Vous êtes sur la page 1sur 80

U N I V E R S I TAT E A " VA LA H I A " D I N T Â R G O V I Ş T E

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR:

Profesor doctor Livia MOCANU

ABSOLVENT:

Constantin PRIBOI

ANUL

2017

0
U N I V E R S I TAT E A " VA LA H I A " D I N T Â R G O V I Ş T E
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Programul de studii:

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

COORDONATOR:

Profesor doctor Livia MOCANU

ABSOLVENT:

Constantin PRIBOI

ANUL

2017

1
Lista abrevieri

1. art. – articol
2. alin. – alineat
3. op. cit. – opera citată
4. C. civ. – Codul civil
5. N.C.C - Noul Cod Civil
6. pct. – punctul
7. pag. – pagina
8. pp. – paginile
9. urm. – următoarele
10. nr.- număr
11. Edit. - editura
12. vol. – volumul

2
CUPRINS

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DESPRE PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ...........

Secţiunea I – Consideraţii generale..............................................

1. Noţiuni introductive..............................................

2. Definiţie şi reglementare legală ..........................................

3. Scurt istoric privind prescripţia extinctiva..........

Secţiunea a II-a – Natura juridică, funcţiile şi efectul prescripţiei


extinctive........................................................................................

1. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă..............................

2. Natura juridică a prescripţiei extinctive. Excepţia prescripţiei dreptului la


acţiune................................................

3. Funcţiile prescripţiei extinctive..............

4. Efectul prescripţiei extinctive........................................

Secţiunea a III- a – Delimitarea prescripţiei extinctive.............

1. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de prescripţia achizitivă..................

2. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de decădere......................................

3. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv.........................

CAPITOLUL II

DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE.......................

Secţiunea I – Noţiuni generale.................................................................

3
Secţiunea a II-a – Domeniul prescrpţiei extinctive în cadrul drepturilor
patrimoniale...........................................................

1. Drepturile de creanţă ....................................................................

2. Drepturile reale accesorii.................................................................

3. Drepturile reale principale...............................................................

Secţiunea a III-a – Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor


nepatrimoniale..............................................................................................

Secţiunea a IV- a – Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei


extinctive......................................................................................................

1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei.................

2. Acţiunea în constatare.......................................................................

3. Acţiunile mixte.................................................................................

4. Dualitatea de acţiuni ........................................................................

5. Acţiuni privind un drept secundar....................................................

6. Acţiuni în repararea unui prejudiciu moral.......................................

7. Acţiuni în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic


anulat.....................................................................................................

4
CAPITOLUL III

TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

Secţiunea I – Noţiune...................................................................

Secţiunea a II-a – Clasificare................................................................

1. Termenul general de prescripţie extinctivă...................................


2. Termene speciale de prescripţie extinctivă....................................

CAPITOLUL IV

CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I – Începutul prescripţiei extinctive................................

1. Regula generală..................................................................
2. Reguli speciale.....................................................................

Secţiunea a II-a – Suspendarea prescripţiei extinctive ............................

1. Noţiune.......................................................................
2. Cauzele de suspendare.................................................
3. Efectele suspendării prescripţiei extinctive................

Secţiunea a III-a – Întreruperea prescripţiei extinctive........................

1. Noţiune................................................................
2. Cauzele de întrerupere.............................................
3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive....................

5
Secţiunea a IV-a – Repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă.................................................................................................

1. Noţiune.................................................................................
2. Scurt istoric..............................................................................
3. Condiţiile repunerii în termen...................................................
4. Efectele repunerii în termen......................................................

Secţiunea a V-a – Împlinirea prescripţiei extinctive............................

6
CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DESPRE

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Secţiunea I – Consideraţii generale.

1. Noţiuni introductive

Pentru dreptul civil ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective

civile constituie, mai întâi, o idee fundamentală care se regăseşte în întreaga legislaţie
civilă. 1

Dreptul subiectiv civil este o prerogativă juridică recunoscută şi garantată

de dreptul obiectiv civil unei persoane,în virtutea căreia aceasta poate să aibă o anumită
conduită ori să pretindă o conduită corespunzătoare unei alte persoane.

Protecţia juridică a dreptului subiectiv civil apare ca un element esenţial al

acestuia, indiferent de raportul în care admitem că se află dreptul subiectiv şi dreptul


obiectiv, pentru că dreptul apare ca prerogativă de care ne bucurăm în virtutea
recunoaşterii şi graţie sancţiunii cu care îl armează dreptul obiectiv. 2

Recunoaşterea drepturilor subiective civile poate fi analizată atât ca o

recunoaştere globală ( generală) cât şi ca una specială. Principiul ocrotirii şi garantării


drepturilor subiective civile este consacrat, mai întâi, de prevederile constituţionale
[articolul 1, alineatul (3), articolul 18, articolul 21, etc. ], dar şi de prevederile Noului Cod
Civil în vigoare. Pe de altă parte, articolul 26 din Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice ale omului asigură ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective civile
garantând oricărei persoane dreptul de a nu fi discriminată după niciun criteriu. 3
1

1
Ion Dogaru , Nicolae Popa , Dan Claudiu Dănişor , Sevastian Cercel , Bazele dreptului civil , Teoria
generală, vol. 1, Edit. C.H. Beck , Bucureşti, 2008 , pag. 900 ;
2 Idem, pag. 900 ;
3 Idem , pag. 900-901 ;
7
De o manieră generală se poate spune că încălcarea dreptului subiectiv civil

permite titularului său să obţină restabilirea dreptului prin intermediul procesului civil.
Deci, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl reprezintă, în general,
procesul civil, fără însă a reduce protecţia juridică a drepturilor subiective la acesta. 1

Pe de altă parte însă, titularul dreptului proteguit de lege trebuie să manifeste o

atitudine diligentă deoarece protecţia dreptului subiectiv civil presupune o anumită


preocupare a titularului său. În lucrarea „Lupta pentru drept” Rudolf von Ihering, arată că
necesitatea intervenţiei persoanei pentru apărarea dreptului său este un act de
autoconservare, absolut firesc şi just, iar intervenţia curajoasă pentru propriul drept este
cea mai eficientă şi sigură garanţie împotriva injustiţiei. Dreptul presupune o pregătire
continuă pentru conservarea sa, iar rezistenţa faţă de nedreptate este în primul rând o
îndatorire a celui interesat faţă de el însuşi, dar este şi o datorie faţă de societate, căci el nu
mai poate avea succes în acţiunea sa decât în cadrul societăţii. 2

Din definiţia dreptului subiectiv civil – enunţată mai sus – rezultă că unul dintre

elementele acestuia îl constituie chiar posibilitatea titularului de a recurge, în caz de


nevoie, la forţa de constrângere a statului, adică la procesul civil. De o manieră generală
se poate afirma că fiecărui drept subiectiv civil îi corespunde o acţiune civilă. 3
2

Cu sublinierea că protecţia drepturilor subiective civile nu se reduce la

posibilitatea exercitării acţiunii civile, trebuie precizat că raţiuni care ţin de ordinea
publică şi de stabilitatea socială, ca să nu mai amintim de imperativul asigurării securităţii
circuitului civil, impun ca titularul dreptului subiectiv civil să decidă într-un anumit
termen dacă înţelege sau nu să folosească calea justiţiei pentru realizarea dreptului său.

2
1. Ion Dogaru, ..., op. cit. , pag. 901 ;
2. Idem, pag 901 ;
3. Ibidem, pag 901-902 ;

8
Un interes general a impus reglementarea unei instituţii juridice civile care, prin
mecanisme specifice, diminuează din protecţia juridică a dreptului subiectiv, aceasta din
considerente ce ţin de interesul general. 1
3

Această instituţie juridică civilă este cunoscută sub denumirea de prescripţie

extinctivă, care este un mijloc de stingere a dreptului la acţiune în sens material, prin
neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege; ea face ca titularul unui
drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp să-şi piardă ocrotirea
dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, posibilitatea de a obţine
executarea silită a obligaţiei corelativă lui. Prescripţia extinctivă asigură stabilitatea şi
certitudinea raporturilor juridice şi securitatea circuitului civil; prin aplicarea ei se evită
dificultăţile de ordin probator care s-ar putea ivi odată cu trecerea unui timp mai
îndelungat, fie ca urmare a pierderii înscrisurilor preconstituite, fie din pricina dispariţiei
unor martori importanţi sau a diminuării preciziei cu care faptele pot fi reconstituite pe
baza datelor păstrate în memorie. Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune
constituie sancţiunea instituită de lege pentru titularul acelui drept, care, din neglijenţă, nu
l-a exercitat un timp îndelungat. 2

În doctrină se arată că prescripţia extinctivă reglementată în dreptul civil este un

mijloc de stingere a dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie prevăzut de


lege.3

3
Ion Dogaru, ... , op.cit. , pag 902 ;
2. Mircea N. Costin , Călin M. Costin , Dicţionar de drept civil de la A la Z , Ediţia a 2-a , Edit.
Hamangiu , Bucureşti , 2007 , pag. 775 ;
3. Ion Dogaru , ... , op.cit. , pag . 903 . Pentru dezvoltări , a se vedea şi A. Pop , Gheorghe Beleiu ,
Drept civil . Teoria generală a dreptului civil, *** , 1980 , pp. 417-419 apud Ion Dogaru , ... ,
op.cit , pag 903 ;
9
Referitor la fundamentul prescripţiei extinctive, la consideraţiile expuse anterior

adăugăm următoarele: prescripţia extinctivă dă expresie corectitudinii în comportamentul


juridic al părţilor; de cunoaşterea ei depinde în mare măsură dreptul şi ordinea de drept,
stabilitatea securităţii juridice, încrederea în justiţie, dorinţa de a fi conform legii în toate
acţiunile întreprinse; prescripţia extinctivă sancţionează pasivitatea şi anihilează dreptul la
acţiune transformându-l în drept natural sau moral, imposibil de executat prin
constrângerea legii.1
4

În esenţă, raţiunile şi scopurile reglementării acestei instituţii privesc înfăptuirea

cerinţei de a înlătura incertitudinea din viaţa juridică, de a asigura şi pe această cale


fluiditate şi securitate juridică circuitului civil, pentru că reglementările în materie
îndeamnă pe titularii drepturilor subiective civile la exercitarea acestora într-un anumit
termen. Dacă protecţia juridică a drepturilor subiective civile ar fi fără limită de timp, ar
exista consecinţe negative, precum: creşterea dificultăţii administrării probelor; creşterea
numărului proceselor şi tulburarea unor relaţii sociale stabilite în timp; menţinerea
nesiguranţei şi incertitudinii în cadrul raporturilor juridice civile. Înlăturarea unor
asemenea fenomene negative este tocmai scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea
prescripţiei extinctive şi constituie fundamentul acestei instituţii juridice.2

4
Matei Valeriu, Agache Carmen Mariana , Prescripţia extinctivă. Nulitatea absolută. Termenul de
prescripţie. Repunerea în termen. Decăderea. Teorie şi practică judiciară, Edit. Moroşan ,
Bucureşti , 2017, pp. 7-9 ;
2. Ion Dogaru , ... , op.cit , pag. 909 ;
10
2. Definiţie şi reglementare legală

Expresia „prescripţie extinctivă” este utilizată în două accepţiuni diferite. Într-un

prim sens, ea desemnează instituţia de drept civil care are această denumire, adică
totalitatea normelor juridice de drept civil care reglementează stingerea dreptului civil de
a obţine condamnarea subiectului pasiv ţinut de obligaţia civilă corelativă dreptului
subiectiv civil ( dreptul la acţiune ) în domeniul raporturilor civile; se poate considera că
instituţia prescripţiei extinctive este parte a instituţiei răspunderii civile. 1
5

În al doilea sens, expresia desemnează esenţa însăşi a prescripţiei extinctive,

adică stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termen, stingerea dreptului de a obţine


„condamnarea” subiectului pasiv al raportului civil. Această accepţiune este avută în
vedere atunci când se defineşte prescripţia extinctivă.2

Potrivit Noului Cod Civil, prescripţia extinctivă reprezintă stingerea dreptului la

acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege [articolul 2500 (1) ]. 3

Elementul de noutate adus de prezenta reglementare constă în eliminarea

prevederii alineatului 3 al articolului 1 din Decretul nr. 167/ 1958 care reglementeză
prescripţia extinctivă ( abrogat în momentul intrării în vigoare a Noului Cod Civil ),
privind imposibilitatea părţilor de a deroga prin act juridic de la normele ce reglementeză
prescripţia. Consecinţa abrogării acestei dispoziţii constă în transformarea fundamentală a
caracterului de ordine publică al instituţiei prescripţiei într-unul de ordine privată. 4

Prescripţia extinctivă a fost definită ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii


5
1.Ion Dogaru , ... , op.cit , pag 904 ;
2. Idem , pag. 904 ;
3.Ilioara Genoiu, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Caiet de seminar. , Ediţia a 2-a , Edit. C.H
Beck , Bucureşti , 2016 , pag. 290 ;
4. Ana-Gabriela Atanasiu , Alexandru- Paul Dimitriu , Adriana-Florentina Dobre, Dragoş-Nicolae
Dumitru şi alţii, Noul Cod Civil. Note. Corelaţii. Explicaţii. , Edit. C.H. Beck , Bucureşti , 2011, pag. 891;
11
civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit
de lege. 1

În practica juridică s-a apreciat că prescripţia extinctivă reprezintă un mijloc de

stingere a obligaţiunilor şi a acţiunilor determinat de un interes de ordine publică şi de


stabilitate socială, ca situaţiile de fapt stabilite într-un timp anterior să nu mai poată fi
schimbate. Ea apare ca o sancţiune a creditorului nediligent care lăsat mai mult timp să
treacă, fără a-şi valorifica dreptul subiectiv. 2

Prin urmare, se pot reţine următoarele elemente definitorii :

- în primul rând, prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică priveşte doar dreptul material
la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său ( a se vedea articolul 2500 din
Noul Cod Civil );

- în al doilea rând prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a
dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, care devin imperfecte ( a se vedea
articolul 2506 din Noul Cod Civil );

- în al treilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectele pe care le produce, este un veritabil
mod sau mijloc de înlăturare a răspunderii civile. 3
6

Prescripţia extinctivă este reglementată în Codul Civil ( articolele 2500-2544 ).

Codul Civil cuprinde dispoziţii generale, care se aplică în toate cazurile. Prevederile
Codului Civil în materia prescripţiei extinctive reprezintă dreptul comun, aşa cum se
exprimă legiuitorul în articolul 2516, alineatul (1 ). 4

6
1. Fl. A. Baias , E. Chelaru , R. Constantinovici , I. Macovei ( coordonator ) , Noul Cod Civil.
Comentariu pe articole. , art. 1-2664 , Edit. C.H. Beck , Bucureşti , 2012 , pag. 2501. A se vedea şi
Gheorghe Beleiu , Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. , Ediţia a
VIII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrică Truşcă , Edit. Universul Juridic , Bucureşti , 2003 ,
pag 237 ;
2. I.C.C. J . , sect. com. , dec. , nr . 5073/2005 , www.legalis.ro , apud Fl. A. Baias , ... , op.cit. , pag. 2501;
3. Fl. A. Baias , ... , op.cit. , pag. 2501 ;
4. Carmen Tamara Ungureanu , Drept civil. Partea generală . Persoanele. , Ediţia a 3-a , Edit. Hamangiu ,
Bucureşti , 2016 , pag . 260 ;
12
3. Scurt istoric privind instituţia prescripţiei extinctive 1
7

Istoria instituţiei pe care o analizăm se pierde în negura vremurilor. O lege a lui

Solon din Grecia antică ( 638- 558 î. Hr. ), faimos om de stat şi legislator celebru,
considerat printre cei „Şapte înţelepţi” ai Greciei , prevedea prescripţia ca o excepţie din
moment ce renumitul orator Demostene a susţinut această excepţie în procesele sale.

Prescripţia, încă de la începuturile ei în dreptul roman, s-a înscris în peisajul

lumii juridice devenind o instituţie fundamentală a dreptului şi a justiţiei însăşi. Deşi pare
ca o apărare ce a imprimat naturii sale juridice caracterul de excepţie, prescripţia
constituie o modalitate de apărare a unui interes.

Dreptul roman ne-a făcut cunoştinţă cu prescripţia în timpul procedurii formulare,

introdusă prin legea Aebutia care a făcut trecerea de la procedura legisancţiunilor la cea
formulară, îngăduind însă aplicarea lor concomitentă. În această procedură nouă de
judecată, structura formulei cu care magistratul pretor investea pe judecător, cuprindea
două părţi: una principală compusă din demonstratio, intentio, adiudicatio şi condamnatio;
alta accesorie, care era fie separată dar înainte de demonstratio, fie inclusă în aceasta,
constituită din excepţiuni– exceptio. Înainte de exceptio, a existat praescriptiones pro reo
care au fost traduse ca „scrise mai înainte” ( prae scriptae ).

Spre deosebire de începuturi , acum praescriptio avea alt sens şi era de fapt fie în

favoarea reclamantului, pro actore, fie în cea a pârâtului – pro reo, cu menţiunea că în
cazul în care se folosea procedura legisancţiunii, era scrisă separat de demonstratio şi
cuprinsă în formulă în interesul uneia dintre părţi. Când praescriptio era în favoarea
pârâtului atunci acesta era absolvit de orice condamnare. Se observă aici caracterul de
excepţie al lui praescriptio în noua sa formă, fiind de drept material strict. Studiile mai
vechi au scos în evidenţă şi alte terminologii ale prescripţiei, după care prescripţia derivă
din latinescul „praescribere” ( scriere mai înainte ) sau „praescribens” ( cel care prescrie).
Trebuie totuşi să arătăm că praescriptio nu înseamnă şi nu avea sensul de prescripţie a

7
1. Matei Valeriu, Agache Carmen Mariana , op. cit. , pp. 89 şi urm. ;
13
dreptului existent în ziua de azi, ci era o formulă scrisă mai înainte pentru a fi în atenţia
judecătorului ca mod de apărare al pârâtului sau ca mod de condamnare, de admitere a
acţiunii, în favoarea reclamantului.

Romanii făceau distincţie între praescriptio şi uzucapiune ( prescripţia achizitivă),

prin uzucapiune se dobândea proprietatea, iar prin praescriptio se respingea acţiunea


proprietarului, fiind încă de atunci o prescripţie extinctivă a dreptului în sens material.

Pe parcursul timpului, praescriptio şi uzucapiunea, trecând prin diferite

reglementări juridice romane, au suferit modificări şi intercalări de condiţii,


împrumutându-se una pe alta, pentru ca în final, în timpul lui Justinian şi mai apoi în
timpul împăratului Teodosie cel Tânăr, printr-o constituţie din anul 424 e.n., să se
introducă uzucapiunea de 30 de ani, fără a fi necesar justul titlu sau buna credinţă pentru a
uzucapa, făcându-se demarcaţia reală dintre praescriptio şi uzucapiune, răsturnându-se
efectele lor, uzucapiunea existând identic până în zilele noastre, inclusiv în Noul Cod
Civil.

Este cert că factorul timp a fost determinant în constituirea conţinutului şi

fundamentarea lor ca instituţii de drept material. Din totdeauna, prescripţia extinctivă şi


uzucapiunea au fost diferenţiate, cu regim juridic diferit, cu efecte diferite. Aşa este
situaţia lor şi în prezent.

14
Secţiunea 2 – Natura juridică, funcţiile şi efectul prescripţiei extinctive.

1. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă.1


8

În vechea reglementare, normele juridice aplicabile prescripţiei extinctive erau

imperative. Aceasta înseamnă că nu se putea deroga prin convenţie de la normele


prescripţiei extinctive şi că organul de jurisdicţie avea obligativitatea aplicării din oficiu a
normelor privind prescripţia extinctivă. Prescripţia extinctivă era deci o instituţie de
ordine publică.

În Noul Cod Civil se renunţă la această abordare, cel puţin în parte, şi se revine

prevederile Codului Civil din 1864, într-o formă modificată. Noul Cod Civil optează
pentru îmbinarea normelor dispozitive cu normele imperative; astfel, prin norme
dispozitive este reglementată problema invocării prescripţiei, a duratei termenelor şi a
cursului prescripţiei, iar prin norme imperative problema derogării de la prevederile legale
referitoare la prescripţia extinctivă în cazul anumitor acţiuni şi în ceea ce priveşte
prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii civile.

Pornind de la principiul disponibilităţii părţilor în dreptul civil, art. 2512 din

Noul Cod Civil prevede : „ (1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia
curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să
fi fost de bună credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia
din oficiu. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea
prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.”
Rezultă de aici că normele prescripţiei se aplică numai atunci când cel interesat le invocă.
Cel interesat este, de regulă, pârâtul; mai pot invoca prescripţia, conform art.2514 din
Codul Civil şi alte persoane, şi anume codebitorii şi fideiusorii, chiar dacă unul dintre
debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea, precum şi creditorii celui interesat sau
orice altă persoană interesată.

În plus, prescripţia nu operează de plin drept [art. 2506 , alin. (1) , Cod Civil] şi

8
1. Carmen Tamara Ungureanu , op. cit. , pp. 260 şi urm. ;
15
nici din oficiu. Dreptul de a inovca prescripţia reprezintă un drept potestativ, distinct de
dreptul subiectiv civil, pentru a cărui ocrotire se apelează la forţa coercitivă a statului. El
poate fi exercitat sau se poate renunţa la el. Instanţa nu poate aplica prescripţia din oficiu.
Mai mult, nu poate pune în discuţia părţilor excepţia prescriptibilităţii acţiunii, deoarece,
pe de o parte, este o excepţie personală, şi nu una de ordine publică, iar, pe de altă parte,
se opune principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Prescripţia nu poate fi invocată oricând în cursul procesului civil; ea este o

excepţie de fond, care poate fi invocată numai în primă instanţă. Dacă pârâtul a renunţat la
prescrpţie, invocarea ei este lipsita de obiect, dreptul lui de a opta între a invoca sau nu
prescripţia fiind stins.

Există şi persoane care nu pot renunţa la prescripţie, deoarece acest lucru nu ar fi

în interesul lor; conform art. 2509 din Codul Civil, cel lipsit de capacitatea de a înstrăina
sau, după caz de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie. Renunţarea îşi produce
efectele numai în privinţa celui care a făcut-o; ea nu poate fi invocată împotriva
codebitorilor solidari sau codebitorilor unei obligaţii indivizibile ori împotriva
fideiusorilor ( art. 2511 din Codul Civil ).

Spre deosebire de veche reglementare, potrivit căreia „ Orice clauză care se abate

de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă” [ art. 1 , alin. (3) din Decretul
nr.167/1958 ], Noul Cod civil permite modificarea convenţională a termenului de
prescripţie, precum şi cursul prescripţiei, putându-se modifica şi cauzele de suspendare ori
de întrerupere a prescripţiei extinctive. Astfel, potrivit art. 2515 alin. (3) din Codul Civil,
în limitele şi condiţiile prevăzute de lege , părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu
pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul
prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de
suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

Deşi părţile pot reduce sau mări termenele de prescripţie pe cale convenţională,

prin acord expres, noua durată a acestora este fixată de lege în anumite limite: noua
prescripţie nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de zece ani, cu excepţia

16
termenelor de prescripţie de zece ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la douăzeci
de ani [art. 2515 , alin. (4) C. Civ.]. Fixarea acestor limite imperative are ca scop
asigurarea unui termen minim , pentru ca introducerea unei cereri de chemare în judecată
să fie utilă şi efectivă, precum şi a unei limite maxime, astfel încât să facă practic
imprescriptibilă acţiunea civilă sau să se ivească dificultăţi în administrarea probelor.

Părţile pot stabili, prin acordul lor , o altă dată de la care începe să curgă

prescripţia, care considerăm că trebuie să fie ulterioară celei stabilite în norma supletivă,
astfel ea poate avea ca efect suprimarea dreptului la acţiune. De asemenea, fixarea unei
date de la care începe să curgă prescripţia considerăm că nu poate să depăşească anumite
limite maxime, pe care legiuitorul nu le stabileşte în acest caz, deoarece, în caz contrar, se
poate ajunge la situaţia în care dreptul la acţiune devine imprescriptibil; chiar dacă
termenul de prescripţie nu este modificat, începutul prescripţiei este amânat la infinit,
creându-se incertitudine şi nesiguranţă în circuitul civil.

Pe cale convenţională pot fi modificate şi cauzele legale de suspendare ori de

întrerupere a cursului prescripţiei extinctive. De exemplu, în art. 2532 pct. 1 din C. civ. se
prevede că prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, se suspendă între
soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; soţii pot conveni ca prescripţia
să se suspende şi în situaţia în care sunt separaţi în fapt.

Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege [art. 2515 alin.(1) C. civ.].

Conform art. 2515 alin. (2), „Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o
acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau
invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă”.
Această normă imperativă arată că legiuitorul a considerat că ordinea publică este
interesată în funcţionarea prescripţiei extinctive, şi nu în înlăturarea ei, a dispariţiei
prescripţiei în practică. Prin urmare, se respectă principiul libertăţii contractuale a părţilor
în materia prescripţiei extinctive, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze ordinea publică,
normele imperative şi bunele moravuri.

Acelaşi text al art.2515 C.civ. conţine în alin. (5) o altă normă imperativă, potrivit

17
căreia părţile nu pot deroga de la termenele de prescripţie şi nici nu pot încheia convenţii
cu privire la începutul prescripţiei sau referitoare la cauzele de suspendare ori de
întrerupere în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici în cazul
acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei
privind protecţia consumatorului.

Drepturile la acţiune de care părţile nu pot să dispună sunt, printre altele: dreptul

la acţiunea în constatarea nulităţii absolute [art. 2502 alin.(2) pct.3], deoarece este de
ordine publică, urmăreşte ocrotirea unui interes general; drepturile la acţiunile privind
starea şi capacitatea persoanelor, deoarece aşa cum prevede art.29 C. civ., „(1) Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute
de lege. (2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la
capacitatea de exerciţiu”; drepturile la acţiunile privitoare la filiaţie, deoarece, aşa cum
prevede art. 437 C. civ., nu se poate renunţa la acţiunile privind filiaţia, deci reprezintă
drepturi de care părţile nu pot să dispună.

Interdicţia clauzelor derogării de la normele care reglementează prescripţia

extinctivă în cazul contractelor de adeziune, de asigurare şi al acelora în care o parte este


consumatorul are ca scop protejarea părţii slabe în aceste contracte de eventualele abuzuri
ale profesioniştilor.

Sancţiunea nerespectării normelor imperative referitoare la convenţiile părţilor în

materia prescripţiei extinctive este nulitatea absolută. Orice convenţie sau clauză contrară
dispoziţiilor art. 2515 C. civ. este lovită de nulitate absolută.

2. Natura juridică a prescripţiei extinctive. Excepţia prescripţiei dreptului la


acţiune.

A stabili natura juridică a prescripţiei extinctive înseamnă a răspunde la

18
întrebarea: ce este pentru dreptul civil prescripţia dreptului la acţiune ? Prescripţia
extinctivă în dreptul civil are natura juridică a unei sancţiuni civile, prin efectul căreia
titularul neglijent al dreptului subiectiv civil pierde o parte din mijloacele juridice de
ocrotire a dreptului său, nevalorificat în termenul stabilit de lege. Astfel, trecerea timpului
conduce la stingerea dreptului material la acţiune. Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă
nu mai pot fi apărate prin acţiune în justiţie , deci , cu ajutorul forţei coercitive a statului ,
ci se transformă din drepturi şi obligaţii perfecte în imperfecte sau naturale. 1
9

Prescripţia extinctivă îndeplineşte, astfel, o funcţie de mobilizare a titularului

dreptului de a şi-l exercita. Trecerea timpului îl pune pe titularul dreptului în


imposibilitatea de a şi-l realiza, întrucât pierde dreptul la acţiunea prin care şi-l poate
valorifica.2

Natura juridică a prescripţiei extinctive a fost stabilită încă de la începutul istoriei

şi a constituit o excepţie pusă înaintea sau inclusă în adiudicatio, natură juridică menţinută
şi pe frontispiciul fostului cod civil, al Decretului nr. 167/1958 şi al actualului cod civil.3

O primă caracteristică a prescripţiei constă aşadar în faptul că funcţionează ca o

excepţie de drept substanţial. De aici rezultă că aplicarea prescripţiei nu influenţează


dreptul în conţinutul său, excepţia înlăturând doar acţiunea introdusă de beneficiarul
dreptului ca neîntemeiată, fără a se analiza fondul dreptului pretins. Opinăm că prescripţia
extinctivă a drepturilor şi obligaţiilor şi accesoriilor lor, nu poate fi considerată o excepţie
de procedură întrucât nu priveşte litigiul în sine şi cauza acestuia, ci fondul dreptului
material care imprimă acţiunii caracterul său. 4

Articolul 2663 N.C.C arată că prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune se

supune legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi. Rezultă că prescripţiei i se aplică
legea fondului dreptului, iar nu legea instanţei unde este invocată, lex fori. Excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune nu poate fi doar o apărare de fond, aşa cum au susţinut
9
1. Carmen Tamara Ungureanu , op.cit. , pp. 264-265 ;
2. Ilioara Genoiu , op.cit. , pp.290-291 ;
3. Matei Valeriu, Agache Carmen Mariana , op.cit. , pag. 97 ;
4. Idem , pag. 97 ;
19
unii autori, ci se materializează printr-o reală excepţie de fond. Ideea este argumentată pe
următoarele considerente :

- art. 2513 N.C.C arată că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin
întâmpinare, sau până la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate. Această
reglementare este proprie excepţiilor procesuale, întrucât apărările de fond pot fi invocate
în tot cursul procesului, chiar şi în căile de atac, dacă nu sunt considerate cereri noi ;

- admiterea excepţiei prescripţiei duce la respingerea acţiunii fără a mai analiza celelalte
apărări de fond ;

- prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune în sens material, care este distinct de dreptul
subiectiv civil, astfel că excepţia se referă la lipsuri ale dreptului la acţiune , şi nu ale
dreptului subiectiv. Acest ultim considerent cunoaşte o nuanţare anume existenţa unei
situaţii în care prescripţia generează o apărare de fond, şi nu o excepţie procesuală. Este
cazul reglementat de art. 2506 alin. (3) N.C.C, când creditorul obligaţiei are dreptul de a
opune o excepţie, în cazul în care debitorul ar cere restituirea prestaţiei efectuate după
împlinirea termenului de prescripţie. Textul legal îndrituieşte creditorul să se apere
invocând excepţia nerestituirii prestaţiei, excepţie generată de prescripţie, dar care are
caracterul unei apărări de fond. Instanţa nu mai analizează condiţiile de exerciţiu al
dreptului la acţiune, ci analizează fondul cererii debitorului, pronunţându-se asupra
temeiniciei pretenţiei. 1
10

În privinţa regimului juridic al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în

actuala reglementare a instituţiei pe care o analizăm, prin Noul Cod Civil se renunţă la o
serie de caracteristici anterioare ale prescripţiei, printre care :

- instanţa nu mai poate invoca din oficiu prescripţia, chiar dacă ar fi în interesul statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale ;

- se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs ;

10
1. Alexandru Suciu , Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă , Ediţia a 2-a , revizuită şi
adăugită , Edit. Universul Juridic, Bucureşti , 2014 , pp. 203-204 ;
20
- prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate ;

- părţile pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să
modifice cursul termenelor prescripţiei;

- părţile pot modifica cauzele legale de suspendare sau întrerupere a termenelor de


prescripţie;

- repunerea în termenul de prescripţie poate fi cerută doar de către partea interesată. 1


11

Toate aceste modificări conduc la concluzia că excepţia prescripţiei dreptului

la acţiune nu mai are un caracter absolut, ea devine relativă, atât datorită imposibilităţii de
a fi invocată din oficiu, cât şi datorită caracterului normelor care o reglementează.
Prescripţia nu mai este văzută ca având o funcţie socială, obştească, ci ea protejează un
interes strict privat al persoanei în beneficiul căreia curge termenul de prescripţie. Singura
inadvertenţă a reglementării prescripţiei reiese din partea finală a art. 2514 N.C.C, care
arată că ea poate fi invocată de orice persoană interesată. Această prevedere este proprie
excepţiilor absolute, care protejează un interes general, astfel că intră în contradicţie cu
celelalte reglementări ale prescripţiei extinctive.2

Prescripţia se aplică părţilor din proces, indiferent că sunt persoane fizice sau

juridice de drept privat sau public. Niciodată prescripţia extinctivă nu se aplică instanţei
de judecată nici pe dispoziţii de drept material şi nici pe cele de drept procesual. 3

Prescripţia extinctivă este un mod de liberare indirectă a debitorului. Indirectă

pentru că în realitate prima dată se prescrie dreptul creditorului, iar ca un corolar, se stinge
obligaţia debitorului. Prin faptul prescrierii dreptului, creditorul pierde posibilitatea
conferită de dreptul său neprescris de a utiliza forţa de constrângere procesuală sau de

11
1. Alexandru Suciu , op. cit. , pp. 224-225 ;
2. Idem , pag. 225 ;
3. Matei Valeriu , op.cit. , pag. 102 ;

21
executare silită împotriva debitorului culpabil de neexecutare. Dreptul creditorului deşi
există, el nu mai poate fi vitalizat juridic.1
12

De aici rezultă că prescripţia extinctivă are un caracter sancţionator împotriva

creditorului care, indolent, pasiv, tardiv şi nediligent, a făcut ca dreptul său să devină
amorf contribuind, prin trecerea timpului, la pierderea acestui drept, la stingerea
obligaţiei; în această ipoteză prescripţia extinctivă devine o prezumţie juris tantum, ce
poate fi combătută cu probe, inclusiv cu cele privind suspendarea sau întreruperea
cursului prescripţiei sau cu repunerea în termen, sau poate fi dovedită cu cele care afirmă
prescripţia. Odată pronunţată o hotărâre ce constată prescripţia extinctivă, aceasta devine
o prezumţie iuris et de iure căpătând şi caracter de autoritate, de lucru judecat. Din acest
punct de vedere, debitorul beneficiază de o dispensă de probă pe fondul dreptului pretins,
el având doar obligaţia să dovedească împlinirea termenului de prescripţie şi pasivitatea
creditorului. De aici rezultă că prescripţia extinctivă are un scop anume realizarea unei
clarificări rapide a situaţiei juridice, prescripţia constituind mijlocul juridic de atingere a
scopului, de înlăturare sau diminuare a forţei coercitive a statului sau de înlăturare a
posibilităţii de executare silită.2

Deşi prescripţia extinctivă este o excepţie şi are caracter de sancţiune, aceasta nu

se aplică şi nu funcţionează de plin drept. Pentru aplicarea sa partea interesată sau


reprezentanţii ei trebuie să o invoce [ art. 2506 alin. (1), art. 2512 N.C.C ]. Acest caracter
îl avea această excepţie chiar sub imperiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958 când deşi era
de ordine publică tot nu se aplica de plin drept, dar putea fi invocată din oficiu de instanţa
de judecată sau de judecătorul de arbitraj. 3

Pentru a se exercita ca excepţie prescripţia extinctivă, sunt necesare mai multe


12
Matei Valeriu, Agache Carmen Mariana , op. cit. , pag.105 ;
2. Idem, pp. 105-106 ;
3. Idem, pp. 108-109 ;
22
condiţii impuse de lege:

1. debitorul pârât să o fi solicitat prin întâmpinare, sau în lipsa acesteia cel mai
târziu la primul termen de judecată ;

2. partea interesată de invocarea excepţiei să nu execute de bună voie prestaţia


( art. 2506 alin. 2 ) sau să nu fi renunţat la prescripţie. Renunţarea poate fi
expresă sau tacită, cea tacită trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte din
manifestările echivoce – art. 2508 Cod Civil ;

3. renunţarea la prescripţie nu poate fi valabilă decât dacă a fost exprimată după


momentul începerii scurgerii termenului ;

4. renunţarea este valabilă dacă a fost exprimată după împlinirea prescripţiei sau
se referă la beneficiul termenului deja scurs – art.2507 Cod Civil.1
13

Cu toate că nu face parte din regimul juridic al prescripţiei, arătăm că aceasta nu

poate să curgă cât timp partea interesată nu poate acţiona – contra non valentem agere non
currit prescriptio – prescripţia nu curge contra aceluia care a fost împiedicat să acţioneze.
Asta înseamnă că cursul prescripţiei se suspendă sau se întrerupe, după caz.

Tot ca aplicarea unui principiu latin găsim şi în regula actioni non natae non

praescribitur – prescripţia nu poate fi opusă acţiunii care încă nu s-a născut, ceea ce este o
aplicare directă a art.2523 cod civ. , sau art.201 din Lg. 71/2011.

Considerăm că regimul juridic al prescripţiei extinctive alături de cel al nulităţii

absolute, ne ajută să stabilim conexiunea ce există între nulitatea absolută şi prescripţia


extinctivă, conexiune ce o determinăm sub directa influenţă a termenului, neexistând o
dispoziţie legală expresă în acest sens, având doar un text de lege general – art. 2523 cod
civ. .

3. Funcţiile prescripţiei extinctive.1


13
Matei Valeriu, Agache Carmen Mariana, op.cit. , pag. 109 ;

23
14

Principala funcţie a prescripţiei extinctive constă în asigurarea stabilităţii şi

securităţii circuitului civil. Atât timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar
obligaţia corelativă nu este îndeplinită, asupra existenţei şi valabilităţii dreptului, respectiv
a obligaţiei există incertitudine; de aici rezultă forţa stimulatoare a prescripţiei extinctive.

Existenţa prescripţiei extinctive îl determină pe titularul dreptului să acţioneze, să

iasă din pasivitate, deaorece altfel el este sancţionat, nemaiputând apela la forţa coercitivă
a statului pentru ocrotirea dreptului său; de aici rezultă funcţia sancţionatoare a
prescripţiei extinctive.

Pe maăsura trecerii timpului, probele care trebuie administrate pentru dovada

existenţei dreptului pretins în faţa instanţei de judecată sunt mai nesigure şi mai greu de
administrat; de aici reiese funcţia de consolidare a raporturilor juridice civile.

4. Efectul prescripţiei extinctive.

Dreptul la acţiune are un sens material şi unul procesual. Potrivit codului civil,

prin prescripţia extinctivă se stinge doar dreptul material la acţiune ( art. 2500 ). Dreptul
procesual la acţiune nu se stinge, este imprescriptibil, el făcând parte din dreptul de
petiţionare garantat de Constituţie. Deci, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit,
titularul dreptului subiectiv civil poate sesiza instanţa de judecată solicitând apărarea
dreptului său. De asemenea, dreptul subiectiv civil nu se stinge prin prescripţie. Acesta
supravieţuieşte, împreună cu obligaţia corelativă, fără a mai fi înzestrat însă cu un drept la
acţiune în sens material, care să îi asigure ocrotirea. Dreptul subiectiv şi obligaţia
corelativă devin imperfecte, naturale, putând fi protejate numai pe cale de excepţie, nu şi
pe cale de acţiune. După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze
executarea prestaţiei, ceea ce înseamnă că titularul dreptului nu mai poate apela la forţa
coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său. Cel care a executat de bunăvoie
14
1. Carmen Tamara Ungureanu , op. cit. , pag. 265 ;
24
obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea
prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. În
plus, se arată că recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea
de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile,
chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste
cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.1
15

Referitor la principiile efectului prescripţiei extinctive, sunt de menţionat

următoarele aspecte: dreptul la acţiune fiind un drept principal, prin stingerea lui se stinge
şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, cum ar fi dobânzi, garanţii reale sau
personale; se aplică regula conform căreia accesoriul urmează soarta principalului [art.
2503, Cod Civil]. Articolul 2504 alin. (1) Cod Civil instituie şi o excepţie în ceea ce
priveşte acţiunea ipotecară, în sensul că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa
principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. Un al doilea principiu se
referă la cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive; în acest caz dreptul la
acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie diferită [art.
2503 alin. (2) C.civ.]; de exemplu, dobânzi, chirii, arende, rente viagere,etc. 2

Secţiunea a 3-a - Delimitarea prescripţiei extinctive1

15
1. Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., pp. 265-266 ; A se vedea şi Ilioara Genoiu, op. cit., pp. 291-293;
2. Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., pp. 266-267;
25
Prescripţia extinctivă se delimitează de prescripţia achizitivă, de termenul extinctiv
şi de decădere.

1. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de prescripţia achizitivă


(uzucapiunea).
16

Ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile

inactivi, ambele presupun termene, există reguli comune privind calculul termenului,
privind întreruperea şi suspendarea. Ca deosebire, prescripţia extinctivă stinge dreptul
material la acţiune, în timp ce uzucapiunea conduce la dobândirea unui drept real
principal.

2. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de decădere.

Decăderea, numită şi forcluziune, este acea sancţiune de drept civil care constă în

stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Atât prescripţia extinctivă, cât şi decăderea sunt sancţiuni cu efect extinctiv şi

presupun termene, dar prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune, pe
când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil. Decăderea operează de drept şi
indiferent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripţia presupune o
pasivitate culpabilă a acestuia; spre deosebire de prescripţie, organul de jurisdicţie este
obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat
îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile
pot dispune.

Termenele de prescripţie sunt legale, pe când cele de decădere pot fi şi

16
1. Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., pp. 296-298;
26
convenţionale. În ceea ce priveşte regimul termenelor de decădere acestea nu sunt supuse
suspendării şi întreruperii dacă prin lege nu se dispune altfel. Cu toate acestea, forţa
majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să
curgă, el se suspendă, în aceleaşi condiţii ca termenul de prescripţie extinctivă. De
asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie,
termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare
ori de punere în întârziere, după caz, aplicându-se regulile de la întreruperea prescripţiei
extinctive.

Decăderea, ca sancţiune de drept material, nu trebuie confundată cu decăderea ca

sancţiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii
actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege.

3. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv.

Prescripţia stinge dreptul material la acţiune, pe când termenul extinctiv, ca

modalitate, stinge chiar dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă a acestuia; termenul
de prescripţie este stabilit numai de lege ( poate fi modificat de părţi ), pe când termenul
extinctiv are ca izvor legea, voinţa părţilor sau poate fi stabilit de instanţă. Suspendarea,
întreruperea şi repunerea în termen sunt specifice numai prescripţiei extinctive, nu şi
termenului extinctiv.

CAPITOLUL II

27
DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I – Noţiuni generale

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective civile

care intră sub incidenţa prescripţiei; aceasta înseamnă că, pentru a stabili care este
domeniul de aplicare a prescripţiei trebuie să se determine care drepturi subiective civile
sunt supuse prescripţiei extinctive şi care nu. Pentru aceasta se utilizează două criterii:

- natura drepturilor subiective civile, în funcţie de care se face distincţie între domeniul
prescripţiei în materia drepturilor patrimoniale ( drepturile de creanţă, drepturile reale
principale şi drepturile reale accesorii ) şi materia drepturilor nepatrimoniale;

- actul normativ care reglementează prescripţia, în funcţie de care se face distincţie între
domeniul prescripţiei reglementată de codul civil şi de alte acte normative. 1
17

Domeniul prescripţiei extinctive trebuie analizat diferit, prin raportare la

următoarele categorii de drepturi subiective:

a). drepturi patrimoniale ( drepturi reale – principale şi accesorii, şi drepturi de creanţă);

b). drepturi nepatrimoniale.2

Secţiunea a II-a – Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor


patrimoniale 3

1. Drepturile de creanţă

În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor ( acte juridice, fapte

17
1. Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., pag. 268;
2. Ilioara Genoiu, op. cit., pag. 296;
3. Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., pp. 268 şi urm.;
28
juridice licite sau ilicite) sunt supuse prescripţiei extinctive. Conform art. 2501 alin. (1)
Cod civil, drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei
extinctive, dacă prin lege nu se dispune altfel; o categorie a drepturilor patrimoniale este
cea a drepturilor de creanţă, deci şi acţiunile privind drepturile de creanţă sunt
prescriptibile. De la această regulă pot exista şi excepţii, când acţiuni personale pot fi
imprescriptibile; de exemplu, art. 2237 C.civ. prevede : „ Drepturile asiguraţilor asupra
sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă pentru
obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei”.

2. Drepturile reale accesorii

Drepturile reale accesorii sunt garanţii ale drepturilor de creanţă. Cum drepturile

de creanţă sunt prescriptibile, şi drepturile accesorii lor sunt prescriptibile. Potrivit art.
2503 alin. (1) C. civ., odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se
stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

3. Drepturile reale principale

Regula este că drepturile reale principale sunt imprescriptibile. Aceasta înseamnă

că dreptul material la acţiune, prin care se urmăreşte apărarea unui drept real principal, nu
se prescrie, indiferent de timpul scurs.

Acţiunile prin care se urmăreşte protecţia drepturilor reale principale se numesc

acţiuni reale. Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:

- acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate


publică, indiferent că titularul este statul sau o unitate administrativ-teritorială;

- acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate


privată [art. 563 alin. (2) C. civ.]; această acţiune poate fi paralizată prin invocarea
uzucapiunii în cazul bunurilor imobile sau mobile, sau prin invocarea de către pârât a
posesiei de buna credinţă a bunul mobil de revendicat;

29
- acţiunea în partaj ( art. 669 C. civ.);

- acţiunea negatorie, adică acţiunea prin care proprietarul unui bun cheamă în judecată pe
cel care pretinde că este titularul unui drept real- altul decât dreptul de proprietate- asupra
bunului respectiv, contestând existenţa acestuia;

- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; prin
acţiunea confesorie de superficie reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al
dreptului de proprietate; ea poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică
exercitarea dreptului, chiar şi împotriva proprietarului terenului;

- acţiunea în grăniţuire, adică acţiunea prin care proprietarul unui teren, în contradictoriu
cu proprietarul terenului vecin, solicită instanţei să determine prin semne exterioare
întinderea celor două terenuri învecinate; prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul
de proprietate asupra unui imobil şi deci urmează soarta acţiunii în revendicare;

- acţiunea prin care se urmăreşte stabilirea dreptului de trecere pe fondul vecinului în


favoarea proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea publică;

- petiţia de ereditare, adică acţiunea moştenitorului cu vocaţie universală sau cu titlu


universal, care poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra
oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate
sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral ( art. 1130 C.civ.);

- acţiunea ipotecară, adică acţiunea creditorului ipotecar prin care urmăreşte bunul
ipotecat pentru a-şi satisface creanţa ( art. 2504 C.civ.).

Nu toate acţiunile reale sunt imprescriptibile. Următoarele acţiuni reale sunt

prescriptibile extinctiv:

- acţiunea posesorie; posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de


proprietate ( sau ale unui alt drept, drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie)
asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar
( art.916 C.civ.); în caz de tulburare sau de deposedare, posesia este apărată prin acţiunea
posesorie, prescriptibilă într-un an de la data tulburării sau deposedării ( art.951 C.civ.);

30
- acţiunea în revendicare imobiliară, în cazurile prevăzute de art. 572 C.civ., care se referă
la avulsiune;

- acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe domeniul altuia [art.576 alin.


(1) C.civ.];

- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct, a dreptului de


uz sau de abitaţie şi a dreptului de servitute;

- acţiunile prin care se apără drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, adică
dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit;
aceste acţiuni, fiind dezmembrăminte ale dreptului de proprietate publică sunt
prescriptibile.

Secţiunea a III-a- Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor


nepatrimoniale 1
18

Regula este că protecţia drepturilor nepatrimoniale prin acţiuni în justiţie nu este

limitată în timp, de unde rezultă că acţiunile sunt imprescriptibile, putând fi promovate


oricând. Această regulă a imprescriptibilităţii se întemeiază pe caracterul perpetuu al
drepturilor nepatrimoniale şi pe împrejurarea că aceste drepturi sunt inseparabile de
persoana fizică sau juridică.

Articolul 2502 alin.(2) pct. 1 C.civ. prevede imprescriptibilitatea acţiunii privind

apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel.
În categoria drepturilor nepatrimoniale intră: drepturile personalităţii, drepturile de autor
şi drepturile conexe, drepturile care privesc identificarea persoanei fizice şi juridice etc.
Sunt imprescriptibile numai acţiunile care apără direct drepturile nepatrimoniale, nu şi
acelea prin care se solicită repararea prejudiciului suferit prin încălcarea lor. Astfel,
potrivit art. 253 alin.(4) C.civ., persoana prejudiciată prin încălcarea unui drept
nepatrimonial poate cere despăgubiri sau după caz, o reparaţie patrimonială pentru

18
1. Carmen Tamara Ungureanu, op.cit., pp. 271-272;
31
prejudiciul, chiar nepatrimonia, ce a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului
faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Câteva excepţii de la regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale:

- acţiunea în anulabilitatea căsătoriei ( art. 301 C.civ.);

- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către mama copilului sau soţul acesteia, de
către moştenitorii pretinsului tată biologic;

- acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii filiaţiei.

Secţiunea a IV-a – Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei


extinctive 1

1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei

Dreptul subiectiv civil poate fi valorificat, realizat, recunoscut, fie pe calea

acţiunii în justiţie, fie pe calea excepţiei. Noţiunea de excepţie desemnează apărarea de


fond şi nu are în vedere o excepţie procesuală. Atunci când reclamantul formulează o
pretenţie împotriva pârâtului, acesta din urmă se apără, invocând un drept subiectiv civil,
prin mijlocul procedural al întâmpinării. Dacă pârâtul formulează o cerere
reconvenţională prin care urmăreşte să obţină realizarea dreptului subiectiv faţă de
reclamant sau faţă de o altă persoană, care nu este încă parte în proces, înseamnă că el îşi
valorifică dreptul pe cale de acţiune, şi nu pe cale de excepţie. De exemplu, X îl cheamă
în judecată pe Y cu o acţiune în revendicare; Y se apără pe calea excepţiei, dovedind că
titlul lui de proprietate are dată anterioară titlului reclamantului.

În ceea ce priveşte prescriptibilitatea excepţiei, opiniile din doctrina anterioară

erau controversate. Conform opiniei majoritare, dacă dreptul subiectiv civil putea fi
valorificat pe calea acţiunii, iar această acţiune prescriptibilă, atunci şi excepţia era
prescriptibilă, în aceleaşi condiţii ca acţiunea; dacă acţiunea era imprescriptibilă, atunci şi
excepţia era imprescriptibilă.

Noul Cod civil nu clarifică problema; prevede doar că dispoziţiile din materia

32
întreruperii prescripţiei printr-o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare se aplică şi
atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie [art.2539 alin.(4) C.civ.]. De asemenea, Codul civil prevede
anumite cazuri speciale când excepţia este imprescriptibilă, deşi dreptul la acţiune este
prescriptibil [de exemplu art.369 alin.(4), art.1095 alin. (2) C.civ.]; în alte cazuri prevede
şi prescriptibilitatea excepţiei la fel ca dreptul la acţiune ( de exemplu, art. 1223 C.civ.).

În concluzie, atunci când legiuitorul nu prevede altfel, dacă acţiunea este

prescriptibilă/imprescriptibilă, şi excepţia este prescriptibilă/imprescriptibilă, ca în opinia


majoritară din doctrina anterioară.

2. Acţiunea în constatare

Acţiunea în constatare este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei

să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, existenţa unui
drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Acţiunea în constatare este imprescriptibilă,
deoarece reclamantul nu urmăreşte obligarea pârâtului la executarea vreunei perstaţii, ci
doar ca instanţa să constate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil. Dacă
reclamantul poate solicita realizarea dreptului printr-o acţiune în realizare, acţiunea în
constatare este inadmisibilă.

Potrivit art. 2502 alin.(2) pct.2 c.civ., acţiunea în constatarea existenţei sau

inexistenţei unui drept este imprescriptibilă.

3. Acţiunile mixte

Potrivit unor opinii, acţiunile mixte sunt acelea care au concomitent caracteristici

de acţiunii reale, personale sau în constatare de exemplu, petiţia de ereditate; petiţia de


ereditate este acţiunea prin care un succesor universal sau cu titlu universal cere să i se
recunoască titlul său de moştenitor, cu scopul de a dobândi bunurile moştenirii pe care
pârâtul le deţine, în temeiul unei pretinse calităţi de moştenitor; petiţia de ereditate se

33
aseamană cu acţiunea în revendicare, care este o acţiune reală, cu o acţiune personală în
executarea creanţei, pe care reclamantul a dobândit-o prin moştenire, şi cu partajul.
Conform acestei opinii, prescriptibilitatea se determină, de la caz la caz, în funcţie de
calificarea dată, în concret, acţiunii, după scopul urmărit la intentarea ei.

Potrivit altor opinii, acţiunile mixte sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte

ocrotirea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă care au acelaşi izvor
sau între care există o strânsă legătură. De exemplu, acţiunea în rezoluţiunea contractului
de vânzare prin care s-a transmis un drept de proprietate ( drept real); aceste acţiuni sunt
prescriptibile sau nu în funcţie de situaţia concretă, şi nu de calificarea dată lor, ca fiind
mixte.

4. Dualitatea de acţiuni

Prin dualitatea de acţiuni se înţelege situaţia în care titularul dreptului subiectiv

civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său, şi anume, pe de o parte,
o acţiune personală, bazată pe un contract, care este supusă prescripţiei extinctive, iar, pe
de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, prescriptibilă sau imprescriptibilă.
De exemplu, se află în această situaţie deponentul proprietar, comodantul proprietar etc.
Dacă acţiunea personală s-a prescris, poate fi utilizată acţiunea reală pentru apărarea
dreptului. De exemplu, A lasă la mătuşa sa M o mobilă de bucătărie, până va avea
posibilitatea să o ia. După cinci ani, când A solicită restituirea bunului lăsat în depozit, M
refuză restituirea. A are la dispoziţie o acţiune personală, care izvorăşte din contractul de
depozit dar care este prescrisă, şi o acţiune reală, în revendicare, imprescriptibilă, pe care
o poate utiliza pentru a-si recupera bunul.

5. Acţiuni privind un drept secundar

Drepturile secundare sunt acele drepturi care nu dau naştere direct unui drept la

acţiune; mai sunt numite şi drepturi potestative; ele constau în puterea de a crea, prin
manifestarea unilaterală de voinţă, un efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane,

34
precum: dreptul de denunţare unilateral al contractului, în cazurile admise de lege; dreptul
de alegere, în cadrul unei obligaţii alternative; dreptul terţilor, în cazul simulaţiei, de a
opta între actul aparent şi actul real; dreptul de premţiune etc.

Întrucât nu dau naştere direct şi imediat la un drept la acţiune drepturile secundare

sunt imprescriptibile. Totuşi, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, şi


anume în ceea ce priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la
care s-a exercitat dreptul secundar. De exemplu, dacă dreptul creditorului de a pretinde
prestaţia- dintre cele alternative- de la debitor s-a prescris, atunci acesta nu mai are nici
posibilitatea de a efectua alegerea între prestaţiile alternative.

6. Acţiuni în repararea unui prejudiciu moral

Repararea unui prejudiciu moral poate fi nepatrimonială ( de exemplu

dezminţirea într-un ziar naţional) sau patrimonială ( de exemplu acordarea de daune-


interese). Dacă reparaţia este nepatrimonială, acţiunea este imprescriptibilă. Dacă
reparaţia este patrimonială, atunci acţiunea este prescriptibilă, pentru că este o acţiune
personală prin care se valorifică un drept de creanţă.

7. Acţiuni în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic anulat


(desfiinţat)

Acţiunea în nulitate nu se confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor; chiar

dacă se soluţionează în cadrul aceluiaşi proces, ele reprezintă două capete de cerere
diferite. Acţiunea în restituirea prestaţiilor are o natură patrimonială. Prescriptibilitatea ei
diferă în funcţie de natura dreptului patrimonial: real sau de creanţă. Dacă se desfiinţează
un act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual
determinate, acţiunea prin care cel care a înstrăinat sau a constituit dreptul real solicită
restituirea prestanţei sale are caracterul unuei acţiuni reale, deci se aplică regulile care
guvernează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale; de exemplu

35
dacă se anulează un contract de vânzare având ca obiect un imobil şi vânzătorul solicită
restituirea bunului imobil, acţiunea în restituire este o acţiune în revendicare.

În celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi

personale, fiind deci prescriptibilă.

În domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive intră şi alte acţiuni care prezintă

particularităţi, precum acţiunile în materie de carte funciară, acţiunile în materie


succesorală, care vor fi studiate la disciplinele respective.

36
CAPITOLUL III

TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

Secţiunea I – Noţiuni introductive

Termenul de prescripţie extinctivă este reglementat în Cartea a VI-a, Titlul I,

Capitolul II, art. 2517-2521 din Codul civil. Anterior adoptării actualului Cod
civil,termenul de prescripţie extinctivă a fost reglementat prin Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripţia extinctivă şi prin Codul civil adoptat în anul 1864.1
19

Pentru a interveni aplicarea excepţiei prescripţiei dreptului sau stingerea

obligaţiei, este necesară trecerea unui anumit timp, sau a perioadei îngăduite de lege sau
de părţi. Aşa cum am arătat mai sus, trecerea timpului este de esenţa aplicării excepţiei
prescripţiei extinctive. Prescripţia extinctivă este determinată de existenţa unui termen şi
de expirarea lui. Existenţa termenului presupune o dată de când începe să curgă şi
perioada necesară ajungerii la expirare. Conform art. 2523 C.civ., termenul începe să
curgă din momentul când titularul acţiunii în sens material a cunoscut data naşterii
dreptului sau din momentul când trebuia să îl cunoască. Expirarea termenului desemnează
că s-a ajuns la limita prevăzută de lege sau la cea prevăzută de părţi pentru a se prescrie
extinctiv. Expirarea termenului este prevăzută în raport de natura acţiunii sau de dreptul
ocrotit. Data înceăperii curgerii termenului este cunoscută şi sub denumirea de începutul
prescripţiei, sau primul termen al prescripţiei. Data împlinirii termenului de prescripţie
este denumită şi sfârşitul prescripţiei sau al doilea termen al prescripţiei. Timpul necesar
împlinirii prescripţiei mai este denumit perioada prescripţiei. 2

Termenul de prescripţie are caracter legal. Caracterul legal nu este neaparat

19
1. Marilena Uliescu, Noul Cod Civil. Studii şi Comentarii. Sinteza propunerilor de modificare şi
completare a Noului Cod Civil, vol. IV, cartea a 6-a, Prescripţia extinctivă, cartea a 7-a, Dispoziţiile de
drept internaţional privat ( art. 2500-2664), Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag.41;
2. Matei Valeriu, Agache Carmen Mariana, op.cit., pag. 110;
37
absolut câtă vreme părţile pot mări sau reduce termenul de prescripţie. De aici, rezultă că:

- atunci când termenul de prescripţie nu poate fi modificat, acesta este absolut;

- atunci când termenul poate fi modificat de părţi, acesta ete subiectiv;

- atunci când părţile nu modifică termenul stabilit, deşi au posibilitatea, acesta este legal;

- atunci când legea prevede un termen aplicabil mai multor drepturi şi obligaţii,acesta se
numeşte general;

- atunci când legea prevede un termen diferit de la caz la caz, acesta se numeşte special; 1
20

Termenele de prescripţie sunt diferite raportate la caracterul dreptului ocrotit,

astfel sunt termene pentru ocrotirea unui drept personal nepatrimonial, termene pentru
dobţndirea unui bun, pentru drepturile rezultate din contractul de transport, pentru
drepturile de asigurare, pentru paternitate şi alte asemenea. Termenele de prescripţie sunt
ca durată extrem de diferenţiate; sunt foarte multe termene de prescripţie extinctivă
speciale prevăzute atât de Codul civil, după cum există alte termene de prescripţie
extinctivă prevăzute de legile speciale.2

Termenul de prescripţie extinctivă nu trebuie confundat cu termenul prescripţiei

achizitive, cu termenul decăderii sau cu termenul prevăzut de lege ca modalitate a actului


juridic civil concret. Mai distingem între termenul de prescripţie al acţiunii şi termenul de
prescripţie al executării silite. Totodată arătăm că, modul de calcul al termenului din
dreptul material, substanţial, este identic cu modul de calcul a termenului procedural sau
procesual, legiuitorul căutând astfel să unească legea materială cu cea procedurală sau
procesuală din punctul de vedere analizat.3

În privinţa noţiunii de „termen”, aceasta este o noţiune de maximă generalitate,

pentru că s-a format prin procesul de generalizare a mai multor noţiuni de specie, cum ar
fi: termen cert, termen convenţional, termen de decădere, termen de graţie, termen de
judecată, termen de obţiune succesorală, termen de perimare, termen dilatoriu, termen
20
1. Matei Valeriu, Agache Carmen Mariana, op.cit., pag. 111;
2. Idem, pp. 111-112 ;
3. Idem, pag. 111;
38
extinctiv, termen fix, termen incert, termen legal, termen premtoriu, termen substanţial,
termen suspensiv, termen de prescripţie etc. Noţiunea de termen şi speciile acesteia au fost
definite în diverse moduri, cum ar fi : „ limită în timp, dată fixă până la care trebuie
executată o obligaţie, interval de timp stabilit dinainte în limita căruia trebuie să se
înfăptuiască, să se întâmple ceva” sau „termen= eveniment viitor şi sigur menţionat într-
un act juridic în scopul de a întârzia executarea operaţiei ( termen suspensiv) sau de a face
să înceteze efectele acelui act ( termen extinctiv); termen cert= termen căruia i se
recunoaşte dinainte momentul exact al împlinirii; termen convenţional= termen stabilit
prin convenţia părţilor”. 1
21

Noţiunea termen desemnează un interval de timp. Când acest interval de timp

devine calificat, prin atribuire de calităţi, atunci intervalul de timp şi noţiunea de termen
au un caracter specific. Unul din termenele cu caracter specific este termenul de
prescripţie. Codul civil nu conţine o definiţie a noţiunii „ termen de prescripţie”. Această
noţiune a fost definită în doctrina civilă ca fiind „ un mijloc de a dobândi proprietatea sau
de a se elibera de o obligaţie, în condiţiile stabilite de lege” sau „ un mijloc de a dobândi
sau de a se elibera într-un interval de timp cert şi sub condiţiile determinate de lege” 2

Există deci două categorii de termene de prescripţie, şi anume: termenul de

prescripţie achizitivă sau uzucapiunea, prin care se dobândeşte un drept, şi termenul de


prescripţie extinctivă, prin care se sting efectele unui act juridic, cum ar fi o obligaţie sau
un drept material la acţiune.3

De asemenea, Codul civil nu conţine o definiţie a prescripţiei extinctive. El a fost

definit în doctrina civilă ca fiind: „intervalul de timp, stabilit de lege,înăuntrul căruia


trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept”
sau „intervalul de timp stabilit de lege,înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune,
sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine condamnarea pârâtului la executarea

21
1. Marilena Uliescu, op.cit., pp. 41-42;
2. Marian Nicolae, Prescripşia extinctivă, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2004, pag. 11, apud Marilena Uliescu,
op.cit, pag.42;
3. Ibidem, pag. 42;
39
obligaţiei ce îi revine ( respectiv sub sancţiunea pierderii dreptului real principal sau
dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este supus prescripţiei extinctive)”.

Doctrina de drept privat, constituită pe baza actualului Cod civil, a definit

termenul de prescripţie extinctivă ca fiind: „ intervalul de timp, stabilit de lege sau chiar
de părţi, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea stingerii
dreptului material la acţiune”.

Termenul de prescripţie extinctivă se deosebeşte de alte termene, cum ar fi:

termenul de prescripţie achizitivă, termenul de decădere şi termenul ca modalitate a


actului juridic.

Deosebirea fundamentală dintre prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă

constă în efectele diferite produse de scurgerea intervalului de timp.

Astfel, în cazul termenului de prescripţie extinctivă, scurgerea intervalului de

timp are ca efect stingerea dreptului material la acţiune. În cazul termenului de prescripţie
achizitivă, scurgerea intervalului de timp are ca efect dobândirea unui drept de proprietate.

O a doua deosebire constă în numărul de termene. Astfel, în cazul termenului

de prescripţie extinctivă, există un termen general de prescripţie şi numeroase termene


speciale de prescripţie. În cazul termenului de prescripţie achizitivă, avem doar trei
termene, de 10 ani în cazul uzucapiunii extratabulare, de 5 ani, în cazul uzucapiunii
tabulare, care priveşte dobândirea dreptului de proprietateasupra unui bun imobil, şi de 10
ani, care priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobiliar.

O a treia deosebire constă în momentul în care încep să curgă cele două termene.

Astfel, în cazul termenului de prescripţie extinctivă, curgerea intervalului de timp începe


de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască
naşterea dreptului la acţiune. În cazul termenului de prescripţie achizitivă, intervalul de
timp începe să curgă, după caz, de la momentul în care uzucapantul şi-a înregistrat cererea
de înscriere în cartea funciară ori din momentul intrării în posesia bunului mobil.

O a patra deosebire priveşte cursul intervalului de timp. Astfel, atât în cazul

40
prescripţiei extinctive, cât şi în cazul prescripţiei achizitive, cursul intervalului de timp
poate fi suspendat ori întrerupt. Repunerea în termen se aplică doar prescripţiei extinctive.

Deşi cele două termene se aseamană sub aspectul efectelor produse, respectiv sub

aspectul stingerii unui drept, deosebirea dintre ele constă în tipul de drept care se stinge
prin scurgerea intervalului de timp. Astfel, în cazul termenului de prescripţie extinctivă,
prin scurgerea intervalului de timp se stinge dreptul material la acţiune, în timp ce, în
cazul termenului de decădere, se stinge un drept subiectiv civil.

O a doua deosebire priveşte cursul intervalului de timp. Astfel, în cazul

prescripţiei extinctive, cursul intervalului de timp poate fi suspendat sau întrerupt, în timp
ce, în cazul termenului de decădere, de principiu, cursul intervalului de timp nu poate fi
nici suspendat nici întrerupt.

Principala deosebire dintre termenul de prescripţie extinctivă şi termenul

ca modaliatate a actului juridic constă în însuşi conţinutul acestora. Astfel, termenul de


prescripţie extinctivă constă într-un interval de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat
dreptul la acţiune sub sancţiunea stingerii acestui drept. Termenul ca modalitate a actului
juridic constă în momentul la care are loc împlinirea curgerii intervalului de timp.

Momentul la care are loc epuizarea curgerii intervalului de timp este desemnat ca

fiind un eveniment viitor şi sigur.

Cele două categorii de termene se deosebesc şi ub aspectul efectelor pe care le

produc. Astfel, în cazul termenului de prescripţie extinctivă, efectul constă în stingerea


dreptului material la acţiune, în timp ce, în cazul termenului ca modalitate a actului
juridic, efectele sunt diferite, după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.

Astfel, dacă termenul ca modalitate a actului juridic este suspensiv, împlinirea lui

are ca efect începerea executării obligaţiei. Dacă termenul, ca modalitate a actului juridic,
este extinctiv, împlinirea lui are ca efect încetarea executării obligaţiei.
1) Marilena Uliescu,op.cit pp. 43-45;

41
Sectiunea a II a.Clasificare

Termenele de prescriptie extinctiva se grupeaza dupa anumite criterii.Cele mai importante


criterii sunt :

dupa izvorul lor de reglementare

b) dupa sfera lor de aplicare

Dupa izvorul lor de reglemntare,termenele de prescriptie extintica se impart in :

termnele legale de prescriptie extintiva,stabilite prin dispozitii alke legii

termne conventionale de prescriptiue extinctiva,stabilite prtin acordul expres al partilor.

Dupa sfera lor de aplicare termneel de prescriptie extinctiva se impart in :

Termenul general de prescriptie extinctiva

Termenel speciale de prescriptie extinctiva.Termenul general de prescriptie extinctiva se


aplica in toate cazurile in care nu exista un alt termen special de prescriptoie extinctiva.

1) Termenul general de prescriptie extinctiva

Calificarea unui termen de prescriptie ca fiind general sau special s-a facut de catre
doctrina civila,dupa criteriul sferii de aplicare si dupa ordinea pe care o ocupa in textele
de lege care reglementeaza tremenul de prescriptie extinctiva.

Astfel termenul genearl de prescriprtie extinctiav este reglemantat in art 2517,Cod


civil.Acest articol este primul termen in ordinea de regelemntare a termenelor de
prescriptie extinctiva.

Din continutul modului de reglemntare-Terenul prescriprtiei este de 3 ani,daca legea nu


prevede un alt termen-rezulta ca termenuld e 3 ani se deosebeste de alte termene dupa
sfera sa de aplicare,in sensul ca se aplcia tuturor drepturilo la actiune pentru care lega nu
prevede un alt termen de prescriptie.22

22
1)Marilena Uliescu op.cit. pp 45-46
42
La criteriile doctrinei civile,de calificare a termenului general,se mai pot adauga criteriile :

dupa reglementarea expliciat ori nu a dreptului de actiune precriptibil extinctiv

dupa aplicare particulara a principiului speciali generalibus derogant.

1)Marilena Uliescu op.cit. pp 45-46

2)Idem pp.46-49

dupa regelentarea explicita sau nu a dreptului la actiune prescriptibil extinctiv se poate


face distintia intre :

a)Termenul general de prescriptie extinctiv a crae nu prevede dreptul material la ctiun la


care aplica ;

b) Termen special de prescriptiue extinctiva care prevad dreptul material la actiune la care
se aplica.

Din continutul textului art.2517 Cod Civil,rezulta lipsa de rteglementare a dreptului


material la actiun la care se aplica termenul general.

Spre deosebire de modul de reglementare a termenului general,in cazul reglementarii


termenelor speciale de prescriptie este individualizat de drep la actiune care se prerscrie
extintiv.

Delimitarea dupa acest criteriu credem ca este importanata deoarece Codul civil prevede
si alte termene de prescriptie de 3 ani,care se aplica cu prioritate fata de termenul general.

Fata de reglementarea unor termene de prescriptie identice,credem ca textul art.2517 are o


reglementare defictara si ca in locul expresiei ‚,daca legea nu prevede un alt termen’’ ar fi
trebuit sa se reglementeze expresia ,,daca legea nu prevede altfel’’.

Argumentul pe care ne bazam,consta in aceea ca atat in Codul civil,cat si in legi


speciale se gasesc reglementate termen de prescriptie extinctiva de 3 ani.De exemplu ,in

2)Idem pp.46-49

43
art. 430 alin 2) Cod civil este reglementat dreptul material al sotului in tagada
paternitatii,drept prescriptibil extinctiv in termen de 3 ani.

In acest exemplu,in termen de 3 ani de prescriptie a dreptului material la actiune al


sotului in tagada paternitatii este identic cu termenul general de prescriptie extinctiva
deci,sub acest aspect,legea nu dispune un alt termen.Ceea ce deosebeste cele doua
termene este reglementarea espresa a dreptului materila la actiune al sotului in tagada
paternitatii ,care se prescrie in cazul termenului special.Dupa aplicatia particulara a
principiului specialia generalibus derogant se poate face distinctia intre termenul general
de prescriptie si termenel speciale de prescriptie.

Astfel,din continutul textului art.2517 rezulta ca sunt regelemntate doua teze.Prima teza
regelementeaza termenul de prescriptie extinctiv de 3,fara nicio alta inidcatie.A doua teza
arata ca priam teza se aplica numai daca legea nu preved alt termen.Aceasta teza este
insasi o aplicatie particulara a principiului specialia generalibus derogant.

Prin expresia ,,daca legea nu prevede un alt termen’’ se intelege atat un text din Codul
civil,ce reglementeaza un alt termen,cat si un text dintr-o alta lege,ce reglementeaza un alt
termen.

Ori de cate ori deci in Codul civil sau intr-o alta lege este reglementa alt termen decat
termenul genearal,in baza principiului specialia generalibus derogant,se aplica,cu
prioritae,termenul special care deroga de la termenul general reglementat de art. 2517.
C.civ.

Obiectul prescriptiei extinctive

Art. 2501 alin 1) Cod civil stabileste ca este supus prescriptiei extinctive dreptul material
la actiune ce are ca obiectr patrimonial,iar in alin 2 din acelasi articol se arata ca sunt
supuse prescriptiei extinctive si alte drepturi la actiune,indiferent de obiectul lor.

Cum drepturile si obligatiile sunt numai de natura patrimoniala si nepatrimoniala,rezulta


ca sunt supuse prescriptiei extinctive in termenul general de prescriptie de 3 ani,in primul
rand drepturile material la actiune ce au ca obiect de natura patrimoniala,in al doile a rand
sunt supuse prescriptiei extinctive si drepturile materiale la actiune ce au un obiect d
natura nepatrimoniala.
44
Anterior Codului civil,in art 1) din Decretul nr 167/1958 privitor la prescriptia extinctiav
se stingeau prin porescriptie extinctiva drepturile materiale la actiune ce aveau numai
obiecte de natura nepatrimoniala.

Reglementarea prescriptiei unor drepturi materiale la actiune cu obiecte de natura


nepatrimoniala reprezinta o noutate in materia prescriptiei exctinctive.

Sunt drepturi materiale la actiune cu obiect de natura patrimoniala prescriptibile


extinctiv in termenul general de 3 ani :

- dreptul material la actiune ce are ca obiect o creanta ;

- dreptul material la actiune in rezolutiune unui ante contract

- dreptul material la actiune ce are ca obiect restituirea lucrului imprumutat(art.2163),etc.

Este drept material la actiune cu obiect de natura nepatrimoniala , prescriptibil


extinctiv in termenul general de 3 ani , de exemplu : dreptul material la actiune ce are ca
obiect constatarea nulitatii relative a recunoasterii copilului pentru cauza de eroare,dol
sau violenta , prevazut de art. 419 alin. (1),(2),Cod civil.

2.Termene speciale de prescriptie extinctiva

Codul civil reglementeaza,in art. 2518-2521,mai multe termene speciale de prescriptie


extinctiva.In afara acestor termene speciale,in Codul civil se gasesc reglementate si alte
termene de prescriptie extinctive speciale.

Dupa intervalul de timp in care dreptul material la actiune poate fi exercitat,se deosebesc
urmatoarele categorii de termene speciale,si anume :

-termene de prescriptie extinctive de 10 ani ;

-termene de prescriptie extinctive de 3 ani

-termene de prescriptie extinctiva de 2 ani ;

-termene de prescriptie extinctive de 1 an ;

-termene de prescriptie extinctive de 6 luni.

-termene de prescriptie extinctive de 10 ani :


45
Codul civil reglementeaza in art.2518 trei tipuri de drepturi materiale la actiune
prescriptibile exctinctiv in termenul de 10 ani,si anume :

-drepturile materiale la actiune care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori care nu
sunt supuse unui alt termen de prescriptie ;

-drepturi materiale la actiune pentru repararea unui prejudiciu moral sau material cauzat
unei personae prin tortura ori acte de barbarie , prin violenta ori agresiuni sexuale comise
contra unui minor sau asupra unei personae aflate in imposibilitateaa de a se apara ori de a
isi exprima vointa ;

- drepturi materiale la actiune pentru repararea prejudicului adus mediului inconjurataor.

Sunt prescriptibile extinctive in termenul de 10 ani dreptul material la actiune privind


uzufructul bunurilor mobile sau immobile corporale , potrivit art.746. alin 1),lit. e) Cod
civ. ; dreptul material la actiune privind uzul lucrurilor altuia , potrivit art. 754 coroborat
cu art.746 alin.1 lit.e Cod civil ; dreptul material la actiune privind abitatia locuintei
nudului proprietar,potrivit art. 754 coroborat cu art 746 alin 1 litera e) Cod civil ; dreptul
material la actiune privind servitutea unui imobil , potrivit art. 770 alin 1) litera f) Cod
civil.

Sunt prescriptibile extinctiv in termneul de 10 ani , potrivit art. 1394 Cod Civil
coroborat cu art. 154 alin 1) litera b) cod penal,dreptul material la ctiune in repararea
prejudiciului moral sau meteriale rezultat din faote ilicite penale cum ar fi :

-violul,prevazut de art.218 Cod penal ,

-agresiunea sexuala,prevazuta de art.219 Cod penal,

-actul sexual cu un minor,prevazut de art 220 Cod Penal,etc.23

Sunt prescriptibile extinctive in termen de 10 ani ,potrivit art. 12 din Legea nr.
703/2001 privind raspunderea civila pentru daune nucleare,dreptul la actiune pentru
daunele produse prin deteriorea de bunuri ,deces sau ranire,pentru refacerea mediului
inconjurator deteriorat,in urma unui accident nuclear,etc.

23
1) Marilena Uliescu,op.cit. pp. 49-54 ;

46
Termene de prescriptie extinctive de 3 ani.

Atat in Codul civil cat si in alte legi sunt reglementate termene speciale de prescriptie
extinctiva de 3 ani,de exemplu :

-termenul de 3 ani prevazut de art. 430 alin 1 Cod Civile este un termen special de
prescriptie pentru ca reglemnteaza un drept maerial la ctiune special.

-termenul de 3 ani prevazut de art. 695 alin 3 cod civil este un termen special de
prescriptie,pentru ca reglementeaza dreptul proprietarului terenului de a cere incetrea
dreptului de superfice sau repunerea partilor in situatia anterioara.

-termenul de 3 ani prevazut de art 11 din Legea 240/2004 privind raspunderea


producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte este un termen special de
prescriptie extinctiva,pentru ca reglementeaza dreptul material la ctiune pentru
recupararea pagubleor

- termenul de 3 ani reglemntat de art.860 alin 2,Cod procedura civila este un termen
special de prescriptiee extinctive apentru ca reglemnteaza dreptul material laa ctiunee in
evictiune adjudecatarului.

-termenul de 3 ani prevazut de art. 2520 alin 1 punctul 6 teza finala Cod civil este un
termen specil;a de prescriptie,pentru ca reglemnteaza dreptul maerial la actiune al
avocatilor la plata onorariilor, in cazul afecrilor neterminate .

-termnul de 3 ani prevazut de art.2521 alin 3 cod civil este un termen special,pentru ca
reglemnteaza dreptul material al proprietarului la restituirea sumelor platite pentru
transportul succesiv sau combinat de bunuri,terestru ,aerian sau pe apa, care nu a fost
executat.

Din comparatia continutului textului 2517 cu continutl textelor de lege care


reglemnteaza termne specile de prescriptie de 3 ani se observa ca exista o identiate de
termen intre termnul genarl de prescriptie extinctive si termenele speciale de prescriptie
extinctive exemplificate si ca,in baza textului art.2517,astfel cum este reglementat,nu s-ar
putea aplica teza a doua a textului pentru ca legea prevede acelasi termen fapt ce
evidentiaza caracterul deficitar al reglementarii.

47
Cu toate acestea avand in vedere ca aplicatia particulara a principiului specialia
generali bus derogant,ori de cate ori printrun text special din codul civil sau dintr-o alta
lege se prevede un alt termen de prescriptie extinctive de 3 ani pentru acurattea solutiiei in
concursul intre termenul general de prescriptie extinctiva si termenul special de
prescriptie extinctiva de 3 ani se aplica termenul special.

termene de prescriptie extinctiva de 2 ani ;

Termenul special de prescriptie extinctive de 2 ani este reglemntat in art.2519 Cod


civil.

Acest text d elege reglenteaza doua tipuri de drepturi materiale la actiune, si anume :

-dreptul material la actiune intemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare si dreptul


material la actiune al intermediarului la platat remuneratiei intermedierii.

Anterior Codului civil,termenul de 2 ani pentru prescriptia dreptului maerrila la actiune


in despagubiri al persoanei asigurate a foast reglemntat in art 3 alin 2) din Decretul
nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctive.

Textul codului civil adduce ca nouatate stabilirea celuias termen si pentru dreptul
material la actiune in depsagubiri al asiguratorului cand la randul sau,este o persoana
asigurata intr-un contract de reasigurare, pentru ca in Legea nr.136/1995 privind
asigurarile si rasigurarile din Romania nu se prevdea un termen expres in aceste raporturi
juridice,iar Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptai aextinctiva nu se refera la
rapoturile juridice de reasigurare.

Termene de prescriptie extinctive de 1 an ;

Codul civil reflemnteaza in art. 2520,cu titlu exempificativ,dreptul material la ctiune la


plata serviciilor prestate la mai multe categorii de persoane cum ar fi :

48
-dreptul material la actiune privind plata serviciilor prestate de catre
profesionistii(comerciantii) din alimentatia publica si din activiatea hotelera;

Dreptul material la actiune privind plata lectiilor care constau in predarea si explicarea
spres insusire de cunostiinte dintr-un anumit domeniu al
profesorilor,institutorilor,maestrilor si artistilor;

-dreptul material la actiune privind plata vizitelor,operatiiolor sau medicamnetelor prestate


sau date al medicilor,moaselor,asistentelor si farmacistilor;

-dreptul material la actiune privind plata marfuriolr vandute si a furniturilor livrate al


vanzatorilor cu amanuntul ;

-dreptul material la actiune privind plat muncii prestate de catre mestesugari si artizani ;

-dreptul material la ctiune privind plata onorariilore s cheltuielie avocatilor;

-dreptul material la actiune privind plata servciiolr prestate de notarii publici si executorii
judecatoresti ;

- dreptul material la ctiune privind plata servxiilor prestate de catre ingineri


arhitecti,geodezi,contabili si alti liberi profesionisti.

§
Alte categorii de drepturi materiale la actiune prescriptibile in termenul de 1 an.

Codul civil regleemnteaza in art.2521,cu titlu exemplificative,dreptul material la actiune


privind restituirea unor sume de bani cum ar fi :

-dreptul material la actiune privind restituirea sumelor achitate al persoanelor care au


cumparat bilete la un spectacol care nu a avut loc;

-dreptul material la actiune privind restituirea sumelor achitate al expeditorului , pentru


transportul de bunuri terestru,aerian sau pe apa care nu s-a executat.

e) Termene de prescriptie extinctive de 6 luni

Codul civil si alte acte normative reglementeaza expres si alte termene speciale de
prescriptie.
49
De exemplu , in art. 301 Cod Civil este reglementat dreptul material la actiune in
anularea casatoriei care este prescriptibil in termenul de 6 luni , iar in art 44. alin 4) din
OUG nr. 13/2013,modificata,completata si aprobata prin Legea nr 187/2013,este
reglementat dreptul material la actiune al expeditorilor de a pretinde predarea sumelor
incasate de serviciile postale pentru expeditor, care este prescriptibil in termenul de 6 luni.

Capitolul IV.

Cursul prescriptiei extinctive

Sectiunea a I-a.Inceputul prescriptiei extinctive1

Termenul de prescriptie

Termenul de prescriptie extinctiva are un inceput,marcat de data la care incepe sa curga


prescriptia extinctiva,o durata,precum si un sfarsit,marcat de data implinirii prescriptiei
extinctive.

1.Regula generala

Regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive este prevazuta in art.2523


Cod civil,potrivit caruia prescriptia incepe sa curga de la data cand titularul dreptului la
actiune a cunoscut sau,dupa imprejurari,trebuia sa cunoasca nasterea lui.Spre deosebire de
vechea reglementare,care continea un criteriu obiectiv de determinare a momentului de la
care incepea sa curga prescriptia,adica data nasterii dreptului la actiune(care reiesea din
art.7 alin 1) din Decretul nr.167/1958 si din art. 1886 Cod civil 1864 ), noul Cod civil
prevede doua criterii : unul subiectiv,greu de dovedit,si anume data la care titularul
dreptului la actiune a cunoscut nasterea lui,si altul partial obiectiv,si anume data de la
care ,dupa imprejurari,titularul dreptului la actiune trebuia sa cunoasca nasterea lui.Pentru
24
ca prescriptia sa inceapa sa curga nu este suficient ca dreptul subiectiv civil sa fi fost
incalcat sau nesocotit.

24
Carmen Tamara Ungureanu op. cit,pp. 278-284

50
Chiar daca se naste dreptul la actiune in momentul incalcarii,pentru ca prescriptia sa
inceapa sa sa curga este necesar ca titularul dreptului la actiune sa fi avut posibilitatea sa
faca acte de intrerupere.Or,nu poate sa actioneze atat timp cat nu cunoaste sau nu trebuia
sa cunoasca nasterea dreptului la actiune.

Aceasta regula generala introdusa de noul Cod civil va ridica mari dificultati de proba
in practica.Punctul de plecare a prescriptiei nu este usor de stabilit,este glisant.Instanta
este aceea care va trebui sa stabileasca,pe baza unui probatoriu complex,data de la care a
inceput sa curga prescriptia si,pentru aceasta,implicit,sa administreze probe din care sa
raiasa data de la care titularul dreptului la actiune a cunoscut sau ar fi trebuit sa
cunoasca,dupa imprejurari nasterea lui.

2.Reguli speciale

Nu intotdeauna se poate determina cu usurinta momentul de la care incepe sa curga


prescriptia aplicand regula generala si aceasta din cauza multitudinii de drepturi
subiective civile,care se comporta elemente specifice.De aceea,se prevad reguli
speciale,care se aplicanumai in cazurile expres stabilite de lege,cu prioritate fata de regula
generala.Ori de cate ori nu se aplica o regula speciala,stabilita de lege pentru o anumita
situatie,se aplica regula generala.

Dreptul la actiunea in executarea obligatiilor de a da sau de a face.Potrivit art.2524 Cod


civil,in cazul obligatiilor contractuale de a da sau de a face,prescriptia incepe sa curga de
la data cand obligatia devine exigibila si debitorul trebuia sa o execute.Obligatia de a da
este,de exemplu,obligatia de a transfera dreptul de proprietate sau un alt drept real;o
obligatie de a face este spre exemplu obligatia de a preda un lucru ,de a presta un serviciu.
Daca obligatia nu este simpla,ci este afectata de o modalitate ,un termen sau o
conditie,prescriptia incepe sa curga astfel :

-daca este afectata de o conditie rezolutorie sau de un termen extinctiv,intrucat textul nu


distinge ,se aplica aceeasi regula ca pentru obligatia simpla;in cazul in care obligatia este
afectata de un termen suspensiv,prescriptia incepe sa curga de la implinirea termenului
sai,dupa caz,de la data renuntarii la beneficiul termenului stabilit exclusiv in favoarea
creditorului[ art.2524 alin. (2) Cod civil.] daca obligatia este afectata de o conditie

51
suspensiva,prescriptia incepe sa curga de la data cand s-a indeplinit conditia [art.2524
alin. (3) Cod civil. ].

b) Dreptul la actiunea in restituirea prestatiilor.

Conform art.2525 Cod civil,prescriptia dreptului la actiune in restituirea


prestatiilor.Conform art.2525 Cod civil.prescriptia dreptului la actiune in restituirea
prestatiilor facute in temeiul unui act anulabil ori desfiintat pentru rezolutiune sau alta
cauza de ineficacitate incepe sa curga de la data ramanerii definitive a hotararii prin care
s-a desfiintat actul ori,dupa caz,de la data la care declaratia de rezolutiune sau reziliere a
devenit irevocabila.Aceasta regula noua(fata de reglementarea anterioara) priveste
cazurile in care un act juridic este desfiintat pentriu motive anteriore ,concomitente sau
ulterioarev incheirii lui si care are ca efect repunerea partilor in situatia anterioara,cu
restituirea prestatiiilor,care raman lipsite de cauza.

c) Dreptul la actiune in executrea prestatiilor suscesive

Atunci cand este vorba de prestatii succesive ,presacriptia drptului la mctiune incepe sa
curga de la data la care fiecare prestatie devine exigibila , iar aca prestatiile alcatuiesc un
tot unitar de la data ultimei prestatii nexecutate.

Dreptul la actiune in materia asigurarilor.

In cazul asiguraii contractuale,prescriptai incepe sa curga de la expirarea termenelor


prevazute de lege ori satbilite de parti pentru plata primei de asigurare,respectiv pentru
plata indemniztaiei sau,dupoa caz, a despagubiror datorate de asigurator.

Dreptul la actiune in reparare pagubei cauzate printr-o fapta ilicita sau licita.

Prescriptia dreptului la actiune in reparrae unei pagube care a fost cauzata printro fapta
ilicita contractuala sau delictuala,incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau
trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.

Aceeasi regula se aplica in mod corespunzator faptelor licite.

Dreptul la actiunea in anularea actului juridic

Codul civil prevede ca prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga in acest caz,la
momente diferite,in functia de cauz de anulabilitate :
52
-in caz de violenta prescriptia curge din ziua in care aceasssta incetat;

-in cazul dolului , din ziua incare a fost descoperit;

-in caz de eroare ori in celelalte cauze de anulare ( de exemplu lipsa


cauzei,incapacitatea),prescriptia curge din ziua cand cel indreptatit reprezentantul sau
legal ori cel chemat de lege sa i incunviibteze sau sa ii autorizeze actele a cunoscut cauza
anularii,insa nu mai tarziu de implinirea a 18 luni din ziua incheierii actului juridic.

g) Dreptul la actiune in raspundere pentru vicii aparente.

Aici opereaza o regula noua,care nu exista in reglemntarea anterioara.Astfel ,prescriptia


dreptului la actiune izvorat din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrari cu
vicii aparente,in cazurile in care legea sau contractul obliga la garantie si pentru asemenea
vicii incepe sa curga de la data predarii sau receptiei finale a bunului ori a lucrarii.

1
Sectiunea a II-a .Suspendarea prescritiei extinctive

1.Notiune

Prin suspendarea prescriptieie extinctive se intelege orice modificare a cursului


acesteia ,ce consta in oprirea de drept a curgerii termenului de prescriptie,pe timpul cat
dureaza situatiile,limitativ prevazute de lege care il pun in imposibilitate de a actiona pe
titularul dreptului la actiune.

2.Cauzele de suspendare

Cauzele generale de suspendare sunt prevazute in art. 2532 Cod civil.Aceste cause
sunt legale,adica stabilite de lege in mod limitative(ceea ce inseamna ca nu se aplica prin
analogie),si produc efecte de drept,in sensul ca instanta de judecata in cursul procesului
avand ca obiect recunoasterea sau stabilirea dreptului subiectiv civil,daca se invoca
prescriptia extinctive,doar constata ca a operat suspendarea si trece la solutionarea cauzei
in fond.

53
Conform art. 2532 Cod civil prescriptia nu incepe sa curga ,iar,daca a inceput sa
curga,ea se suspenda :

intre soti,cat timp dureaza casatoriaa si nu sunt separate in fapt;exist o imposibilitate


morala de a actiona;

intre parinti,tutore sau curator si cei lipsiti de capacitatea de exercitiu sau cu capacitate
restransa de exercitiu ori intre curatori si cei pe care ii reprezinta,cat timp dureaza
ocrotirea si socotelile nu au fost date si aprobate;descarcarea de gestiune este data de catre
instanta de tutele,asa cum reiese din art.162 Cod civil;exista aici o imposibilitate morala
de a actiona;

intre orice persoana care,in temeiul legii,al unei hotarari judecatoresti sau al unui act
juridic,administreaza bunurile altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate,cat
timp administrarea nu a incetat si socotelile nu au fost date si aprobate

in cazul celui lipsit de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restransa de exercitiu


restransa,cat timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal,in afara de cazurile in care exista
o dispozitie legala contrara;in acest caz exista o imposibilitate juridical de a
actiona;astfel,daca minorul sub 14 ani,interzisul judecatoresc sau minorul intre 14 si 18
ani sunt titulari de drepturi subiective prescriptibile,prescriptia nu curge impotriva lor,iar
daca ainceput sa curga,se suspenda pana la numirea reprezentantului/ocrotitorului legal
dupa caz;

Cat timp debitorul,in mod deliberat,ascunde creditorului existenta datoriei sau


exigebilitatea ei;acesta este un caz nou de suspendare,care nu exista in reglementarea
anterioara si care are ca scop sanctionarea debitorului culpabil care prin demersurile lui il
impiedica pe creditor sa isi exercite dreptul la actiune;de exemplu,debitorul ascunde sau
sustrage titlul constator al creantei,ascunde modificarea termenului de plata sau
renuntarea la beneficial termenului de catre autorul creditorului actual.

Pe intreaga durata a negocierilor purtate in scopul rezolvarii pe cale amiabila a


neintelegerilor dintre parti,insa numai daca acestea au fost tinute in ultimele 6 luni inainte
de expirarea termenului de prescriptie;si aceasta cauza de suspendare este noua si are ca
scop solutionarea prin buna intelegere a litigiilor;ea a fost impusa din necesitati

54
practice,mai ales din sfera comerciala;pe durata negocierilor partile nu fac acte de
intrerupere a prescriptiei,pentru arata buna lor credinta si convingerea in rezultatul pozitiv
al acestora.

In cazul in care cel indreptatit la actiune ttebuie sau poate,potrivit legii ori
contractului,sa foloseasca o anumita procedura prealabila,cum sunt reclamatia
administrative,incercarea de impacare sau alte asemenea,cat timp nu a cunoscut si nici nu
trebuia sa cunoasca rezultatul acelei procedure insa nu mai mult de 3 luni de la
declansarea procedurii,daca prin lege sau contract nu s-a stability un alt termen;in acest
caz exista o imposibilitate juridical de a actiona;titularul dreptului la actiune nu se poate
adresa instantei sau a ales sa nu se adreseze instantei inainte de parcurgerea procedurii
prealabile;

In cazul in care titularul dreptului sau cel care l-a incalcat face parte din fortele armate
ale Romaniei,cat timp acestea se afla in stare de mobilizare sau de razboi;sunt avute in
vedere si persoanele civile care se gasesc in fortele armate pentru ratiuni de serviciu
impuse de necesitatile de razboi.

In cazul in care cel impotriva caruia curge sau ar urma sa curga prescriptia este
impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere,cat timp nu a incetat
aceasta impiedicare;forta majora cand este temporara nu constituie o cauza de suspendare
a prescriptiei decat daca survine in ultmele 6 luni inainte de de expirarea termenului de
prescriptie.

In afara celor 9 cazuri de suspendare,legiuitorul arata ca mai pot exista si


altele,incheind art.2532 cu pct. 10-,,in alte cazuri prevazute de lege’’.

3.Efectele suspendarii prescriptiei extinctive

Conform art. 2534 alin (1) Cod civil dupa incetarea suspendarii,prescriptia isi reia
cursul,socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare.Deci durata cauzei de
suspendare nu va intra in calculul termenului de prescriptie extinctive.Dupa incetarea
cauzei de suspendare,cursul prescriptiei este reluat din momentul in care fusese oprit.De
exemplu,daca termenul de prescriptie de 3 ani a inceput sa curga la 18 mai 2012 si la 21

55
iunie 2013 a intervenit o cauza de suspendare care a durat pana la 21 septembrie 2013(3
luni),prescriptia se va implini la 18 august 2015.

Suspendarea prescriptiei poate fi invocate numai de catre partea care a fost


impiedicata sa faca acte de intrerupere,afara numai daca prin lege nu se dispune altfel(art.
2532 Cod civil).Cazurile particulare care deroga de la dispozitiile art. 2532 se regasesc in
material obligatiilor plurale,solidare si indivizibile,unde efectele suspendarii prescriptiei
se extend si la codebitori sau cocreditori.De asemenea suspendarea prescriptiei fata de
debitorul principla ori fata de fideiusor produce efecte in privinta amandorora(art.2536
Cod civil).

Sectiunea 3.Intreruperea prescriptiei extinctive.

1.Notiune

Prin intreruperea prescriptiei extinctive se intelege modificarea cursului


acesteia,constand in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cause
interruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive.

Fundamentul intreruperii prescriptiei consta in aceea ca nu se mai justifica producerea


efectului extinctive al prescriptiei ori de cate ori fie titularul dreptului material la actiune
iese din pasivitate si introduce o actiune in justitie,fie cel in folosul caruia curge
prescriptia(debitorul) renunta la atitudinea de impotrivire fata de titularul
dreptului(creditorul) prin recunoasterea datoriei sale ori este pus in intarziere.

2.Cauzele de intrerupere sunt legale,limitativ prevazute de lege si produc efecte de


drepr,instanta doar constatand producerea lor.Potrivit art.2515 alin.(3) Cod civil partile pot
prin accord express a modifice cauzele legale de intrerupere;nu le pot insa suprima,inlocui
sau crea altele noi.

Cauzele legale generale de intrerupere sunt prevazute in art. 2537 Cod civil.Cauzele
de intrerupere sunt urmatoarele :

1)Recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie,facuta de cel in folosul caruia


curge prescriptia.

56
Intreruperea prescriptiei are loc printr-un act voluntary de executare sau prin
recunoasterea,in orice alt mod,a dreptului a carui actiune se prescrie,facuta de catre cel in
folosul caruia curge prescriptia.In art.2538 Cod civil se fac precizari cu privire la
recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie;astfel ,recunoasterea se poate face si
unilateral sau conventional(prin acordul partilor,de exemplu,prin conventia de esalonare a
datoriei sau de acordare de catre creditor a unui termen de gratie) si poate fi expresa sau
tacita.Cand recunoasterea este tacita,ea trebuie sa rezulte fara echivoc din manifestari care
sa ateste existenta dreptului celui impotriva caruia curge prescriptia.Constituie acte de
recunoastere tacita plata partiala a datoriei,achitarea,in tot sau in parte,a dobanzilor sau
penalitatilor,solicitarea unui termen de plata si altele asemenea.

Poate invoca recunoasterea tacita sic el indreptatit la restituirea unei prestatii facute in
executarea unui act juridic ce a fost desfiintat pentru nulitate,rezolutiune sau orice alta
cauza de ineficacitate,atat timp cat bunul individual determinat,primit de la cealalta parte
cu ocazia executarii actului desfiintat nu este pretins de aceasta din urma pe cale de
actiune reala ori personala.

Pentru a avea effect intreruptiv,recunoasterea trebuie sa fie voluntara


neindoielnica,simpla(adica neafectata de modalitati) si facuta in termenul de prescriptie.

2)Introducerea unei cereri de chemare în judecată (ori de arbi¬trare). Prescripţia se


întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea
creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de
intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori, ori prin invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; prescripţia se întrerupe, de asemenea, prin
constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată,
până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit
legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a
avut loc constituirea ca parte civilă (pct. 2 şi 3 ale art. 2537 C. civ.). Pentru ca cererea să
aibă efect întreruptiv, potrivit art. 2539 C. civ., este suficient ca ea să fie introdusă la un
organ de jurisdicţie ori de urmărire penală, chiar necompetent. Dacă cererea este introdusă
la un organ fără atribuţii juris- dicţionale, prescripţia nu se întrerupe. Dacă cererea este
introdusă la o instanţă necompetentă, prescripţia se întrerupe de la data introducerii cererii
57
şi nu de la data sesizării instanţei competente, ca urmare a declinării competenţei. Şi
atunci când cererea este nulă pentru lipsă de formă, legiuitorul prevede că prescripţia se
întrerupe. Potrivit art. 196 alin. (1) NCPC [asemănător cu art. 133 alin. (1) C. proc. civ.
1865], „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după
caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori
semnătura părţii sau a repre¬zentantului acesteia este nulă". Dacă legiuitorul a avut în
vedere lipsa de formă a cererii de chemare în judecată, atunci această prevedere va fi greu
de aplicat în practică; de exemplu, dacă nu conţine numele părţilor, este dificil de stabilit
faţă de cine a operat întreruperea, dacă cererea nu are obiect este greu de apreciat care
prescripţie, al cărui drept material la acţiune este întreruptă.

De asemenea, prescripţia se întrerupe numai dacă cererea este admisă printr-o


hotărâre cu autoritate de lucru judecat. în cazul în care este admisă, dar s-a prescris
dreptul de a cere executarea silită, se consideră că hotărârea nu are autoritate de lucru
judecat, iar cel îndreptăţit poate face o nouă cerere, când dreptul lui la acţiune este
imprescriptibil ori când nu s-a prescris încă [art. 2539 alin. (3) C. civ.]. Dacă cererea este
respinsă sau anulată, ea nu întrerupe prescripţia, dovedind lipsa de temeinicie a pretenţiei,
ori formularea unei cereri nule, anulabile sau inadmisibile . Cu toate acestea, dacă
reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a
rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin
cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia, însă, ca noua
cerere să fie admisă. „Dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C. civ. sunt aplicabile
inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunţarea la
judecată ori s-a constatat perimarea". Acest termen de 6 luni se justifică numai dacă
cererea este introdusă la finalul termenului de prescripţie. Dacă titularul dreptului la
acţiune poate introduce o nouă acţiune în justiţie, fiind încă în termen ori dreptul lui la
acţiune fiind imprescriptibil, atunci termenul de 6 luni stabilit în art. 2539 alin. (2) teza a
doua C. civ. nu îi profită. Considerăm că termenul de 6 luni nu este nici de prescripţie, nici
de decădere, ci acesta este un termen legal extinctiv, acordat suplimentar titularului
dreptului la acţiune, în scopul de a evita prescripţia acţiunii pentru motive formale,
procedurale.

58
In cazul în care cererea, odată admisă, nu a fost pusă în executare în termenul de
prescripţie stabilit pentru executarea silită, ea nu are efect întreruptiv de prescripţie,
deoarece arată delăsare în ceea ce priveşte realizarea dreptului dedus judecăţii [art. 2539
alin. (3) C. civ.].

Aceleaşi dispoziţii se aplică şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea,
pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie [art. 2539 alin. (4) C. civ.].
Noţiunea de excepţie desemnează apărarea de fondşi nu are în vedere o excepţie
procesuală. Atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, acesta din
urmă se apără, invocând un drept subiectiv civil, prin mijlocul procedural al întâmpinării.
Dacă pârâtul formulează o cerere reconvenţională prin care urmăreşte să obţină realizarea
dreptului subiectiv faţă de reclamant sau faţă de o altă persoană, care nu este încă parte în
proces, înseamnă că el îşi valorifică dreptul pe cale de acţiune şi nu de excepţie.

3) Punerea în întârziere. O cauză nouă de întrerupere a prescripţiei, care nu era prevăzută


în reglementarea anterioară, este punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge
prescripţia (art. 2537 pct. 4 C. civ.). Potrivit art. 2540 C. civ., prescripţia este considerată
întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, numai dacă aceasta
este urmată de chemarea lui în judecată, în termen de 6 luni de la data punerii în
întârziere. Cele două condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca punerea în întârziere să
aibă efect întreruptiv sunt destinate să împiedice pe titularul dreptului la acţiune să
abuzeze de această cauză, fără a avea, în realitate, intenţia de a-l acţiona în judecată pe cel
pus în întârziere.

3.Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

Asemănător cu reglementarea anterioară (art. 17 din Decretul nr. 167/1958), art. 2541 C.
civ. arată care sunt efectele întreruperii prescripţiei, detaliind toate cazurile. Astfel,
întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după
întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. Natura noii prescripţii, care începe să
curgă, diferă în funcţie de cauza de întrerupere. Dacă întreruperea prescripţiei s-a făcut

59
prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o
nouă prescripţie de acelaşi fel. De exemplu, dacă X îi datorează lui Y o sumă de bani şi
după 2 ani 111 şi 10 luni - din termenul de 3 ani - îi solicită lui Y (creditorului) un termen
pentru restituirea sumei, prescripţia se întrerupe şi începe să curgă o nouă prescripţie;
adică, de la data recunoaşterii dreptului creditorului, începe să curgă o altă prescripţie de 3
ani; efectele întreruperii în cazul recunoaşterii dreptului de către cel în folosul căruia
curge prescripţia se produc instantaneu. în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-
o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie, care este de altă natură,
şi anume prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, nu începe să curgă cât timp
hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă. Dacă întreruperea rezultă din
intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să
curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase
neacoperite. Dacă prescripţia a fost întreruptă în cazul unui proces penal, întreruperea
operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de sus¬pendare a
urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii
definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu,
întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia
a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi
trebuit să se stabilească despăgubirea. Noua prescripţie care începe să curgă după
întrerupere este prescripţia dreptului material la acţiune, dacă nu a fost latura civilă a
procesului penal şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, dacă latura civilă a
25
fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă. Potrivit art. 2542 C. civ., efectele întreruperii
prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui
împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.

Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul
căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse
decât autorului recunoaşterii. Cazuri particulare, care derogă de la dispoziţiile art. 2542 C.
25
Carmen Tamara Ungureanu op. cit. pp. 284-288

60
civ., se regăsesc în materia obligaţiilor plurale, solidare şi indivizibile, unde efectele
întreruperii prescripţiei se extind şi la codebitori sau cocreditori [art. 1433 alin. (2), art.
1441 alin. (2) şi art. 1449 C. civ.]. Potrivit art. 2543 C. civ., întreruperea prescripţiei
împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa
amândurora (spre deosebire de reglementarea anterioară, a art. 1873 C. civ. 1864).

Sectiunea 4.Repunerea in termenul de prescriptie extinctiva.

Repunerea in termem este situatia juridica ce permite persoanelor care au depasit,sau au


incalcat termenul de prescriptie fara sa existe o culpa in sarcina lor,sa solicite instantei
dreptul de a formula cererea sau de a revendica un drept peste termenul de prescriptie ce
aparent a fost incalcat.

Repunerea in termen a aparut ca o necesitate ce rezulta din dorinţa părţii ce a depăşit


neimputabil termenul, de a-şi recupera dreptul şi a obţine acţiunea ce îi ocrotea interesul.
Repunerea în termen este instituţia care face ca termenul prescris să fie considerat nestins
sau neîmplinit. Mecanismul de funcţionare al repunerii în termen presupune ca termenul
de prescripţie să se fi împlinit, iar partea interesată să nu mai poată revendica dreptul său
sau să nu mai poată introduce actele necesare ocrotirii dreptului prescris, mecanism
condiţionat de faptul că motivul de repunere în termen a apărut pe timpul prescripţiei
extinctive neexpirate. Repunerea în termen nu este menţionată în multe legislaţii, dar a
reuşit totuşi să se insinueze în unele ţări cu motivări diferite, mergându-se a se confunda
motivul de repunere în termen cu forţa majoră.

Noţiunea de termen, are în compoziţia sa timpul ca valoare universală şi categoria


filozifică de maximă semnificaţie deterministă cu implicaţii sociale din cele mai
valoroase. Timpul impune, el copleşeşte viaţa şi încălcarea lui poate aduce daune pentru
toate părţile. Relaţia socială nu poate fi prevăzută în afara timpului, iar dacă avem în
vedere art. 2546 din codul civil, termenul cu conotaţia sa intrinsecă timpul, stabilim că
legea consideră că timpul este un motiv substanţial, cominatoriu, de sancţiune şi de
nulitate a actelor săvârşite în afara timpului prescris. Timpul filozofic ca realitate
obiectiva este transcris atat ca realitate obiectiva,prevazut de lege cat si ca termen social
subiectiv prevazut de conventia partilor.Neglijenta sau pasivitatea fata de timpul obiectiv

61
sau subiectiv(acesta existand doar in mintea partilor ca aparţinând de ele şi corespunzând
interesului lor), are ca efect pierderea nu numai a clipelor de viaţă, a satisfacţiilor
personale ci şi a unor drepturi şi plata de daune. De aceea repunerea în termen
funcţionează ca un timp repus în drepturi, reactualizându-l şi implicându-se în timp ca şi
când nu s-ar fi scurs nicio clipă. Repunerea în termen o dată reuşită are caracter de
restitutio in integrum a timpului, reîntoarcerea la timpul iniţial, considerându-se o
veritabilă renaştere a drepturilor şi obligaţiilor. Timpul în relaţiile sociale, indiferent că
este obiectiv sau subiectiv, are ca principală caracteristică durata, funcţie de care se
stabilesc drepturile şi obligaţiile. Expirarea duratei timpului juridic este amprenta ce
distruge, socialmente vorbind, limitele de exprimare a drepturilor şi şansa de împlinire -
realizare a obligaţiilor. Pierderea timpului obstaculează calea obţinerii interesului şi
repudiază juridic şansa realizării acestuia.

Repunerea în termen nu a existat în legislaţia României. Practica judecătorească creată


de avocaţi şi judecători şi promovată intens de avocaţi, a suscitat un interes major pentru
ocrotirea unui drept al moştenitorului care, din motive neimputabile lui, a încălcat
termenul de acceptare a moştenirii, respectiv a fost pus în imposibilitate de a accepta
moştenirea în termenul de 6 luni de la decesul autorului său. Exemplul impunându-se ca
un principiu, prin decretul nr. 73/19 martie 1954, s-a modificat art. 700 cod civ. vechi,
prin care s-a permis repunerea în termen pentru motive neimputabile succesibilului. Peste
4 ani a apărut decretul 167/1958 care prin al său art 19 prevedea repunerea în termen,
devenind legea generală şi de drept comun a prescripţiei extinctive. Acest decret a avut
viaţă până la 1 oct. 2012 când a intrat în vigoare noul cod civil care prin art. 2522,
reglementează de lege lata repunerea în termen, reglementare continuată cu apariţia art.
709 cod Droc civilă. Cum raporturile juridice se pot întinde peste imperiu'l noului cod
civil, şi cum acesta nu poate retroactiva, înseamnă că decretul 167/1958 va ultraactiva,
tempus regit actum fiind principiul de drept ce va funcţiona neîngrădit .

Repunerea în termen, dacă este temeinic justificată, este instituţia de drept care
revitalizează un drept depăşit sau încălcat, pierdut sau neexercitat în termenul de
prescripţie definit de lege, fiind o expectativă mai puţin decât o posibilitate,dar repunerea

62
în drept este doar o posibilitate a părţii pentru că nu este obligatoriu ca o dată cerută
repunerea îm termen să fie şi admisă de instanţa de judecată.

Atât prin decretul 73/1954, cât şi prin decretul 167/1958 dar şi prin art.2522 Noul cod
civ. şi art. 709 c.pr civ., repunerea în termen avea şi are o reglementare enunţată general,
nelimitată motive, dar admiterea ei cade în sarcină : judecătorului care va stabili de la caz
la caz, dacă motivele neimputabile pot duce prin natura sau scopul lor la justificarea
cererii, la justificarea cererii şi la repunerea în termenul de prescripţie, socotind că de fapt
acest termen nu a fost încălcat.

Ca o caracterizare generală, opiniem că posibilitatea si motivul de repunere în termen


sunt legale şi permissive dar admiterea este strict judiciară, sau cum s-a afirmat, admiterea
este jurisdicţională, lăsată la aprecierea judecătorului.

Trebuie precizat că repunerea în termen are un caracter excepţional rezultat din faptul
că legea generală, respectiv art.19 din decr. 167/1958 menţiona că era necesar ca
solicitarea repunerii în termen să se facă doar pentru motive sau cauze temeinice şi
justificate dar şi pentru că trebuia formulată cererea într-o lună de la momentul încetării
cauzei ce a împiedicat acţionarea în termen, iar art. 2522 alin. 2 cod civ, nou prevede un
termen de 30 zile, după cum art, 103 alin, 2 din vechea procedură prevedea un termen de
15 zile socotit de la "încetarea împiedicării", iar art. 186 alin. 2 din noua procedură civilă
a menţinut textul art. 103, cu deosebirea că art. 103 nu se referea expres la sintagma
"repunere în termen" ci la decădere efectivă, pe când art. 186 face referire directă la
repunerea în termen, deşi în realitate reglementează decăderea prevăzută expres de art.
185 din acelaşi cod. Această referire şi practic menţionată decădere combinată cu
repunerea in termen, nu a făcut ca să se schimbe caracterul excepţional, ci a unificat
raţiunea instituţiilor de drept material, substanţial, cu cea de drept procedural, unificare
necesară pentru că in doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la
caracterul cererii, unii autori considerau că este similară repunerii în termen din dreptul
substanţial, iar alţi autori considerau că este vorba de o "întrerupere a termenului
procedural" cu titlu de exemplu cităm pe prof. univ. dr. Ion Deleanu, op cit. p. 335, cu care
în majoritatea argumentelor am fost de acord până la apariţia noului cod civil dar şi după
apariţia noului cod de procedură civilă (v. art. 2545 - 2550; art. 185 - 186) care consacră
63
titlul textului art. 186 cu sintagma "Repunerea în termen", ceea ce este de natură a
împiedica, aparent, orice discuţie contrară pe acest aspect, adică pe aspectul unificării
celor două instituţii. în realitate, lucrurile şi definiţiile s-au complicat pentru că nu
denumirea marginală sau titlul textului îl şi definesc juridic. Noi considerăm că art. 186
cod proceddură civilă nou nu este în realitate o repunere în termen ci o prelungire, o
îngăduinţă, o suspendare, rezultate din neîndeplinirea actului în termenul procedural
stabilit leaal din cauze obiective neimputabile părţii, fiind vorba de o decădere aşa cum se
prevede la art. 185 şi nu este o similitudine cu repunerea în termen din dreptul substanţial,
art. 19 din decr. 167/1958 şi art. 2522 din codul civil sau art. 709 c.pr.civ. care sunt sub
materia prescripţiei extinctive, iar textul art. 186 se referă la "pierderea unui termen
procedural"; de asemeni art. 19 şi 2522 privesc un termen afectat unui drept material,
patrimonial, sau a unui drept nepatrimonial ce nu sunt subiecte de analiză judecătorească
nefiind început procesul cu privire la ele; pentru că dreptul substanţial prevede o lună sau
30 zile după apariţia motivului sau cauzei temeinice şi justificate referitoare la dreptul
subiectiv prescris, iar dreptul procedural şi procesual prevede 15 zile dar pe timpul
procesului şi nu în afara lui. Divagând şi făcând o diversiune în interiorul doctrinei
preexistente, observăm că textul din procedură nu era considerat ca repunere în termen,
doctrina fiind relevantă şi logic argumentată, între care se considera că repunerea în
termen pentru înlăturarea decăderii nu era specifică dreptului procesual ci numai dreptului
substanţial şi că în cadrul procesului civil nu este susceptibilă de întrerupere sau
suspendare; nu era admisibilă repunerea în termen în procedura civilă, după cum dacă aşa
era considerat sub imperiul fostului conţinut al art. 103, tot astfel trebuie stabilit şi sub
actualul art. 185 şi art. 186 care au conţinut şi semantică identice, chiar dacă art. 186
poartă denumirea de repunere în termen. Tot astfel, sunt cazuri când legea stabileşte în
chiar cuprinsul ei că un termen este de decădere, iar nu de prescripţie folosind
terminologii asemănătoare ca efecte sau sinonime înlocuind denumirea de decădere cu alţi
termeni. Practica judiciară menţionată la subsol şi corelată cu doctrina, este corectă de
termenul de depunere a notificării în baza Legii 10/2001, este un termen procedural ope
legis, iar instanta supremă a considerat că sancţiunea depăşirii sau încălcări termenului
este decăderea, iar aceasta nu era compatibilă cu repunerea în termen. Dreptul de a depune

64
notificarea, ca simplu exemplu, nu poate fi considerat de repunere în termen pentru că
timpul celor 30 de zile sau de o lună cât era înainte, era depăşit de mult, de ani de zile,
astfel că legea în înţelepciunea ei a considerat că timpul de depunere este un termen de
decădere şi a fost limitat în timp pentru rezonabilitate, pentru soluţionarea de urgenţă a
situaţiilor drepturilor părţilor. Deşi aparent aici decăderea are o apropiere de conţinut de
repunerea în termen, totuşi, este de observat că notificarea nu este pentru ocrotirea directă
a dreptului material d pentru a se putea începe procesul (în cazul în care nu a fost
rezolvată prin dispoziţie a primarului), fiind o condiţie prealabila a demarării acestuia -
art. 109 alin. 2 fostul cod de procedura şi art. 193 alin. 1 şi 2 actualul cod de procedură.
Am ridicat această problemă pentru a vedea care este situaţia în cazul art. 185 şi art. 186
actual din procedura civilă care au acelaşi conţinut cu fostul art. 103, dar apare definiţia ca
o repunere in termen pentru decădere. Renumitul jurist Ilie Stoenescu,arată că de fapt
denumirea de repunere în termen in cadrul decăderii a fost acceptată, în motivarea
hotărârilor, ca nefiind sau ca neexistând, o altă denumire asemănătoare, repunerea în
termen intrând în vocabularul practicii judecătoreşti.

Analizând art. 2548 alin. 2 cod dv., suntem nevoiţi să deschidem o paranteză privitoare
la efectul admiterii motivului temeinic şi justificat ce va aduce după sine fie repunerea în
termen cu exercitarea dreptului subiectiv, fie eliminarea decăderii ca sancţiune procesuală,
text ce ne permite să stabilim că în cazul decăderii exercitarea dreptului subiectiv sau
îndeplinirea actului procesuai-procedural, se suspendă sau întrerupe, în cazul forţei majore
sau a introducerii în justiţie a acţiunii — art. 2548 lin. 2-3, putând de aici să stabilim că în
realitate nu ar fi vorba de o repunere in termen incompatibilă cu acestea ci doar de
acceptare a unei situaţii de fapt invincibilă sau imposibil de evitat, cea ce ar atrage după
sine şi denumirea efectului admiterii motivelor temeinice şi justificate, a fiind de
suspendare a decăderii. Atribuind în cazul decăderii terminologia de suspendare, sau, după
cum se va vedea, de întrerupere, credem că se înlătură erorile ce ar putea apare menţinând
locuţiunea de repunere în termen pentru decădere.

Noi considerăm că repunerea în termen a fost şi este specifică doar prescripţiei


extinctive, indiferent: fie că apare înainte de exercitarea unui drept, fie că apare pe timpul
executării silite. Decăderea a fost instituţia procesuală cu care a lucrat doar dreptul
65
procedural şi procesual şi că în cadrul sau cazul decăderii aveam de a face cu o întrerupere
a curgerii termenului procedural sau procesual, iar în cazul forţei majore avem de a face
cu suspendarea, iar efectul era că decăderea nu a intervenit şi nu se aplica sancţiunea.
Apariţia noului cod civil, prin art. 2545 şi urm. menţionează şi evident sancţionează
decăderea, dar decăderea din dreptul subiectiv stabilit de lege sau de convenţii şi denumit
de lege sau de părţi ca fiind sancţionat cu decăderea, mergând până acolo încât afirmă că
termenul de decădere trebuie să fie neîndoielnic şi caracterizat drept decădere, iar dacă din
lege sau convenţia părţilor nu rezultă că este vorba de o decădere se va aplica regula
prescripţiei. Aici decelăm o decădere din dreptul acordat fie direct legal, fie condiţionat de
un act premergător sau prealabil, fie stabilit prin convenţia părţilor. Această decădere
prevăzută de art. 2545 - 2550 cod civ., este o sancţiune ce pune în discuţie pierderea unui
drept subiectiv fie constituit prin lege fie prin convenţii, dar înainte de a se începe un
litigiu cu privire la ele dar care constituie o condiţie prealabilă începerii acestuia.

De aici rezultă că decăderea, sub imperiul actualului cod, trebuie să fie expresă, în caz
contrar, se aplică legea prescripţiei, ceea ce înseamnă că decăderea nu se suprapune cu
repunerea în termen din moment ce sunt două instituţii diferite. Deosebirea dintre ele a
fost şi a rămas pentru că repunerea în termen priveşte dreptul subiectiv în conţinutul său şi
expresia sa socială, pe când decăderea introdusă prin art.2545 şi urm. priveşte fie
neacceptarea dreptului fie neefectuarea unui act premergător sancţionate cu decăderea, sau
din interiorul desfăşurării litigiului, după cum decăderea foloseşte forţa majoră ca motiv
de înlăturare pe când repunerii în termen îi repungnă forţa majoră, aceasta fiind un motiv
de suspendare a prescripţiei. Este şi motivul pentru care opiniem că motivele temeinic
justificate, inclusiv şi mai ales forţa majoră, necesare înlăturării decăderii, nu se suprapun
perfect cu cele necesare repunerii în termen, forţa majoră fiind, după cum impune legea,
un motiv de suspendare a prescripţiei. Efectul motivelor temeinice în cazul decăderii este
înlăturarea sancţiunii iar nu repunerea în termen. Pericol există totuşi de suprapunere a
motivelor şi de împrumut a acestora de la decădere la repunere în termen, şi
invers,diferenţa făcând-o existenţa sau inexistenţa procesului pe rolul instanţei.

Este important de mentionat că repunerea în termen se aplica doar în,cazul


neexercitării unui drept, a neîndeplinirii unui act sau fapt juridic, ambele privitoare la un
66
drept subiectiv patrimonial sau nepatrimoniaI.Tot astfel trebuie menţionat că repunerea se
aplică numai în cazul încălcării termenului de prescripţie, sau numai după ce s-a epuizat
întreruperea sau suspendarea ei, după cum se aplică acolo unde nu este prevăzută ea
sancţiune decăderea.

Nu lipsit de importanţă este cunoaşterea organului jurisdicţional competent să judece


cererea de repunere în termen. Totdeauna a fost organul jurisdicţional competent să judece
fondul dreptului prescris. Conform procedurii civile, art. 123, competenţa de a soluţiona o
cerere incidentală aparţine instanţei competente să judece fondul. Cererea de repunem în
termen poate avea un caracter incidental, astfel că judeca împreună cu cererea principală
din care a derivat sau pe care o urmăreşte în viitor. De aceea, cererea de repunere in
termen poate fi făcută şi independent de dreptul prescris,iar competenta aparţine instanţei
care va judeca acţiunea referitoare la dreptul pretins.In ce priveşte repunerea în senul de
prescripţie în cazul executării silite, competenţa aparţine organului care a ordonat
executarea silită - art. 709 aliri; 2 şi art. 713 c. pr; civ.

Am înţeles însă să grupăm aceste două instituţii pentru a sesiza unitatea lor, pentru a le
evidenţia vis a vis una de alta, pentru a se înţelege mai bine rolul lor în realizarea
justiţiei.In plus, repunerea în termen este organic legată de prescripţie şi merita a fi
analizată în context cu aceasta, iar decăderea este instituţia ce se foloseşte de cauze
neimputabile dar justificate; .Imprumutând motivele de la repunerea în termen dar fără a
se identifica cu aceasta. Natura juridică a repunerii în termen este diferită de cea a
decăderii iar câmpul lor de aplicare nu se intersectează, pentru că prima priveşte
neexercitarea unui drept subiectiv, iar cea de-a doua, dubla decădere, priveşte
neexercitarea unei obligaţii: una se referă la un drept subiectiv in substanţa sa, pe când
decăderea procesuală se referălla nerealizarea unui act sau fapt procedural sau procesual,
în exemplul de mai sus privind introducerea notificării, petentul avea obligaţia ca să
depună în termenul stabilit, sau în baza art. 186 cod proc.civ., partea care a pierdut un
termen procedural: nu a depus întâmpinare sau cerere reconvenţională, ca obligaţie
legală, sau nu a exercitat calea apelului, etc.este decăzută din dreptul de a mai formula
cererea - art, 208, art. 209 alin. 5,jart. 468 cod proc.civ.In cazul apelului sau altei căi de

67
.atac, dacă nut s-a respectat termenul de introducere sancţiunea este tardivitatea dar
aceasta rezultă din decăderea din dreptului de a mai formula şi motiva calea de atac.

Credem că legiuitorul prin noile reglementări privind, repunerea în termen şi


decăderea, a înţeles să uniformizeze raţionamentul de a judeca, apropiindu-l, creîndu-se
posibilitatea ca judecăţile de valoare să fie identice" iar hotărârile conforme adevărului,
dar le-a lăsat separate ca reglementare de conţinut si materia la care urmează a fi aplicate.
Inainte de apariţia noului cod civil, exista părerea că alăturarea decăderii de argumentele
motivării repunerii în termen, era consecinţa unei unitati in diversitate,un sistem al
reglementarilor avand ca obiect repunerea in termen.

Departe de a îmbrăţişa acest punct de vedere al codului civil şi de procedură civilă


actuale, arătăm că în realitate decăderea nu se poate confunda cu repunerea în termen.
Apropierea lor de legiuitor sau motivarea asemănătoare, este un sofism, o ficţiune logică,
o fantezie juridică, deosebirea lor fiind de conţinut, chiar dacă ne referim la decăderea
stabilită de lege sau prin convenţie. Repunerea în termen o întâlnim numai la prescripţie
susceptibilă de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, pe când decăderea o
întâlnim în domeniul dreptului prealabil procedural sau procesual şi pe timpul procesului,
fără a beneficia de suspendare sau întrerupere. Că deosebirea este de esenţă şi în deplină
logică, arătăm că forţa majoră este importantă pentru decădere, dar nu este necesară
repunerii în termen, pentru că forţa majoră duce prin ea însăşi la suspendarea prescripţiei -
art. 2532 pct. 9 cod civ., dar deosebirea este şi procedurală, în sensul termenului acordat
de lege pentru facerea unui act de procedură,ex.: depunerea uner notificări pentru
reconstituirea dreptului de proprietate, sau procesual, pentru întocmirea unui act în cadrul
litigiului pentru depunerea întâmpinării, a cererii reconvenţionale sau exercitarea căii de
atac, etc. In plus, este de reţinut că pentru repunerea în termen este nevoie de o cerere
anticipată fondului sau concomitentă cu acesta când instanţa va pronunţa o hotărâre, iar
pentru decădere se pronunţă o încheiere. Apoi, repunerea în termen trebuie cerută direct la
fond, fiind supusă căilor de atac, pe când decăderea poate fi soluţionată chiar în calea de
atac, chiar şi atunci când nu a fost exercitată în termenul legal la fond. Evidenţiem că apar
situaţii conflictuale legislativ pentru că decăderea exercitată sub forma repunerii în termen
dacă este soluţionată în apel sau recurs ca ultimă formă sau cale de atac nu mai poate fi
68
supusă controlului judecătoresc ceea ce înseamnă că se incalca principiul gradului de
jurisdictie si se incalca concomitant,art 21,alin 1 si 2 si art 53 alin. 1 din Constitutie.

Ca argument suplimentar,se acorda dreptul de petitionare si acces liber la justitie


partii care a cerut inlaturarea sanctiunii decaderii,dar se incalca dreptul celui ce se apara in
sensul mentinerii sanctiunii decaderii.Este adevărat că există excepţii în cadrul termenului
de decădere procedural, când partea poate solicita înlăturarea decăderii şi constatarea că
este în termen să introducă notificarea. Dar aceasta este o excepţie care confirmă regula de
mai sus. Iar dacă ne referim la înlăturarea decăderii în cazul art. 208 sau 209 cod proc.
civ., chiar avem confirmarea că instanţa se va pronunţa prin închiere fie asupra constatării
decăderii, fie asupra existenţei sau inexistenţei sancţiunii.52 Privitor la decăderea din
dreptul subiectiv, legea nu spune prin ce act junsdicţional se va pronunţa instanţa. In ce ne
priveşte, credem că soluţia trebuie luată de instanţă prin sentinţă pentru ca această
decădere este strict legată de prescripţia dreptului care nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege sau de convenţia părţilor. Cu alte cuvinte, prescripţia extinctivă cunoaşte
două feluri de sancţiuni:

- una de repunere în termen, solicitată în o tună sau 30 zile, după caz,

-şi alta de decădere prevăzută expres legal sau convenţional, şi poate fi opusă numai prin
întâmpinare sau cerere reconvenţionaiă, conform art. 2513 c. civ. şi sub condiţia să nu
depăşească 5 zile de la epuizarea cauzei justificative şi temeinice de când suspendarea sau
întreruperea au încetat — art. 2548 alin. 2-3 c. civ..

Sunt aşadar multe motive, argumente de text şi de logică, de doctrină, de studii


ştiinţifice şi practică judecătorească, care separă, ca reglementare, cele două instituţii
necesare realizării dreptului. Nu înţelegem cum codul civil în marea lui onoare şi
demnitate nu a înţeles că repunerea în termen şi decăderea sunt totuşi separate şi că
motivele lor nu se pot suprapune.

Lucrurile sunt şi mai categorice în chiar unitatea lor, pentru că decăderea din procedura
prealabilă nu este susceptibilă de întrerupere şi suspendare identic cu decăderea din
îndeplinirea actului procedural sau procesual. In concluzie, opiniem că repunerea în

69
termen este diametral opusă decăderii şl că nu este bine să împrumutăm argumente de la
una la alta pentru că pot apare confuzii de şi la aplicarea lor.

Cert este că ambele sunt un beneficiu şi ambele au o justificare, fiind excepţii. Nu sunt
identice ca beneficiu şi ca justificare dar sunt identice ca efecte: ambele, dacă au fost
admise, consideră că partea este în drept fie să solicite realizarea dreptului, fie că este în
drept să efectueze actul procedural sau procesual, fie, dacă au fost respinse, că sunt negate
aceste drepturi.

Excepţiile, totdeauna sunt de strict interpretare. Este ceea ce a pierdut din vedere
legiuitorul.

Considerăm că procedura penală este mult mai corectă atât ca reglementare cât şi ca
motivare şi exprimare, art. 268 alin. 1 proc. pen., stă mărturie elocventă în această situaţie
pentru că spune clar şi răspicat un lucru adevărat: „Când pentru exercitarea unui drept
procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia, atrage decăderea din
exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".

Distincţia civilă a deosebirii decăderii faţă de repunerea în termen nu este netă (deşi ar
trebui să fie) şi nu este epuizată o dată cu apariţia acestei legi, pentru că art. 709 cod pr.
civ. prevede şi mai eliptic, doar „motive temeinice" - alin. 1 partea finală, fără a mai fi şi
justificate. Aşa cum vom arăta justificarea priveşte starea subiectivă a părţii faţă de dreptul
avut, dacă a stăruit, dacă nu a stăruit, dacă probele sunt apte să demonstreze că partea nu a
fost în culpă. Adică starea de neputinţă în a acţiona să nu-l fie imputabilă, iar motivele
temeinice sa fie justificate,iar nu nejustificate si imputabile,chiar daca el ear fi aparut.

SCURT ISTORIC.

Repunerea în termen nu are o poveste juridica prea îndelungată. La noi în ţară s-a pus
problema numai cu ocazia apariţiei decretului 73/1954 care a modificat art. 700 cod civil
vechi privitor la acceptarea moştenirii. Chiar după apariţia acestui decret, care a fost
precursorul decretului 167/1958, au fost soluţii contradictorii în practica judecătorească,

70
fiind judecători care nu erau obişnuiţi cu noua instituţie ce dorea să- şi creeze drum în
procesele din România, fiind necesară apariţia unei decizii de îndrumare a Plenului
fostului Tribunal Suprem nr. 7/1963 pentru a stabili că art. 700 cod civil vechi este
modificat iar conţinutul anterior existent a fost abrogat implicit, statuînd că repunerea în
termen este legală atunci când motive sau cauze temeinic justificate o impun.

După apariţia decretului 73, care nu introdusese un text de principiu expres al


repunerii în termen, prescripţia extinctivă a fost scoasă din codul civil şi a dobândit o
reglementare de sine stătătoare, de drept comun, prin decretul 167/1958 care a avut o
aplicare până la 1 oct. 2012 când a fost abrogat prin noul cod civil, lg. 287/2009 pusă în
aplicare prin Lg. 71/2011.Inaintea decretului 73/1963 a mai existat o lege, anume art. 124
din fostul Cod al muncii din anul 1950. După apariţia decretului 167/1958, au apărut alte
legi care au reglementat expres repunerea în termen cum ar fi art. 177 din fostul cod al
muncii din 1972 care a fost o completare a art 103 din fostul cod de procedură civilă
prevăzându-se că partea care a pierdut termenul de sesizare a organelor de jurisdicţie, în
termen de 15 zile poate formula cererea numai dacă există motive temeinice.

Conţinutul complet al textului era: ‘’Art. 177. - (1) Persoana care a pierdut termenul de
sesizare a organelor de jurisdicţie poate cere acestora, pentru motive temeinice, repunerea
în termen.

Cererea de repunere în termen se poate face în 15 zile de la încetarea cauzei care a


împiedicat sesizarea în termen.

In cazul admiterii cererii, organul sesizat va proceda la soluţionarea litigiului.’’

A fost pentru prima dată când s-a folosit noţiunea de repunere în termen în sens
procesual, cunoscut fiind că art 103, sus menţionat, dreptul comun în materie, folosea
termenul de decădere. A fost momentul când doctrina a devenit atentă la noua orientare
legislativă, apărând opinii diferite după cum că ar fi vorba de o repunere în termen
nespecifică ("atipică" v. I. Ion Deleanu şi Gheorghe Beleiu in RRD nr. 9-12/1989, p. 33,
subsol) sau ar fi vorba de o repunere în termen pură şi simplă.

Spre deosebire de art. 177 din codul muncii din 1972, legile ulterioare organice
privitoare la dreptul muncii, conflictele de muncă etc., nu mai prevăd expres termenul de

71
repunere în termen, ci se folosesc de aplicarea codului de procedură civilă în soluţionarea
conflictelor. Aşadar, au aderat la aplicarea art. 103 din fosta procedură civilă, respectiv,
pentru conflictele apărute după 15.02.2013, la art. 185, art. 208 alin. 2 sau art. 209 alin. 4
cod proc. civ. nou, la art. 2522 şi art. 2545 - 2550 noul cod civ..

In ce ne priveşte, faţă de situaţia existentă azi în legislaţie, socotim că este vorba de o


repunere în termen şi nu de o decădere pură şi simplă, mal ales că legile sau
uniformizat,codul muncii nu mai prevede un text expres consacrat repunerii in termen.

Conditiile repunerii in termen

Repunerea în termen nu are aplicabilitate imediată sau automată. Ea este apanajul doar
a celui ce a pierdut termenul de prescripţie devenind lipsit de ocrotirea legii şi de
sancţiunea executării silite. Repunerea în termen nu se mai poate dispune şi din oficiu
cum era sub ordinea art. 19 din decretul 167/1958, care a generat multe dezbateri pe
aspectul invocării din oficiu a repunerii în termen.

Ca excepţie, repunerea în termen este o cale extraordinară, un mijloc excepţional de


revitalizare a dreptului şi de reapariţie a forţei de constrângere a statului. Are un caracter
restrictiv chiar dacă legea nu impune anumite motive ce se includ în conţinutul instituţiei.
Cu toate că nu se prevăd motive limitative de includere şi determinare sau de justificare a
repunerii în termen, legiuitorul, încă din 1954 a limitat admiterea repunerii in termen la
motive, cauze temeinice şi justificate.In realitate, legea a prevăzut şi circumscris
repunerea în termen la motive limitate susceptibile neîndoios de a convinge judecătorul că
cererea este demnă de a fi admisă.Considerăm că expresia "temeinice şi justificate ", din
vechea legislaţie, are sensul de a limita motivele repunerii în termen, rămânând la
latitudinea judecătorului să considere dacă motivele invocate sunt susceptibile şi
suficiente pentru repunerea în termen. Aşadar, repunerea în termen este o chestiune de
apreciere, de convingere fără echivoc şi imposibil de interpretare contrară. Tot astfel,
repunerea în termen apare ca o instituţie pretoriană impusă de practică fiind creaţia
actorilor din justiţie şi lăsată ia aprecierea acestora. Chiar dacă repunerea în termen este
reglementată de lege, motivele aparţin părţii, judecătorul doar stabileşte veridicitatea,

72
autenticitatea lor şi dacă sunt demne de admitere sau justificate. Motivele repunerii în
termen sunt iudidare iar demnitatea lor deşi legală, se circumscrie doar asupra temeiniciei
şi justificării.

Menţionăm că motivele repunerii în termen sunt, de cauze neimputabile părţii,


repunerea in termen ca si decăderea, exclud cu desăvârşire culpa chiar usoara-culpa
levissima- a părţii.

1- O primă condiţie pentru a putea solicita repunerea în termenul de prescripţie: trebuie să


fi expirat termenul de prescripţie înlăuntrul căruia partea putea să acţioneze conform
dreptului material, substanţial, pozitiv şi subiectiv, avut şi ocrotit de lege.

Aici merită o completare a condiţiei pentru că se presupune că dreptul material


preexista şi că termenul de prescripţie nu fusese şi nu este nici intrerupt şi nici suspendat,
ci efectiv epuizat. Cu privire la termenul de prescripţie şi la epuizarea lui, trebuie
observate dispoziţiile art. 2515, art. 2512 - 2513 şi art. 2522 c. civ., iar dacă termenul de
prescripţie este suspendat sau intrerupt, repunerea în termen este neîntemeiată şi inutila,
dar şi prematură.

Legat de termenul de prescripţie preexistent, observamca prin apariţia noului cod civil,
termenele de prescripţie sunt diferite, chiar dacă există un termen general de prescripţie,
de 3 ani, — art. 2517, în cod există o multitudine de termene de prescripţie de la 10 ani, la
doi ani sau un an. Exemplu, art. 1070 cod civ. prevede un termen expres de un an, dar art.
1342 cod civ., nu revede un termen de prescripţie, ceea ce înseamnă că se aplică termenul
de 3 ani, cel general. Codul civil prevede o sumedenie de termene, fără a fi însă de
prescripţie, cum ar fi: art. art. 140 alin. 1 pentru termenul de 10 zile; art. 149 alin. 1 pentru
termenul de 5 zile; art. art. 163 alin. 1 - pentru termenul de 7 zile; art. 576 alin. 3 - pentru
termenul de 2 zile; art. 1911 - 1912 şi art. 1981, - pentru termenul de 15 zile; sau art. 2134
alin. 1 fit. a) - pentru termenul de 24 de ore şi exemplele pot continua.

2 - O a doua condiţie a repunerii în termen este ca partea sa fi solicitat instanţei de


judecată, printr-o cerere repunerea în termen. Cererea poate fi acţiunea însăşi de sesizare
de sine stătătoare, - art. 29 - 33, art. 99 alin. 2, art. 192 – 193,art. 198, art. 204 cod pr. civ.,
sau poate fi făcută şi oral in sedinta publică cu obligaţia de a o motiva până la primul

73
termen de judecata,adiacenta unei actiuni principale dar care va trebui sa resolve curgerea
termenului de prescriptie si epuizarea lui precum si motivele temeinice si justificate.

Actuala procedură nu interzice expres cererea orală, şi având în vedere textele de mai
sus, opiniem că cererea de repunere în termen poate rezulta din dezbateri şl poate fi făcută
oral în şedinţă publică, cu obligaţia de a o motiva la primul termen acordat Am făcut
trimitere la acest principiu pentru că cererea orală nu mai este prevăzută de actuala
procedură civilă, aşa cum prevedea art. 82 din fosta procedură civilă modificată până la 30
sept. 1979, I iar actuala procedură prin al său art. 192 nu o interzice, iar art. I 2550 alin. 2
cod civ. prevede expres posibilitatea judecătorului de a invoca din oficiu excepţia
decăderii care prin forma de invocare este de esenţă verbală. Cum părţile în faza
procesuală sunt egale în faţa legii, înseamnă că partea - reclamantul, pârâtul sau ceilalţi
participanţi - nu poate fi împiedicată de a-şi susţine verbal o cerere iar instanţa să nu o
reflecte în caietul de şedinţă. Apoi, cererea orală va trebui făcută în scris, motivată şi va
menţiona elementele definitorii prevăzute de art.194 şi urm. din codul de procedură.
Opiniem că cererea verbală sau orala, este de preferat doar atunci când partea este în
imposibilitate de a o redacta în scris, când se află în cadrul unor dezbateri procesuale şi
numai când este în pericol de a fi decăzută din dreptul de a o mai face ulterior. Este aici de
menţionat că actualmente, decăderea nu mai este specifică procesului civil aflat în
dezbateri, ci decăderea este o formă de protecţie ce rezultă chiar din actul juridic ce
protejează un drept, fiind fie convenţională şi consensuală, fie rezultând din lege.
Exemplu: art. 2547 pentru termenele de decadere negociate de parti in contractile lor sau
legale.

3 - A treia condiţie: să fii existat un drept subiectiv material şi un drept la acţiune în sens
material supus prescripţiei extinctive şi pentru care să fi pierdut ocrotirea şi forţa de
constrângere a statului. Aici remarcăm faptul că dreptul subiectiv substanţial, patrimonial
sau nepatrimonial, putea face obiect de cercetare judecătorească, putea fi temei juridic al
acţiunii şi obiect al acesteia. Tot aici se include şi neexercitarea în termen a acţiunii, sau a
fost introdusă acţiunea în termenul de prescripţie, dar a fost lăsată în nelucrare şi s-a
perimat.In aceste ultime cazuri, după cum se va vedea, motivele temeinice şi justificate
repunerii în termen, trebuie să apară în perioada prescripţiei neepuizată, neîmplinită şi să
74
dureze pe timpul stabilit de lege pentru a introduce cererea de repunere in termen, dar fără
a fi expirat termenul legal de sesizare,exemplu: pentru majoritatea cererilor se prevede un
termen de o lună, de la expirarea motivului temeinic care a împiedicat formularea
dreptului - art. 2522, sau 15 zile - art. 186 cod pr. civ., sau 5 zile - art. 2548 alin. 2 cod
civ., sau fără a exista un termen anume de decădere cum prevede art. 508- 512 cod civ. -
decăderea din drepturile părinteşti.

4- A patra condiţie este ca cererea de repunere în termen să cuprindă motive temeinice şi


justificate. în ce priveşte aceste motive legea nu le-a prevăzut, nici nu le-a enumerat şi nici
limitat. Intervin aşadar motivele obiective, lipsite de culpă,care prin ele insele sa creeze
concluzia că partea care avea dreptul să acţioneze, a fost pusă în imposibilitate obiectivă
de a acţiona in termenul de prescriptie.Din temeinica si justificarea motivelor extragem
ipoteza că repunerea in termen este o măsura de excepţie. Motivele temeinice şi justificate
acorda dreptului prescris posibilitatea de a mai supravietui prescriptiei si de a o prelungi
pe aceasta, de a beneficia de protecţie si de a se putea acţiona pentru realizarea dreptului.

5 - O altă condiţie pentru repunerea în termen, este respectarea termenului de introducere


a acţiunii sau cererii de repunere în termen. Conform art. 19 din decretul 167/1958, acest
termen este de o lună de zile, iar conform art. 2522 cod civ., termenul este de 30 zile
„socotit din ziua în care a cunoscut sau a trebuit să cunoască încetarea motivelor care au
justificat depăşirea termenului de prescripţie .

Termenul de o lună are un conţinut diferit de cel de 30 zile, termenul de o lună se


socoteşte ca începând din ziua când rtea a cunoscut motivul temeinic, sau trebuia să-l
cunoască,si durează până în ziua corespunzătoare lunii calendaristice următoare.

Ziua când începe şi ziua când se termină nu se iau in calcul ceea ce înseamnă că
termenul de 30zile este in realitate de 32 de zile, iar dacă ultima zi este nelucrătoare acest
termen se poate prelungi la 33 sau chiar 34 zile.

Calculul se stabileşte identic şi pentru termenul de 15 zile dacă este cazul.

Practica judecătorească a relevat situaţii concrete când termenul de repunere în termen


este incert.Astfel, s-a stabilit că cererea de repunere în termen în cazul unui debitor
insolvent trebuie făcută înainte sau concomitent cu poprirea ordonată de instanţă iar nu

75
începută prin actul unilateral de voinţă al creditorului, şi oricum nu pe cale incidenţă în
cadrul contestaţiei la executare prin care s-a solicitat de către debitor să se constate că
executarea începută voluntar de creditor este nelegală şi prescrisă. Cererea de repunere în
termen introdusă de creditor in cadrul contestaţiei la poprire, a fost respinsă ca tardiv
introdusă pentru că din momentul contestării executării prin poprire pană ia formularea
cererii de repunere în termen în interiorul contestaţiei, trecuseră cele 30 zile. Cum
poprirea fusese o cale nelegală de executare, şi cum necunoaşterea legii nu poate profita
nimănui, instanţa a considerat că cererea de repunere in termen este tardivă. Dimpotrivă,
printr-o altă speţă, aparent asemănătoare, soluţia instanţei este contrară celei remarcate
mai sus, admiţându-se cererea. Contrarietatea de hotărâri este aparentă, dar este
explicabilă din motive lesne de înţeles: creditorul nu a putut cunoaşte locul de muncă al
debitorului sau locul unde se află bunurile lui pentru a începe executarea în termen, iar din
moment ce a aflat locul de muncă, a acţionat pentru repunerea în termen şi nu pentru
poprirea voluntară directa. Totodată, este de remarcat faptul că soluţia de repunere în
termen poate face obiect al unei analize mai complete rezultată din faptul că aceasta putea
fi solicitată şi din oficiu de către judecător, faţă de care termenul de 30 zile nu are
aplicabilitate. Analiza la care ne referim o deducem din existenta în dreptul actual - art.
707 pct. 3 cod pr. civ., cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau îşi ascunde sau
sustrage veniturile de la executarea silita.

6 - Altă condiţie pentru admisibilitatea repunerii în termen este ca partea să nu fie


culpabilă sub nicio formă de depăşirea termenului de prescripţie. Este ceea ce am
demonstrat anterior sub punctul 4 de mai sus, că partea trebuie să invoce nu numai cauze
sau motive temeinice ci şi justeţea şi justificarea subiectivă a acestora.

Boala psihică gravă a creditorului este de natură a împiedica realizarea dreptului în


termenul de prescripţie,imprejurare ce se constituie ca obiectiva si imposibil de inlaturat
sau surmontat dat fiind ca partea este lipsita pe timpul bolii fie de discernamant,fie de a se
deplasa sau lua legatura cu un mandatar sau un reprezentant.Desigur ca solutia de mai sus
suportă o clauză de dezicere juridică pentru că fi impenul codului civil, persoana suferindă
de o boală psihică va numi un curator sau tutore, după caz: art. 104 - 123, art 178 - 186
76
cod civ, care pot face toate cererile în numele şi pentru bolnav şi îi reprezintă drepurile şi
interesele. Nu mai puţin adevărat este că dacă tutorele sau curatorul nu au fost numiţi sau
nu au avut drept de acţiune, partea poate invoca repunerea în termen, nefîind culpabil de
trecerea timpului de prescripţie. Lipsa de culpă o deducem din faptul că persoana bolnavă
nu a putut fie să aibă discernământ, fie a fost pusă în imposibilitate de a lua legătura cu un
reprezentant, ex: a fost sinistrată o lungă perioadă de timp, ruptă de relaţia socială şi fără
posibilităţi de deplasare, sau sechestrată împotriva voinţei ei, etc. Toate aceste situaţii de
fapt şi altele asemănătoare, sunt reputate ca obiective ce pun partea în imposibilitate reală
de a acţiona. Deşi nu face obiectul ceretării noastre, arătăm că partea bolnavă nu poate
nici renunţa la prescripţie - art. 2509 cod civ., de aceea dacă fără vina ei prescripţia s-a
împlinit, motivele temeinice şi justificate o pun în situaţia de a revendica repunerea în
termen. Nu lipsită de importanţă este observaţia că legea permite ca cererea de repunere în
termen să fie făcută atât separat cât şi printr-un petit comun cu judecata realizării dreptului
- art. 2522 alin. 1 partea finală. Deasemeni, cererea de repunere în termen poate fi făcută
atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie, atât în scris cât şi oral cu obligaţia
motivării în scris.

Concluzionand asupra caracterului repunerii in termen,consideram ca aceasta se


remarca prin :

-Este de ordin general si nelimitat la un domeniu anume,important este prescriptia


extinctiva,singura care ii limiteaza caracteristica

-Are un caracter exceptional si special,pentru ca se aplica doar acolo unde exista motive
temeinice sau cauze temeinice si justificate;

- Are un caracter jurisdictional pentru ca este de competenta instantei sau organului


arbitral,competente sa solutioneze fondul dreptului ;

- Are un caracter judiciar, pretorian, pentru ca este lăsata la aprecierea judecătorului sau
arbitrului;

77
- Este legal pentru că este prevăzut de lege şi sunt cazuri când, ope legis, legiuitorul a
considerat că din oficiu anumite părţfsunt repuse în drepturi de a solicita un drept, cu
obligaţia de a respecta un termen de solicitare şi când sancţiunea ar fi decăderea.

5.Implinirea prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul


care presupune cunoaşterea următoarelor elemente :

a) termenul de prescripţie aplicabil în speţă;

b) data de la care începe să curgă;

c) dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere; d) regulile în


funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă. Primele
trei elemente au fost deja analizate. Al patrulea element reiese din art. 2551-2556 C. civ.,
la care face trimitere art. 2544 (asemănător cu reglementarea anterioară). Astfel, regulile
aplicabile calculului termenelor se aplică tuturor termenelor, indiferent de natura şi izvorul
lor, deci nu numai termenelor de prescripţie, ci şi oricăror altor termene care se regăsesc
în cuprinsul Codului civil. Astfel, când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el
se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socoteşte a
cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni
şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului. De exemplu, un termen de 3
ani, care a început să curgă pe 1 martie 2006, se împlineşte la 1 martie 2009; dacă ultima
lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se consideră împlinit în ultima zi a acestei luni;
de exemplu, dacă termenul de 1 lună a început să curgă pe 31 ianuarie 2001, el se
împlineşte pe 28 februarie 2001.

Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului.


Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se împlineşte la sfârşitul
primei zile lucrătoare ce îi urmează. Termenul se va împlini la ora 24 a ultimei zile. Cu
toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
78
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Acesta este
sistemul termenului exclusiv - pe zile libere - când nu se ia în calcul nici prima zi, nici
ultima. Mai există şi alte sisteme de calcul: sistemul intermediar (din vechea
reglementare) în care nu se ia în calcul prima zi, dar se ia în considerare ultima; sistemul
termenului inclusiv - pe zile pline - când se ia în calcul şi prima zi şi ultima.

Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost
predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora
când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

în materia prescripţiei extinctive interesează'mai ales calculul termenelor stabilite pe ani


sau luni şi numai în mod excepţional pe săptămâni, pe zile sau pe ore.

79