Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe social politice

Departamentul Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Dănilescu Anamaria Alina
Grupa 3

Abordări filosofice ale conceptului de solidaritate

Conceptul de solidaritate este prezent de la începutul umanităţii şi a avut la bază sentimentul de

apartenenţă la aceiaşi comunitate sau familie.
Acest concept a fost şi incă este abordat de către religie ce îi dă o semnificaţie nouă: cea de jertfă
creştină, de slujirea lui Dumnezeu. Aplicat societăţii creştine, raportul dintre membrii acesteia era o
condiţie necesară pentru Judecata de Apoi.
După Marea Schismă (1054) idea solidarităţii a cunoscut o transformare deoarece bisericile
creştine s-au implicat în proiecte de susţinere a statelor din Lumea a Treia, crearea spitalelor şi a
formei de învăţămant teologic-social. Dar mereu solidaritatea crştină a fost rezumată la simpla
frază „ Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” .
Când trecem de la abordarea religioasă a solidarităţii la abordare filosofică a acestui concept
trebuie să ţinem cont de perioada succesivă Revoluţiei franceze (1789). Europa în aceaea perioadă
se afla într-o combinaţie de idei între drepturile omului, libertăţi, alături de ideea de coeziune şi
comunitate. Putem spune că personajul cheie este conceptul de fraternitate ce s-a născut chiar în
acea perioadă. Aşadar solidaritatea a fost văzută ca o soluţie la necesitatea de coeziune şi unitate a
clasei mucitoare şi a mişcării muncitoreşti.
Pentru a trata această problemă ma voi sprijinii pe teoriile unor mari gânditori din acea perioadă,
iar primul autor pe care îl voi propune este Richard Rorty, un mare filosof american, cu opera sa,
Contingenţă, ironie şi solidaritate.
Richard Rorty (1932 - 2007) şi-a început cariera, în anii '60, ca filosof , publicând articole de
reviste şi studii în volume pe teme de filosofie a limbajului, a cunoaşterii şi a minţii. El a debutat
într-un mod caracteristic pentru un autor de orientare analitică 1 care se concentrează asupra unor
subiecte de specialitate la ordinea zilei.

1 Richard Rorty este un profesionist al filosofiei analitice. Filosofia analitică este filosofia logicienilor, o filosofie
creată de autori care au utilizat instrumente de cercetare oferite de logica modernă ( logica simbolică sau
matematică) pentru a obţine clarificări de natură conceptuală.
 S-a născut la New York dar copilăria și-a petrecut-o în Flatbrookville. A absolvit la Universitatea
din Chicago, iar în 1956 obţine doctoratul la Yale University. Devine profesor şi începe să publice
articole de reviste şi studii pe teme de filosofia limbajului,filosofia cunoaşterii şi filosofia minţii.
Încetul cu încetul autorul a devenit „vestitorul” unei reaşezări postmoderniste a culturii, inspirată
din tradiţiile pragmatismului american2. Încearcă să fixeze contururile unei mutaţii culturale în care
vede un semn distinctiv al evoluţiei spirituale la sfârşitul acestui secol.
Contingenţă, ironie şi solidaritate, reuneşte o serie din temele favorite de Rorty, pe care le
numeşte cu expresiile de contingenţă, ironie şi solidaritate. Fară îndoială cea mai provocatoare temă
este cea a dezvoltării sentimentului de responsabilitate şi soliaritate socială.
În ultimul capitol al lucrării, intitulat „Solidaritate” , autorul abordează tema prin exemplul
evreilor, în perioada nazistă, şi se întreabă de ce în state precum Italia şi Danemarca exista o mai
mare posibilitate ca aceştia să fie ascunşi şi protejaţi decât în state precum Beligia. Un răspuns
obişnuit ar fi acela că danezi şi italieni au dovedit un simţ al solidarităţii umane pe care mulţi
belgieni nu l-au avut.
Pentru filosofia tradiţională << „solidaritatea umană” este ceea ce a spune că în fiecare dintre noi
există ceva - umanitatea noastră esenţială - care rezonează la prezenţa aceleiaşi componente din alte
fiinţe umane >>.
Pentru creştinism, tendinţă „de a te simţii mai aproape de cei faţă de care identificarea imaginativă
este mai uşoară e deplorabilă, o tentaţie de evitat”.
Pentru Rorty, sentimentele de solidaritate sunt produsul unui progres moral şi sunt considerate
ca abilitatea de a vedea tot mai multe diferenţe (de trib, religie, rasă, obiceiuri, şi altele), ca
neimportante, atunci când sunt comparate cu dureri şi umilinţe ale unor oameni extrem de diferiţi
faţă de noi dar totuşi incluşi in domeniul lui „noi”. Kant susţine că simţim o obligaţie morală faţă de
o persoană deoarece ea este o fiinţă raţională, iar raţiunea este „nucleul comun al umanităţii” ce nu
depinde de accidentele atenţiei sau ale istoriei. Aşadar moralitatea la Kant este ceva „distinct de
capacitatea de a observa durerea şi umilinţa şi de a ne identifica cu acesta”.
Filosoful britanic Bernard Williams a încercat sa distanţieze moralitatea de obligaţie, numind-o
pe cea din urmă o „instituţie neobişnuită”. El afirmă că moralitatea - ca sistem de idei ce se
centrează în jurul unui gen special de obligaţie numită morală- nu este o invenţie a filosofilor, ci
mai degrabă este o prespectivă aproape a oricăruia dintre noi. 3 Iar dilemele morale pot fi rezolvate
„ în mod raţional” doar prin găsirea unor „obligaţii de un nivel mai înalt care vor depăşii obligaţiile
concurente de nivel inferior”.
Tot în aceast capitol, autorul afirmă că responsabilităţile pe care le avem faţă de alţii reprezinţă

2 Concepţie ce susţine că nu există idei caresunt adevărate în sine numai idei care devin adevărate numai în cursul
acţunii indivizilor, în masura îîn care dau rezultate
3 Bernard Williams, Ethics and the Limits of Philosophy ( Etica şi limitele filosofiei), pag. 174.
doar latura publică a vieţii ce se află în conflict „cu afectele şi încercările noastre private de
autocreaţie”, şi nu deţin o prioritate automată asupra unor asemenea motive private. Obligaţia
morală este pusă pe acelaşi plan cu alte consideraţii, în loc să fie situată automat la un nivel mai
înalt.
În final, Rorty, distinge între solidaritatea umană ca identificare cu „umanitatea de sine” şi ca
îndoiala de sine. Îndoiala ce priveşte propria sensibilitate faţă de suferinţă şi umilirea altora este
adecvată pentru a face faţă acestori dureri şi umilinţe, precum şi voinţa de a apela la alte alternative.
În concluzie putem afirma că autorul vede solidaritatea migrând de la noi spre ei, în latura
publică, un progres moral ce merge spre solidaritatea umana. Pe scurt solidaritatea este atitudinea
celor care luptă pentru a reduce suferinţa şi umilinţa fiinţelor umane.
Georg Wilhelm Fiederick Hegel susţine că solidaritatea nu se poate realiza între anonomi
deoarece un individ nu poate fi solidar cu celălalt din cauza absenţei unor sentimente reciproce sau
apartenenţa la aceiaşi comunitate sau societate. Omul solidar hegelian este omul unit şi asociat cu
cetăţenii din propria comunitate, umanitatea se manifestă prin raportatea la concetăţeanul de lângă.
Solidaritatea este un termen cheie petru rezolvarea problemelor dintr-o societate deoarece ea
presupune sentimente pozitive, afecţiune, simpatie şi dragoste.
Un exemplu clar poate fi considerat imaginea prin care Hegel prezintă dialectica în lucrarea
Fenomenologia Spiritului: dansul este adresat tuturor, fiecare dansator nu poate face mişcări
individualiste ci alături de ceilalţi membri. Orice tendinţă de separare, de ieşire din cadrul acestui
dans este oprită rapid şi reintegrată în acelaşi dans comun. Solidaritatea şi uniunea solidară
hegeliană sunt capabile să suprime şi să înlăture individualismul asocial, iresponsabilitatea şi
nepăsarea umană.
Un alt mare filosof, Durkheim, distinge mai multe timpuri de solidaritate. Pe prima o numeşte
mecanică, iar pe a doua o numeşte organică. Aceste două forme ale solidarităţii nu există una fără
alta în orice stat echilibrat. Prin diviziunea muncii, fiecare individ a devenit mai individualist.
Diviziunea muncii este un element care întăreşte societatea. Durkheim caracterizează
înlocuirea solidarităţii mecanice de către cea organică ca fiind o „lege a istoriei”. Solidaritatea
mecanică este strâns legată de „ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune majorităţii
membrilor din aceeaşi societate, care formează un sistem determinat, care are viaţa sa proprie şi
care poate fi numit conştiinţă colectivă sau comună”. 4 Solidaritatea organică se referă la
interdependenţa factuală în societatea modernă unde ocupaţia diferenţiată crează interdependenţe
între activităţile diferitelor produse.
Max Weber vede în evoluţia solidarităţii o evoluţie de la comunitate spre societate sau naţiune,
„putem vorbi de o solidaritate naţională”. Aceasta rezultă din dezvoltarea societăţii şi se poate

4Durkheim, E., 2001, Diviziunea muncii sociale, p. 97

impune prin progresul industrial şi social. Există trezirea accentuată a ideii de naţiune şi dorinţa de
independenţă statală.
După Max Weber şi după cele două războie mondiale, Europa a considerat solidaritatea ca
modalitate de combatere a sărăciei, de susţinere a politicilor sociale procoezive şi incluzive.
Pentru Habermas crearea unei societăţii europene s-ar produce doar datorită solidarităţii ce trebuie
permanent să se raporteze la democraţie, la libertate şi la dreptate. Democraţia trebuie să reflecte
sistemul socio-politic care guverneazã naţiunea, iar în democraţie cetăţenii sunt supuşi legilor pe
care ei-înşi le-au dat prin procesul democratic. Acest proces are forţa lui legitimativă, pe de-o parte
a incluziunii tuturor cetăţenilor faţã de decizia politicã, iar pe de altã parte a cuplajului deciziilor
majoritãţii în faţa formării deliberative a opiniei.
Astfel, o societate civilă, politic organizată, poate acţiona asupra ei-însăşi într-un mod legitim,
având în vedere interesul general al societăţii.
Aşadar societatea este rezultatul acordurilor încheiate între indivizi şi implicit ca fiind o acţiune a
acestora. Solidaritatea este acel ceva ce dă unitatea unui grup care se bazează pe interese comune,
pe obiective comune, care uneşte oamenii.
Solidaritatea ne defineşte ca fiind oameni, deoarece ne ajută să arătăm latul nostru cel bun în faţa
unor simpli indivizi sau a unor cunoscuţi. Solidaritatea între oamenii de zi cu zi, e aceea în care
persoana se implică să il ajute şi pe cel de lângă el. Deoarece trăim în grupuri, în societate, aşa
cum trăiesc şi albinele în stupul lor. Ele nu fac nimic dacă nu ştiu că sunt prezente alte albine în
jurul lor. Aşa suntem şi noi oamenii, nu putem trăi fără alte persoane în jurul nostru, nu suntem
făcuţi pentru a trăi singuri. Motivul ar fi că suntem solidari, ne place să fim uniţi şi să rezolvăm
problemele împreună. Cateodată zambetul sau simplul mulţumesc a unui cunoscut sau a unui străin
ne face să ne simţim realizaţi.
Gândindu-ne la Europa de astăzi, în special la Uniunea Europeană, ea se bazează pe acest
sentiment de solidaritate. Conceptul este un pilon de bază, se poate regăsi chiar şi în textul
Constituţiei Europene. Uniunea Europeană a fost creată pentru a opri violenţele şi conflictele ce au
dominat solul Europei in prima jumătate a secolului XX. A fost creată pentru a definii o stabilitate.
În concluzie putem afirma că solidaritatea este raportarea la ceilalţi, este măsura dragostei şi a
bucuriei pentru cei din jur . Ea nu are valoare majoră dacă este aplicată doar la nivelul familial, sau
al grupului de prieteni. Ea are valoare majoră dacă se aplică acolo unde nu se urmăreşte un interes
proriu şi premeditat. Solidaritatea este o aspiraţie, o realitate şi o biruinţă asupra individualismului
şi asupra propriului egoism. Solidaritatea este atitudinea celor care luptă pentru a reduce suferinţa şi
umilinţa fiinţelor umane.
Cum spune Rorty, solidaritatea migrează de la noi spre ei!
Bibliografie:

1. Richard Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, editura ALL Education, Bucureşti, 1998
2. Emilie Durkheim Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, Bucuresti, 2001
3. Bernard Williams, Ethics and the Limits of Philosophy ( Etica şi limitele filosofiei)
4. Hegel, G. W.F, Principiile Filozofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a
statului, Editura IRI, Bucureşti, 1996.
5. Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politicã, Bucureşti, 1983.