrone

Prin reglarea turaţiei se înţelege variaţia ei forţată, independent de sarcina la

arborele maşinii. Indicatorii de reglare (domeniu, fineţe, stabilitate şi
economicitate) au fost amănunţit examinaţi la motoarele de c.c., motiv pentru
care asupra lor nu ne oprim.
Dacă se porneşte de la expresia:
f1
n=n1(1-s)= (1-s) (4.49)
p
se observă că turaţia motorului asincron se poate regla prin trei procedee:
a) prin variaţia alunecării s;
b) prin variaţia frecvenţei f1 a tensiunii de alimentare;
c) prin variaţia numărului perechilor de poli p.
Variaţia alunecării s se realizează prin două procedee:
a1)prin variaţia tensiunii de alimentare;
a2)prin introducerea unei rezistențe suplimentare în circuitul rotoric al
motorului;
a3)prin introducerea de t.e.m. suplimentare în circuitul rotoric.
Primul procedeu de reglaj (variația alunecării s prin variația tensiunii de
alimentare) se aplică motoarelor cu rotorul în scurtcircuit, în care sens în
circuitul înfășurării statorice se introduce reostat de reglaj sau autotransformator.

Reglajul turației prin variația tensiunii de alimentare se aplică foarte rar

datorită următoarelor neajunsuri:
 la reducerea tensiunii de alimentare se reduce momentul maxim al
motorului şi capacitatea sa de supraîncărcare;
 domeniul de reglare este mic;
 în reglarea reostatică se obţin pierderi suplimentare de energie.
Procedeul de variaţie a alunecării s – prin variaţia rezistenţei în circuitul
rotorului, se aplică motoarelor asincrone cu inele de contact. În acest sens, în

225
circuitul rotorului se introduce un reostat de reglare (dimensionat pentru regimul
de funcţionare de lungă durată) potrivit schemei din fig.4.22. Din egalitatea:
2
R�
m1 � I�
2 �2
s= �R �
2
W1
M�

rezultă că la creşterea rezistenţei active din circuitul rotoric, alunecarea s

creşte proporţional, iar turaţia rotorului motorului se reduce.
În fig.4.19 este dată familia de caracteristici mecanice reostatice. Din acestea
se observă că la momentul nominal Mn cu cât rezistenţa circuitului rotoric este
mai mare, cu atât turaţia este mai mică (n3<n2<n1). Din aceeaşi figură se vede că
la Mp0 mare, domeniul de reglare se reduce sensibil, adică atunci când motorul
funcţionează în gol, reglajul de turaţie este aproape imposibil. Deşi prin acest
procedeu de reglare cu creşterea rezistenţei în rotor se reduce stabilitatea şi se
amplifică pierderile de energie, el are largă răspândire datorită execuţiei relativ
uşoare şi domeniului larg de reglare. Se aplică la macarale, trolii, poduri rulante,
instalații de transport vertical din exploatările miniere subterane, excavatoare de
tip Skoda E-25 cu o cupă utilizate în cariere, etc.
Reglarea turaţiei prin variaţia frecvenţei f1 a tensiunii de alimentare se
utilizează la motoarele cu rotorul în scurtcircuit. După indicatorii săi de calitate,
fineţe, domeniu de reglare, stabilitate şi lipsa pierderilor, acest procedeu de
reglare se apropie de indicatorii reglării turaţiei motoarelor de c.c. La variaţia
frecvenţei f1 a tensiunii la bornele generatorului se modifică turaţia câmpului
magnetic învârtitor, iar de aici – şi aceea a rotorului motorului. Neajunsul
principal al acestui procedeu de reglare este necesitatea surselor de alimentare
cu frecvenţă reglabilă care creşte preţul echipamentului. Iată de ce, independent
de avantajul său, el se aplică numai în cazurile când este necesară reglarea
simultană a vitezei grupei de motoare ce funcționează în condiții identice.În
ultima vreme, în scopul reglării turației, se utilizează convertoare de frecvenţă
cu semiconductoare (convertoare de frecvenţă cu tiristoare). La ieşirea acestor
convertoare de frecvenţă se obţine legea dorită de variaţie a frecvenţei f 1 şi a
valorii efective a tensiunii alternative U1 (obişnuit U1/f1=const.).
Trebuie a se sublinia, că pentru reglarea turaţiei, este necesar a se varia numai
f1, dar aceasta conduce la variaţia lui M max (vezi rel.4.18). Pentru a se menţine
capacitatea de suprasarcină, factorul de putere şi randamentul la nivelul necesar,
simultan cu variaţia lui f1 se modifică şi U1. Utilizarea motoarelor asincrone,
completate cu astfel de convertoare de frecvenţă este de suficientă perspectivă.
Reglarea turaţiei motoarelor asincrone prin variaţia numărului perechilor
de poli p ai înfăşurării statorice se aplică de asemenea la motoarele cu rotor în
scurtcircuit. La motoarele cu inele de contact ea nu se aplică, deoarece

226
comutarea (schimbarea) perechilor de poli ai înfăşurării statorice este necesară
în înfăşurarea rotorică, complicându-se astfel construcţia motorului.
Pentru modificarea numărului perechilor de poli, motoarele cu rotor în
scurtcircuit se execută sau cu două înfăşurări statorice separate cu număr diferit
de perechi de poli, sau cu o înfăşurare, la care se poate modifica numărul de
poli. La al doilea procedeu, înfăşurarea fiecărei faze are două semiînfășurări.

fig.4.26. a,b. Explicative privind obţinerea de numere diferite de poli pentru înfăşurările
statorice.
Atunci când aceste semiînfășurări sunt înseriate, se obţin patru poli (fig.4.26
a), iar când sunt puse în paralel se obţin doi poli (fig.4.26 b). Neajunsul principal
al acestui procedeu de reglare este că se realizează reglarea în trepte şi
construcţia motoarelor se complică. Obişnuit motoarele se realizează pentru
două turaţii.
Cel mai frecvent, motoarele asincrone cu rotorul în scurtcircuit, se utilizează
în acţionările electrice cu turaţie nereglabilă, pentru acţionarea pompelor,
ventilatoarelor, transportoarelor cu lanţuri şi cu bandă, maşinilor de extracţie,
troliilor de screpere, combinelor de galerii, maşinilor de spart cu acţionare
neregulată a organului de percuție ş.a.
În acţionările electrice de c.a. cu reglaj de viteză se utilizează mai ales
motoare asincrone cu inele de contact. În minele cu gaze şi praf, în scopul
reglării acţionărilor electrice sunt în special de perspectivă motoarele asincrone
cu rotorul în scurtcircuit completate cu convertoare de frecvenţă. Avantajul
esenţial al acestor motoare în medii cu foc şi explozive este că la acestea spre
deosebire de motoarele de c.c. şi motoarele asincrone cu inele de contact, lipsesc
periile de contact.
4.12. Motorul asincron monofazat

Motoarele asincrone monofazate pot fi incluse în grupa maşinilor asincrone

speciale. Construcţia lor este aceeaşi ca la cele trifazate, numai că în locul
înfăşurării trifazate ele au o înfăşurare monofazată cu una sau câteva perechi de
poli, prin care trece curentul alternativ monofazat. Rotorul acestor motoare este
realizat ca rotor în scurtcircuit.

227
 Particularitatea caracteristică a motorului asincron monofazat este că îi
lipseşte momentul iniţial (de pornire), deoarece la trecerea curentului alternativ
prin înfăşurarea lui monofazată se crează câmp magnetic pulsatoriu şi nu
învârtitor. Dacă, totuşi, rotorul acestui motor este rotit cu forţă exterioară într-un
sens sau altul şi rămâne în continuare în mişcare, el continuuă a se roti şi poate
dezvolta cuplu, adică trece în regim de motor. Pentru explicarea fenomenului
care are loc în motor, se admite următoarea formulare teoretică.
Se consideră înfăşurarea monofazată ce excită câmpul magnetic pulsatoriu, cu
fluxul magnetic F 0 . Acest câmp se poate descompune în două câmpuri
învârtitoare cu viteze unghiulare identice, dar cu sensuri opuse, cu fluxurile F1
F f
şi F 2 , în care F1 = F 2 = 0m . Turaţia câmpurilor magnetice este n1 = 1
2 p
(viteza unghiulară fiind W1 ).
Dacă rotorul este imobil, cele două câmpuri induc în înfăşurarea rotorului
t.e.m., sub a căror acţiune prin înfăşurare trec curenţi egali ca mărime, dar de
sensuri opuse. Din interacţiunea curenţilor cu câmpul, în motor se crează
momente de rotaţie egale ca mărime dar de sensuri opuse, datorită cărora
momentul rezultant al motorului este egal cu zero.
Fie rotorul motorului asincron monofazat rotit cu ajutorul unei forţe
exterioare în sensul câmpului direct de flux magnetic F1 . Totodată, se consideră
că turaţia rotorului este n (viteza unghiulară W ) la alunecarea s, astfel încât
n=n1-sn1=n1(1-s).
Viteza relativă a câmpului direct faţă de rotorul în rotaţie este Wd = W1 - W .
n1
Acestei viteze îi corespunde turaţia nd=n1–n= (n1–n) n =sn1.
1
Viteza unghiulară relativă a câmpului invers, de flux magnetic F 2 ,faţă de
rotorul în rotaţie este Wi = W1 + W . Acestei viteze unghiulare îi corespunde
turaţia ni = n1+n = n1+(n1 – sn1)= n1(2 – s).
În procesul de rotaţie al rotorului, fluxul magnetic Fd induce în înfăşurarea
rotorului t.e.m. E2d, sub acţiunea căreia trece curentul I2d. Frecvenţa t.e.m. E2d şi
curentului I2d este f2d = pnd = sf1, adică ea este mult mai mică (1÷3)Hz. Din
acest motiv, reactanţele inductive sunt mici şi diferenţa de fază y 2d între E2d şi
I2d este mică. Iată de ce momentul de rotaţie Md = cFd I2d cos y 2d , creat de
câmpul direct de flux magnetic, are valoare mare.
T.e.m. indusă de câmpul invers de flux F i este E2i, iar curentul ce trece sub
acţiunea ei este I2i. Frecvenţa t.e.m. E2i şi a curentului I2i este f2i=pni=f1(2-s),

228
adică ea este mult mai mare (aproape de două ori mai mare decât f 1). Din acest
motiv, diferenţa de fază y 2i dintre E2i şi I2i este mult mai mare (aproape de
90°). În acest caz, momentul invers M i = c 2F i I2i cos y 2i , creat de câmpul de
flux F i , este mult mai mic.
Momentul motor rezultant este Mr=Md-Mi. În consecinţă, în procesul de
rotaţie al rotorului în sensul câmpului direct importanţă are momentul M d, în
timp ce Mi aproape că nu prezintă influenţă. În fig.4.27 se prezintă dependenţele
Md=f(s); Mi=f(s) şi Mr=f(s).

fig.4.27 Dependenţele Md=f(s); Mi=f(s) şi Mr=f(s) pentru motorul asincron monofazat.

Din figură se observă că atunci când rotorul este imobil, adică s=1, momentul
rezultant Mr este egal cu zero. Dacă rotorul se roteşte de către o forţă externă va
apare momentul creat de acel câmp, în al cărui sens este rotit iniţial rotorul.
Spre deosebire de motorul asincron trifazat, la cel monofazat, cu creşterea
rezistenţei înfăşurării rotorice se reduce momentul maxim al motorului, adică
capacitatea lui de supraîncărcare. Aceasta se explică prin faptul că la creşterea
rezistenţei înfăşurării rotorului se reduce diferenţa de fază y 2i , datorită căreia
momentul invers Mi creşte. Iată de ce Mr=Md-Mi se reduce.
Motoarele asincrone monofazate, au următoarele deficienţe:
 cos j şi h mici;
 factor de supraîncărcare mic;
 absenţa momentului iniţial (de pornire);
Pentru crearea momentului iniţial (de pornire) în motor se plasează încă o
înfăşurare, numită de pornire (IP). Înfăşurarea de bază este numită înfăşurare
de lucru (IL). Înfăşurarea de pornire se plasează în crestăturile statorului, încât
câmpul ei magnetic să fie decalat în spaţiu cu 90 ° faţă de câmpul creat de
înfăşurarea de lucru. Pe lângă aceasta, curentul din IP este defazat cu 90 ° în
raport cu curentul prin IL. În acest scop, în serie în circuitul IP se conectează

229
condensatorul cu capacitatea C. Cele două înfăşurări se alimentează de la una şi
aceeaşi sursă de curent alternativ monofazat (fig.4.28 a).
Prin acest procedeu, după cum s-a explicat la pct.4.1, se crează câmpul
magnetic învârtitor şi rotorul se roteşte în sensul de rotaţie al câmpului. După ce
motorul atinge viteză apropiată de cea nominală, IP se decuplează. În fig.4.28 a,
b se prezintă schema de principiu a motorului asincron monofazat şi dependenţa
M=f(s). Când parametrii circuitelor de lucru şi pornire sunt îmbunătăţiţi
corespunzător, motorul are moment de pornire bun (curba 2 din fig.4.28 b).

k M
IL C
2
IP
Rotor 1
s
1 0,8 0,6 0,4 0,2 0

fig.4.28. Schema de principiu a motorului asincron monofazat şi dependenţa M=f(s)

Când motorul atinge viteza stabilită (obişnuit 80% din cea nominală),
circuitul IP se decuplează şi motorul trece pe caracteristica 1, corespunzătoare
motorului monofazat obişnuit.
Dacă înfăşurarea de pornire IP şi condensatorul C sunt calculate pentru
regimul de lungă durată şi rămân conectate permanent, se obţine aşa numitul
motor monofazat cu condensator. Dar, întrucât la pornire şi în funcţionare sunt
necesare diferite capacităţi, obişnuit motorul are două condensatoare .
Unul dintre acestea, numit condensator de lucru rămâne în permanenţă
conectat în serie în circuitul înfăşurării IP, iar celălalt este numit de pornire şi se
conectează în paralel cu înfăşurarea de lucru, numai în perioada de pornire, după
care se deconectează. Motoarele monofazate cu condensatoare alături de
caracteristicile de pornire îmbunătăţite au şi caracteristici de lucru mai bune. Ele
au capacitate de suprasarcină mai mare şi factor de putere mai bun (cos j1
=0,8÷0,95).

4.13. Motoare asincrone liniare

O largă aplicaţie încep să aibă motoarele asincrone liniare (de inducţie)

datorită simplităţii construcţiilor şi siguranţei mari în funcţionare. Pentru
explicarea principiului de funcţionare al acestor motoare, se porneşte de la
motorul asincron cu rotorul în rotaţie (fig.4.29 a). Dacă statorul acestui motor
imaginar se secţionează şi se desfășoară astfel că se formează arc (fig.4.29 b),
230
diametrul rotorului său va creşte. Motorul obţinut este numit motor asincron cu
stator unghiular.

fig.4.29. Motorul asincron: a) cu statorul normal, b) arc şi c) motorul asincron liniar.

Turaţia de sincronism a câmpului se determină cu expresia:

a
n1�= n1 �
2�p
unde:
n1 - turaţia câmpului învârtitor înainte de „secţionarea” statorului.
Din expresie se observă că prin variaţia unghiului a se obţine motorul
asincron cu turaţia sincronă dorită, mai mică decât n 1. Motoarele arc se
utilizează pentru acţionarea fără reductor a maşinilor care se rotesc cu turaţii
mici (exemplu pentru acţionarea morilor în tambur).
Dacă statorul secţionat se desfăşoară în plan (fig.4.29 c) se obţine motorul
liniar de inducţie. Proprietatea caracteristică a motoarelor asincrone liniare este
că la acestea nu se crează câmp magnetic învârtitor ci călător (alergător).
Pe lângă acestea, înfășurarea secundară este reprezentată cel mai adesea de
şina din oţel cu sau fără înfăşurare în scurtcircuit. Deplasarea armăturii mobile
se face liniar. Viteza de deplasare a câmpului magnetic se determină cu viteza:
L
v = 2tf = f
p
unde:
p – numărul perechilor de poli ai motorului;
f – frecvenţa curentului în inductor [Hz];
t – pasul polar [m];
L – lungimea inductorului [m];
Principiul de funcţionare al acestor motoare se bazează pe aceea că, câmpul
călător al inductorului (înfășurarea primară) induce t.e.m. în înfăşurarea
scurtcircuitată (circuitul secundar). Sub acţiunea ei prin conturul secundar trece
curentul ce interacţionează cu câmpul călător şi se generează forţe
231
electromagnetice, care tind a deplasa partea mobilă a motorului faţă de cea
imobilă. Partea mobilă poate fi inductorul sau indusul.
Dacă nu este posibil a se realiza înfăşurarea în scurtcircuit, pentru circuitul
secundar se utilizează şina de oţel sau aluminiu. Caracteristici mai bune se obţin
când şina este realizată spre exemplu din material feromagnetic, acoperită cu
strat de cupru.
Neajunsul principal al motoarelor asincrone liniare precum şi al celor cu
statorul sub formă de arc este apariţia aşa numitelor efecte de capete, care
constituie un complex de fenomene electromagnetice datorate construcţiei
deschise a inductorului.
Efectul de capăt influenţează sensibil în rău indicatorii energetici ai
motoarelor liniare şi cu statorul în arc. Motoarele asincrone liniare se utilizează
pentru acţionarea clapetelor de reglare, transportoarelor cu bandă, mecanismelor
de transport şi ridicat ş.a. Până în prezent sunt realizate multe şi diferite
construcţii de motoare liniare.

CAPITOLUL 5
MAŞINI SINCRONE
5.1. Noţiuni generale. Construcţia şi principiul de funcţionare al mașinii
sincrone

Maşinile sincrone sunt acele maşini de curent alternativ al căror rotor se

roteşte cu viteză unghiulară constantă, independent de mărimea sarcinii. Ca toate
maşinile electrice, ele pot funcţiona în regimurile de motor sau de generator.
Maşinile sincrone se utilizează în principal ca generatoare în centralele
electrice, cu tendinţa de a realiza puteri cât mai mari pe unitate (sute de MW), în
scopul creşterii randamentului (maşina sincronă fiind la ora actuală principala
modalitate de obţinere a energiei electrice). Deoarece cea mai mare aplicaţie au
căpătat sistemele trifazate de t.e.m., tensiuni şi curenţi, generatoarele sincrone
sunt exclusiv trifazate.
Motoarele sincrone trifazate sunt utilizate pentru acţionarea pompelor,
ventilatoarelor, compresoarelor şi altor maşini de lucru ce au viteza de rotaţie
constantă. Aceste motoare, obişnuit sunt de putere (ating puteri până la câţiva
zeci de MW), au randamentul h ridicat şi pot îmbunătăţi factorul de putere al
reţelei de alimentare.

232
 Maşinile sincrone se utilizează şi în calitate de compensatoare sincrone, ce
funcţionează neîncărcate şi alimentează cu energie reactivă reţeaua electrică, la
care sunt conectate.
Statorul maşinilor sincrone are aceeaşi construcţie ca şi statorul maşinilor
asincrone. El este constituit din circuitul magnetic cilindric din tole de oţel
electrotehnic, în crestăturile căruia se plasează înfăşurarea trifazată, cel mai
adesea conectată în stea. Rotorul îndeplineşte rolul inductorului şi este destinat a
crea fluxul magnetic indicator al maşinii. El reprezintă sistemul de
electromagneţi cu poli aparenţi sau înecaţi, a căror înfăşurare se alimentează de
la sursa de c.c., numită excitatoare.
Obişnuit ca excitatoare se utilizează generatorul de c.c. cu excitaţie paralelă,
care cel mai adesea se montează pe arborele comun cu maşina sincronă. Puterea
excitatoarei este de (0,3÷3)% din puterea maşinii sincrone. În unele cazuri în
locul generatorului de excitaţie (excitatoarei) se utilizează redresorul comandat.
Rotoarele cu poli aparenţi se utilizează la maşinile sincrone lente (n 1<1500
rot./min), unde forţele centrifuge sunt mici. Acestea sunt spre exemplu
hidrogeneratoarele. La rotoarele cu poli aparenţi, bobinele înfăşurării de
excitaţie se plasează pe poli. La trecerea curentului continuu prin înfăşurarea de
excitaţie se obţine alternanţa succesivă a polilor nord şi sud. Datorită faptului că
fluxul magnetic de excitaţie este constant, polii se pot executa masivi şi nu din
tole. Schema constructivă de principiu a maşinii sincrone cu poli aparenţi este
prezentată în fig.5.1.a.
La maşinile sincrone rapide (n1=1500 sau 3000 rot./min) pentru a se obţine
rezistenţa mecanică necesară, rotoarele se execută cu poli înecaţi. Acestea sunt
de exemplu turbogeneratoarele. La maşinile cu polii înecaţi în rotorul, executat
din oţel masiv, se realizează crestături în care se plasează conductoarele
înfăşurării de excitaţie.

N N

E E
S S

N S

fig.5.1. a, b Schema principală constructivă a maşinii sincrone cu poli aparenţi (a) şi poli
înecaţi (b).

233
 Crestăturile se închid cu pene magnetice speciale, iar conexiunile frontale se
consolidează cu bandaje. Astfel de construcţie este stabilă la forţe centrifuge mai
mari. Obişnuit rotoarele cu poli înecaţi sunt bipolare. În fig.5.1b se prezintă
schema de principiu constructivă a maşinii sincrone cu poli înecaţi.
Electromagneţii rotorului (inductorului) excită fluxul magnetic F 0 constant
în timp, care se distribuie în întrefierul maşinii după o lege sinusoidală. Iată de
ce la rotaţia rotorului în fiecare fază a înfăşurării statorului se induce t.e.m.
sinusoidală e0, a cărei valoare efectivă se poate exprima ca şi la motoarele
asincrone, adică:
E 0 = 4,44k w ·w·f·F 0m
unde:
kw – este factorul de bobinaj al înfăşurării statorice (are aceeaşi
semnificație ca şi la motoarele asincrone), iar w este numărul de
spire al unei înfăşurări de fază.
Pe aceasta se bazează principiul de funcţionare al generatoarelor sincrone.
Caracteristic pentru maşinile sincrone este faptul că turaţia n 1 a rotorului şi
frecvenţa f1 a t.e.m. (respectiv a curentului) din înfăşurarea statorică totdeauna
se află într-o relaţie constantă strict determinată, adică:
f
f1=pn1, sau n1 = 1 (5.1)
p
unde:
p – numărul perechilor de poli;
În consecinţă, atunci când maşina funcţionează ca generator cu număr de
perechi de poli p determinat, trebuie a se roti cu viteza unghiulară W1 strict
determinată (respectiv cu turaţia n 1), pentru a se genera t.e.m. cu frecvenţa f 1
dorită.
Atunci când maşina sincronă funcţionează în regim de motor şi este cu
numărul de perechi de poli p determinat, ea trebuie a se alimenta cu curentul
alternativ cu frecvenţa f1 strict determinată, pentru a se obţine viteza unghiulară
W1 (respectiv turaţia n1) dorită sau stabilită în prealabil. Tocmai datorită acestei
sincronizări dintre frecvenţa t.e.m. (respectiv a curentului) din stator şi turaţia
rotorului, maşinile se numesc sincrone.
Având în vedere că frecvenţa industrială este f=50 Hz, dacă maşina are p=1,
2, 3, 4…n perechi de poli, turaţia rotorului în mod corespunzător este:
n1=3000, 1000, 750 … etc. rot./min

La trecerea curenţilor i1, i2, i3, ce formează sistemul trifazat, prin înfăşurarea
statorică a maşinii sincrone asemănătoare cu a motoarelor asincrone se crează

234
câmpul magnetic învârtitor statoric, de flux magnetic Fa (fluxul de reacţie a
indusului).
Turaţia acestui câmp na (respectiv viteza unghiulară Wa ) depinde de numărul
polilor echivalenţi ai înfăşurării statorului (indusului – egal cu numărul polilor
inductorului) şi de frecvenţa curentului prin înfăşurare. În acest caz,
f
n a = 1 = n1 (respectiv Wa = W1 ). Prin urmare, câmpul inductorului (rotorului)
p
şi câmpul indusului (statorului) se rotesc sincron. Ele crează câmpul magnetic
rezultant, al cărui flux magnetic este:
F = F0 + Fa (5.2)

Turaţia câmpului rezultant, natural că va fi egală cu aceea a rotorului maşinii

n1. Din interacţiunea electromagnetică a curentului din înfăşurarea statorului şi
câmpului magnetic învârtitor rezultant apare momentul electromagnetic din
maşină. Pe acest principiu se bazează funcţionarea maşinii sincrone în regim de
motor.
Interacţiunea electromagnetică dintre curentul din înfăşurarea statorică şi
câmpul magnetic învârtitor rezultant se poate exmina ca interacţiunea dintre
polii rotorici şi polii fictivi ai câmpului magnetic rezultant. Astfel, la polul dat al
rotorului cu polaritatea stabilită, corespunde polul fictiv al câmpului magnetic
învârtitor rezultant cu polaritate opusă, între care există interacţiune
electromagnetică (forţe de atracţie).
Datorită faptului, că între polii de nume diferite există forţe de atracţie, rotorul
şi câmpul magnetic învârtitor se rotesc sincron. Dacă se examinează rotaţia
rotorului motorului sincron neîncărcat în condiţii idealizate (se neglijează
pierderile mecanice), polii rotorici şi polii fictivi ai câmpului magnetic învârtitor
vor fi coaxiali. Dacă însă cu ajutorul unui motor primar se accelerează rotorul
maşinii sincrone, câmpul magnetic învârtitor rămâne în urmă faţă de rotor.
Totodată, câmpul şi rotorul continuă a se roti sincron dar axa polilor rotorici
depăşeşte cu unghiul q axa polilor fictivi ai câmpului. În acest caz, rotorul este
conducător, deplasat cu unghiul q faţă de câmpul învârtitor în sensul de rotaţie.
Pe seama energiei mecanice, cedată de motorul primar rotorului maşinii
sincrone, în înfăşurarea ei statorică se generează energia electrică, care se
cedează în reţea. În consecinţă, maşina sincronă funcţionează în regim de
generator. Momentul electromagnetic este de sens invers (rezistent) deoarece
câmpul magnetic învârtitor exercită acţiune de frânare în raport cu mişcarea de
rotaţie a rotorului. Unghiul q este negativ, iar mărimea lui depinde de energia
mecanică cedată rotorului maşinii sincrone. Atunci când ea este mai mare,
unghiul creşte. Creşte de asemenea şi energia electrică generată de generatorul
sincron.

235
 Dacă se realizează momentul rezistent de sens invers la arborele maşinii
sincrone, rotorul rămâne în urmă faţă de câmpul magnetic învârtitor. În acest
caz, câmpul este conducător, adică unghiul q dintre axa polilor câmpului şi
polilor rotorului este pozitiv. Cu creşterea sarcinii la arbore, q creşte. Pentru
învingerea cuplului rezistent, maşina sincronă începe a consuma o cantitate de
energie electrică mai mare din reţea, adică ea trece în regim de motor.
Prin urmare câmpul magnetic rezultant învârtitor şi rotorul maşinii sincrone
se rotesc sincron, dar plasarea axelor polilor lor depinde de regimul de
funcţionare al maşinii şi de încarcare.
În continuare, se examinează în principiu regimul de generator şi de motor al
maşinii sincrone, unde pentru înlesnire se consideră spre exemplu maşina cu poli
înecaţi şi se neglijează saturaţia circuitului magnetic şi pierderile din fierul
magnetic.
5.2. Regimul de generator al maşinii sincrone

Schema de principiu a generatorului sincron, ce alimentează consumatorul

trifazat se prezintă în fig.5.2. Rotorul maşinii se menţine în mişcare cu ajutorul
motorului primar la turaţia nominală de rotaţie n 1. După aceasta generatorul se
excită, când prin înfăşurarea de excitaţie a rotorului (inductorului) trece curentul
Ie de la generatorul cu excitaţie paralelă. Astfel, după cum s-a arătat, se crează
fluxul magnetic F 0 şi la rotaţia rotorului, în fiecare fază a înfăşurării statorului
se induce t.e.m. e0 sinusoidală. Dacă la ieşirile înfăşurării indusului este conectat
consumatorul, sub acţiunea t.e.m., prin fazele înfăşurării trec curenţii ce crează
câmpul magnetic învârtitor indus (statoric) de flux Fa .
Rotor Stator
1
e
n
1 I
R N 1 1ʹ
re
G
E U Z
E 0 S
x
S 0 0ʹ

3 2
3ʹ 2ʹ

fig.5.2. Schema de principiu a generatorului sincron, ce alimentează consumatorul trifazat

Câmpul magnetic învârtitor indus, în rotaţie intersectează conductoarele

înfăşurării statorului şi induce în fiecare fază, t.e.m. e a. Pe lângă fluxul magnetic
Fa , în jurul conductoarelor înfăşurării statorice există şi fluxul de dispersie F s ,
care induce în fazele statorului t.e.m. de dispersie es .

236
 Pentru circuitul magnetic nesaturat al maşinii, valorile efective ale t.e.m. e a şi
es sunt proporţionale cu curentul din fază, adică Ea = - jXa I şi E s = - jXs I .
Dacă se are în vedere că faza are şi rezistenţa R şi că tensiunea de fază la ieşirile
generatorului este U, pentru fiecare fază a generatorului sincron potrivit legii a
II-a lui Kirchhoff se scrie în formă compexă următoarea ecuaţie:
E 0 + Ea + E s = U + RI
sau
R + j( Xa + X s ) �
U = E0 - I �
� �= E 0 - I ( R + jXs ) ,
unde:
Xs = Xa + X s reprezintă reactanţa sincronă.
Deoarece Xs >> R atunci U = E 0 - jXs I sau:
E 0 = U + jXs I (5.3)

Dacă se are în vedere că U = I·Zc = I(R c �jXc ) , pentru valorile efective ale
curentului I şi diferenţei de fază y dintre el şi t.e.m. E0 se obţine:
E0 E0
I= @
( R + R c ) 2 + ( Xs �Xc ) 2 R c2 + ( X s �Xc )
2

X �Xc X �Xc
y = arctg s = arctg s (5.4)
R + Rc Rc

În baza ecuaţiei (5.2) se poate stabili schema echivalentă pentru o fază a

generatorului sincron fig.5.3.

I
X
s

U
Z
c
E0 jX I
s U
I
U

jX I j E 0
s y 0 echivalentă
fig.5.3. Schema Fσ pentru o fază a generatorului j
sincron
E0 q y0
Dacă se au în vedere ecuaţiile (5.1), (5.2) şi (5.3) se poate construi diagrama
fazorială pentru o fază a generatorului sincron (fig.5.4 a,b). F
σ
F
q F qF 0
237
Fσ F 0 Fσ
fig.5.4. Diagramele fazoriale ale generatorului sincron pentru: a) sarcină inductivă; b) sarcină
capacitivă.

Construcţia ei începe de la fazorul fluxului magnetic F 0 , care se trasează în

sens arbitrar. La 90° în urma lui se trasează fazorul t.e.m. E 0. Cu unghiul y care
depinde de carcaterul sarcinii se trasează fazorul curentului I. Potrivit ecuaţiei
(5.2), pentru determinarea tensiunii U, din vârful fazorului E 0 pe direcţie
perpendiculară pe direcţia fazorului curentului I, se trasează fazorul căderii de
tensiune pe reactanţa inductivă sincronă. Unghiul dintre fazorii tensiunii U şi
curentul I este j , iar unghiul dintre fazorii tensiunii U şi t.e.m. E 0 este q . Cu
unghiul q sunt defazaţi unii faţă de alţii şi fazorii fluxurilor magnetice F 0 şi F
. Din diagramele fazoriale din fig.5.4 a (pentru sarcină cu caracter inductiv) şi
fig.5.4 b, (pentru sarcină capacitivă) se observă că pentru caracter inductiv
E0>U, iar la caracter capacitiv U>E0.
În fig.5.5 se prezintă caracteristicile externe ale generatorului sincron U=f(I)
pentru sarcină inductivă ( j >0), activă ( j =0) şi capacitivă ( j <0).
U

U0=E0
j<0
j=0
U
n j>0

0
I I
n
238
 fig.5.5. Caracteristicile externe ale generatorului sincron pentru diferite sarcini: j > 0 -
inductivă, activă j = 0 , capacitivă j < 0

5.3. Regimul de motor al maşinilor sincrone

Motorul sincron, ca toate motoarele electrice transformă energia electrică în

energie mecanică. În acest sens, înfăşurarea lui statorică se alimentează din
reţeaua trifazată, iar cea rotorică – de la excitatoarea de c.c.
După cum s-a arătat, la trecerea prin înfăşurarea statorică a curenţilor, ce
constituie un sistem trifazat, se crează ca şi la motorul asincron câmpul magnetic
învârtitor. Rotorul însă datorită inerţiei sale mari nu se poate roti simultan cu
câmpul magnetic învârtitor, a cărui viteză se stabilizează instantaneu.
Ca efect al acestei situații nu apare cuplajul magnetic între polii fictivi ai
câmpului magnetic învârtitor şi polii rotorici. Iată de ce se aplică procedee
speciale de pornire a motorului sincron. Esenţa lor constă în aceea că rotorul
motorului se roteşte cu putere exterioară până la o viteză apropiată de viteza de
sincronism, la care polii săi cu câmpul lor magnetic se cuplează cu câmpul
magnetic învârtitor. La viteze relativ mici între câmpul magnetic învârtitor şi
rotor este posibilă intrarea în sincronism (atragerea polilor rotorici de polii
câmpului magnetic învârtitor) şi rotorul începe a se roti sincron cu câmpul
magnetic cu turaţia n1=f1/p.
Practic, există trei procedee de pornire a motoarelor sincrone:
 pornirea cu ajutorul unui motor auxiliar;
 pornirea asincronă;
 pornire cu frecvență redusă.
Potrivit primului procedeu de pornire, motorul sincron se antrenează până la
viteza de sincronsim cu ajutorul unui motor auxiliar (cel mai adesea asincron) şi
după aceasta se cuplează la reţea, iar motorul auxiliar se decuplează. Obişnuit
motorul de pornire (de antrenare) are puterea de la 5 până la 15% din puterea
motorului sincron. Acest procedeu aproape nu mai are aplicare. Se utilizează
numai pentru pornirea compensatoarelor sincrone de putere. În acest caz,
motorul de antrenare este asincron (cu inele de contact) a cărui turaţie se
reglează prin rezistenţe active introduse în circuitul lui rotoric.
În prezent, aplicaţie largă are procedeul de pornire în asincron. Potrivit
acestuia, motorul sincron se porneşte mai întâi ca motor asincron, iar după ce
atinge viteză apropiată de cea de sincronism, prin înfăşurarea lui de excitaţie se
trece curentul continuu. Motorul intră în sincronism şi continuă să funcţioneze
ca sincron.
Pentru a se putea porni în asincron, motorul sincron se prevede cu înfăşurare
de pornire specială. Ea se realizează din conductoare neizolate, plasate în
crestăturile pieselor polare. Aceste conductoare sunt din alamă, bronz, sau cupru.

239
Capetele lor se scurtcircuitează cu inele şi se obţine o înfăşurare analogă celei în
scurtcircuit de la motoarele asincrone (fig.5.6).

B n1

F
em
F
em

n
fig.5.6. Înfăşurarea de amortizare plasată în piesele polare ale motorului sincron în vederea
pornirii în asincron a acestuia.

În fig.5.7 se prezintă schema de principiu a pornirii în asincron a motorului

sincron. Înaintea conectării înfăşurării statorice la reţea, înfăşurarea de excitaţie
se conectează pe un rezistor R prin intermediul întrerupătorului k 2 pus pe poziţia
1. După aceasta se cuplează întrerupătorul k1 şi în statorul motorului de pornire
sincron neexcitat, se crează câmpul magnetic învârtitor ce induce în înfăşurarea
scurtcircuitată (colivia) t.e.m. Prin aceasta va trece curent care interacţionează
cu câmpul magnetic învârtitor şi apar forţele electromagnetice F em (fig.5.6) şi
rotorul se rotește în sensul câmpului magnetic învârtitor. Cu alte cuvinte motorul
sincron, porneşte ca asincron.

240
 fig.5.7. Schema de principiu a pornirii în asincron a motorului sincron.

În timpul pornirii în asincron, câmpul magnetic învârtitor intersectează şi

înfăşurarea de excitaţie a motorului sincron şi induce în ea t.e.m. alternativă, ce
poate atinge valori înalte, inadmisibile, periculoase atât pentru personalul de
exploatare dar şi pentru izolaţia înfăşurării. Iată de ce, ieşirile înfăşurării de
excitaţie se conectează pe rezistorul R a cărui rezistenţă este în jur de 10 ori mai
mare decât rezistenţa înfăşurării de excitaţie.
Atunci când rotorul atinge turaţia apropiată de aceea de sincronism
( n �0,95n1 ) , întrerupătorul k2 se trece în poziţia 2 şi înfăşurarea de excitaţie se
conectează la excitatoare (sursă).
Datorită obţinerii la cuplarea excitaţiei a momentului sincron, maşina intră în
sincronism. După acestea, înfăşurarea de pornire a motorului joacă rolul
înfăşurării de amortizare, adică limitează oscilaţiile rotorului.
Înfăşurarea în scurtcircuit a motoarelor asincrone participă continuu în
procesul lor de funcţionare. Din acest motiv, pentru reducerea pierderilor în
rotor, ea se realizează cu rezistenţă mică.
La motoarele sincrone, înfăşurarea în colivie (scurtcircuitată) participă numai
în perioada de pornire. Iată de ce, pentru creşterea momentului de pornire şi
reducerea curentului de pornire, ea se realizează cu rezistenţă mare. Dacă
contrar acesteia, curentul de pornire este inadmisibil de mare, motorul sincron se
poate porni după unele procedee de pornire a motoarelor asincrone cu rotorul în
scurtcircuit la tensiune redusă. Obişnuit, curentul de pornire al motorului sincron
este de 5-7 ori mai mare decât curentul lui nominal.
Motoarele sincrone moderne au moment de pornire suficient de mare şi pot
porni sub sarcină. Sensul lor de rotaţie se schimbă, dacă înaintea pornirii se

241
modifică succesiunea a două faze ale înfăşurării statorice. Motoarele sincrone
se frânează dacă mai întâi se decuplează înfăşurarea lor statorică, iar apoi
cea de excitaţie.
În majoritatea cazurilor pornirea motoarelor sincrone este automatizată şi în
practică nu se deosebeşte de aceea a motoarelor asincrone. Atunci când maşinile
sincrone funcţionează în regim de motor, curentul I din înfăşurarea lor statorică
este determinat de tensiunea reţelei electrice, datorită căreia sensurile pozitive
convenţionale ale tensiunii reţelei şi curentului coincid. T.e.m. E0 ce se induce
de fluxul inductorului F 0 , are caracter de contra t.e.m., datorită căruia
sensul ei se opune sensului curentului. Dacă se au în vedere toate acestea, se
poate stabili schema echivalentă pentru fiecare fază a motorului asincron fig.5.8.

I
X
s
U

E0

fig.5.8. Schema echivalentă pentru o fază a motorului asincron

jX I
U s
b
E0
a

q
I
j

fig.5.9. Diagrama fazorială simplificată pentru motorul sincron

Şi aici ca şi la generatorul sincron, se neglijează rezistenţa R a înfăşurării

statorului, care este mult mai mică decât reactanţa inductivă sincronă X s. În

242
acest caz, potrivit legii a II-a a lui Kirchhoff pentru schema echivalentă se
stabileşte următoarea ecuaţie:
U @ E 0 + jXs I (5.5)
În baza ecuaţiei (5.4) se poate construi digrama fazorială simplificată,
prezentată în fig.5.9 (fazorul căderii de tensiune X sI este defazat cu 90° înaintea
fazorului curentului I). Din diagrama fazorială se observă că spre deosebire de
generatorul sincron, aici tensiunea U este defazată înaintea t.e.m. E0 cu unghiul
q . Puterea electrică obţinută de motor din reţea este:
P=3UIcos j (5.6)
În condiţiile idealizate de examinare, când se neglijează pierderile mecanice
de frecare, pierderile din miezul magnetic şi pierderile electrice din rotor (R=0),
puterea mecanică utilă devine egală cu puterea electrică de intrare, adică:
Pmec = MW1 = 3UIcos j (5.7)
Din diagrama fazorială simplificată (fig.5.9) se obţine:

ab = E 0 sin q = Xs Icos j , de unde:

E sin q
Icos j = 0 (5.8)
Xs
Din ecuaţiile (5.6) şi (5.7) se obţine expresia momentului motor al motorului
sincron:
3UE 0
M= sin q = Mmax sin q (5.9)
W1Xs

Din expresia (5.8) se observă că momentul de rotaţie al motorului sincron

depinde de tensiunea de alimentare la puterea întâi, adică el este sensibil mai
mic decât momentul motorului asincron la variaţia tensiunii din reţea.
La reducerea tensiunii sau la apariţia suprasarcinii, există pericolul ca
momentul de rotaţie al motorului să nu se echilibreze cu momentul rezistent al
mecanismului de lucru şi motorul sincron iese din sincronism. În acest caz, se
aplică creşterea curentului de excitaţie (forţarea excitaţiei) la care creşte E 0.
Forţarea excitaţiei, obişnuit se realizează automat.
Trebuie avut în vedere că momentul de pornire al motoarelor sincrone
depinde de pătratul tensiunii de alimentare, deoarece ele se pornesc ca
asincrone. Ecuaţia (5.8) stabileşte caracteristica unghiulară M=f( q ) a motorului
Mmax
sincron. Alura ei se prezintă în fig.5.10. Raportul l = stabileşte
Mn
capacitatea motorului de a suporta suprasarcina.

243
 M

Mmax

M2
M1

0 q1
q2 90 180 q
fig.5.10. Caracteristica unghiulară M=f( q ) a motorului sincron cu poli înecați.

Pentru motoarele obişnuite l = 2 �2,5 , iar pentru unele maşini speciale l = 4

. Din expresia (5.8) rezultă că la creşterea E 0 (forţarea excitaţiei) creşte şi Mmax,
adică creşte l .
Din caracteristica unghiulară, se observă că la variaţia sarcinii se schimbă
unghiul q dintre axele polilor fictivi ai câmpului magnetic rezultant şi axele
polilor rotorici. Pentru:
 0°< q <90° la creşterea sarcinii, creşte şi momentul motor care se echili-
brează cu creşterea momentului rezistent;
 90°< q <180° la creşterea sarcinii, momentul se reduce şi motorul iese din
sincronism.
Caracteristic pentru motoarele sincrone este faptul că fiecare variaţie a sarcinii
sau a curentului de excitaţie, conduce la variaţia curentului I şi a diferenţei de
fază dintre I şi tensiunea U a reţelei. Se consideră că excitaţia este constantă. În
regim stabil, momentul motor se echilibrează cu cel rezistent. Astfel, axa
câmpului magnetic rezultant şi axa polilor rotorici sunt deplasate cu unghiul
stabilit q . Unghiul q depinde de mărimea sarcinii la arborele motorului, când la
creşterea ei, el creşte.
Deoarece excitaţia este constantă, fiecare variaţie a sarcinii distruge echili-
brul dintre momentele de rotaţie şi rezistent, care conduce la alunecarea
rotorului. Iată de ce, unghiul q creşte şi variază faza lui E0, dar mărimea ei (E0)
rămâne aceeaşi, deoarece excitaţia este constantă. Ca efect al acesteia se distruge
echilibrul dintre t.e.m. şi tensiunea aplicată, la care variază I, şi de aici şi puterea
activă consumată de motor.
Prin acest procedeu, egalitatea dintre momentele motor şi rezistent se
restabileşte dar la o altă valoare a unghiului q . Este necesar a se menţiona că
turaţia rotorului nu se schimbă. El continuă a se roti cu viteza sincronă.
Caracteristica mecanică a motorului sincron este o linie dreaptă, paralelă cu axa
absciselor (fig.5.11).

244
 n

n1

0 M M M
n max

fig.5.11. Caracteristica n=f(M) a motorului

Din digrama fazorială simplificată din fig.5.12 se observă că la excitaţie

constantă (E0=const.) la creşterea sarcinii la arborele motorului şi legat de
aceasta creşterea unghiului q ( q < q� ), pentru menţinerea egalităţii
U = E 0 + jXs I , curentul din înfăşurarea statorică trebuie să crească ( I�
>I) şi prin
aceasta şi j ' > j . Curentul rămâne defazat în urma tensiunii.
jX I
s
U
E0

q
j�
jI

fig.5.12. Diagrama fazorială simplificată

Se consideră acum că sarcina la aborele maşinii este constantă, adică q

=const. Deoarece sarcina nu se schimbă, componenta activă a curentului este
mărime constantă ( Ia = Icos j = const.) .
În fig.5.13 a se prezintă diagrama fazorială a motorului sincron subexcitat
(E0<U). Curentul I este defazat în urma tensiunii U. Cu cât este mai mică
excitaţia, cu atât este mai mare unghiul j .
La creşterea excitaţiei motorului, t.e.m. E0 indusă în înfăşurarea statorului
creşte, iar curentul I şi defazajul j se reduc. La excitaţie stabilită curentul I este
în fază cu tensiunea U (fig.5.13 b).

245
 În acest caz, motorul funcţionează cu cos j =1. La excitaţie încă mai mare,
când E0>U, motorul este supraexcitat. Fazorii căderii de tensiune X sI ia acea
poziţie (fig.5.13 c) ce corespunde curentului I, defazat înaintea tensiunii U. În
raport cu reţeaua de alimentare în acest regim, motorul sincron poate fi examinat
ca un condensator. Aceasta este calitatea de bază a motorului sincron, deoarece
el acţionează mecanisme de lucru şi simultan cu aceasta debitează energie
reactivă în reţea, când îmbunătăţeşte factorul de putere, adică îndeplineşte
funcţiile unei baterii de condensatoare.

E0
jX I
s
jX I
s
jX I E0 U
U s
E0
U
q
q q
I I I
I I a
j
a

j=0 ᵠ

I I
r r

fig.5.13. Diagrama fazorială pentru motorul sincron: a) subexcitat; b) cos j =1; c)

supraexcitat.

BIBLIOGRAFIE UTILIZATĂ DIN LIMBA BULGARĂ

1. Gatev, I.T. ș.a. Elektrotehnica za neelektrotexniceskite spețialinosti na VTUZ., Tehnica,
1973.

246
2. Șramkov, E.G. (pod red.). Elektriceskie izmerenia., M.,Vâsșaia șkola, 1972.
3. Novițkii, P.V. (pod red.). Elektriceskie izmerenia neelectriceskix velicin. L.
Energhia,1975.
4. Pantiușina, V.S. (pod red.). Elektrotehnica. M., Vâsșaia șkola, 1976.
5. Kozarov,A.S., S.A. Stefanov. Teoreticini osnovi na elektrotehnicata. S. Tehnica, 1978.
6. Barbutov, G. Obșta electrotehnica. S., Tehnica, 1980.
7. Fremeke, A.V. E.M. Drujina (pod red.). Elektriceskie izmerenia. L., Energhia, 1980.
8. Țvetkov, D.N. Obșta electrotehnica. S. Tehnica, 1980.
9. Țanov, D.D. Ș.A. Elektrotehnika i elektronika. S., Tehnica, 1983.
10. Milev, I.B. ș.a. Elektrotehnika. S., Tehnica, 1985.
11. Koncialovski, V. Țifrovîe izmeritelnîe ustroistva. M., Energoatomizdat,1985.
12. Volădek, A.I. Elektriceskie mașinî. L., Energhia, 1976.
13. Anghelov, A., D. Dimitrov. Elektriceski mașini. S., Tehnica, 1976.
14. Raidăr, D. D. Ocnovi na elektrotehnicata-prilojenia. S., Tehnica, 1980.
15. Maria MINTCHEVA Electromehanici Ustroistvo, Izdatelstvo, „Avangard Prima”,
Sofia 2007 ISBN: 978-954-323-247-5.

BIBLIOGRAFIE UTILIZATĂ DIN LIMBA ROMÂNĂ

1. Cozma, V. Popescu, C., Popescu, L.. Mintcheva, M., Milev, I.V. Kărtzelin, E., ș.a. Aparate
și mașini electrice Editura SITECH, Craiova 2007 ISBN: 978-973-746-690-7.
2. Nică, C. Convertoare electromecanice de mică putere.Editura Universitaria Craiova
2005.ISBN 973-742-080-2.
3.. Cioc, I., C. Nică. Proiectarea maşinilor electrice. Editura didactică şi pedagogică R-A
Bucureşti 1994. ISBN 973-30-2937-8.
4. Ghiţă, C., Maşini electrice , Editura Matrix Rom Bucureşti 2005, ISBN 973-685-919-3
5. Gl. Giumbulea., GAlan, N., Maşini şi acţionări electrice, Bucureşti 2005.
6. M.D. Orban.,V. Cozma., L. Purcel. Electrotehnică şi Maşini electrice, Editura
„Academica Brâncuşi” Târgu Jiu 2002 ISBN 973-85-805-6-0.
7. V. Cozma., C. Popescu., N. Bercea Transformatorul electric – teorie şi aplicaţii
Editura Sitech Craiova 2005 ISBN 973-657-882-8
8. V. Cozma., C. Popescu., M. D. Orban Maşini electrice – Maşini asincrone. Editura Sitech
Craiova 2005 ISBN 973-657-938-7
9. M. Kostenko., L. Piotrovski. Mașini electrice, vol. I+II, Ediția 3, Editura MIR-Moscova,
1979
10. C. Lazu., V. Corlățeanu. Mașini electrice, vol. I+II, EDP. București, 1962

CUPRINS
PARTEA I: BAZELE ELECTROTEHNICII

247
INTRODUCERE.......................................................................................................................7
CAPITOLUL 1: NOŢIUNI GENERALE DESPRE CIRCUITELE ELECTRICE...........8
1.1. Elemente generale............................................................................................................8
1.2. Parametrii circuitelor electrice.......................................................................................11
1.3. Clasificarea circuitelor electrice....................................................................................16
1.4. Legi și teoreme de bază pentru circuitele electrice și magnetice...................................17
1.4.1. Legea inducției electromagnetice..................................................................................17
1.4.2. Legea circuitului magnetic.............................................................................................17
1.4.3. Legea fluxului magnetic................................................................................................18
1.4.4. Legea legăturii inducţiei magnetice - câmp magnetic...................................................18
1.4.5. Legea conservării sarcinii electrice................................................................................18
1.4.6. Legea conducţiei electrice..............................................................................................19
1.4.7. Legea transformării energiei în conductoare.................................................................19
1.4.8. Teorema a doua a lui Kirchhoff.....................................................................................19
1.4.9. Teorema forțelor generale în câmp magnetic.................................................................20
1.4.10.Ecuațiile lui Maxwell.....................................................................................................20
1.4.11.Teorema energiei electromagnetice................................................................................20
CAPITOLUL 2: CIRCUITE ELECTRICE DE CURENT CONTINUU.........................24
2.1. Analiza circuitelor liniare cu o sursă de t.e.m................................................................24
2.2. Analiza circuitelor liniare complexe cu câteva surse de t.e.m.......................................28
2.2.1. Metoda curenţilor de laturi.............................................................................................28
2.2.2. Metoda curenţilor de contur...........................................................................................30
2.2.3. Metoda tensiunilor la noduri..........................................................................................31
2.2.4. Metoda suprapunerii efectelor (superpoziţiei)...............................................................33
2.3. Analiza circuitelor electrice neliniare de c.c..................................................................35
CAPITOLUL 3: CIRCUITE ELECTRICE DE CURENT ALTERNATIV......................38
3.1. Caracteristicile t.e.m., tensiunilor şi curenţilor de variaţie periodică şi sinusoidală.
Obţinerea t.e.m. sinusoidale..........................................................................................38
3.2. Noţiuni generale pentru analiza circuitelor electrice de curent alternativ.....................41
3.3. Aplicarea metodei analitice obişnuite şi metodei diagramelor fazoriale pentru analiza
circuitelor electrice liniare de curent alternativ.............................................................43
3.3.1. Circuit cu rezistenţă.......................................................................................................43
3.3.2. Circuit cu inductivitate...................................................................................................45
3.3.3. Circuit cu capacitate.......................................................................................................47
3.3.4 Circuit cu elemente idealede parametrii R, L şi C, conectate în serie...........................49
3.3.5. Circuitul cu conexiune paralelă aelementelor ideale de parametrii R, L şi C................52
3.3.6. Puterea în circuitele de c.a.............................................................................................54
3.4. Aplicarea metodei simbolice de analiză a circuitelor electrice liniare de curent
alternativ........................................................................................................................56
3.4.1. Reprezentarea mărimilor sinusoidale prin numere complexe........................................56
3.4.2. Operaţii cu mărimi sinusoidale complexe......................................................................58
3.4.3. Legea lui Ohm şi legile lui Kirchhoff în forma simbolică. Expresia puterii în formă
complexă.......................................................................................................................59
3.4.4. Aplicarea metodei simbolice pentru analiza circuitelor liniare complexe de c.a...........61
3.5. Sisteme trifazate de circuite electrice............................................................................63
3.5.1. Noțiuni generale.............................................................................................................63

248
3.5.2. Conexiunea stea.............................................................................................................66
3.5.3. Conexiunea în triunghi...................................................................................................69
3.5.4. Puterea în circuitele trifazate.........................................................................................70
3.6. Circuite cu mărimi electrice, nesinusoidale, periodice..................................................71
CAPITOLUL 4: CIRCUITE MAGNETICE........................................................................76
4.1. Noţiuni generale şi definiţii...........................................................................................76
4.2. Analiza circuitelor magnetice cu t.m.m. continuă..........................................................79
4.3. Analiza circuitelor magnetice cu t.m.m. alternativă.....................................................81
PARTEA A II – A MAŞINI ELECTRICE
CAPITOLUL 1: NOŢIUNI GENERALE.............................................................................88
1.1 Generalităţi.....................................................................................................................88
1.2. Clasificarea maşinilor electrice......................................................................................89
CAPITOLUL 2: MAŞINI DE CURENT CONTINUU........................................................91
2.1. Noţiuni generale. Construcţia şi principiul de funcţionare............................................91
2.2. Reacţia indusului. Compensarea câmpului de reacţie....................................................98
2.3. Comutaţia. Procedee de îmbunătăţire a procesului de comutaţie................................100
2.4. T.e.m. în maşinile de c.c. Ecuaţia de echilibru a t.e.m. şi căderilor de tensiune..........103
2.5. Momentul electromagnetic al maşinilor de c.c. Ecuaţia de echilibru a momentelor...106
2.6. Clasificarea maşinilor de c.c potrivit procedeului de excitaţie a lor............................109
2.7. Regimul de generator al maşinilor electrice de c.c......................................................110
2.8. Caracteristici şi proprietăţi de bază ale generatoarelor cu excitaţie independentă......110
2.8.1. Caracteristica de mers în gol........................................................................................111
2.8.2. Caracteristica externă...................................................................................................112
2.8.3. Caracteristica de reglare...............................................................................................113
2.9. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu excitaţie paralelă
(generatoarele şunt).....................................................................................................114
2.9.1. Caracteristica de funcţionare în gol.............................................................................116
2.9.2. Caracteristica externă...................................................................................................116
2.9.3. Caracteristica de reglare...............................................................................................117
2.10. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu excitaţie serie
(generatoare serie).......................................................................................................118
2.11. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu excitaţie mixtă
(generatoare compundate)...........................................................................................119
2.11.1. Caracteristica la funcţionarea în gol............................................................................119
2.11.2. Caracteristicile externe................................................................................................119
2.11.3. Caracteristica de reglare..............................................................................................120
2.12. Regimul de motor al maşinilor electrice de c.c............................................................120
2.13. Pornirea motoarelor de c.c..........................................................................................121
2.14. Regimul stabil de lucru al motoarelor de c.c. Caracteristicile de funcţionare.............124
2.14.1 Caracteristicile de lucru ale motoarelor de c.c. cu excitaţie independentă şi paralelă
(motoare şunt).............................................................................................................124
2.14.2. Caracteristicile de lucru ale motoarelor cu excitaţie serie (motoare serie).................129
2.14.3. Caracteristicile de lucru ale motoarelor cu excitaţie mixtă (motoare compundate). . .132
2.15. Reglarea turaţiei motoarelor de curent continuu – caracteristicile de reglare............133
2.16. Maşini electrice speciale de c.c...................................................................................140
2.16.1. Servomotoarele de c.c.................................................................................................140
249
2.16.2. Maşini electrice amplificatoare cu câmp transversal (MEA).....................................141
2.16.3. Tahogeneratoare de c.c................................................................................................143
CAPITOLUL 3: TRANSFORMATOARE ELECTRICE.................................................145
3.1. Noţiuni generale. Construcţia şi clasificarea transformatoarelor electrice..................145
3.2. Principiul de funcţionare al transformatoarelor electrice.............................................148
3.3. Regimurile de funcţionare ale transformatoarelor electrice.........................................149
3.3.1. Regimul de funcţionare în gol......................................................................................149
3.3.2. Regimul de funcţionare în sarcină al transformatorului electric..................................154
3.3.3. Regimul de funcţionare în scurtcircuit al transformatorului electric...........................160
3.4. Raportarea secundarului la primar - schema echivalentă............................................162
3.5. Caracteristicile de lucru ale transformatorului.............................................................168
3.6. Încercările de funcţionare în gol şi în scurtcircuit.......................................................172
3.7. Transformatoare trifazate.............................................................................................175
3.8. Funcţionarea în paralel a transformatoarelor electrice.................................................181
3.9. Autotransformatoare.....................................................................................................185
CAPITOLUL 4: MAŞINI ASINCRONE............................................................................188
4.1. Obţinerea câmpului magnetic învârtitor. Construcţia şi principiul de funcţionare al
motorului asincron trifazat..........................................................................................188
4.2. Alunecarea. Frecvenţa t.e.m. şi curentului din înfăşurarea rotorului...........................195
4.3. T.e.m. induse în înfăşurările statorului şi rotorului......................................................196
4.4. Mărimea curentului din circuitul rotoric. Ecuaţiile t.m.m...........................................198
4.5. Schemele echivalente şi diagrama fazorială la motorul asincron................................200
4.6. Diagrama puterilor şi pierderilor în motorul asincron.................................................205
4.7. Momentul electromagnetic al motorului asincron trifazat...........................................207
4.8. Caracteristicile de lucru ale motorului asincron..........................................................211
4.9. Procedee de pornire ale motoarelor asincrone trifazate...............................................213
4.9.1. Conectarea directă la reţeaua de alimentare a motoarelor asincrone cu rotorul în
scurtcircuit de construcţie obişnuită sau specială........................................................214
4.9.2. Pornirea la tensiune redusă a motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit.............215
4.9.3. Pornirea cu ajutorul reostatului conectat în circuitul rotoric al motoarelor asincrone cu
inele de contacte..........................................................................................................217
4.10. Motoare asincrone cu construcţie specială..................................................................219
4.11. Reglarea turaţiei motoarelor asincrone........................................................................222
4.12. Motorul asincron monofazat........................................................................................225
4.13. Motoare asincrone liniare............................................................................................228
CAPITOLUL 5: MAŞINI SINCRONE...............................................................................230
5.1. Noţiuni generale. Construcţia şi principiul de funcţionare..........................................230
5.2. Regimul de generator al maşinii sincrone....................................................................233
5.3. Regimul de motor al maşinilor sincrone......................................................................236
Bibliografie utilizată din limba bulgară.......................................................................243
Bibliografie utilizată din limba română.......................................................................243
CONTENT
PART I: THE BASICS ELECTROTECHNICS
Introduction...............................................................................................................................7

250
CHAPTER 1: INTRODUCTION TO ELECTRIC CIRCUITS........................................ 8

1.1. General elements…………………………………………………………………......…8

1.2. Parameters
circuits………………………………………………………………….......11
1.3. Classification of electrical circuits....…………………………………………....…….16
1.4. Laws and basic theorems for electric and magnetic circuits..........…………………...17
1.4.1. Law of electromagnetic induction.....…………………………………………………17
1.4.2. Magnetic circuit law..…………………………………………………………………17
1.4.3. Magnetic flux law.........................................................................................................18
1.4.4. Law link magnetic induction - magnetic field..............................................................18
1.4.5. Law of conservation of electric charge.........................................................................18
1.4.6. Law electrical conduction.............................................................................................19
1.4.7. Law harnessing the conductors.....……………………………………………………19
1.4.8. Kirchhoff's second theorem...………………………………………………………...19
1.4.9. General forces theorem in magnetic field.....................................................................20
1.4.10. Maxwell's equations...………………………………………………………………...20
1.4.11. Theorem of electromagnetic energy......……………………………………………...20

CHAPTER 2: DC ELECTRICAL CIRCUITS........... …………………………………..24

2.1. The analysis of linear circuits with a source of t.e.m.......……………………………..24

2.2. Analysis of complex linear circuits with several sources of t.e.m................................28
2.2.1. The current method of sides....………………………………………………………..28
2.2.2. The currents method of contour....................................................................................30
2.2.3. Method voltages at nodes... ……………………………………………………….….31
2.2.4. Superposition method (superposition).... …………………………………………….33
2.3. Analysis of nonlinear circuits dc-..…………………………………………….……..35

CHAPTER 3: AC ELECTRICAL CIRCUITS...................................................................38

3.1. Features fear, stress and current periodic variation and sinusoidal. Getting t.e.m.
sinusoidal.…………………………………………………………………………….37
3.2. General concepts for the analysis of AC circuits..... ………………………………….41
3.3. Common analytical method and method diagrams phasor to analyze AC circuits linear..
…………………………………………………………………………………43
3.3.1. Circuit resistance...........................................................................................................43
3.3.2. Circuit inductance.........................................................................................................45
3.3.3. Circuit capacity............................................................................................................ 47
3.3.4 The ideal circuit elements parameters R, L and C are connected in series...................49
3.3.5. Aelementelor ideal parallel connection circuit parameters R, L and C............………52
3.3.6. Power in ac circuits.....………………………………………………………………..54
3.4. Applying the symbolic analysis of linear circuits AC.......…………….……………..56
3.4.1 Sinewaves representation by complex numbers...................…………………………56
3.4.2. Operations with complex sinewaves.......…………………………………………….58
3.4.3. Ohm's law and Kirchhoff's laws in symbolic form. Expression of power in complex
form………………………………….....……………………………………………..59
3.4.4. Applying the symbolic analysis of linear circuits like complex..........……….……….61
3.5. Three-phase circuits systems........…………………………………………………….63
3.5.1. Generalities.....………………………………………………………………………...63

251
3.5.2. Star connection......……………………………………………………………………66
3.5.3. Delta connection......…………………………………………………………………..69
3.5.4. Power in three-phase circuits....……………………………………………………….70
3.6. Electrical circuits sizes, harmonic, periodic....………………………………………..71

CHAPTER 4: MAGNETIC CIRCUIT.................................................................................76

4.1. General concepts and definitions..…………………………………………………….76

4.2. Magnetic circuit analysis with t.m.m. continues.....………………………...................79
4.3. Magnetic circuit analysis with t.m.m. alternative..……………………………………81

PART II - ELECTRICAL MACHINERY

CHAPTER 1: GENERALITIES.......... ……………………………………………………88
1.1 Generalities..............…………………………………………………………………..88
1.2. Classification of electric cars………………………………………………………….89
CHAPTER 2: DC MACHINES...........……………………………………………………..91
2.1. General concepts. The construction and operating principle........……………………91
2.2. Armature reaction. The compensation field response.......……………………..……..98
2.3. Switches. Methods for improving the process of switching.....………………………
100
2.4. T.e.m. the dc-cars Equilibrium equation t.e.m. and failures.......…………………….103
2.5. Dc-moment electromagnetic machines The equation of equilibrium of moments..... 106
2.6. Classification of DC machines according to their excitation process.........………….109
2.7. Regime DC generator of electric cars....……………………………………………..110
2.8. Features and basic properties of self-excited generator.........………………………..110
2.8.1. Idle feature.…………………………………………………………………………..111
2.8.2. External Features......…………………………………………………………………112
2.8.3. Adjustment feature..………………………………………………………………….113
2.9. Basic characteristics and properties of parallel excitation generators (generators
shunt)...........…………………………………………………………………………114
2.9.1. Idle featur..……………………………………………………………………….......116
2.9.2. External Features...…………………………………………………………………...116
2.9.3. Adjustment feature.......................................................................................................117
2.10. Basic characteristics and properties of the excitation number generators (generating
set)...............................................................................................................................118
2.11. Basic characteristics and properties of mixed excitation generators (generators
compund)....................................................................................................................119
2.11.1. Feature-load................................................................................................................119
2.11.2. External characteristics...............................................................................................119
2.11.3. Adjustment feature......................................................................................................120
2.12. Regime of dc-motor electrical machinery...................................................................120
2.13. Switching dc-motors...................................................................................................121
2.14. Working arrangements established dc-motors Operating characteristics...................124
2.14.1 Working characteristics of dc-motors with independent excitation and parallel (shunt
motors)........................................................................................................................124
2.14.2. Features Working with series excitation motors (motors series)................................129
2.14.3 Working characteristics of mixed excitation motors (motors Compund)...................132
2.15. DC motor speed control - control features..................................................................133
252
2.16. Special electrical machines dc-...................................................................................140
2.16.1. Actuators for dc-.........................................................................................................140
2.16.2. Electric cars cross field amplifier (MEA)...................................................................141
2.16.3. Tahogeneratoare of dc-...............................................................................................143
CHAPTER 3: TRANSFORMERS......................................................................................145
3.1. General concepts. Construction and classification of transformers.............................145
3.2. The principle of operation of transformers..................................................................148
3.3. Operating conditions of the transformers.....................................................................149
3.3.1. Idle mode.....................................................................................................................149
3.3.2. The operating mode of the power transformer load.....................................................154
3.3.3. Mode cage electric transformer...................................................................................160
3.4. Reporting secondary to primary - equivalent circuit..................................................162
3.5. Working characteristics of the transformer.................................................................168
3.6. Testing the blank and short..........................................................................................172
3.7. Three phase transformers.............................................................................................175
3.8. Parallel operation of transformers............................................................................... 181
3.9. Autotransformers.........................................................................................................185
CHAPTER 4: ASYNCHRONOUS MACHINE................................................................188
4.1. Getting the rotating magnetic field. The construction and the principle operation of
three-phase motor........................................................................................................188
4.2. Slip. Frequency t.e.m. and current in the rotor winding.............................................195
4.3. T.e.m. induced in the stator and rotor windings..........................................................196
4.4. The current size of the rotor circuit. equations t.m.m.................................................198
4.5. Equivalent diagrams and phasor diagram induction motor........................................200
4.6. Chart asynchronous motor powers and losses............................................................205
4.7. Electromagnetic moment of the three-phase motor....................................................207
4.8. Working characteristics of induction motor................................................................211
4.9. Procedures for starting of three-phase motors............................................................213
4.9.1. Connecting directly to a mains motors with squirrel cage or special construction.....214
4.9.2. Starting at low voltage squirrel cage motors...............................................................215
4.9.3. Starting with rheostat connected in the rotor circuit of the contact ring motors.........217
4.10. A special induction motors. ...................................................................................... 219
4.11. Speed control motors..................................................................................................222
4.12. Single-phase asynchronous motor..............................................................................225
4.13. Linear Induction Motors.............................................................................................228
CHAPTER 5: SYNCHRONOUS MACHINES.................................................................230
5.1. General concepts. The construction and operating principle.......................................230
5.2. Generator system of synchronous machine.................................................................233
5.3. Engine regime of synchronous machines.....................................................................236
Bibliography used in Bulgarian……...........................................................................244
Bibliography used in Romanian……..........................................................................244
СЪДЕРЖАНИЕ
ЧАСТ I: ОСНОВИ НА ЕЛЕКТРОТЕХНИКАТА
ГЛАВА 1- ОБЩТИ СВЕДЕНИЯ ЗА ЕЛЕКТРИЧЕСКИТЕ ВЕРИГИ………………..8

253
1.1. Основни понятия и зависимости..................................................................................8
1.2. Параметри на електрическите вериги........................................................................11
1.3. Класификация на електрическите вериги..................................................................16
1.4. Закони и основни теореми за електрически и магнитни вериги.............................17
1.4.1. Закон за електромагнитната индукция.......................................................................17
1.4.2. Магнитната верига закона...........................................................................................17
1.4.3. Закона магнитен поток................................................................................................18
1.4.4. Закон връзка магнитна индукция - магнитно поле...................................................18
1.4.5. Закона за запазване на електрическия заряд.............................................................18
1.4.6. Закона електрическа проводимост.............................................................................19
1.4.7. Закон овладяване на проводници...............................................................................19
1.4.8. Второ Кирхоф теорема................................................................................................19
1.4.9. Теорема генерирани сили във магнитно поле...........................................................20
1.4.10. Уравнения на Максуел................................................................................................20
1.4.11. Теорема електромагнитна енергия............................................................................20
ГЛАВА 2: ЕЛЕКТРИЧЕСКИ ВЕРИГИ ЗА ПОСТОЯНЕН ТОК..................................24
2.1. Анализ на линейни вериги с един източник на е.д.н................................................24
2.2. Анализ на сложни линейни вериги с няколко източника на е.д.н...........................28
2.2.1. Метод на клоновите токове.........................................................................................28
2.2.2. Метод на контурните токове.......................................................................................30
2.2.3. Метод на възловото напрежение................................................................................31
2.2.4. Метод на наслагването................................................................................................33
2.3. Анализ на нелинейни електрически вериги за постоянен ток................................35
ГЛАВА3: ЕЛЕКТРИЧЕСКИ ВЕРИГИ ЗА ПРОМЕНЛИВ ТОК.................................38
3.1. Характеристики на периодичните и синусоидални е.д.н., напрежения и токове.
Получаване на синусоидално е.д.н. .........................................................................38
3.2. Общти сведения за анализа на електрически вериги за променлив ток................41
3.3. Приложение на обикновения аналитичен метод и метода на векторните диаграми
за анализа на линейни електрически вериги за променлив ток.............................43
3.3.1. Верига с активно съпротивление................................................................................43
3.3.2. Верига с индуктивност................................................................................................45
3.3.3. Верига с капацитет.......................................................................................................47
3.3.4 Верига с последователно съединени идеални елементи с параметри R, L и С.....49
3.3.5. Верига с паралелно свързани идеални елементи с параметри R, L и С.................52
3.3.6. Мощност във веригите запроменлив ток...................................................................54
3.4. Приложение на символичния метод за анализ на линейни електрически вериги за
променлив ток..............................................................................................................56
3.4.1. Представяне на синусоидалните величини чрез комплексни числа.......................56
3.4.2. Действия с комплекси на синусоидалните величини...............................................58
3.4.3. Закон на Онм и зякони на Кирхоф в символична форма.Изразяване на мощността
в комплексен вид........................................................................................................ 59
3.4.4. Приложение на символичния метод за анализ на сложни линейни вериги за
променлив ток..............................................................................................................61
3.5. Трифазна система от електрически вериги...............................................................63
3.5.1. Общти определения и понятия...................................................................................63
3.5.2. Свързване в ,, звезда ,,.................................................................................................66
3.5.3. Свързване в ,,триъгълни”............................................................................................69
3.5.4. Мощност в трифазните вериги...................................................................................70
254
3.6. Вериги с периодични, несинусоидални електрически величини............................71
ГЛАВА 4: МАГНИТНИ ВЕРИГИ......................................................................................76
4.1. Основни понятия и определения................................................................................76
4.2. Анализ на магнитни вериги с постоянно т.м.м._......................................................79
4.3. Анализ на магнитни вериги с промевливо т.м.м.......................................................81
ЧАСТ II: ЕЛЕКТРИЧЕСКИ МАШИНИ.
ГЛАВА 1: ОБЩТИ СВЕДЕНИЯ........................................................................................88
1.1 Основни понятия..........................................................................................................88
1.2. Класификация на електрическите машини...............................................................89
ГЛАВА 2: ЕЛЕКТРИЧЕСКИ МАШИНИ ЗА ПОСТОЯНЕН ТОК..............................91
2.1. Основни понятия. Устройство и принцип на действие...........................................91
2.2. Реакция на тока на котвата. Компенсиране на котвеното поле...............................98
2.3. Комутация. Начини за подобряване комутационния процес................................100
2.4. Е.д.н. на машините за постоянен ток. Уравнения за равновесие на е.д.н. и
падовете на напрежение...........................................................................................103
2.5. Електромагнитен момент на машините за постоянен ток. Уравнение за
равновесие на моментите.........................................................................................106
2.6. Класификация на електрическите машини за постоянен ток според начина на
възбуждане.................................................................................................................109
2.7. Генераторен режим на електрическите машини за постоянен ток........................110
2.8. Характеристики и основни свойства на генераторите с независимо възбуждане
.....................................................................................................................................110
2.8.1. Характеристика на празен ход..................................................................................111
2.8.2. Вънъшна характеристика.........................................................................................112
2.8.3. Регулировъчна характеристика.................................................................................113
2.9. Характеристики и основни свойства на генераторите с паралелно възбуждане
(шунтови генератори)...............................................................................................114
2.9.1. Характеристика на празен ход..................................................................................116
2.9.2. Вънъшна характеристика.........................................................................................116
2.9.3. Регулировъчна характеристика.................................................................................117
2.10. Характеристики и основни свойства на генераторите с последователно
възбуждане (серийни генератори)...........................................................................118
2.11. Характеристики и основни свойства на генераторите със смесено възбуждане
(компаундни генератори)..........................................................................................119
2.11.1. Характеристика на празен ход.................................................................................119
2.11.2. Вънъшна характеристика.........................................................................................119
2.11.3. Регулировъчна характеристика................................................................................120
2.12. Двигателен режим на електрическите машини за постоянен ток........................120
2.13. Начини за пускане на двигателите за постоянен ток-пускови характеристики...121
2.14. Установеи режим на работа на двигателите за постоянен ток – работни
характеристики..........................................................................................................124
2.14.1 Работни характеристики на двигателите с независимо и паралелно възбуждане
(шунтови двигатели).................................................................................................124
2.14.2. Работни характеристики на двигателите с последователно възбуждане (серийни
двигатели)..................................................................................................................129

255
2.14.3 Работни характеристики на двигателите със смесено възбуждане (компаундни
двигатели).... .............................................................................................................132
2.15. Регулиране на честота на въртене на двигателите за постоянен ток...................133
2.16. Специални електрически машини за постоянен ток.............................................140
2.16.1. Изпълнителни постояннотокови двигатели............................................................140
2.16.2. Електромашинни усилватели с напречно поле (ЕМУ)..........................................141
2.16.3 Тахогенератори за постоянен ток............................................................................143
ГЛАВА 3: ТРАНСФОРМАТОРИ......................................................................................145
3.1. Общти сведения. Устройство и класификация на трансформаторите..................145
3.2. Принцип на действие на трансформаторите...........................................................148
3.3. Режими на работа на трансформаторите.................................................................149
3.3.1. Режим на прзен ход....................................................................................................149
3.3.2. Режим на натоварване................................................................................................154
3.3.3. Режим на късо съединение........................................................................................160
3.4. Приведен трансформатор.Заместваша схема на трансформатора.........................162
3.5. Работни характеристики на трансформатора..........................................................168
3.6. Опит на прзен ход и на късо съединение.................................................................172
3.7. Трифазни трансформатори........................................................................................175
3.8. Паралелна работа на трансформаторите..................................................................181
3.9. Автотрансформатори.................................................................................................185
ГЛАВА 4:АСИНХРОНИ МАШИНИ...............................................................................188
4.1. Образуване на въртяшто се магнитно поле. Конструкция и принцип на действие
на трифазния асинхронен двигател.........................................................................188
4.2. Хлъзгане. Честота на е.д.н. и тока в роторната верига...........................................195
4.3. Е.д.н. ,индуктирани в статорната и роторната намтка............................................196
4.4. Големина на тока в роторната верига. Уравнение на магнито възбудителните
напрежения................................................................................................................198
4.5. Заместващи схеми и векторна диаграма на асинхрония двигател........................200
4.6. Графика правомощия асинхронен двигател и загуби.............................................205
4.7. Електромагнитен (въртящ) момент на трифазния асинхронен двигател.............207
4.8. Работни характеристики на асинхронния двигател................................................211
4.9. Начини за пускане на трифазните асинхронн двигател.........................................213
4.9.1. Пряко включване към мрежата на двигателите с накъсо съединен ротор
обикновена или специална конструкция................................................................214
4.9.2. Пускане при понижено напрежение на асинхроните двигатели с накъсо съединен
ротор...........................................................................................................................215
4.9.3. Пускане с помощга на реостат,включен в роторната верига на асинхроните
двигатели с контактни пръстени..............................................................................217
4.10. Асинхронни двигатели със специална конструкция..............................................219
4.11. Регулиране на честота на въртене на асинхронния двигател.................................222
4.12. Еднофазен асинхронен двигател..............................................................................225
4.13. Асинхронни линейни двигатели...............................................................................228
ГЛАВА 5:СИНХРОНИ МАШИНИ.................................................................................230
5.1. Основни определения.Устройство и принцип на диствие.....................................230
5.2. Генераторен режим синхронните машини...............................................................233

256
 5.3. Двигателен режим синхронните машини..............................................................
236 Използвана информация в българската..................................................................244
Използвана информация в румънски......................................................................244

257