UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Programul de studii: ID

Anul II,Semestru I

Încheierea tratatelor în România

COORDONATOR

Lect. univ. dr. Constanţa Mătuşescu

STUDENT:

AVRAM (CRISAN) ALEXANDRA ANA

ANUL 2017
 Cuprins

CAPITOLUL I. TRATATUL INTERNAŢIONAL. CONCEPTE FUNDAMENTALE.

Secțiunea I. Consideraţii introductive .

Secțiunea a II-a. Elementele tratatului .
Secțiunea a III-a.Denumirea tratatelor.
Secțiunea a IV-a. Clasificarea și conținutul tratatelor internationale.

CAPITOLUL II.TRATATELE INTERNATIONALE ÎNHEIATE IN ROMANIA.

Secțiunea I.Procedura de încheiere a tratatelor.
Secțiunea a II-a.Aspecte privind raporturile dintre dreptul internațional si
dreptul intern roman.
 CAPITOLUL I. TRATATUL INTERNAŢIONAL. CONCEPTE FUNDAMENTALE.
Secțiunea I. Consideraţii introductive
O contribuţie deosebită la codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional a
fost adusă prin negocierea şi adoptarea Convenţiei cu privire la Dreptul tratatelor.
Tratatul internaţional constituie izvorul principal, fundamental al dreptului internaţional
public contemporan. Instrument juridic de manifestare a acordului de voinţă dintre state, tratatele
internaţionale cuprind norme noi de drept internaţional sau norme care modifică într-o manieră
benefică ori abrogă pe cele aflate în vigoare.
Cu toate că activitatea de încheiere a tratatelor este consemnată din cele mai vechi perioade
cronologice, importanţa acestora a crescut mai ales începând cu secolul al XIX-lea, marcat de apariţia
tratatelor multilaterale. Prima consacrare juridică a importanţei valori pe care tratatele internaţionale
o posedă ca izvoare ale dreptului internaţional public o întâlnim în cadrul Convenţiei privind dreptul
tratatelor. Ea fixează mai degrabă categoria tratatelor cărora le vor fi aplicabile reglementările
Convenţiei de la Viena (1969) Potrivit articolului 2 din Convenţie,tratatul este „un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un instrument international unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe,
şi oricare ar fi denumirea sa particular”
Tratatele internaţionale sunt documente care exprimă clar acordul de voinţă al părţilor
contractante, prin procedurile complexe de aplicare şi interpretare. Actualul context internaţional
evidenţiază într-o manieră extrem de sugestivă faptul că relaţiile de colaborare au depăşit stadiul din
trecut, reprezentând o necesitate stringentă, o condiţe indinspensabilă a dezvoltării şi progresului
fiecărei naţiuni, respectiv a întregului aparat comunitar. În aceste condiţii, tratatul internaţional
constituie mijlocul juridic cel mai utilizat prin care se stabilesc raporturi juridice între state, în toate
domeniile societăţii internaţionale.
Este recunoscută importanţa considerabil mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului
internaţional şi ca mijloc de dezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni, indiferent de regimurile lor
constituţionale şi sociale. Suveranitatea şi egalitatea în drepturi, dreptul naţiunilor de a-şi hotărî
singure soarta au ca finalitate asigurarea libertăţii şi dezvoltarea potrivit voinţei şi intereselor lor
fundamentale. Conţinutul juridic al suveranităţii de stat presupune că şi condiţie esenţială egalitatea
în drepturi şi protecţia deplină din partea legislaţiei internaţionale pentru toate statele, dreptul de
decizie în problemele interne şi externe. Concomitent, obligaţia fiecărui stat de a respecta drepturile
suverane ale altor state, de a nu se amestecă în afacerile lor interne este o condiţie esenţială a aplicării
tratatelor internaţionale.
Secțiunea a II-a. Elementele tratatului
Elementele esenţiale ale tratatului sunt:
a) subiectele sau părţile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept internaţional;
b) voinţa părţilor – liber exprimată şi să producă efecte juridice;
c) obiectul tratatului - să fie licit şi realizabil.
Tratatul este guvernat de normele dreptului internaţional. Statele pot să încheie între ele
acte guvernate de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în categoria tratatelor (exemplu
contractele).
 Secțiunea a III-a.Denumirea tratatelor
Practica internaţională a cunoscut şi cunoaşte o gamă largă de documente incluse sub
apelativul de „tratat internaţional”.
Astfel:
- tratatul - este un termen generic, folosit pentru înţelegeri solemne, precum tratatele de
pace, de alianţă, de neutralitate şi de arbitraj;
- acordul - este un termen la care se recurge în mod frecvent, având o semnificaţie generală
şi adesea un pronunţat caracter tehnic:
- convenţia – denumire folosită pentru înţelegeri prin care sunt reglementate relaţii
internaţionale, în domenii speciale sau determinate (Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907,
Convenţia de la Barcelona din 1921 cu privire la regimul apelor internaţionale, Convenţia Ligii
Naţiunilor din 1926 cu privire la sclavaj, convenţiile adoptate de Organizaţia Internaţională a Muncii,
Convenţia din 1982 – privind dreptul mării ş.a.).
- declaraţia - este un termen ce confirmă, de regulă, existenţa unui drept preexistent, fără a
aduce modificări sau a crea noi reguli de drept de pildă, Declaraţia de la Paris din 1856 sau cea de la
Londra din 1909). Termenul de „declaraţie” mai poate fi folosit pentru a desemna importante acte de
politică externă, în special declaraţiile conducătorilor Puterilor Aliate de la Teheran, Yalta şi Potsdam;
- protocolul - este un termen care priveşte actele cele mai variate, de natură să reitereze
reguli preexistente, să stabilească altele noi, să interpreteze, să completeze, să modifice sau să
prelungească un tratat sau acord al cărui accesoriu este; termenul de protocol poate desemna şi o
înţelegere de sine stătătoare între state. (Protocolul de la Geneva din 1925 cu privire la interzicerea
folosirii gazelor asfixiante, toxice sau altele asemănătoare, ori a mijloacelor bacteriologice,
Protocoalele adiţionale din 1977 la Convenţia de la Geneva din 1949 referitoare la protecţia
victimelor conflictelor armate internaţionale – Protocolul I – şi neinternaţionale – Protocolul II).
- actul - este un tratat multilateral prin care se stabilesc reguli de drept sau un regim
internaţional de pildă, Actul de la Algesiras din 7 aprilie 1906);
- actul final este definit ca o hotărâre sau un rezumat al lucrărilor unui congres sau
conferinţă, enumerând tratatele, convenţiile, deciziile ori rezoluţiile care au fost adoptate ca rezultat
al deliberărilor sale.
- actul general - este un termen folosit în cazurile în care documentul nu se limitează numai
la enumerarea rezultatelor conferinţei, dar conţine ca anexă textul acestora (Actul general al
Conferinţei de la Berlin din 1885, Actul general al Conferinţei 4 de la Bruxelles din 1891 sau Actul
final de la Geneva din 26 septembrie 1928 pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale);
- pactul - este denumirea utilizată pentru anumite înţelegeri solemne, precum Pactul Ligii
Naţiunilor ori Pactul Briand Kellogg;Pactele cu privire la drepturile omului.
- carta - este un termen folosit pentru a identifica un tratat cuprinzând domenii fundamentale
ale colaborării statelor. În cazul ONU are semnificaţia unui statut;
- concordatul - este o înţelegere încheiată între Sfântul Scaun şi diferite state, reglementând
situaţia bisericii catolice, drepturile şi interesele sale în statul respectiv;
- pactul de contrahendo - denumire folosită pentru acele înţelegeri încheiate între state,
care au un caracter preliminar unor înţelegeri ce urmează să fie perfectate ulterior.
 Alte denumiri utilizate pentru tratatele internaţionale sunt: înţelegerea; agreementul;
aranjamentul; memorandumul de înţelegere; avenantul (acord prin care se modifică instrumente
anterioare având un caracter comercial); compromisul; gentleman’s agreement; comunicatul comun;
schimbul de note; răspunsul la scrisori; modus vivendi şi statutul (tratate multilaterale de natură
instituţională)1 .
Secțiunea a IV-a. Clasificarea și conținutul tratatelor internationale.
Varietatea şi numărul mare de tratate internaţionale care sunt încheiate şi există au făcut
necesară clasificarea lor după anumite criterii:
a) După numărul părţilor contractante, tratatele internaţionale se clasifică în:
• tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizaţii internaţionale);
• tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept internaţional). În
Actul final al Conferinţei de la Viena (1969) cu privire la dreptul tratatelor, tratatele multilaterale
generale sunt definite ca tratate care se referă la codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului
internaţional şi al căror obiect şi scop interesează comunitatea internaţională a statelor în întreg
ansamblul său.
b) După durata valabilităţii lor, tratatele internaţionale se împart în2:
:• tratate cu termen (prevăzut în textul lor: 5, 10, 20 ani etc);
• tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare teritorială,
convenţiile universale şi regionale privind codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului
internaţional, tratatele de dezarmare). Tratatele cu termen,însă, au posibilitatea prelungirii lor
automate prin tacită reconducţiune, dacă o parte nu denunţă într-un termen stabilit prin acesta.
c) După posibilitatea de aderare la tratatul internaţional, ele se оmpart în:
• tratate deschise, care permit statelor să adere la ele ,
• tratate închise, care nu permit statelor să adere la ele.
d) După calitatea părţilor:
• tratate internaţionale încheiate între state;
• tratate internaţionale încheiate între state şi organizaţii internaţionale;
• tratate încheiate între organizaţii internaţionale;
e) După obiectul pe care le reglementează:
• tratate politice (reglementează relaţii esenţiale politice)
• tratate economice - tratate de comerţ; acorduri comerciale; tratate de navigaţie aeriană;
acorduri de colaborare şi cooperare economică; acorduri financiare; deplăţi şi de credit; acorduri de
asistenţă tehnică;
• tratate speciale - acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim, fluvial,aerian şi
de tranzit); acorduri în domeniul comunicaţiilor (telegraf, telefonie,poştale, privind poşta diplomatică
şi serviciul de curieri etc); acorduri în domeniul ocrotirii sănătăţii; acorduri culturale şi de colaborare
1
Victor Duculescu, Nicolae Ploeşteanu ş.a , Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura
Lumina lex, Bucureşti, 2005., pag.40 şi urm.
2
Balan, E. Serbenco, Drept internaюional public, Editura „Reclama", op.cit., p.232
tehnico-ştiinţifică (acorduri de colaborare culturală şi schimburi culturale, acorduri privind
deschiderea de centre culturale, biblioteci, institute etc, acorduri privind schimbul de specialişti);
acorduriîn materie juridică (convenţii consulare, acorduri privind asistenţa juridică în materie civilă,
familială şi penală, acorduri privind recunoaşterea hotărоrilor judecătoreşti, transmitere de acte,
extrădare, acorduri de cooperare în domeniul social etc).
f) Din punct de vedere al conţinutului lor material avem:
• tratate legi mai sunt denumite şi tratate normative, această denumire desemneaz tratatele
care conţin reguli generale de comportament, susceptibile, prin conţinutul lor, să fie aplicate de un
număr mare de state, dacă nu chiar de ansamblul comunităţii statelor.
• tratate - contract sunt considerate cele care intervin între două sau un număr redus de state
şi al căror obiect le formează o serie de prestaţii reciproce la care se oblige părţile şi care, după unii
autori, îşi încetează efectele de îndată ce prestaţiile respective au fost îndeplinite.
În concluzie, putem spune, că tratatul este actul juridic încheiat de state sau alte subiecte de
drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting;raporturi juridice internaţionale.
Tratatul este considerat inerent relaţiilor internaţionale. Aceste încercări de clasificare sunt însă
relative şi au numai un character metodologic. Ele nu creează ierarhii sau diferenţe de valoare între
tratate şi nu pot afecta unitatea fundamentală a regimului juridic al tratatelor.

CAPITOLUL II. TRATATELE INTERNATIONALE ÎNHEIATE IN ROMANIA

Secțiunea I.Procedura de încheiere a tratatelor

Procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze principale:

 negocierea textului tratatului,
 semnarea tratatului
 exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat.

A.Negocierea textului tratatului

Negocierea este faza în care prin tratative duse între reprezentanţii statelor abilitaţi în acest
sens se elaborează textul unui tratat. Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente
ale fiecărui stat conform regulilor de drept intern. Documentul de abilitare poartă denumirea de
depline puteri şi se eliberează de regulă în numele guvernului de către Ministerul Afacerilor Externe,
sub semnătura ministrului. Deplinele puteri se pot da fie numai pentru a negocia, fie pentru a negocia
şi semna tratatul, sau pentru alte operaţiuni (cum ar fi parafarea, de exemplu) întotdeauna precis
circumscrise.
Depăşirea sau încălcarea mandatului cuprins în deplinele puteri lipseşte de valoare juridică
actele încheiate. Statele pot, totuşi, ca în cazul în care un reprezentant şi-a depăşit mandatul să aprobe
ulterior sau să recunoască valoarea juridică a actelor semnate de acesta.
Potrivit practicii internaţionale, consacrată şi în legislaţia internă, anumiţi reprezentanţi ai
statelor nu sunt obligaţi să prezinte depline puteri la efectuarea actelor legate de negocierea şi
încheierea unui tratat. Aceştia sunt: şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe; şeful
misiunii diplomatice (numai pentru tratatele bilaterale încheiate cu statul unde este acreditat);
reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională convocată în vederea elaborării unui
tratat.
Negocierea textului tratatului este un proces foarte laborios şi adesea îndelungat,3
desfăşurat în două etape: cea a actelor cu caracter preliminar şi cea a negocierilor propriu-zise.
1) Actele cu caracter preliminar durează de obicei mai mult decât negocierile propriu-zise
şi constau în tatonări făcute de organele competente, în special prin reprezentanţele diplomatice
acreditate, pentru a se afla dacă statul sau organele statului respectiv intenţionează sau acceptă să
angajeze negocieri asupra problemei în cauză, pentru a se stabili nivelul negocierilor, eventual felul
tratatului ce urmează a se negocia, ordinea de zi şi programul negocierilor, problemele asupra cărora
urmează a se duce tratative etc.
2) Negocierile propriu-zise se desfăşoară, la rândul lor, în mai multe etape, începând cu
verificarea deplinelor puteri ale negocierilor, continuând cu ducerea tratativelor şi încheindu-se cu
parafarea textului tratatului, această ultimă operaţiune putând lipsi dacă se hotărăşte ca textul
negociat să fie imediat semnat.
a) Verificarea deplinelor puteri se face pentru a se evita ca ulterior una din părţi să invoce
incompetenţa reprezentantului său şi a se stabili de la început cadrul exact al tratativelor şi rezultatul
la care se poate ajunge.
b) Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de către fiecare
din părţi a poziţiei asupra problemelor de reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciprocă
de documente informative privind problemele în discuţie sau de acte normative interne privind aceste
probleme, luarea în discuţie a unor principii şi reglementări internaţionale în materie, prezentarea
proiectelor proprii ale actului ce urmează să se negocieze etc. Pe această bază, se formulează
conţinutul celor trei părţi ale tratatului (preambul, dispozitiv, partea finală), eventual a anexelor
acestuia.
c) Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul tratatului,
acesta se parafează. Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în colţuri, a iniţialelor
numelor persoanelor care au condus procesul de negociere a tratatului. Parafarea nu obligă juridic
statele, ci dovedeşte doar faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat. Parafarea poate
surveni şi în cursul tratativelor, pe măsură ce părţile cad de acord asupra unor paragrafe sau articole
ale textului propus. Ulterior, părţile pot fie să semneze textul parafat, fie să ridice noi probleme în
discuţie, continuând negocierile până la realizarea unui acord deplin asupra tuturor problemelor de
reglementat.
d) Negocierea tratatelor multilaterale, în special a celor de interes general, se face de regulă
în cadrul unor organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, cum sunt ONU şi instituţiile sale
specializate, sau în cadrul unor conferinţe diplomatice internaţionale organizate sub egida acestora,
cu participarea reprezentanţilor tuturor statelor interesate.
Negocierea unor asemenea tratate este mai laborioasă decât a tratatelor bilaterale, implicând
pregătiri speciale pentru definirea şi convenirea problemelor ce urmează a fi reglementate, clarificarea
poziţilor unor numeroase părţi negociatoare şi apropierea acestora, asigurarea unui text al proiectului
pe baza căruia să se negocieze, precum şi rezolvarea unor numeroase şi dificile probleme de
organizare.

3
Mircea Maliţa, Teoria şi practica negocierilor, Editura Politică, Bucureşti, p. 61 şi urm.
 Negocierea multilaterală necesită o organizare internă a congreselor sau a conferinţelor şi o
procedură complexă de lucru, pe comisii de specialitate şi în plen, precum şi un mod special de
definitivare a textului tratatului, care se adoptă apoi prin vot sau prin consens.
B. Semnarea tratatului constituie a doua fază a încheierii tratatului. Semnarea unui tratat
se poate face pur şi simplu sau ad referendum (în acest caz semnătura este valabilă sub rezerva
aprobării de către un organ superior).
Semnarea exprimă voinţa părţilor de a accepta conţinutul tratatului şi de a se obliga la cele
prevăzute de acesta. Semnarea poate avea, însă, o valoare juridică diferită, în raport de voinţa părţilor
contractante. Din acest punct de vedere se distinge între:
– tratatele care urmează să dobândească forţă juridică obligatorie numai printr-o procedură
ulterioară, distinctă de semnare, denumită ratificare;
– tratatele care dobândesc forţă juridică prin semnarea lor.
În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului,
confirmarea că textul semnat reprezintă versiunea definitivă. Ea implică dreptul statului semnatar de
a ratifica tratatul şi obligaţia sa de a se abţine de la orice acţiuni contrare spiritului şi literei tratatului
până la ratificarea acestuia.
C. Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la un tratat
Cea de a treia fază a încheierii tratatelor apare ca necesară pentru tratatele care nu se
consideră încheiate numai prin depunerea semnăturii, în fapt însă majoritatea tratatelor
internaţionale. Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forţă prin recurgerea
la unul din următoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea.4
a)Ratificarea.
Este operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana împuternicită în acest scop
este aprobat de organele de stat competente să angajeze statul în relaţiile internaţionale. Ratificarea
se justifică prin motive de oportunitate, pentru mai multă siguranţă în ce priveşte volumul şi caracterul
obligaţiilor asumate. Întrucât nu este necesar ca toate tratatele să fie supuse ratificării, s-a încercat a
se stabili o delimitare între acestea, fără a se putea face, însă, cu destulă precizie.
Problema este de competenţa internă a statelor. În afara situaţiilor prevăzute de legislaţia
internă a fiecărui stat, tratatele vor mai fi supuse ratificării ori de câte ori însuşi tratatul prevede ca
fiind necesară ratificarea, ori când părţile au convenit ulterior. De asemenea, când intenţia de ratificare
rezultă din conduita părţilor în timpul negocierii sau din deplinele puteri ale negociatorilor. Nu există
un termen pentru ratificarea tratatelor, dar părţile pot fixa de comun acord asemenea termene, fie în
mărime absolută (cifre sau date exacte), fie în termeni generali (de exemplu „cât mai curând posibil”).
De asemenea, nu există nici obligaţia de a ratifica un tratat.
Ratificarea tratatului se face de către ambele părţi, la un nivel comparabil al organelor de
ratificare. Actul de ratificare se încorporează ulterior într-un document numit instrument de ratificare,
care se comunică, se schimbă sau se depune spre păstrare statului depozitar (depunerea are loc în
cazul tratatelor multilaterale).
Numai din momentul efectuării, după caz, a uneia din aceste operaţii tratatul capătă deplină
forţă juridică. În cazul în care ratificarea a fost făcută de către un alt organ decât cel competent
(ratificare imperfectă), situaţia acestui tratat este apreciată în mod diferit în dreptul internaţional: unii
4
Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, p.43 şi urm.;.
îl consideră ca valabil, alţii susţin că tratatul trebuie să producă efecte împotriva statului care este
vinovat de ratificarea greşită, iar majoritatea consideră că tratatul nu este valabil.
b)Aderarea.
Este procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele nu au semnat un tratat
multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, iar ulterior apreciază că este
necesar să devină parte la acel tratat. Aderarea este posibilă numai dacă tratatul în cauză prevede
aceasta în mod expres în textul său, ori dacă din tratat rezultă intenţia părţilor de a permite ca şi alte
state să poată adera la acesta.
c)Acceptarea sau aprobarea tratatului.
Acestea sunt procedee mai noi pe care statele le pot folosi pentru a deveni părţi la tratat, în
scopul de a se evita procedura mai îndelungată şi mai complicată a ratificării de către parlament.
Competenţa de a accepta sau aproba un tratat revine de regulă guvernelor. Aceste proceduri sunt
utilizate numai în cazul tratatelor ce nu implică un angajament politic major sau care se referă la
domenii de colaborare mai puţin importante. Ele sunt frecvente folosite pentru convenţiile
internaţionale care se încheie în cadrul instituţiilor specializate ale ONU.
 Secțiunea a II-a.
Aspecte privind raporturile dintre dreptul internațional si dreptul intern roman

Sediul constitutional principal al raporturilor dintre dreptul international si dreptul intern

roman este reprezentat de art. 11 alin. 1 si 2 din Constitutia revizuita.

Din analiza textelor mentionate rezulta aplicabilitatea articolului 11 exclusiv pentru sursele
conventionale, adica tratate (internationale).5 Aplicabilitatea este una directa in sensul ca tratatele se
integreaza in ordinea juridica interna, nefiind necesara o alta lege care sa reia in cuprinsul sau intreg
tratatul. Se adopta astfel teoria monahista6 care statueaza ca dreptul international penetreaza dreptul
intern, astfel incat daca se ratifica un tratat, acesta se va integra in ordinea juridica nationala.

Consecinta este ca pe langa natura lor de izvoare ale Dreptului international, tratatele prin care
statul roman este legat din punct de vedere juridic, sunt, in egala masura, si izvoare ale dreptului
intern roman. Din acest motiv tratatele la care Romania este parte dau nastere la drepturi si obligatii
pentru subiectele din ordinea juridica interna si pot fi invocate si aplicate direct de autoritatile
nationale, inclusiv de instantele judecatoresti.7

Cat priveste modul in care Romania poate deveni parte la un tatat international, in
dezvoltarea normelor constitutionale a fost adoptata Legea nr. 590/2003 privind tratatele 8care
consacra existenta urmatoarelor tipuri de tratatete internationale:

A) tratatele in numele Romaniei (la nivel de stat) – incheiate de Presedintele Romaniei si

ratificate, la care se adera sau acceptate de Parlament prin lege ori de Guvern prin
ordonanta;

B) tratatele la nivel guvernamental – ratificate la care se adera sau acceptate de Parlament

prin lege ori de Guvern prin ordonanta;

C) tratate in forma simplificata incheiate la nivelul Ministerului Afacerilor externe si

al Ministerului Integrarii.

Ca urmare a asimilarii tratatelor in dreptul intern, art. 11 alin. 3 prevede ca in caz de

contrarietate a unui tratat international cu Constitutia, tratatul va putea fi ratificat numai dupa
revizuirea acesteia, pentru punerea de acord a normei constitutionale incalcate cu prevederile
tratatului. Este consecinta logica a principiului suprematiei Constitutiei inscris in art. 1 alin. 5.
Aceasta dispozitie trebuie corelata cu art. 148 lit. b conform careia Curtea Constitutionala se pronunta
asupra constitutionalitatii tratatelor si altor acorduri internationale.

Concluzia fireasca a celor expuse este ca tratatele internationale au o

pozitie infraconstitutionala, se afla deci sub Constitutie. Subliniem ca este vorba de pozitia tratatelor
fata de dreptul intern in sistemul national de drept, deoarece in planul dreptului international (de ex.

5
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene si Dreptul intern roman, in lumina dispozitiilor
constitutionale revizuite, Revista Romana de Drept comunitar, nr. 2/2004, p. 36
6
Teoria dualista dimpotriva sustine ca nu este suficienta legea de ratificare a unui tratat, este necesara o «
nationalizare » a tratatului printr o lege interna care sa reia tratatul international punct cu punct.
7
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.37
8
Publicata in M. Of. Nr. 23/12.01.2004
in fata instantelor internationale) intotdeauna dreptul international are suprematie, prioritate fata de
normele nationale (acest principiu este inscris in Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor).

Cat priveste forta juridica a tratatelor, in lipsa unor dispozitii exprese, urmeaza a se apela la
principii, si anume la regula conform careia tratatul intentional dobandeste in dreptul intern, unde este
direct aplicabil, forta jurica egala cu actul prin care statul si-a exprimat consimtamantul de a deveni
parte la tratat. Asadar, in concret, in Romania un tratat internatioal aplicabil poate avea forta juridica
egala cu a legii (ordonantei), cu a unei hotarari a Guvernului sau cu a unui act administrativ normativ
al ministrului9.

Distinct de situatia de drept comun reglementata de art. 11 din Constitutie, sunt vizate expres
raporturile dintre Dreptul international al drepturilor omului si dreptul national roman.

Sediul materiei il reprezinta art. 20 din Constitutiei10. Se poate observa ca alin. 1 al art. 20
reglementeaza raporturile dintre tratatele internationale in materia drepturilor omului si Constitutia
Romaniei, in timp ce alin. 2 vizeaza raporturile acestora cu legile interne. Asadar, in continuare vom
analiza urmatoarele chestiuni :

A) Raportul dintre Constitutie si tratatele internationale

B) Raportul dintre legislatia interna si tratatele internationale ;

A. In ceea ce priveste forta juridica a Constitutiei fata de tratatul international in materia

drepturilor omului, nu se poate da un raspuns general valabil, situatia fiind diferita, de la caz la caz.
Vom identifica asadar situatii de infraconstitutionalitate (situare pe o pozitie inferioara, ca forta
juridica, a tratatului international fata de Constitutie), egalitate de forta juridica si
supraconstitutionalitate a tratatului international.

1. Situatia pozitionarii tratatului international sub Constitutie se intalneste in doua ipoteze:

 Cand dispozitiile tratatelor internationale sunt restranse, vagi, imprecise, nedeterminate, iar
dispozitiile constitutionale sunt clare, precise si mai favorabile drepturilor omului, nu vom
interpreta dispozitiile interne (mai favorabile) conform cu dispozitiile internationale (mai putin
favorabile). Acest lucru este posibil datorita faptului ca tratatele internationale referitoare la
drepturile omului nu contin decat un standard minim de garantie a drepturilor omului pe care
statele trebuie sa-l respecte, de la care statele nu pot deroga, dar la care ele pot, la nivel national
sa adauge o protectie sporita.

 Daca atat norma internationala, cat si norma constitutionala sunt clare si precise, dar sunt
contradictorii, nu mai e nevoie de interpretarea normei interne cu ajutorul normei internationale,
deoarece alin. 1 al art. 20 vizeaza numai acele dispozitiile constitutionale privind drepturile si
libertatile cetatenilor care au nevoie de interpretare, numai in legatura cu acestea existand
obligatia de a fi interpretate si aplicate in concordanta cu tratatele internationale. Dar daca norma

9
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.38
10
Art. 20 are urmatoarea redactare : (1)Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi
interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate
la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia
sau legile interne contin dispozitii mai favorabile
 constitutionala este limpede si precisa ea va fi aplicata tocmai in virtutea claritatii sale in mod
autonom, fara a se mai face apel la norma internationala, asa incat nu se va mai face aplicarea
art. 20 alin. 1.

2. Relativ la a doua situatie, in cazul identitatii de reglementare intre constitutie si tratatele

internationale nu intervine nici un fel de problema de interpretare. In acest caz spunem ca tratatele
au valoare constitutionala (se afla pe aceeasi pozitie cu constitutia).

3. Va exista o situatie de supraconstitutionalitate a tratatului international atunci cand norma

constitutionala este imprecisa, nedeterminata, generica (de exemplu referirile la “situatii
exceptionale”, “siguranta nationala”, “pericol public”) si, distinct exista o norma internationala clara
si mai favorabila pentru drepturile omului.

B. Alin. 2 al art. 20 se refera la neconcordanta cu o lege, statuand expres principiul fortei

supralegislative a tratatului (tratatul are o forta juridica superioara legii interne). Legea interna
contrara tratatului international nu este abrogata de tratat, ci ea devine inaplicabila. Astfel, in cazul
incetarii aplicarii tratatului international, legea interna redevine activată11

Concluzionand putem spune ca, intotdeauna in caz de conflict intre o norma internationala
si una nationala in materia drepturilor omului se va aplica norma cea mai favorabila.

Blibliografie

1.Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa,Bucureşti

2.Victor Duculescu, Nicolae Ploeşteanu ş.a , Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi
practică, Editura Lumina lex, Bucureşti, 2005.,.

3.Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene si Dreptul

intern roman, in lumina dispozitiilor constitutionale revizuite, Revista Romana de Drept comunitar,
nr. 2/2004,

4. Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Mijloacele juridice prin care statele

devin părţi la tratate, Editura Academiei RSR, Bucureşti,

11
Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 47-49