Antichitatea, reprezintă 4000 de ani de istorie, au apărut germenii civilizației care s-au

dezvoltat în decursul vremii și s-a transmis pînă în zilele noastre. Tipul specific de naționalism
etnic pe care îl cunoaștem astăzi este de origine recentă. În epocile precedente, popoarele aveau
modalități diferite, dar la fel de puternice, de a se identifica și de a se distinge de altele, precum
și de a mobiliza aceste identități în scopuri politice.

Categoriile prin care se încearcă să se înțeleagă deosebirile dintre grupurile sociale sunt
moștenite atît din antichitatea clasică, cît și din cea biologică. Existau două feluri de popoare.
Unul era constituțional, bazat pe lege,loialitate și creat printr-un proces istoric. Celălalt, era
biologic bazat pe descendență, obiceiuri și geografie.

Popoarele naturale și poporul roman

Originile reflecțiilor etnografice europene se află în așa numitele „Istorii” ale lui Herodot,
scrise pe la mijlocul sec. V-lea d.Hr. Herodot a inventat atît istoria, cît și etnografia, scriind
despre originea războaielor dintre greci și perși. Investigațiile sale nu s-au limitat la evenimentele
politice și militare ale războiului persan. El s-a bazat pe ceea ce a văzut și auzit în călătoriile sale
prin Mediterana răsăriteană și Asia Mică, pentru a prezenta ceea ce astăzi se numește o „istorie
totală” a lumii cunoscute. Unitățile acestei lumi erau popoarele, subdivizate adesea în triburi, ale
căror tradiții religioase, obiceiuri sociale, limbă, cultură materială și sisteme economice.

Potrivit lui Herodot, poparele sunt diferențiate geografic și cultural. Acesta recunoaștea
că popoarele pot migra dintr-o regiune în alta, în istoriile sale un anumit popor locuiește de
obicei o zonă geografică anumită, căreia îi dă numele său. Cum ar fi, Egiptul este teritoriul
populat de egipteni, la fel după cum Cilicia este țara locuită de cilicieni, iar Asiria de către
asirieni. Aristagoras, conducătorul Miletului, avea o hartă de bronz care înfățișa țările lidienilor,
figienilor, cappadocienilor sau syrienilor, armenilor, matienilor și Kissia. Cele mai multe
popoare au limba lor, cea a frigienilor fiind cea mai veche, deși nu orice popor vorbește o limbă
diferită. Acesta le găsește mai semnificative pe cele care definesc sfera activității femeilor,
ritualurile funerare și activitățile economice.

Deosebirile dintre popoare(ethne) și triburi(ghene) sunt fluide, dar Herodot nu vede nici o
problemă în identificarea unor grupuri mai mari sau mai mici, diferențiate prin detalierea
trăsăturilor culturale. El se oprește la faptul ca un anumit trib aparține unui popor sau altuia,
chiar dacă membrii lui nu admit mereu apartenența. De exemplu în cazul ionienilor, care sunt
caracterizați ca fiind cei mai slabi dintre neamurile grecești, de aceea, majoritatea descendenților
ionienilor de pe continent refuză să recunoască originea lor ioniană.
 Herodot acceptă existența obiectivă a popoarelor, el este conștient că acestea poate să se
nască și să dispară. Legendele etnogenezei sau formării popoarelor sunt în esență de două feluri.
Unul este relatarea originilor familiei regale sau conducătoare, narată de obicei în termenii unei
genealogii mitice, care stabilește caracterul permanent al acelei familii și dreptul ei de autoritate
asupra poporului. El furnizează două relatări genealogice alternative asupra sciților. Prima, unde
sciții își descriu originea lor, și că aceștia afirmă că au descins din cei trei fii ai lui Targitaos:
Lipoxais, Arpoxais și Colaxais. Sciții auhați descindeau din primul; catiarii și traspienii din al
doilea; iar paralații din al treilea. Herodot nu favorizează niciunul dintre miturile origiine,
preferînd să evite cu totul chestiunea, argumentînd că sciții au venit în regiunea pontică, fiind
goniți din patria lor din Asia de către massageți.

Etnogeneza făcută prin separare și căsătorii mixte, fenomene neîndoielnic familiare

coloniștilor greci, dar proiectate și asupra celor care nu erau greci. Astfel, lycienii sunt urmașii
cretanilor expulzați cu conducătorul lor Sarpedon de către fratele acestuia, Minos. Sauromații
provin din tineri sciți care le-au sedus și le-au luat în căsătorie pe amazoane. Dispariția
popoarelor este mai puțin obișnuită, deși Herodot recunoaște că popoarele vremii sale ocupă
uneori regiuni care odinioară erau locuite de alții, care au putut lăsa urma ale limbii lor în
denumirile geografice. Cimmerienii, alungați în Asia din patria lor de către sciți, au fost apoi
expulzați din Asia de către lidieni, lăsînd doar unele nume de locuri ca mărturie a trecerii lor.

Herodot are o viziune largă despre modul în care au apărut și dispărut popoarele.
Popoarele se pot naște, pot înflori și dispărea ca urmare a trecerii timpului. Atît cît aria
geografică și limba sunt importante, dar nu absolut definitorii pentru fiecare popor, Herodot mai
ia în considerare și unele forme de sisteme politice. Fiecare popor sau trib au regii sau
conducătorii săi. Formele politice nu joacă un rol major în discuțiile lui Herodot despre
popoare.Deci, pierderea independenței politice nu înseamnă și distrugerea unui popor. Mezii și
apoi perșii au putut cuceri Asia fără a afecta statutul popoarelor care o locuiau. Acesta a fost
rezultatul sistemului persan de guvernare, care, în general, căuta să nu distrugă elitele și
instituțiile politice locale, ci să le coopteze. În cadrul unor entități politice mai mari,popoarele își
mențin identitatea și personalitatea. În timp ce libertatea poate fi o caracteristica a unor popoare,
sclavia abjectă le poate caracteriza pe altele.

Urmașii lui Herodot

Descrierea panormaică a popoarelor a lui Herodot a devenit baza pentru toată etnologia
europeană ce a urmat. Se afirmă că perșii „dintre toți oamenii din lume, sunt cei mai repede gata
să primească obiceiuri străine”. Darius i-a întrebat pe grecii de la curtea sa dacă ei sunt de acord
să mănînce cadavrele părinților lor, iar cînd aceștia au răspuns cu groază că ei nu vor face așa
ceva niciodată, el a chemat în fața lor niște indieni care au mîncat trupurile moarte ale părinților
lor. El i-a întrebat pe aceștia dacă ar dori să ardă trupurile părinților lor, o sugestie care a fost
respinsă cu aceeași groază. Tradițiile sciților, grecilor, egiptenilor și perșilor sunt toate de aceeași
valoare. El observă că fiecare popor își va găsi, fără îndoială, obiceiurile proprii ca fiind cele mai
bune și nu a făcut nimic pentru a contrazice această viziune. Spre deosebire de istorici și
etnografii mai tîrzii, el nuavea nici o legătură politică directă cu perșii sau cu orașele grecești
care s-au opus acestora. Fiecare popor are un complex propriu de trăsături, care include
obiceiurile, originea, regiunea și formele politice, dar deși aceste trăsături servesc la identificarea
și deosebirea de vecini, elenu constituie popoarele ca atare. Aceste trăsături,împreună cu
frontierele geografice, au devenit factorii determinanți ai identității etnice, nu doar simple
caracteristici ale celor care aparțin unui anumit grup.

Pentru Pliniu și alți romani, care preferau ordinea ambiguității, asemenea categorisiri
confuze numergeau. Pliniu dorea ca popoarele să fie deosebite în mod clar, și el a fost în mod
special dornic să le clarifice după locul în care trăiau. Astfel,toate acele triburi care trăiau dincolo
de Dunăre sunt sciți, indiferent de ceea ce consideră acestea despre ele. Ele includeau
geții,numiți daci de către romani, sarmații, aorsii, sciții de neam prost, alanii, roxolanii. Iar
Ammianus Marcellinus este mai vag, afirmînd că neamurile sciților sunt nenumărate și se întind
pînă la o limită care nu e cunoscută. El identifică popoarele scitice asiatice și europene, care se
întind pînă în China și în sud-est pînă la Gange.

Geografii și enciclopediștii au descris poparele într-un prezent veșnic, reducînd sau

eliminînd chiar și elementele mitice ale abordării evolutive a popoarelor de la Herodot.
Asemenea popoare erau mai mult o parte a lumii naturale, decît a lumii istorice. Localizarea
geografică a popoarelor a cunoscut o importanță tot mai mare pe măsură ce a crescut și contactul
romanilor cu barbarii.

Gentes și Populus

Caracteristicile obiceiurilor, amplasarea geografică și permanența au condus la deosebiri

subtile, dar importante, în modul în care următorii istorici și etnografi romani au descris
grupurile sociale. Ei s-au dscris pe ei înșiși și pe alții dăruiți cu un sens al dezvoltării istorice, al
fluidității și al complexității. Pentru Titus Livius, identitatea romană a fost rezultatul unui proces
continuu de amalgamare politică. Natura constituțională a poporului roman amintește felul în
care Herodot a înțeles procesul prin care unele popoare barbare s-au format și transformat.
Romanii erau complet diferiți de celelalte popoare, ale căror identitîți stabilite nu se bazau pe
asociere și pe acceptarea unui sistem politic și legal ci, mai curînd, pe criterii geografice,
culturale și lingvistice.