Aura Poenar este cercetător în domeniul artelor vizuale, cu o preocupare mai ales pentru

teoria imaginii, cinema, artele spectacolului, artă contemporană. Absolventă a Facultății

de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, din 2012 este doctor în literatură
comparată cu o teză despre formele vizualității narative în literatură și arta
contemporană. A debutat cu volumul de poezii ​coji de nuci verzi sub unghii​, nominalizat
la premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în 2011.

a doua scrisoare. părăsind budapesta

ce voi face cu această tristețe...
cum voi îndura această plecare...
o voi purta cu mine peste tot
dincolo de sfârșitul lumii
așa cum ai purta un copil neajutorat, o pisică muribundă, un părinte îmbătrânit?
tristețea aceasta se întinde ca o melancolie rece peste oraș
ca o glugă liniștitoare
ca o pătură de ploaie măruntă
peste orașul pe care acum îl părăsesc
peste oraşul care încă ne păstrează prezenţa
vocea lui Joyce îmi umple ochii de lacrimi
brusc, fără apărare
un nod de lacrimi mi se adună în gât
în mod repetat
un pisic slab mă privește cercetător
dincolo de geamul mare al restaurantului
dimineața
în timp ce luăm micul dejun decent la hotel
o lăbuță proptită pe fereastra joasă
cu ochi căutători
ca și cum și-ar fi dorit un chip cunoscut
așteptat devreme
ce căuta oare, ce ar fi vrut să afle?
un pisic alb privind prin fereastra joasă
dincolo de mine
precum imaginea unei singurătăți
pe care o rescriem cu încăpățânare pentru a renegocia
timpul
spațiul pe care îl umplem mereu între ieri și azi
pentru a ne vorbi
pentru a readuce totul aici
în
punctul zero
punct și de la capăt
pentru a încerca...
si, desigur, nu reușim niciodată...
pentru a o lua de la început...
there should be nothing here I don’t remember
but there is so little that I do

a treia scrisoare. îmbrățișarea

cum se face că îmbrățișarea ta este mereu mai caldă decât mine
decât pielea care mă învelește ca o pătură amorțită
tresărind la atingerea aerului care te înconjoară, pe care îl porți peste tot cu tine
ca o povară, ca o imagine cu neputință de rostit
ca și cum sunetul întâi îndepărtat, insinuat apoi aproape
al unor coarde s-ar fi strecurat până la mine
fără să mai am scăpare
însoțindu-mă ca un înger mut pe străzile aglomerate ale orașului
pentru tot restul zilei
pentru tot restul vieții
clădind atingere peste atingere
înger lângă înger
fără să scoată un sunet
fără să le auzi respirația
doar simțind aburul cald al trupului lor
alăturându-mi-se fantomatic pe străzile biciuite de lumina zilei
cuibărindu-se noaptea în așternut
așteptând
mereu așteptând
ce așteaptă această armată tăcută de îngeri?
un gând mă cutremură
o așteptare invizibilă îmi populează pașii cu înțelesuri noi, sfredelitoare...
un stol de îngeri mă urmează fantomatic, blând
ca o umbră foșnitoare mirosind când a mosc, când a flori de portocal, când a iasomie
cu fiecare gest, cu fiecare privire, cu fiecare atingere
timp așezându-se peste timp
spațiu peste spațiu, loc peste loc
înger lângă înger, cu ochii mari, contemplând în muțenie
fiecare câte o imagine, câte un gest, câte o amintire
fiecare o fisură în țesătura memoriei
timpul se așază în timp,
imaginea în imagine
îngerul lângă înger
trupul lor fragil învolburând ca un vânt neghicit, neștiut de nimeni
aerul care mă înconjoară, care agită în memoria mea acest moment, această întâlnire
atingerea pielii tale întotdeauna mai caldă decât mine
decât căldura propriului meu trup

intermezzo
până unde mai pot păstra cuvintele tale? cuvintele pe care mi le-ai spus pe terasă?
afară era umed. era frig. te-ai așezat lângă mine și între noi s-a desenat un spațiu fin
orbitor ca o lamă de bisturiu. o linie ca un filament încins care ne traversa apropierea
și distanța. o fantă care-ți înghițea fără grabă cuvintele. și ele îmi alunecau în taină
de-a lungul degetelor și brațelor și se afundau ca o cremă lejeră în piele. cuvintele în
care totul ni s-a întâmplat deja. până unde mai există ele? până unde mai exiști tu? și
până unde voi putea întinde această memorie fragilă a lucrurilor care te înconjoară? a
spațiului nelocuit? până unde mă voi afla încă în cuvintele tale? Și cum o voi ști? aud
sunetul înserării lăsându-se aspru peste lucruri, pierzându-se în iarba necosită care
îmi ajunge până la brâu. dacă mă las pe genunchi iarba îmi va trece peste creștet…
aici sunt puternică. Aici nu poate să mi se întâmple nimic

contrejour.1
când te-am văzut apărând prin ploaie
cu umbrela ta galbenă
pe care o purtai cu grija cu care ai purta o vietate adormită
iscând valuri minuscule de stropi cu botinele negre cu tocuri mici și înguste
a fost ca și cum toată ploaia aceea care mi se scurgea pe față ar fi încremenit
pentru o clipă am uitat ploaia, ca și cum ea ar fi devenit un fundal îndepărtat al zilei
ca și cum ea ar fi devenit un murmur monoton și prelungit
ce te-a făcut să încremenești în așteptare de cealaltă parte a străzii
cu umbrela ta ca o vietate adormită
atât, o clipă fără voce, o fracțiune de secundă pe care nu am apucat să o înțeleg
ai trecut prin ploaie ca printr-o perdea și te-ai agățat imperceptibil de brațul meu
cu umbrela aceea atât de galbenă într-o zi în care totul era gri
îmi simțeam fața umedă și aburită
și atunci m-am gândit că ai fi putut să-mi spui ceva