UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Programul de studii: ID

Anul II,Semestru I

RRSPECTAREA PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PUBLIC IN EPOCA CONTEMPORANA

COORDONATOR

Lect. univ. dr. Constanţa Mătuşescu

STUDENT:

AVRAM (CRISAN) ALEXANDRA ANA

ANUL 2017

1
CUPRINS

CAPITOLUL I.
Noţiunea şi elementele de bază ale principiilor fundamentale ale dreptului
international public….……………………………………………………………….3

CAPITOLUL II.

SECȚIUNA I.Dreptul internaţional public în epoca contemporană.……..5

SECȚIUNA II.Conţinutul principiilor fundamentale ale dreptul

internaţional public.....................................................................................................8

2
 Noţiunea şi elementele de bază ale principiilor
fundamentale ale dreptului international public.

Principile fundamentale ale dreptului internaţional,reprezintă nişte reguli de

conduită, ale căror respectare este indispensabiă pentru dezvoltarea relaţiilor prieteneşti
şi de cooperare între state, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie partea esenţială a
sistemului de norme de drept internaţional. Ele sunt nişte reguli de conduită de maximă
generalitate, universal valabile, juridic obligatorii pentru subiectele de drept
internaţional, care au fost create in baza acordului de voinţă al statelor. Astfel,
dicţionarul de drept internaţional public defineşte principiile fundamentale ale dreptului
internaţional ca fiind „reguli de maximă generalitate, recunoscute tacit sau expres de
toate statele lumii ca obligatorii pentru acestea in relaţiile de cooperare dintre ele”.
O altă definiţie consacrată principiilor fundamentale ar conţine mai multe
elemente definitorii ale acestora. Astfel, prin principiu fundamental de drept
internaţional inţelegem „o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un inalt nivel
de abstractizare, dand expresie unei valori internaţionale universal acceptată şi care
guvernează conduit subiectelor de drept internaţional”.
Deosebita importanţă a principiilor, ca norme de bază ale relaţiilor interstatale,
in societatea contemporană este marcată in particular de următoarele caracteristici,
elemente, care scot in relief caracterul, valoarea lor perenă, actualitatea lor in viaţa
internaţională.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie normele cele mai
importante de drept internaţional, servind ca bază pentru intregul sistem de drept
internaţional. Ele au character de o maximă generalitate, atit din punct de vedere al
substanţei, acoperind toate domeniile ale raporturilor pe care dreptul internaţional le
reglementează, cit şi prin aplicarea lor in relaţiile interstatale. In raport cu alte principii
ale dreptului internaţional, specifice unor ramuri distincte ale acestuia, ele reprezintă
elementul esenţial al sistemului de drept internaţional. Drepturile şi obligaţiile care
decurg din conţinutul raporturilor reglementate de acestea au, de asemenea, un caracter
foarte general.
Afară de aceasta, ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare dintre state, fiind
denumite şi universale. Vocaţia universală a principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional public se manifestă prin faptul că ele se aplică raporturilor juridice
internaţionale in universalitatea lor. Considerăm, că aceste principii realizează intr-un
fel o sinteză a ansamblului normelor de drept internaţional, generalizarea maximă a
acestora, stabilind cu cea mai mare autoritate drepturi şi indatoriri cu caracter universal,
menite să asigure protecţia acelor valori fundamentale, cărora toate statele le acordă o
deosebită importanţă.
Afară de aceasta, participanţii la raporturile juridice internaţionale trebuie să-şi
conformeze comportamentul lor indiferent de locul unde aceştia acţionează.
3
 Principiile fundamentale au şi un caracter juridic. Iar faptul că ele au fost afirmate
şi consfinţite in cele mai importante documente internaţionale ale contemporaneităţii
accentuiază şi mul mult acest caracter. Ele sunt obligatorii pentru intreaga comunitate
internaţională a statelor. Astfel, art. 2 pct. 6 din Carta ONU prevede că„Organizaţia va
asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze in conformitate
cu aceste principii, in măsura necesară menţinerii păcii şi securităţi internaţionale”.
Afară de aceasta, putem evidenţia caracterul politic al principiilor de drept
internaţional. In literature de specialitate dar şi in practica internaţională a statelor s-a
insistat, dar şi se insistă asupra faptului că statele sunt tentate să recurgă in mod prioritar
la modalităţi politice de soluţionare a conflictelor. Astfel, politica poate determina
afinităţi temporare sau de lungă durată in relaţiile dintre state, la fel de bine după cum
poate cauza ostilităţi de durată, dictate de rivalităţi ce nu pot fi conciliate cu uşurinţă, şi
care influenţează cu siguranţă intregul climat internaţional. Un exemplu i-l constituie
rivalităţile dintre SUA şi ex-URSS, antagonismul dintre cele două alianţe create de
aceste puteri, care au guvernat puternic relaţiile dintre state, relaţiile internaţionale in
general, pe parcursul a 45 ani.1
Principiile de drept internaţional, ele insele principii politice care au avut o
indelungată evoluţie şi afirmare şi au sfîrşit prin a fi cuprinse în documente
internaţionale importante, au toate şansele să devină norme de conduită, general
acceptabile, atît din punct de vedere politic cît şi juridic.
Şi ceea ce individualizează principiile politice de cele juridice este aceea că
încălcarea principiilor juridice atrage responsabilitatea internaţională a statelor, cu
sancţiunile ei specifice.2
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional apără cele mai importante
valori pentru societatea internaţională, pentru participanţii la raporturile juridice
internaţionale şi în general,pentru toată omenirea în ansamblul său. Valori cum ar fi
pacea şi securitatea internaţională,colaborarea dintre state, egalitatea suverană a statelor
dar, în special, fiinţa umană care constituie obiect al preocupărilor societăţii
internaţionale contemporane, reprezintă valori protejate de principiile fundamentale ale
dreptului internaţional, valori care reprezintă esenţa, miezul dreptului internaţional.
Principiile fundamentale au o valoare juridică egală, ne fiind supuse unei
ierarhizări. Astfel,toate aceste principii au aceeaşi forţă juridică, ne putând fi invocată
prioritatea unuia faţă de altul.Unii le consideră mai mult nişte imperative morale, decît
norme de ius cogens, încercînd chiar să minimalizeze rolul lor ca norme de
comportament, considerîndu-le ca simple indicaţii orientative,iar nu reguli concrete,
practice aplicabile în relaţiile interstatale. Faptul că principiile fundamentale sunt
enunţate într-o serie de documente internaţionale denotă valoarea şi caracterul lor
obligatoriu. Chiar şi în condiţiile în care comunitatea internaţională se diversifică
profund, acceptă forme tot mai variate de cooperare, fie în baza metodelor clasice de
colaborare, fie în baza metodelor de integrare, considerăm că principiile fundamentale
ramîn a fi nişte reguli esenţialede conduită, fără de care coabitarea statelor ni se pare
imposibilă.

1
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, Bucureşti 1993, p.154.
2
Alexandru Bolintineanu, Sistemul principiilor de drept internaţional, Bucureşti 1986, p.127
4
 O altă caracteristică importantă ţine de interdependenţa principiilor
fundamentale. Deoarece fiecare dintre principiile fundamentale se afirmă prin celelalte
principii. Mai mult decât atât,un principiu nu va putea fi privit, conceput, interpretat şi
aplicat decât în contextul întregului sistem de principii fundamentale ale dreptului
internaţional.
Această interdependenţă postulează înţelegerea dezideratului aplicării lor unitare
în viaţa internaţională a statelor, fără nici un fel de rezerve, condiţionare sau
discriminare.
Principiile fac parte din categoria normelor jus cogens de drept internaţional,
chintesenţa regulilor de morală şi de a celor de drept internaţional, norme de la care nu
se admite nici o derogare, şi care proiectează pe locul de frunte al raporturilor dintre
naţiuni valorile fundamentale pentru ordinea juridică internaţională cum ar fi pacea şi
securitatea internaţională.
Principiile de drept internaţional au un caracter dinamic, ca urmare a tendinţei
afirmării permanente a unor noi laturi ale principiilor fundamentale, dar şi apariţia unor
principii noi, cu prilejul desprinderii unor noi norme de conduită internaţionale.
Principiile direcţionează comportamentele statelor în relaţiile lor mutuale, şi asigură în
baza principiului echităţii armonizarea intereselor fiecărui stat cu interesele întregii
comunităţi internaţionale.
Considerăm că respectarea lor reprezintă o condiţie sine qua non pentru evitarea
stărilor conflictuale dintre state.

CAPITOLUL II
SECȚIUNA I.Dreptul internaţional public în epoca contemporană

Un moment important in dezvoltarea dreptului internaţional este marcat de

Tratatul de pace de la Paris din 1919 prin care s-a instituit “sistemul de la Versailles” şi
care a marcat apariţia unor noi state independente pe harta Europei, ca Austria, Ungaria,
Iugoslavia, Polonia şi Cehoslovacia.
De asemenea, prin Tratatul de la Paris a fost fondată prima organizaţie
internaţională cu character general, Liga Naţiunilor. Unul din scopurile principale ale
acestei Organizaţii a fost menţinerea păcii şi ingrădirea recurgerii la război, precum şi
respectarea dreptului internaţional.3

3
Pactul Ligii Naţiunilor a intrat in vigoare la 10 ianuarie 1920 şi a fost semnat de 31 de state fondatoare şi a fost
semnat de 31 de state fondatoare. Organele principale ale Ligii Naţiunilor au fost: Adunarea, Consiliul şi
Secretariatul, condus de un Secretar general. Organele auxiliare erau Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională, Organizaţia Internaţională a Muncii ş. a. Sediul principalelor organe a fost la Geneva. Liga
Naţiunilor a încetat să funcţioneze o dată cu începutul celui de-al doilea război mondial, juridic organizaţia s-a
autodizolvat la 18 aprilie 1946 (Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p. 331).

5
 Scopurile prevăzute de Pactul Ligii Naţiunilor nu au fost atinse, insă experienţa
acumulată de această organizaţie a fost utilă pentru fondarea ulterioară a Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Un eveniment deosebit de important pentru dezvoltarea dreptului internaţional
şi punerea lui in serviciul păcii l-a constituit incheierea la 27 august 1928 a Pactului de
la Paris, mai denumit şi Pactul Briand-Kellog.4 Prin prevederile Pactului, statele părţi işi
asumau obligaţia să renunţe la război ca instrument al politicii lor naţionale. Conform
prevederilor art.1, părţile contractante condamnau solemn, in numele popoarelor
respective, recurgerea la război pentru regle-mentarea diferendelor internaţionale şi
renunţau la el ca instrument de politică in relaţiile lor mutuale.
Pactul Briand-Kellog a fost primul document internaţional care a consacrat
principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state. Ulterior, in 1945, prevederile
Pactului au fost invocate in motivarea sentinţei de condamnare a principalilor criminali
de război nazişti de Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg. La semnarea
Pactului au participat 15 state, iar in 1933 părţi la tratat erau deja 63 de state, printre care
Germania, Italia şi Japonia.
Alt moment important in legătură cu interzicerea războiului de agresiune il are
definirea agresiunii,care a fost adoptată in cadrul Conferinţei economice mondiale de la
Londra din 1933.
Ca urmare a politicii imperialiste de la sfarşitul anilor ‘ 30 ai sec. al XX-lea
dreptul international a intampinat serioase dificultăţi şi insuccese, care au culminat cu
dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial, pe parcursul căruia s-au săvarşit o
multitudine de incălcări ale normelor dreptuluiinternaţional: crime contra păcii, crime
contra umanităţii, crime de război. Aceste incălcări grave au dus la necesita-tea
convocării unui şir de conferinţe internaţionale care au avut drept scop condamnarea
acestor acte (Conferinţele de la Moscova din 1943, de la Teheran din 1943, de la
Dumbarton Oaks din 1944 ş. a.). După cel de-al doilea război mondial, procesul de
reinnoire a dreptului internaţional ia proporţii de amploare.
Prin Acordul privind urmărirea şi pedepsirea principalilor criminali de război ai
puterilor europene ale Axei, semnat la 8 august 1945 de către URSS, SUA, Marea
Britanie şi Franţa, a fost creat Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg, iar la
Conferinţa de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care au participat URSS, SUA
şi Marea Britanie urmand ca ulterior să adere şi China, s-a decis crearea unei Comisii
pentru Extremul Orient, abilitată să judece şi să-I pedepsească pe criminalii de război
japonezi. Prin Proclamaţia din 19 ianuarie 1946 a fost instituit Tribunalul Militar
Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul
Orient.
Statutul acestor Tribunale Militare Internaţionale a servit ulterior ca model
pentru Tribunalul penal internaţional de la Haga pentru fosta Iugoslavie şi Tribunalul
penal internaţional pentru Rwanda.

4
Pactul Briand-Kellog este astfel denumit după numele iniţiatorilor semnatari: Briand Aristide (1862-1932),
ministrul afacerilor externe al Franţei, şi Kellog Franck (1856-1937), secretar de stat al SUA

6
 De asemenea, sub influenţa atrocităţilor care au avut loc in perioada celui de-al
doilea război mondial, statele coaliţiei antihitleriste au semnat la 26 iunie 1945 la San
Francisco Carta Naţiunilor Unite, tratat internaţional intrat in vigoare la 24 octombrie
1945.
Adoptarea Cartei ONU a constituit un important eveniment in dezvoltarea
dreptului internaţional. In Cartă sunt stipulate principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
Un moment important a fost fixarea in Carta ONU a interzicerii agresiunii şi
stabilirea unui mechanism de sancţionare impotriva statelor agresoare. Prin art. 2 din
Cartă membrii ONU şi-au asumat obligaţia de a se abţine de la ameninţarea cu forţa sau
de la folosirea forţei in relaţiile dintre ele.
In prevederile Cartei ONU a fost consacrat dreptul fiecărui popor de a-şi hotări
singur soarta.Sub egida ONU s-a elaborat o serie de documente care au avut un puternic
impact asupra dezvoltării dreptului internaţional: Declaraţia cu privire la lichidarea
colonialis-mului, convenţiile referitoare la prohibirea oricăror discriminări faţă de
femei, a discriminării rasiale, convenţia impotriva torturii, trata-mentelor inumane sau
degradante, convenţia de codificare a dreptului tratatelor ş. a.
Totodată ONU devine un important instrument in promovarea relaţiilor de
cooperare internaţională. Sub egida ONU se adoptă un şir de convenţii internaţionale,
care devin principalul izvor al dreptului internaţional.
Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile
principale ale ONU, stabilit chiar prin art. 1 din Cartă, este „realizarea cooperării
internaţionale in rezolvarea problemelor inter-naţionale cu caracter economic, social,
cultural sau umanitar, in promovarea şi incurajarea respectării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Pentru atingerea acestor scopuri, in cadrul ONU au fost infiinţate o serie de
instituţii specializate, care potrivit statutelor lor au largi atribuţii internaţionale in
domeniul economic, social,cultural, al invăţămantului, sănătăţii şi in alte domenii
conexe, de exemplu: Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare Industrială ş. a.
In etapa contemporană, dreptul internaţional se caracterizează printr-o
dezvoltare rapidă a normelor sale, prin sporirea numărului de organizaţii internaţionale
ca subiecte de drept internaţional, tinzand astfel ca de la un drept de coordonare in
perioada dezvoltării clasice, să fie investit cu un rol crescand in promovarea intereselor
pe termen lung ale intregii comunităţi internaţionale.

7
 SECȚIUNA II.Conţinutul principiilor fundamentale ale
dreptul internaţional public.

În lumina Declaraţiei din 1970, conţinutul celor 7 principii enunţate de

această declaraţie poate fi evocat, pe scurt, după cum urmează.
a) Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa.
Acest principiu nu a existat până la semnarea, la 27 august 1928, la
Paris, a Pactului Briand-Kellog, războiul fiind, până în acel moment considerat
ca normal şi legitim în practica relaţiilor internaţionale. Articolul 2 pct. 4 din Carta
ONU arată că: „În relaţiile lor internaţionale statele trebuie să se abtină de a
recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, fie împotriva integrităţii
teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite”.
În acest context, războiul de agresiune este calificat „crimă împotriva
umanităţii”, iar propaganda vizând acest scop este declarată ca fiind incompatibilă
cu obiectivele Cartei. Un alt pas important în conturarea conţinutului principiului
îl constitue adoptarea, de către Adunarea Generală a ONU, a unei rezoluţii,
privind definirea agresiunii armate. Celelalte forme de agresiune nu sunt încă
bine definite, însă prin conceptul de forţă se înţelege nu numai forţa militară, ci
orice act de violenţă sau constrângere, orice forme ale presiunii politice,
economice sau de altă natură, toate considerate ilicite. Dreptul internaţional
permite folosirea forţei în trei situaţii: folosirea forţei pe baza hotărârii Consiliului
de Securitate în conformitate cu capitolul VII din Carta ONU; în cazul exercitării
dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat; în
cazul exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare5.
b) Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.
Potrivit acestui principiu, statele trebuie să rezolve diferendele lor
internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în pericol. Diferendele trebuie să
fie rezolvate pe baza egalităţii suverane a statelor, ceea ce exclude folosirea
oricăror mijloace de presiune.
Principalele norme care formează conţinutul acestui principiu sunt: obligaţia de
a reglementa diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice; de a căuta o
soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor; libera alegere a mijloacelor de
soluţionare de către ambele părţi; obligaţia părţilor ca în cazul în care nu ajung la
o soluţie printr-unul din mijloacele paşnice, să continue să caute rezolvarea prin
alte mijloace paşnice6.
c) Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state
(neimixtiunii).

5
A. Bolintineanu, A. Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, ediţia a II-
a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000, p. 61.
6
Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1981, p. 294.
8
 Dacă, timp de secole, intervenţia a fost considerată ca un mijloc licit
de conduită internaţională, abia Revoluţia Franceză va stipula necesitatea
neintervenţiei poporului francez în afacerile interne ale altor popoare şi
inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franţei
(art. 119, Constituţia din 1793). Ca reacţie, legitimismul intervenţiei este consacrat
de Congresul de la Viena din 1815. Dar doctrina Monroe (1823) stabileşte
inadmisibilitatea intervenţiei statelor europene pe continentul american,
fundamentată apoi de doctrinele Calvo şi Drago (1868 şi 1902.)
Din punct de vedere al conţinutului, principiul presupune obligaţia
statelor de a nu interveni în afacerile care ţin de competenţa naţională a unui stat
(care aparţin domeniului rezervat). Potrivit acestui principiu, este exclusă orice
formă de intervenţie, nu numai cea armată (orice formă de ingerinţă sau
ameninţare îndreptată împotriva personalităţii unui stat sau împotriva elementelor
lui politice, economice şi culturale)7.
d) Îndatorirea statelor de a coopera între ele.
Este un principiu relativ nou care circumscrie obligaţia statelor de a
coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale. Acest principiu
este consacrat iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, care prevede că unul din
scopurile ONU este să „realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea
problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi
în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”, în timp
ce Declaraţia din 1970 prevede „obligaţia statelor de a coopera între ele în
conformitate cu Carta”8.
e) Dreptul popoarelor la autodeterminare (principiul
autodeterminării).
Acesta este definit de Declaraţie ca „principiul egalităţii în drepturi a
popoarelor şi dreptului de a dispune de ele însele”. Trebuie remarcat că spre
deosebire de toate celelalte principii, titularul acestui drept/principiu este poporul,
naţiunea (nu alt subiect de drept internaţional), indiferent dacă acestea sunt
constituite în stat sau luptă pentru constituirea într-un stat propriu. El nu poate fi
exercitat de o minoritate naţională.
Declaraţia prezintă acest principiu astfel: „Toate popoarele au dreptul
de a-şi hotărâ statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de
a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia
de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei”9.
f) Egalitatea suverană a statelor.
Potrivit formulărilor rezoluţiei 2625, statele „au drepturi şi obligaţii
egale şi sunt membrii egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile
de ordin economic, social politic sau de altă natură”. Această egalitate semnifică,

7
A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, op. cit., p. 60-61.
8
Ibidem, p. 62.
9
Ibidem, p. 60.
9
din punct de vedere juridic, că actele şi faptele statelor, indiferent de deosebirile
dintre ele, sunt examinate în dreptul internaţional în lumina aceloraşi reguli şi că
statele au aceleaşi drepturi de a participa la formarea şi aplicarea dreptului
internaţional. Fiecare stat se bucură de „drepturile inerente deplinei suveranităţi”
şi „are dreptul de a alege şi de a dezvolta liber sistemul său politic, economic şi
cultural”. Integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt
inviolabile.
g) Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta
sunt servanda).
Acest principiu mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul
„pacta sunt servanda”, fiind unul dintre cele mai vechi principii fundamentale ale
dreptului internaţional public. Principiul este întâlnit încă din antichitate.
Aplicarea acestui principiu se face numai în cazul unui tratat internaţional valabil.
Conceptul de bună-credinţă se referă la gradul de conştinciozitate, cu care
obligaţia asumată, de către un stat printr-un tratat internaţional, trebuie să fie
îndeplinită.
Principiul „pacta sunt servanda” a fost inserat într-o serie de
documente internaţionale printre care menţionăm: documentele Congresului de la
Viena din 1915, Pactul Ligii Nationale, Carta ONU, Convenţia de la Viena din
1969 cu privire la dreptul tratatelor, Declaraţia Adunării Generale ONU din 1970,
Actul final al C.S.C.E. din 1975, Carta de la Paris din 1990 etc.10.
Actul final din 1975 mai consacră, alături de cele 7 principii
prevăzute în Declaraţia din 1970, încă trei:
Principiul inviolabilităţii frontierelor care prevede obligaţia statelor de
a „se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva frontierelor”, de la
„orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a
teritoriului oricărui stat independent”. Actul Final prevede însă că frontierele pot
fi modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi
prin acord.
Principiul integrităţii teritoriale aşa cum e prevăzut de Actul Final,
prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu
scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale, independenţei
politice sau a unităţii oricărui stat participant şi în special de la orice acţiune care
constituie o folosire a forţei sau o ameninţare cu forţa, precum şi de a face din
teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire
directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional. Se mai
prevedea că nici o astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi recunoscută ca
legală11.
- Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale este consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final, deşi
referiri găsim în Carta ONU, în cele două Pacte privind drepturile omului, din
1966 etc. Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură şi nu

10
Ion Diaconu, op. cit., p. 299-302.
11
A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, op. cit., p. 63.
10
principiu fundamental, deoarece se considera că se referă doar la materia
populaţiei, astăzi criteriul respectării drepturilor omului a devenit o coordonată
esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie pentru aderarea la diferite foruri
şi forme de coopeare sau integrare12. Respectarea drepturilor omului are, fără
îndoială, un caracter universal, chiar dacă unele din normele specifice nu sunt
acceptate de unele state. Întrucât normele privind drepturile şi libertăţile omului
fac parte integrantă din dreptul internaţional, ele trebuie interpretate şi aplicate în
contextul acestuia.
Există şi noi principii fundamentale ale dreptului internaţional
public în curs de consacrare. Este vorba de 4 asemenea principii şi anume:
 principiul respectării suveranităţii depline a statului asuprea
bogătiilorlui naturale.
El constă în dreptul statelor de a dispune conform voinţei lor de
bogăţiile lor naturale. Acestui drept îi corespunde o obligaţie corelativă constând
în abţinerea tuturor celorlalte state de a se amesteca în treburile altor state.
 principiul avantajului reciproc
. Conform acestui principiu relaţiile internaţionale interstatale trebuie să
se bazeze pe avantaj reciproc.
 principiul bunei vecinătăţi.
Este un principiu cu vocaţie universală,ceea ce presupune aplicarea lui
între toate statele lumii.
 principiul dezarmării.
Acest principiu presupune oprirea cursei înarmării şi trecerea la
dezarmare. S-au luat unele măsuri, respectiv interzicerea producerii, deţinerii şi
folosirii unor categorii de arme, respectiv a armelor de distrugere în masă13.
Principiile fundamentale se caracterizează prin maximă generalitate
tridimensională: sub aspectul domeniilor de aplicare (sunt aplicate tuturor
domeniilor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul internaţional), al
conţinutului juridic (sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare a ceea ce
este esenţial în întregul sistem al dreptului internaţional public) şi al sferei
creatorilor şi al destinatarilor (sunt rezultatul acordului de voinţă a statelor, şi se
aplică tuturor acestora).
Din acest criteriu decurge caracterul de universalitate, subliniat prin
faptul că sunt fie consacrate pe calea cutumelor generale, fie pe calea tratatelor
multilaterale.Caracterul juridic obligatoriu rezultă din conţinutul normativ al
principiilor fundamentale. De asemenea principiile fundamentale se consideră că
au un caracter imperativ (sunt norme „ius cogens”). Nu în ultimul rând principiile
fundamentale au un caracter dinamic14.

12
Ibidem.
13
Bogadan Adrian, op. cit., p. 54.
14
A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, op.cit., p. 58.

11
Bibliografie selectivă

1. Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, Bogdan, Drept internaţional

contemporan, ediţia a II-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000.
2. Diaconu, Ion, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa SRL,
Bucureşti, 1981.
3. Idem, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan,
Editura Lumina Lex, Bucereşti, 2001.
4. Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public,
Bucureşti 1993, p.154.
5. Alexandru Bolintineanu, Sistemul principiilor de drept
internaţional, Bucureşti 1986, p.127

12