Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași

Facultatea de Istorie

Alexandru Ioan Cuza la Galați

Student: Leahu Ștefan Camelian

Sesiunea: Iulie, 2017

Coordonator științific: Prof.univ. dr. Mihai Cojocariu

 Cuprins

Introducere 3

I. Familia. Primii ani. Studiile 6

II. Funcțiile administrative de la Galați 19

19

III. Dubla alegere și domnia 45

Încheiere 52

Bibliografie 56

Anexe 59

2
 Introducere

Secolul al XIX-lea debutează pe bătrânul continent european cu campaniile militare ale

împăratului francez, Napoleon I Bonaparte și pe tot parcursul perioadei sale, punctează
nașterea sau renașterea mai multor state, prin unirea a două sau mai multe părți, precum și
prin lupte crâncene pentru dobândirea independenței. Poporul român, înscris în primăvara
popoarelor pașoptiste își face cunoscute dorințele naționale în nenumărate rânduri, influențat
fiind de spiritul vremurilor, dar mai ales de arzătoarele porunci ale înaintașilor. Efectele nu
vor întârzia să apară, iar elita politică românească jucându-și conștiincios rolul, va reuși să
pună cauza românească într-o lumină bună în fața marilor puteri, ceea ce va duce spre
gloriosul eveniment, de la începutul friguros al anului 1859.

Noi ne vom opri la unul din membrii activi ai elitei amintite, mai exact la Alexandru Ioan
Cuza. Alegerea nu a fost una ușoară, dar lucrarea de față va trata în special perioada în care
domnitorul a ocupat funcția de Președinte al Judecătoriei Ținutului Covurlui și cea de
Părcălab de Galați. Motivul acestei alegeri este strâns legat de întrebările pe care mi le-am
pus, pe de o parte în legătură cu tinerețea pe care o avea Cuza când a fost numit Președinte al
Judecătoriei ținutului de Covurlui sau posibilitatea existenței unor greșeli în documente, și pe
de altă parte, m-a interesat în special evoluția orașului Galați în acea perioadă, precum și
moștenirea social-culturală lăsată de familia domnitorului pe aceste meleaguri. Câteva
întrebări pe care mi le-am pus despre cea de a doua funcție, ar fi următoarele: De ce Grigore
Ghica îl numește pe Alexandru Ioan Cuza în funcția de pârcălab de Galați și nu îi dă o
funcție aproape de Iași, sau într-o altă zonă a Moldovei? sau De ce și caimacamul Nicolae
Vogoride, aflându-se la conducere și în încercarea de a îi câștige încrederea lui Cuza, îi
oferă aceeași funcție? Cât de importantă era în Moldova de la jumătatea secolului al XIX
Pârcălăbia orașului port, Galați? Cum a evoluat orașul sub Alexandru Ioan Cuza, dar și sub
guvernarea tatălui său, postelnicul Ioan Cuza? Și multe alte aspecte pe care le vom aborda pe
parcursul lucrării de față.

Cuprinsul lucrării este alcătuit din trei capitole mari, intitulate Primii ani, Alexandru Ioan
Cuza la Galați și Domnia, acestea fiind însoțite de Introducere, Încheiere și Bibliografie.

3
Pentru primul și ultimul capitol am folosit sursele puse la disponibilitatea cercetării di
biblioteci, având pe lângă o bogată listă de cărți de specialitate, ori care intră în legătură cu
subiectul nostru, din care amintim operele lui Constantin G. Giurescu și ale lui Alexandru
Xenopol, dar un ajutor substanțial l-am primit și din partea conducerii Casei Memoriale
„Alexandru Ioan Cuza”, din Galați. Pentru capitolul al doilea, am folosit în special
documentele din Arhivele Naționale din Galați și Iași, în principal dosarele care aveau
legătură cu Judecătoria ținutului de Covurlui și Pârcălăbia gălățeană, reviste, ziare și alte
surse, precum și o pare parte din lucrările istoricului gălățean, Paul Păltânea.

Trebuie punctat încă din începutul lucrării, faptul că documentele de arhivă în care domnitorul
Alexandru Ioan Cuza este menționat, au fost distruse într-o proporție destul de mare. Pe de o
parte, după abdicarea din februarie 1866, Elena Cuza distruge un număr semnificativ de
documente care îl aveau ca principal actor pe soțul său, de frica efectelor care ar fi putut urma
din grupul dușmănos al domnitorului, iar pe de altă parte, documentele din Pârcălăbia sau
Prefectura din Galați, au fost aruncate în Dunăre în întregime de autoritățile locale, înainte de
instalarea puterii comuniste.

Ei bine, datorită acestor probleme din punct de vedere documentar, autorii care au dedicat
pagini multe personalității domnitorului, s-au rezumat în privința informațiilor despre
domnitor înainte de dubla sa alegere. Nu putem contesta domnia și Unirea, dar neglijența
acordată funcțiilor administrative rămâne o slăbiciune în istoriografia românească.

În linii mari, obiectivele lucrării sunt legate de clarificarea datelor biografice înainte de dubla
alegere, axându-ne în special pe anii 1849 - 1851 și 1855 – 1856 (când a fost Președinte al
Judecătoriei Ținutului de Covurlui), precum și 1856 – 1857 ani în care, domnitorul Alexandru
Ioan Cuza a ocupat în mai multe rânduri funcția de Părcălab de Galați. Contribuția pe care a
avut-o marele domnitor, la dezvoltarea orașului dunărean, a fost după cum vom vedea,
continuarea lucrărilor începute de tatăl său și desăvârșite de fiu.

În urmă cu patru ani, unul din ziarele locale din Galați scria următoarele cuvinte despre
Alexandru Ioan Cuza: ”A fost părcălab de Galați, și a ajuns primul domnitor al României. Și
chiar dacă nu s-a născut la Galați, orașul îi păstrează amintirea la superlativ – muzeu,
statuie, stradă, liceu, campus universitar…1”. Așadar, amintirea domnitorului pentru faptele
sale mărețe făcute ca Președinte al Judecătoriei ținutului Covurlui și Pârcălab, dar în special

1
http://www.viata-libera.ro/diaspora/38401-viata-libera-galati-galateni-care-au-uimit-lumea-alexandru-ioan-
cuza 24.01.2013

4
pentru relația dintre Cuza și acest oraș, după alegerea sa ca domnitor, reprezintă pentru
locuitorii gălățeni un fragment istoric de neuitat. Moștenirea financiară, culturală și socială
lăsată de familia Cuza, orașului Galați este vizibilă și astăzi. La aproape 200 de ani de la
nașterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza , sper că lucrarea mea va clarifica, cât va fi
posibil, această perioadă din viața sa, contribuind la creșterea dorinței de cunoaștere și de
neuitare.

5
 Capitolul I
Familia. Primii ani. Studiile.

Înainte de a începe expunerea datelor și informațiilor referitoare la familia domnitorului

Alexandru Ioan Cuza, trebui făcută următoarea precizare: orice mare personalitate din istorie
a stârnit controverse în privința operei sale, iar opiniile sunt diversificate și uneori extrem de
diferite, mai ales în ceea ce privește viața personalității, încât o parte din cititori sau chiar din
specialiști, nu știu cum să interpreteze informațiile . Ori de această împărțire în tabere adverse
din istoriografie, nu a neglijat nici trecutul familiei Cuza.

Fiind un prieten apropiat de-al domnitorului, de asemenea numărându-se printre martorii

permanenți și văzând majoritatea marilor evenimente ce i-au culminat viața, Dimitrie
Bolintineanu, este primul dintre cei care se ocupă în scris, de viața și opera lui Cuza. Cu toate
acestea, lucrarea publicată în 1868, este mai mult o povestire istorică, bazată pe o literatură
frumoasă, faptele fiind în mare parte reale, dar critica pe care i-o putem aduce este lipsa
metodei istorice. Acesta are talantul scrierii, dar nu reușește să ofere urmașilor, o lucrare care
poate fi catalogată drept un reper de seamă. Totuși, valoare nu îi poate fi contestată, precum
nici încercarea lui Vasile Alecsandri de a-i aduce laude prietenului său în scris. Însă în 1903,
profesorul și istoricul Alexandru D. Xenopol, publică în două volume, lucrarea „lucrarea pe
care o aștepta poporul românesc, lucrare vrednică de faptele cârmuitorului și ale sfetnicilor
2
lui”. Este vorba despre o operă, în adevăratul sens al cuvântului, care pe tot parcursul
istoriografiei românești, avându-l ca subiect pe omul, Alexandru Ioan Cuza, își află egalitatea
doar cu culegerea de cuvinte alcătuită de Constantin G. Giurescu și cuvântările lui Paul
Păltânea.

Un lucru care trebuie clarificat, este faptul că, lipsa unei mari opere de la publicarea cărții lui
Bolintineanu și până la cea a istoricului Xenopol, nu înseamnă că personalitatea lui Alexandru
Ioan Cuza a fost uitată sau ștearsă din memoria românilor și în special a gălățenilor, sau că

2
Giurescu Constantin G., Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966, p.9

6
unul din motive ar fi intervenția politică a urmașilor. Guvernarea conservatorilor și a celor din
Partidul Național Liberal, dar mai ales conducerea din fruntea statului a principelui și regelui
Carol I, nu a avut nici o legătură cu istoriografia despre Alexandru Ioan Cuza. Un motiv
plauzibil este acela că, preocupările în cercetare a istoricilor români aveau alte direcții, în
primul rând datorită lipsei accesului la arhive,iar în al doilea rând, istoria modernă nu era un
domeniu încadrat în mediul universitar sau academic, deoarece, profesorii și cercetătorii
vremii aveau de completat rafturile bibliotecilor cu cărți despre tot ce a însemnat poporul
român de la întemeierea lui și până la unirea principatelor.

Pe lângă toate astea, un alt eveniment importat care a ajutat la cercetarea vieții și operei
domnitorului Cuza, a fost deschiderea porților Arhivei Cuza, pentru tot publicul doritor, care
timp de șaizeci și doi de ani ( 1866 – 1928 ), a fost sechestrată. De asemenea, după lovitura de
stat de pe 23 august 1944, pe lângă revoluționarul pașoptist muntean, Nicolae Bălcescu și
vestitorul independenței, Mihail Kogălniceanu, pe primul plan al cercetărilor și al
preocupărilor istoricilor români se află Alexandru Ioan Cuza, având în vedere unitatea
națională înfăptuită în 1859 și accentul pus de comuniști pe naționalism, pe de o parte, și
neputința istoricilor și amatorilor de a cerceta trecerea României, de la o epocă guvernată de
clerul catolic pe plan european, ori domnitorii ortodocși după legea turcească pe plan național
și a meșteșugurilor agricole, la epoca marilor invenții și aplicarea lor în industrie, pe de altă
parte. Pe scurt, granița istorică dintre evul mediu și epoca modernă românească, este dubla
alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în fruntea celor două principate și reformele sale.

Așadar, Alexandru Xenopol face unele presupuneri despre familia Cuza,3 admițând că locul
de proveniență al acesteia este satul Cuza sau Cues din Lorena, în apropierea râului Mosela.
Aici este amintit un cardinal strălucit, o persoană importantă pentru Biserica Catolică, născut
se pare în anul 1401, în satul amintit mai sus. Mutându-și reședința în Italia la cererea clerului
catolic, printre misiunile cu care a fost încredințat de Sfântul Părinte, cardinalul Nicolae Cuza
sau Cuzanus, amintim pe una din cele mai importante, cum ar fi călătoria sa misionară în
Constantinopol. Fiind trimisul și reprezentantul Bisericii de Apus, pentru a negocia în termeni
religioși, sociali, politici și culturali, unirea dintre cele două mari Biserici, despărțite în urma
Marei Schisme ( 1054), strămoșul domnitorului a avut un rol important în istoria relațiilor
bisericești. De aici, dacă am avea la dispoziție surse vrednice de credibilitate, am putea spune
că alegerea pentru unire a unui singur principe, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, este o

3
Xenopol Alexandru D., Domnia lui Cuza-Vodă, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2010, p.12

7
moștenire de familie ori, chiar o misiune. Lipsa izvoarelor, duce de multe ori la interpretări
eronate și exagerate, desigur.

Cu toate că strămoșul domnitorului era călugăr catolic, ceea ce presupunea lipsa copiilor
legitimi, există posibilitatea, ca familia sa, atrasă fiind de meleagurile Italiei și rangul de
cardinal pe care îl avea Nicolae, să se fi mutat; ba chiar mai multe, presupunerile lui Xenopol4
precizează că unii membri l-ar fi însoțit și în călătoria misionară de la Constantinopol. Aceștia
stabilindu-se în orașul de pe malurile Bosforului, constituie ramificația orientală a familiei
Cuza, din care, probabil, își au originea și înaintașii moldoveni ai domnitorului Alexandru
Ioan Cuza. 5 Cardinalul, Nicolae Cuza, moare în 1464 în ținutul Umbriei, satul Tadi.

Din punct de vedere cronologic, cel care a cercetat, până la primele documente care amintesc
despre familia Cuza pe meleagurile Moldovei, este eruditul profesor Ștefan Gorovei. Încă de
la început, profesorul avertizează și combate teoria sângelui albastru, demonstrând printr-o
cercetare științifică ordonarea întregii genealogii a strămoșilor cunoscuți, fiind într-o mică
măsură de acord cu genealogiștii francezi admițând posibilitatea unei ”înfrățiri peste secole, a
păturilor sociale”. Totuși, prin rândurile strămoșilor domnitorului, observăm o serie de
înaintași despre care putem afirma că au avut o carieră militara, cum ar fi : ”un mare spătar și
un hatman, alături de un căpitan”. Adâncindu-ne în trecut, în generația a cincea ”boierii se
perindă de la vel logofăt până la vistiernicel și vornic de poartă”, toate reprezentând o serie
de funcții din conducerea Moldovei medievale, iar ceva mai devreme, în cea de-a șaptea
generație aflăm ”un voievod cuscru cu boierii mici, cu uricari și chiar cu boieri de țară, fără
dregătorii”. Concluzia cercetării profesorului, fiind bazată pe toate mărturiile documentare pe
care le-a lăsat familia Cuza, demonstrează că domnitorul nu este nici mai mult și nici mai
puțin, decât „un produs al întregii societăți moldovenești”.6

Chiar dacă Ghibănescu amintește de existența unui vistiernicel cu numele Cuza, informație
aflată dintr-un document de domnitorul moldovean7, Vasile Lupu, primul boier cu numele
Cuza, care apare în izvoarele (documentele) moldovenești, lăsând presupunerile și având
temelie documentară, menționat în mai multe documente ca având ranguri de boierie între anii
1677 – 1706, este Dumitru ( sau Dumitrașcu ) Cuza.

4
Idem, p.12.
5
Idem, p.14.
6
Gorovei Ștefan, Cuza Vodă in memoriam, Strămoșii cunoscuți ai principelui Alexandru Ioan Cuza, Academia de
Științe sociale și politice a Republicii Socialiste România, Ed. Junimea, Iași 1973, p.25
7
Gh. Ghibănescu, Cuzeștii, Iași, 1912, p.CLXV

8
Prima pomenire este în 1677 extrăgând din document informația conform căreia, Dumitru
Cuza primește în dar de la Alexandru Roset, satul Vălicenii. 8 Ceva mai târziu, în 1696, găsim
din numele Dumitru Cuza menționat de această dată cu rangul boieresc de vel – stolnic având
ca sarcină cercetarea unei probleme locale.9 Acesta va avea trei copii pe Miron, pe Toader și
pe Velișca, iar în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, 1701 și până în 1708, strămoșul
domnitorului este găsit în documente cu rangul de vel spătar, așadar faptele fiindu-i prielnice,
10
înaintează ca boier funcționar. Moartea sa eroică, va rămâne o amintire demnă de mândrie
în conștiința posterității. În cea de-a treia domnie a lui Mihai Racoviță, Dumitru cade pradă
unor zvonuri care transmiteau venirea în țară, pe ascuns, a unui grup militar austric care să
ajute o parte din boieri să îl detroneze pe domnitor și să îl facă prizonier. Zvonurile se
adeveriseră, dar printre numele de boieri care se aflau pe listă, numele lui Dumitru Cuza a fost
introdus eronat, ceea ce a dus la moartea lui tragică de pe 8 ianuarie 1717. Părerea de rău a lui
Mihai Racoviță, după aflarea adevărului, nu a ajutat cu nimic, totuși, punctăm acest eveniment
pentru înțelegerea mai bună și am putea spune, mai logică a faptelor pe care le-a săvârșit
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe tot parcursul vieții sale.11

Din sângele fiului cel mare, Miron, se trage domnitorul Cuza. Acesta s-a născut în jurul anului
1680 și s-a căsătorit pe la anul 1705 cu Ilinca, fiică de cadru militar, a hatmanului Ioan Costin,
care la rândul său era fiul marelui logofăt și cunoscut cronicar, Miron Costin. Cuza Miron și
Ilinca, au avut patru copii, dintre care cel mai mare fiu era Ioan sau Ioniță Cuza. Acesta are o
poveste demnă de trecut în rândurile noastre, deoarece a jucat un rol foarte important în viața
social-politică a Moldovei impresionându-și contemporanii și posteritatea, într-un mod la fel
de tragic și eroic ca al înaintașilor lui, pe care nici un cercetător a întregii istorii României, nu
îl poate trece cu vederea . El este menționat prima dată pe 30 ianuarie 1742 în condica lui
Constantin Mavrocordat, iar pe 30 martie același an,12 este înregistrat ca având funcția de
postelnic, urcând treptat până la rangul de mare spătar. Câțiva ani mai târziu, ca ieși un
scandal mare pentru împărțirea moșiilor dintre familia Cuza și familia Balaș, conflict ce a
durat peste cinci decenii. Războiul ruso-turc din anii 1768 – 1774, a stârnit o vie agitație în
rândul tuturor claselor sociale din Moldova, deoarece se întrevedea înlăturarea jugului
stăpânirii otomane. Moldova îi trimite pe Ioniță Cuza și pe Enachi Chiria să se întâlnească cu

8
Academia Română, XLV, 23
9
Arhiva Sfântul Spiridon, III, 10 și 14.
10
Xenopol Alexandru D., Op. Cit., p 15.
11
Ciocan Nistor, , Cuza Vodă in memoriam, Note genealogice, Academia de Științe sociale și politice a Republicii
Socialiste România, Ed. Junimea, Iași 1973, p.36 - 38
12
A. D. Xenopol, op. Cit., p. 15.

9
reprezentanții Imperiului Otoman și ai rușilor, cu misiunea de a cere ca domnii moldoveni să
fie aleși pe viață, iar în legătură cu tributul pe care îl aveau de plătit, să fie readus la numărul
celui din timpul sultanului Mehmet al IV-lea. Cu doar patru ani mai târziu de la această
negociere, când Moldova era sub ocrotirea domnitorului Constantin Dimitrie Moruzi, Ioniță
Cuza, precum și marele vornic Manolachi Bogdan, au fost omorâți prin tăierea capului, crima
având ca motiv frica domnitorului de turci. Ordinul a fost dat chiar de el, dar o contribuție
semnificativă a avut-o rivalitatea din rândul boierimii, un lucru normal din epoca evului
13
mediu. Ioniță Cuza, a lăsat în urma sa trei copii, dintre care doi rămân fără urmași, iar cel
de-al treilea, Neculai Cuza, nu este nimeni altcineva decât, bunicul primului domnitor al
României.

Nicolae Cuza, fiul cel mai mare al spătarului Ioniță și bunicul lui Alexandru Ioan Cuza, s-a
născut la 22 septembrie 175514. Viața sa a fost dusă între p luptă pentru a izbândi precum a
făcut tatăl să, dar din păcate, a reușit să adune o serie mare de datorii, chiar dacă era căminar
și o încercare de evoluție, pe care nu suntem în măsură să o judecăm din cauza rezultatului.

Fiul acestuia, s-a născut în anul 1784 luna aprilie, în satul Bărboși, din ținutul Fălciu. Ioan
Cuza, fiul lui Nicolae, până în anul 1807 nu avea nici un rang boieresc, când este amintit într-
o carte de judecată a divanului. 15Dumitru Ivănescu are însă, o altă părere, afirmând că acesta
avea un rang în vistierie începând cu anul 1800, rang pe care l-a deținut timp de 5 ani.16 ,
Reținem totuși că Ioan Cuza avea o educație aleasă, stăpânind destul de bine limba greacă,
franceză și rusă, iar evoluția lui în ceea ce privește funcțiile administrative au avut la bază, o
minte sclipitore, am putea spune, precum și un spirit modern. Între anii 1814 – 1818 el a
îndeplinit funcția de paharnic, apoi în 1818 este numit comis, iar la un an distanță se
căsătorește cu Sultana Cazadini, urmând ca în anii succesori să îl găsim până în 1820, ca fiind
spătar. Într-un document din Arhivele Naționale din Iași, aflăm la data de 7 noiembrie 1824,
următoarea însemnare: „alta este isprăvnicia Tutovei sau a Tecuciului și alta e Pârcălăbia
Galați” apreciind în continuare, că pentru a îndrepta lucrurile din aceste ținuturi, este nevoie
la cârmuirea zonei de dregători precum spătarul Ioan Cuza.17

13
Ciocan Nistor, op. Cit., p. 39.
14
A. D. Xenopol, op cit., p.15.
15
Nistor Ciocan, op.cit., p.39.
16
Dumitru Ivănescu, Virginia Isac; Date noi privind viața și activitatea lui Alexandru Ioan Cuza până la alegerea
sa ca domnitor al Principatelor Unite, Revista Arhivelor, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 4,p. 526.
17
Arh. St. Iași, colecția „Documente”, p784/1.

10
La începutul anului 1827, Ioan Cuza avea funcția de pârcălab al Ținutului de Covurlui și
locuia în orașul Galați18. Este foarte probabil ca în această perioadă, el să fi cumpărat casa în
care astăzi se află muzeul cu numele domnitorului, 19 dar nu toți cercetătorii sunt de acord cu
această părere, unul dintre ei contestând acest fapt și scriind că „La Galați Ioan Cuza vine
abia în 1830. Tot acum își construiește și casa sa aproape de schela Dunării șu nu în 1827
cum s-a susținut până acum”20 Locuința se află în mahalaua Poștei – Vechi, având la orizont
un peisaj deosebit și fiind poziționată departe de gălăgia obositoare din centrul marelui oraș,
în parohia Vovidenia21, iar Cochet afirma în anul 1834 că această casă era poziționată „într-o
poziție prea plăcută”.22 Aici, în clădirea cu etaj, destul de încăpătoare pentru prima jumătate a
secolului al XIX-lea, a copilărit viitorul domnitor împreună cu familia sa, iar după căsătoria
23
cu Elena Rosetti, cei doi soți, vor locui în aceeași casă. În prezent, casa memorială a
primului domnitor al românilor uniți, aflată pe strada Cuza Vodă, nr. 80, are în alcătuirea sa
două clădiri reconstruite în stilul arhitectural specific orașului la sfârșit de secol XIX și
început de secol XX24 , ambele fiind înfrumusețate, pe de o parte cu o permanentă expoziție în
cinstea acestuia, iar pe de altă parte cu obiecte personale care au aparținut primului prim-
ministru Mihail Kogălniceanu, arme și o colecție de monede și bancnote din diverse epoci.

Instalat în orașul de la Dunărea de Jos, postelnicul Ioan Cuza, se implică cu râvnă și

competență în dezvoltarea și modernizarea acestuia. El se îngrijește cu deosebire de
învățământ, sănătatea orașului, portul fluvial și prin apeluri nenumărate la populație reușește
să schimbe aspectul localității. De asemenea, după terminarea războiului ruso-turc din anii
1828 – 1829, care a însemnat o cădere pentru economia orașului, oferă o deosebită atenție
tuturor măsurilor prevăzute de Regulamentul Organic25, astfel aducând din nou ordinea
printre gălățeni.

În cursul anului 1831, îl aflăm pe Ioan Cuza, în aceeași funcție de pârcălab,26 iar un an mai
târziu, pe 5 ianuarie, cu ocazia alegerilor mădularilor Eforiei orășenești, înființată pe baza
prevederilor din Regulamentul Organic, acesta se afla printre alegători. 27 Până în 1836, când

18
Arhivele statului Iași, Epitropia generală Sf. Spiridon, 1826, dos. 12, f. 15 – 15v.
19
Păltânea Paul, Alexandru Ioan Cuza și Galații, Danubius II – III, Galați, 1969, p. 121.
20
Dumitru Ivănescu, Virginia Isac;op cit., Revista Arhivelor, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 4, p. 526.
21
http://ziarullumina.ro/galatiul-un-reper-in-biografia-lui-cuza-49158.html 24. 01. 2009.
22
Buletinul Societății geografice române, VIII/2, București, 1887, p.135 – 136.
23
http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=16459&d=o-zi-in-galati-si-imprejurimi--galati, 24.11.2010.
24
http://www.romguide.ro/Viziteaza/Casa-Memoriala-Alexandru-Ioan-Cuza_vt11d
25
Păltânea Paul, op. Cit., p 122.
26
Arhivele statului Iași, litere M/526/X, f.2.
27
Păltânea Paul, op. Cit., p. 122.

11
este înlocuit în funcție cu colonelul Teodor Balaș28, iar în timpul domniei lui Mihail Sturdza,
el lucrează neobosit pentru înființarea regimului de porto-franc29 și totodată, nu neglijează
manifestarea unui deosebit interes pentru deschiderea unei școli publice în Galați. Mai mult,
în 1836, după ce școala este înființată cu greu și copiii sunt observați de cadrele didactice,
postelnicul Cuza scria cu încredere următoarele: „ totuși am putut vedea în cele mai de pe
urma examene sporu ce într-însa au făcut unii din tinerii silitori atât la îmbunătățirea
năravurilor, precum și la orișicare științe elementare”.30 În același an, postelnicul Ioan Cuza,
având un puternic sentiment de încredere din partea gălățenilor, lansează un apel de ajutor,
prin care cere finanțare pentru extinderea clădirilor școlii publice: „ Către iubitorii de
luminare neamului omenesc – spunea Ioan Cuza – facerea unei case mai încăpătoare și mai
îndemânatice în care să poată fără strîmtorare a urma toți ucenicii și a încăpea și pe
profesorii limbilor străine”.

O altă cauză a războiului ruso-turc din 1828 – 1829, este faptul că principatele române au fost
infectate de o epidemie de ciumă bubonică și chiar și holeră31, care după unele cercetări au
ucis aproximativ 1,6% din populația celor două țări românești și s-a prelungit până în 1834.
Așa cum am mai afirmat, postelnicul Ioan Cuza a avut o grijă deosebită și de sănătatea
orașului, impunând o serie de măsuri severe și restricții pentru ca cele două epidemii să nu se
răspândească. Adunarea obștească a Galațiului nu întârzie să recunoască meritele
funcționarului, admirând „osteneala ce fără preget și de sîrguință” pe care a depus-o „la
întâmplarea venirei la Galați a unei corăbii molipsite de boala ciumei, cu ferire de a nu se
comunica răul și în acest principat”.32

Respectul pe care i-l purtau orășenii, a fost un efect previzibil a tuturor demersurilor funcțiilor
sale. Din memoria acestora nu se poate șterge personalitatea postelnicului Cuza, dar este de
remarcat mărturisirea pe care o face un străin, un comisar extraordinar al Ocîrmuririi în
problema ”cacerdisirilor” de cereale pe Dunăre, notată la data de 17 septembrie 1832 : „nu
am putut descoperi cea mai mică pată sau prihănire mărturisită din partea cuiva pentru
persoana dumisale post. Cuza”33

28
Hurmuzaki, XVII, p. 651 – 652, DCLI.
29
P. Păltânea, Informații inedite referitoare la înființarea regimului de porto-franc la Galați, Comunicare la cea
de a IV Sesiune științifică a muzeelor, București, 1968.
30
Arhivele statului Galați, Primărie, 1836, dos. 7, f. 7-7v.
31
Constantin G. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Ed. Pentru
Literatură, București, 1966.
32
Analele parlamentare ale României, V/2, București, p. 529.
33
Arhivele statului Iași, Secretariatul de stat, dos. 127, f. 17v.

12
Amintim și faptul că postelnicul Ioan Cuza, a fost ales pe 13 noiembrie 1832 în funcția de
deputat în Obișnuita Obștească Adunare, care avea ca mandat în timp un interval de 5 ani, iar
la 31 octombrie 1837, conform surselor, este ales pentru a doua oară.34 Observăm, așadar, o
continuă muncă pe care postelnicul Cuza o depune fără oboseală pentru orașul de la Dunărea
de Jos, contribuind în mod decisiv la construirea imaginii viitorului părcălab, președinte al
judecătoriei Ținutului de Covurlui și primul domnitor al românilor uniți, Alexandru Ioan
Cuza. În demersul istoriei, s-a întâmplat uneori ca o personalitate înaintașă să umbrească
activitățile și progresele urmașilor, precum s-a întâmplat în cazul raportului Napoleon I –
Napoleon al - III – lea, și se putea înfăptui și în cazul celor doi membri ai familiei Cuza, care
au depus o muncă desăvârșită, atât pentru Galați, cât și pentru întreaga națiune română.

În concluzie, despre tatăl domnitorului, reținem că a deținut rând pe rând o serie largă de
dregătorii, totul fiind o continuă evoluție, ținând cont că majoritatea tinereții a petrecut-o în
mănăstiri, părintele său având multe datorii, cum am spus și mai sus. Așadar, e a îndeplinit
vreme îndelungată funcția de ispravnic sau pârcălab de Fălciu, apoi pârcălab de Galați; iar din
1829 și până la moartea sa survenită în 1848, acesta a fost postelnic. Din demersurile
pârcălabului Ioan Cuza, nu putem trece cu vederea unele realizări importante, mai ales cele
care vizează obținerea regimului de porto-franco pentru orașul Galați, organizarea structurată
a învățământului, precum și îndemnurile pe care le făcea pârcălabul localnicilor pentru a urma
cursurile școlilor, având de asemenea și contribuții în asigurarea sănătății publice. Ioan Cuza,
timp de aproape șase ani consecutivi, din martie 1831 și până la 8 septembrie 1836, când
printr-un decret domnesc, a fost numit prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui. Pe 13
noiembrie 1832, Ioan Cuza a fost ales timp de cinci ani, deputat în Obișnuita Obșteasca
Adunare, pentru prima dată, iar pe 31 decembrie 1837, a doua oară. 35

Soția lui Ioan Cuza, Sultana, se trăgea dintr-o familie de origine greco-italiană, din
Constantinopol36, dar românizată, având drept argument faptul că Grigore Cazadini, fiul unui
frate de-al Sultanei, deci văr primar cu domnitorul, a făcut parte din revoluționarii moldoveni
de la 1848. Aceștia doi, au avut doi băieți: Alexandru și Dumitru.

Istoria personalității domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe lângă faptul că a reprezentat un

reper de neînlocuit în trecutul poporului nostru, a însemnat și un subiect istoriografic
34
Dumitru Ivănescu, Cuza Vodă in memoriam, Iași, 1973, p. 54.
35
Ivănescu Dumitru, Cuza Vodă in memoriam, Contribuții la biografia lui Alexandru Ioan Cuza înainte de
domnie, Academia de Științe sociale și politice a Republicii Socialiste România, Ed. Junimea, Iași 1973, p.52-57
36
Constantin G. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, București, 1966, p.60.

13
controversat, chiar de la primele sale clipe, în ceea ce privește locul și data nașterii. În ceea ce
privește rolul pe care l-a jucat la revoluția pașoptistă și mai ales ce a însemnat acest tânăr
militar cu funcții administrative pentru Unirea de la 1859, cât și după aceasta, constituie baza
a numeroase pagini de istorie.

Pentru început amintim că, despre locul nașterii domnitorului, Xenopol notează următoarele:
Alexandru Cuza s-a născut pe 20 martie 1820, la Bârlad, dintr-un tată roman și o mamă
greacă37, dar Constantin G. Giurescu amintește alte două variante legate, în afară de aceasta,
desigur. Este vorba despre opinia domnlui I. G. Valentineanu, care notează în dreptul locului
nașterii orașul Galați, iar Lucia Borș vorbește despre Huși38. În cele din urmă istoricul
Corivan39 afirmă că toate cele trei cercetări și afirmații nu au la bază un izvor precis.

În legătură cu cele trei locuri privind nașterea domnitorului, din punctul meu de vedere,
posibilitatea cea mai mare există în dreptul orașului Bârlad, atât din cauza numărului mai
mare de cercetători care afirmă acest lucru, cât mai ales din cauza faptului că pe diploma de
bacalaureat, actul de deces și monumentul funerar pe care Elena a notat Bârladul, patria
iubitului meu soț.

Astăzi, discuțiile cu privire la acest lucru nu ajuns la un numitor comun, la manifestările de pe

24 ianuarie, an de an, atât bârlădenii, cât și hușenii, afirmă cu mândrie că domnitorul s-a
născut în orașul lor. Argumentele celor din Huși au și ele un temei istoric. Faptul că moșia
Bărboși, din ținutul Fălciu, unde familia Cuza avea un conac, este mai aproape de localitatea
hușenilor, sau testamentul pe care domnitorul l-a scris în timp ce se afla la Florența și în care
cerea ca în Huși să fie construit un azi care să îi poarte numele. Amintim aici o poveste
relatată de fostul director al Bibliotecii din Huși, Constantin Donose, care relata despre un
învățător de la Bărboși nedumerit de părerilor celor care sunt de acord cu nașterea
domnitorului la Bârlad, ducându-se la Dinu C. Giurescu i-a spus: „Domnule, dacă tatăl
domnitorului era ispravnic de Fălciu și locuia în Huși și dacă moșia o avea la Bărboși,
copilul nu putea să se nască decât la conac sau în Huși”. La aceste cuvinte, Giurescu a
răspuns înțelegător, ironic, dar cu tâlc: „Ai dreptate, așa este! Dar nu accept să credem că

37
A. D. Xenopol, Istoria Românilor, ed. A III-a, vol. XIII, București, 1985, p.10.
38
Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, București, 1937, p28.
39
Nicolae Corivan, Precizări cu privire la funcțiile publice ocupate de Alexandru Cuza până la alegerea lui ca
domn, În omagiul lui P. Constantinescu – Iași, București, 1965, p.481.

14
creatorul României moderne s-a născut într-un târg necăjit ca Hușul sau într-un cătun de
țigani. Îi stă bine la Bârlad!”.40

De asemenea, data nașterii a stârnit diverse controverse. Pe diploma de bacalaureat în litere,

acordată de Universitatea Franței, data nașterii este 12 septembrie 1818 41, iar pe monumentul
funerar de la Ruginoasa estre tipărită data de 20 martie 182042. Explicațiile sunt următoarele,
pentru a se înscrie la Universitatea din Paris, Cuza trebuia să abia o anumită vârstă, fasificând
deci despre data nașterii sale pentru a urma cursurile,conform regulamentelor cu privire la
minimul de ani cerut candidaților la examen, iar pentru cealaltă dată, monumentul funerar a
fost comandat și plătit de soția sa, Elena Cuza, data fiind acceptată de urmași, datorită relației
lor, consoarta cunoscând când s-a născut soțul său. Corivan pare să aibă aceeași părere, data
de 20 martie 1820 fiind cea mai plauzibilă, conform unui document inedit din Arhivele
statului Iași. Este vorba despre o cerere pentru un pașaport, scrisă de domnitorul Alexandru
Ioan Cuza, pe 16 mai 1854, în care acesta își notează, printre altele și vârsta.43

Totuși, Giurescu remarcă că posibilitatea falsificării dății de naștere din diploma de

bacalaureat avea un argument credibil, dar locul nașterii indicat pe același act, orașul Bârlad,
nu avea motiv să declare alt loc decât cel real.44

Controversele amintite mai sus, fac parte, așadar, dintr-un bagaj enorm de materiale
istoriografice cu privire la domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dacă discuțiile, așa cum am mai
spus, continuă și astăzi, ca o încheiere a acestei probleme, notez că simbolul unirii de la 1859,
s-a născut pe 20 martie 1820, la Bârlad.

Primii ani ai copilăriei, Cuza, i-a petrecut pe moșia părintelui său, la Bărboși, învățând de la
mama sa greaca și franceza, ceea ce a reprezentat începutul anilor de studii. În legătură cu
această perioadă, scrierile sunt puține, sursele fiind prea puține pentru a se forma o descriere
în adevăratul sens al cuvântului. Despre această perioadă și faptul că s-a scris prea puțin,
Ivănescu, scria cu regret că nu poate înțelege cum și în cele mai apreciate studii scris despre
domnitor, informațiile sunt într-un număr așa de redus despre primii ani, chiar dacă o mare
parte din materialul de arhivă a fost distrus în cele mai nefericite împrejurări, cum ar fi, de
exemplu, arhiva Prefecturii din Galați, care păstra documente din vremea pârcălăbiei lui

40
http://www.vremeanoua.ro/unde-s-a-nascut-domnul-cuza 24.01.2015
41
Dumitru Ivănescu și Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza, acte și scrisori, Editura Junimea, Iași, 1978.
42
Constantin G. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, p.61.
43
Dumitru Ivănescu, Cuza Vodă in memoriam, p. 56.
44
Constantin G. Giurescu, op. Cit., p. 62.

15
Alexandru Cuza, a fost aruncată în valurile Dunării, după instalarea puterii comuniste și în
45
acest oraș. Și totuși din punctul de vedere al istoricului, nu acesta este motivul pentru care
scriitorii de istorie nu au abordat cu mai mare atenție perioada de dinaintea domniei46, dar,
după părerea mea, nu există alt motiv. Dacă, conform principiilor metodologiei și cercetării
istorice, orice informație scrisă sau vorbită, trebuie să aibă la bază un izvor documentar,
numismatic, arheologic, valabil din punct de vedere al datării și lipsit de eticheta falsificării,
de aici rezultând că, întristarea istoricului Corivan, este lipsită de credibilitate.

Potrivit vremii, tinerii din familie înstărite, erau pregătiți de profesori particulare sau erau
trimiși la pensioane franceze.47 Începe să studieze într-un început în Galați. În perioada de
care ne ocupăm, funcționa la Iași, începând de la 1 martie 1826, pensionul fostului ofițer din
armata lui Napoleon, rămas pe meleagurile moldovene după campania din Rusia, Victor
Cucenim, a cărui activitate a fost întreruptă în 1829, din cauza ciumei spre a fi reluată în
1830. Aici a fost așezat spre învățătură și Alexandru Ioan Cuza, unde printre ceilalți colegi și
o enumera o parte, care îl va urma până la alegerea sa ca domnitor și după dimineața zilei de
11 februarie 1866, precum Vasile Alecsandri, Panaite Radu, Mihail Kogălniceanu și
Alexandru Mavrocordat.

Amintim o întâmplare despre perioada șederii lui Cuza în Iași pentru studii, găsită într-o notă
de subsol , al cărții lui Xenopol.48 Într-o seară, tânărul Alexandru Cuza, a luat parte la o ceartă
violentă cu un grup de evrei din Iași, deoarece colegii săi luaseră căciula de pe capul unui
evreu, dorind să facă o glumă tinerească. Vestea acestei întâmplări a circulat până la urechile
viitoarei sale soții. În momentul când Cuza a sosit la casa Elenei să o ceară de soție de la
părinți, mama viitoarei consoarte o întreabă pe aceasta despre care Cuza este vorba, nu cumva
de cel care i-a bătut pe evrei la Iași? La răspunsul afirmativ al fetei, mama o sfătuiește să îl ia
de bărbat, deoarece are frică de Hristos. Întâmplarea neavând o sursă sigură, rămâne una
multele povestiri ce s-au alcătuit în jurul personalității domnitorului.

Cu o jumătate de veac mai târziu, Alecsandri avea să treacă prin filtrul condeiului, acele
amintiri din alcătuirea căreia făcea parte și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, într-un mode de-
a dreptul pitoresc, am putea spune, trist din cauza faptului că a fost obligat să stea „ghemuit
pe un pupitru și condamnat a învăța pe de rost vorbe franceze, germane și grecești„, cu un

45
Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Ed. Junimea, Iași, 2001, p.5
46
Idem, p. 6-7.
47
A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Iași, 2010, p.18
48
Idem, p. 19.

16
program încărcat și treziți de dimineață „în sunetul unui lighean de alamă, lovit ca un tam-
tam chinezesc de doamna Cuenim” și obligați să înghită mâncărurile cu care nu erau încă, pe
deplin, obișnuiți. 49

După finalizarea pregătirii în 1831,50 din țară tinerii Vasile Alecsandri, Panaite Radu, pictorul
Negulici, Alexandru Cuza și vărul său, Nicolae Docan, sunt trimiși de familie și profesorii
pensionului, să își continue studiile la Paris.51 Plecarea spre Franța a avut loc în luna august a
anului 1834, iar călătoria cu diligența a durat aproape douăzeci și patru de zile, făcând o
oprire mai lungă la Cernăuți, unde grupului i se alăturase Crețulescu. Ajunși în Paris, cei șase
moldoveni cor locui pe strada Notre Dame de Champs, împreună cu mentorul lor Filip.

Cu câțiva ani mai târziu, Alecsandri întâlnindu-se cu I. Ghica pe străzile luminoase ale
Parisului, îi va repovesti cum s-au întâlnit în trecut cu cei vreo șase români munteni cu români
printre care se afla și Alexandru Cuza : „ Într-o duminică micile noastre cîrduri se întâlniră.
Mentorii noștri se opriră un minut de vorbă. Nu știu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit
deodată amestecați și braț la braț un muntean cu un moldovean; vorbeam fiecare limbajul
provinciei noastre și ne înțelegeam, par-cam fi vorbit aceeași limbă. Ce revelațiune! Din acel
moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români”52

Diploma de bacalaureat în litere este luată la data de 10 decembrie 1835, fiind acordată de
ministru secretar de stat la Departamentul Instrucțiuni Publice, rector al Universității din
Paris. În încheierea diplomei, autorul oferă tânărului Cuza îndemnuri pentru folosirea
certificatului, rezultând din acestea maturizarea și evoluția în urma studiilor pariziene: „Dăm,
prin prezența, numitului domn Cuza diploma de bacalaureat în litere, pentru a se folosi de ea
în baza drepturilor și prerogativelor care-i sunt acordate de legi și regulamente, atât în
activitatea civilă cât și în cadrul funcțiunilor Universității”.53

În continuare, Alexandru Cuza se înscrie la Facultatea de Drept și la Medicină, dar nici una
dintre acestea nu se aflau în sfera de interes a domnitorului, ceea ce duce la abandonarea lor.
Totuși, economia este domeniu pentru care viitorul domnitor dezvoltă o pasiune, devenind
membru al Societății economiștilor de unde, își va da demisia în 1840.

49
Marin Mihalache, Cuza Vodă, Ed. Tineretului, București, 1967, p.9
50
A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, p.18.
51
52
Marin Mihalache, op. Cit., p.10.
53
Biblioteca Academiei, Arhiva Cuza, mapa XLVI, document 69.

17
În 1841, în urma unor certuri, Cuza îl provoacă la duel pe Costache Rolla, rugându-l printr-o
scrisoare păstrată de Biblioteca Academiei, pe Mihai Kogălniceanu să îi fie martor și secund.
Cererea are loc ca un serviciu pe care îl făcuse și Cuza la rândul său: „Sper că nu mă vei
refuza de a fi mai secundul meu; de altfel nu poți, ți-am făcut altă dată același serviciu și știi
dacă am susținut bine interesele tale; de altfel, serviciu pentru serviciu”, încheind epistola cu
o salutare cordială și prietenească: „Adio, dragă prietene, te îmbrățișez din toată inima și sunt
pe viață al tău cu totul devotat prieten”. 54

Documentele epistolare care îl au ca semnatar pe viitorul domnitor, în această perioada a

funcțiilor administrative, sunt în număr relativ mare, dar lipsit de un caracter informativ
important. În cea mai mare parte au ca subiect prieteniile și momentele de tensiune dintre cei
care au pus baza României moderne.

În finalul acestui prim capitol, familia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a avut pe parcursul
istorie Moldovei și a țării, un rol important prin funcțiile militare, administrative, culturale pe
care le-au ocupat de-a lungul a câtorva generații. Informațiile cu privire la înaintașii săi sunt
relativ, mulțumitoare și studiile nu lipsesc, însă, așa cum a afirmat și istoricul Corivan, nu
avem izvoare prea multe despre prima perioada a vieții domnitorului.

Totuși, primii ani și mai ales studiile, alcătuiesc o pregătire demnă de primul domn al
României unite. Prieteniile legate în internatul de la Iași și închegate pe străzile aglomerate ale
Parisului, reprezintă pentru viața lui Cuza, cartea cea mai prețioasă pe care a avut-o la
îndemână pe tot parcursul alegerilor și a domniei. Meritul său, acela de un bun administrator
militar și economic, a fost schițat pe tărâmurile orașului de la Dunărea de Jos.

Dacă el se trage din familia îndepărtată a cardinalului francez Nicolae, nu putem certifica; dar
faptele istorice și eroice ale lui Dumitru ( Dumitrașcu ) și Ioniță Cuza, cât mai ales imaginea
pe care a creat-o orașului Galați, postelnicul Ioan Cuza prin îndeplinirea funcției de pârcălab
și președinte al Judecătoriei ținutului de Covurlui, reprezintă pentru biografia lui Alexandru
Ioan Cuza, rama și pânza tabloului pe care va fi pictat într-un mod unic: președinte al
Judecătoriei ținutului de Covurlui și pârcălab de Galați, la fel ca tatăl său, și primul domnitor
al principatelor, Moldova și Țara Românească, unite. Visul tuturor locuitorilor acestor două
petice de pământ, acela de a uitării, oficial, granițele despărțitoare, se îndeplinește prin tânărul
cel mai de frunte al elitei politice din România vremii.

54
Biblioteca Academiei, ms. 4085, nr. 53, f. 108 - Original

18
 Capitolul II

Funcțiile administrative de la Galați

Între anii 1837– 1840, tinerii români plecați la studii, în străinătate încep să revină în locurile
natale, printre care se numără și Alexandru Cuza, care intră în cadrul armatei, prin intervenția
părintelui său, cu gradul de cadet pe 15 septembrie 1837. Peste doar trei ani, acesta își dă
demisia, la 8 februarie 1840, iar până în 1843 nu mai ocupă nici o funcție militară sau
administrativă,55după părerea istoricului Giurescu.

Nicolae Corivan, are o altă părere, aducând aminte despre un document aflat în arhivele din
fondul Secretariatului de Stat al Moldovei, prin care este precizat faptul că Alexandru Ioan
Cuza, se afla la Paris în perioada cuprinsa dintre noiembrie 1837 până în aprilie 1839, iar în
luna mai a aceluiași an, a ajuns în Moldova.56 Având drept concluzie, că tinerii români plecați
să studieze în străinătate, se întorc în țară între anii 1839 – 1840.

Întors în țară, Cuza intră în cadrul armatei cu puțin timp de la data precizată de Corivan, dar la
8 februarie 1840, demisionează. 57

Tot Giurescu, notează, că tânărul Cuza intră în posesia unei funcții administrative, abia în
1843, ca membru al Judecătoriei ținutului Covurlui, având ca argument, o semnătură a
acestuia din postura precizată, pe 17 iunie 1843, pe foaia care a semnat și logofătul C.
58
Catargiu. Pentru început, el a deținut această funcție aproximativ doi ani, în perioada 20
septembrie – 9 octombrie, notând prima demisie. 59

Părerea care contrazice cele spuse de Giurescu, este a aceluiași Corivan. Acesta afirmă că,
prezența lui Alexandru Ioan Cuza într-o funcție publică este atestată, încă de la începutul

55
Constantin G. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, p. 63.
56
N. Corivan, Cuza Vodă in memoriam, p.60.
57
Idem. P.61.
58
Constantin G. Giurescu, op. Cit, p.64
59
Idem, p.65.

19
anului 1842, mai exact pe 19 februarie, în aceeași instituție, Judecătoria ținutului de Covurlui,
dar nu ca membru, ci ca prezident al ei.60 Concluzia pe care o notează istoricul, din cauza
prezenței lui Cuza în această funcție de prezident, la doar 22 de ani, este aceea că, din 1837,
viitorul domnitor și-a continuat studiile juridice la Paris, de unde rezultă, o nouă dovadă a
celor afirmate de el, anterior.

Istoricul gălățean, Paul Păltânea, este de părere că prima ședință pe care a prezidat-o
Alexandru Cuza a avut loc la data de 24 februarie 184261, iar logica la care apelează reiese din
faptul că ultima ședință, care a avut loc pe 13 februarie, a fost prezidată de cronicarul
Manolache Drăghici. Așadar, Cuza a fost numit președinte al Judecătoriei ținutului Covurlui
în intervalul 13 – 24 februarie 1842.62

Observăm, din nou, păreri în contradictoriu, cu privința la personalitatea domnitorului

Alexandru Ioan Cuza, dar de această dată, cu referire la începutul carierei administrative și
militare a fiului postelnicului Ioan. Acest lucru, din punctul meu de vedere, este normal. Pe de
o parte, cum am scris și mai sus, lipsa aproape cu desăvârșire a documentelor de arhivă cu
privire la activitatea lui Cuza, înainte de domnie, a dus de multe ori la opinii diferite, dovezile
cercetătorilor având de cele mai multe ori proveniență din alte păreri, stâlcite de memoria
generațiilor. Cu toate acestea, istoricul Corivan, aduce în scrierile sale câteva documente
exacte din arhivă, cu care contrazice scrierile lui Giurescu și Păltânea, dar trebuie amintit că
diferența dintre publicarea cărților este de 7 ani, respectiv 4 ani. Așadar, vom lua părerea
cercetătorului mai proaspăt, ca fiind vrednică de crezare, chiar cauza despre care scrie
istoricul gălățean: „o serie nouă de documente”.63

Fiind prezent la una din petrecerile de seară care aveau loc destul de des, am putea spune, în
dulcele târg al Iașilor, Cuza, a cunoscut-o pe aceea care avea să îi fie soție: Elena Rosetti. 64

Căsătoria dintre cei doi a avut loc pe 30 aprilie 1844, la Solești și apreciem faptul că
cercetătorii sunt de acord cu privire la această dată. Giurescu afirmă că „Alexandru Cuza se
căsătorise la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache și a Ecaterinei,
născută Sturdza,65din Rosetteștii care-și aveau așezarea în satul Solești, ținutul Vaslui”66 , iar

60
N. Corivan, op. Cit., p.62.
61
Paul Păltânea, Alte știri despre funcțiile publice ale lui Alexandru Ioan Cuza, Revista Muzeelor, IV, 1967, p.272.
62
Paul Păltânea, Alexandru Ioan Cuza și Galații, p.124.
63
Ibidem.
64
Marin Mihalache, op. Cit., p.10-11.
65
A. D. Xenopol, op. Cit, p.11.
66
Constantin G. Giurescu, op. Cit., p.64

20
Marin Mihalache notează despre acest eveniment următoarele „căsătoria lor avu loc la
Solești, în ultima zi a lunii aprilie a anului 1844” și cu privință la Cuza, scrie „este interesant
de reținut că Alexandru Ioan Cuza, a refuzat să primească robii dați Elenei pe foaia de
zestre”.67 Corivan și Xenopol, au scris și ei despre acest eveniment, dar într-un mode foarte
succint, aproape în treacăt: „la 30 aprilie, Cuza se căsătorea cu Elena Rosetii”68, „nu mult
după întoarcerea lui în țară se căsători cu Elena Rosetii”.69

În legătură cu acest eveniment, într-o notă de subsol din cartea lui Xenopol, găsim o poveste,
despre cum a fost acceptat Alexandru Ioan Cuza, de mama, Elenei, Ecaterina ( sau Catrina )
Rosetti. În timpul studiilor de la Iași, Cuza ieșise cu colegii la plimbare, într-o seară, iar unul
din ei, a luat căciula din cap unui jidan. Din această pricină, tinerii au participat la un scandal
fizic, împotriva mai multor evrei. Se pare că povestea a ajuns și la urechile Ecaterinei, iar la
prezentarea ginerelui, aflând că el este cel care se bătuse cu jidanii, și-ar fi îndemnat fata să-l
accepte, deoarece Alexandru Cuza trebuie să fie iubitor de Hristos.70 Povestea rămâne una
din multele amintiri despre domnitor, care, cu toate că nu are argument istoric, înfrumusețează
în ochii cititorului imaginea sa.

Înainte de a continua scrierea despre Alexandru Ioan Cuza, vom nota câteva date mai
importante despre soția acestuia, deoarece, a jucat un rol deosebit, atât pe parcursul domniei,
cât și în afara ei.

Pe line bărbătească, familia Elenei se înrudea cu cele mai de seamă seminții ale vremii,
Roseteștii și Catargii, iar pe linia feminină, a Ecaterinei, avea sânge de Sturdzești, Balși și
Cantacuzini.71 Trecutul său, din punct de vedere al strămoșilor, este cel puțin la fel de strălucit
ca al soțului, poate chiar mai mult.

Elena s-a născut pe 17 iunie în anul 1825, în capitala Moldovei. Părinții săi, ca orice familie
cu nume, dețineau o casa de locuit în Iași, încăpătoare și plăcută la aspect, dar din cauza unor
dificultăți financiare, au fost nevoiți să o locuiască doar în cazurile de necesitate, mutându-și
reședința la Solești, județul Vaslui. Cu toate acestea, se pare că Elena, încă din copilărie a

67
Marin Mihalache, op. Cit, p.11.
68
N. Corivan, op. Cit., p.62.
69
A. D. Xenopol, op. Cit, p. 18.
70
A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, Iași, 2010, p. 18, nota 9.
71
Aurica Ichim, Mircea Ciubotaru, Sorin Iftimie, Doamna Elena Cuza un destin pentru România, Ed. Palatul
Culturii, Iași, 2011, p.9.

21
nutrit o plăcere deosebită pentru Iași, admirând cu deosebită plăcerile plimbările de pe Strada
Mare, precum și tânguirile în limbile străine ale negusorilor.72

Elena avea o fire total opusă soțului său, datorită unei creșteri aspre și neiertătoare sub
supravegherea mamei sale, Ecaterina. Era de fel domoală, retrasă, cumpănită, cam stângace
și puțin timidă, lipsită de încrederea în forțele proprii și stăpânită în societate de puternice
complexe de inferioritate. Atuurile sale erau însă cu mult peste aceste trăsături, ea având o
înfățișare distinsă, ochi negri, mari, sub sprâncene pronunțate și față ovală. Părul ei bogat și-
l purta strâns în cozi, cu cărare pe mijloc, după moda vremii.73

După finalizarea primelor studii la Scheea, Elena Rosetti își dorea să se întoarcă la Solești, dar
Ecaterina era de părere că trebuia să aprofundeze ceea ce învățase, așa că o trimite la Iași, pe
când avea doar 14 ani. În această perioadă, după modelul saloanelor pariziene, în orașul
moldovean se făceau seri literare și muzicale, sub supravegherea unor maeștri aduși de la
Berlin sau Viena. Elena, fiind prea mică, nu putea participa, dar aflându-se în grija verișoarei
sale, Didița Mavrocordat, unde lua la cunoștință cele noutățile din înalta societate. De pildă,
aici văzuse prima oară, cum se jucau comediile scrise de tinerii Vasile Alecsandri și Costache
Negruzzi, iar mama Elenei își făcea deja planuri pentru o viitoare căsătorie, la care tânăra
Rosetti nu avea nimic de obiectat: „Dorința mea este să-ți fac totul pe plac”, nota aceasta în
1840.74

Este foarte interesantă descrierea pe care o face Lucia Borș ( încă un istoric din cei care susțin
nașterea domnitorului la Huși ), despre întâlnirea Elenei Rosetti cu Alexandru Ioan Cuza,
chiar în casa Didiței Mavrocordat, „De această ființă timidă, mai aproape de vârsta
copilăriei, se îndrăgosti acel pe care contemporanii săi îl luau drept un cinic.”75 Înainte de a
scrie despre familia și strămoșii Cuza, autoarea, trece în revistă faptul că soțul Didiței i-a fost
coleg domnitorului în internatul de la Iași.

După venirea în țară a lui Alexandru Cuza, acesta o întâlni pe Elena Rosetti, despre care știa
că nu făcea parte din rândul marilor boieri. Se pare că acest lucru nu a reprezentat un
impediment pentru domnitor. Alexandru Cuza găsise în cele din urmă un suflet curat, în care
putea avea încredere, iar cei doi cad pradă dragostei. Pentru Elena, cel mai greu obstacol de
trecut era mama sa, căreia nu îi spusese nimic până la întoarcerea la moșia din Solești, în

72
Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, Ed. Pelendava, Craiova, 1992, p.4.
73
Marin Mihalache, op. Cit., p.11
74
Lucia Borș, op. Cit., p.18.
75
Idem, p.19.

22
toamna anului 1843. Nu cunoaștem, dacă criteriul după care Ecaterina a acceptat căsătoria
celor doi este povestea pe care am relatat-o mai sus, cu evreii, sau pentru că Alexandru făcea
parte din tinerii cei mai de seamă ai vremii, datorită familiei, studiilor și mai cu seamă numirii
sale ca prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui, dar discuțiile dintre mamă și fiică nu au
durat prea mult.

După nunta lor, care a avut loc pe 30 aprilie 1844 la Solești, Alexandru și Elena Cuza, se mută
la Galați, în casa din mahalaua Poștei - Vechi. 76

Anii de dinaintea revoluției pașoptiste sunt hotărâtori pentru viitorul lui Alexandru Ioan Cuza,
deoarece în această perioadă el stabilește o serie de contacte cu câteva persoane care făceau
parte din administrația domnitorului Mihail Sturdza. După mutarea sa la Galați, împreună cu
Elena, face o cerere către Postelnicie, prin Departamentul Dreptății77, prin care invocă
„neapărata trebuință de a merge peste hotare, la Odesa, pentru facire de feredei ( băi )”,
solicitând un pașaport.78 Înainte de a pleca, pe 10 iulie, viitorul secretar al Asociației
patriotice, Teodor Rășcanu, dădea o chezășie, conformă căreia îl va reprezenta pe Alexandru
Cuza în procese de judecată sau „în alte pretenții ci i s-ar arăta asupră-i”, până la întoarcerea
în țară.79 În următoarea zi, pașapoartele cerute sunt eliberate.

Despre acest lucru, scrie chiar Alexandru Cuza, într-o scrisoare adresată prietenului său din
Bârlad, Iordachi Lambrino, pe data de 9 iunie 1846, amintindu-i despre o serie de informații
destul de detaliate, în legătură cu urmărirea membrilor Asociației patriotice și arestarea lor,
din ordinul dat de Mihail Sturdza.80 La Galați, chiar în vara anului 1846, doi membri ai
asociației, spătarul Tucidide Durmuz și Toader Sion, de loc fiind din Vaslui, iar Teodor
Rășcanu, care fugea de arestare, era așteptat în oraș la ordinele domnitorului.81

Alexandru Cuza se întâlnește la Galați cu V. Alecsandri și C. Vârnav, care de curând sosiseră

de la moșia prietenului Costache Negri, Mânjina, de unde aveau să plece însoțiți de Elena,
spre Paris. Tot în aceeași vară a anului 1846, se îndreptau spre capitala Franței, venind din
Țara Românească, Nicolae Bălcescu și C. N. Filipinescu. Cum drumurile aveau ruta

76
Paul Păltânea, Alexandru Ioan Cuza și Galații, p.122.
77
Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, p.28.
78
Dumitru Ivănescu, Victor Slăvescu și domnia lui Al. I. Cuza; în Victor Slăvescu, 1891 – 1977, București, 1993,
p.59.
79
Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în memoria posterității, p.28.
80
Dumitru Ivănescu și Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza, acte și scrisori, p.48.
81
Paul Henry, L a abdication du Prince Couza et l avenement du la dynastie Hohenzoller au trone de Roumanie,
Paris, 1925, p.2.

23
constantinopolitană și duceau către aceeași destinație, tinerii români, au călătorit împreună. 82
Acest exod al revoluționarilor munteni și moldoveni, cum afirmă Ivănescu, se datora în primul
rând acțiunilor represive întreprinse de guvernele celor două țări.

Ajunși în Paris, revoluționarii români au parte de o activitate intensă în cadrul legal al,
Societății studenților români, între membrii acestei organizații numărându-se și Dimitrie
Cuza, fratele viitorului domnitor. Vasile Alecsandri, nota în corespondența pe care o purta în
acea perioadă, cu cei rămași în țară, că în principatele române se produsese o mișcare
ideologică, având la bază sentimentele de unire și independență.83

Întors în țară, Alexandru Cuza, continuă corespondența cu Iordachi Lambrino despre membrii
Asociației patriotice, căreia îi transmitea cu durere primirea veștilor despre Rășcanu și
tovarășii săi, care erau în continuare hărțuiți de Mihail Sturdza. Detalii despre toți cei
implicați în această organizație și situația lor, oferă Grigore Cuza într-o scrisoare pe care o
adresează la 20 ianuarie 1847, chiar secretarului Teodor Rășcanu. Toader Sion și T. Durmuz
au fost arestați, iar Vasile Mălinescu se afla în închisoarea Departamentului Criminalicesc.
Tudorachi Gheorghiu din Galați și Costachi Racliș erau prizonieri în închisoarea cazarmei din
Iași și Grigoraș Carp a fost ridicat de la moșia sa.84 De aici rezultă că domnitorul Mihail
Sturdza se temea de revoluționarii care modificau treptat opinia publică, iar măsurile pe care
le ia în privința lor, precum exilarea din Moldova, jefuirea moșiilor, bătăile cumplite și
condamnarea la închisoare, sunt încercări de oprire a unui val care l-ar fi putut răsturna.

Înainte de a trece mai departe, trebuie amintit faptul că Alexandru Cuza semnase ultimele sale
acte, din funcția de prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui, în 1845, pe 28 septembrie.
După această dată el își dă demisia și locul îi este lua de un subaltern de-al său, I. Fote.
Cauzele aceste demisii nu sunt cunoscute, dar nu poate fi exclus ca ea să aibă un caracter
demonstrativ față de abuzurile domnitorului Mihail Sturdza, anticipând astfel, răsunătoarea
demisie de mai târziu, din 24 iunie 1857.85

Nu se poate preciza care este contribuția părerii publice gălățene la construirea personalității
revoluționare a lui Alexandru Cuza, dar când aceste se întoarce de la Paris, găsește în orașul
dunărean, nu doar un mediu oportun pentru difuzarea ideilor revoluționare, ci chiar mai mult,
în anul 1846, aici se putea vorbi de un centru organizat al mișcării revoluționare

82
Ibidem, p.5.
83
Dumitru Ivănescu și Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza, acte și scrisori, p. 57.
84
Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, p.30.
85
Paul Păltânea, Alte știri despre funcțiile publice ale lui Alexandru Ioan Cuza, p. 273.

24
democratice.86 Atitudinea lui Cuza față de abuzurile domnitorului Sturdza, corespunde cu
începutul activității revoluționare, pe care acesta o desfășoară înainte de 1848.

Cuza părăsește Galațiul rar în această perioadă, făcând doar câteva călătorii la Iași și la
Bârlad. În 1847, el este tot în orașul de la Dunărea de Jos, având ca preocupări câteva afaceri
de familie pe care i le comunică vărului său Constantin Cuza, stabilit la moșia Fichitești din
Vaslui. Afacerile aveau caracter comercial și planul lui Alexandru era constituit pe ofertarea
în arendă a unei moșii cu opt sute de fălci și cu 300 de locuitori, poziționată în apropierea
Galațiului. 87

Revoluția de la jumătatea secolului al XIX-lea, izbucnită în aproape toate țările europene, au

prins o parte din tinerii români plecați să studieze, chiar în mijlocul revoluționarilor din Paris
sau Viena. În capitala Franței, la începutul lunii februarie din anul 1848, numărul studenților
moldoveni și munteni era destul de mare. Printre aceștia se afla și Nicolae Bălcescu, care, la
sfârșitul lunii îi scria prietenului său, Vasile Alecsandri, următoarele rânduri: „Întâia zi a
republicii” 24 februarie 1848 „minunata revoluție, ce te căiești amarnic că nu ai văzut-o, va
schimba fața lumii”. 88

Din cuvintele lui Bălcescu, Alecsandri a înțeles că venise timpul ca ceea ce plănuise pe mosia
Mânjina cu toți ceilalți prieteni români, trebuia realizat. Revoluția de la 1848, a ridicat pentru
prima dată într-un procentaj sfâșietor, problema unității naționale la rangul de problemă
fundamentală89. Românii, din toate cele trei mari provincii, s-au implicat pentru eliberarea de
sub jugul asupririi străine, ceea ce implică, pe lângă unitate națională și independență.90

În Moldova, la auzul veștilor despre manifestările din Paris și Viena, domnitorul Mihail
Sturdza, se speriase și a apelat la ajutorul militar. Observând că oastea nu era de încredere,
acesta formează în grabă o gardă personală, care număra câteva sute de soldați pregătiți pentru
orice situație, în special pentru jefuire și crime.

Alexandru Cuza era prieten și fost coleg cu o mare parte din principalii membri ai mișcării
revoluționare din toate provinciile, care doreau o schimbare radicală în starea lucrurilor

86
Paul Păltânea, Alexandru Ioan Cuza și Galații, p. 123.
87
Gh. Ghibănescu, Cuzeștii¸ p. 152 – 153.
88
Marin Mihalache, Cuza Vodă, p.14.
89
Gh. Platon, 24 ianuarie 1859: moment hotărâtor pe calea luptei românilor pentru desăvârșirea unității
naționale, Memoriile secției de științe Istorice și arheologice, seria IV, Tomul XVII, Academia Română, 1997,
p.99.
90
Apostol Stan, Revoluția română de la 1848, București, 1987, p. 7

25
politice și economice. Tatăl său, postelnicul Ioan Cuza, împărtășea ideile celor ce doreau
regenerarea țării, fiind alături de fiul său, în primele rânduri ale revoluției.

În capitala Moldovei, în seara zilei de sâmbătă seara, 27 martie 1848, în sala mare a hotelului
Petersburg, se afla un număr de aproximativ o mie de oameni. Printre cei adunați erau și
Vasile Alecsandri, Vasile Ghica, frații Rosetti, frații Moruzi și Costache Rolla. Adunarea era
condusă de unchiul lui Alexandru Ioan Cuza, bătrânul Grigore Cuza, un om cu idei liberale și
un mare adversar al regimului existent. Chiar dacă, Alexandru Cuza nu stăpânea într-un mod
prea strălucit discursul public, a luat cuvântul și a grăit următoarele: „Dar, fraților! Să murim!
Dar, să ne pregătim ca să murim. Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor nației
noastre vrednice de mărirea trecutului strămoșilor noștri. Români! Astăzi, toate națiile învie,
trebuie să învie și a noastră.”91

Dezbaterile se încheiase, dar au căzut de acord să se aleagă un comitet de șaisprezece

persoane, din care făcea parte și Alexandru Cuza, care să se întâlnească a doua zi pentru a o
petiție. 92 Lucrarea care trebuia scrisă, era rodul discuțiilor purtate de mai multă vreme, în care
se oglindeau dorințele opoziției, cu revendicări moderate care nu atingeau principiile de bază
ale rânduirii feudale.

Ajunși în fața domnitorului, membrii delegației au predat petiția. Discuțiile au durat multe
ceasuri. Mihail Sturdza nu a acceptat o mare parte din cererile acestora, dar pentru a evita
neînțelegerile cerea timp de gândire și promisese că îi va chema înapoi, în aceeași seară.
Delegația plecă spre casa lui Mavrocordat unde erau adunați și restul revoluționarilor, cu o
mulțime de popor. Nu dură mult și unul din delegați intră nervos în camera domnitorului
Sturdza și a sfătuitorilor săi, spunând că mai au doar jumătate de oră la dispoziție pentru a se
gândi la răspuns. Un gest violent din partea revoluționarilor era tot ce aștepta Mihail Sturdza,
dându-i pe toți afară și renunțând la diplomație, dădu drumul forței brutale.

Mercenarii din garda personală a domnitorului au avut de îndeplinit un ordin clar, acela ca
lumina următoarei zile să găsească Iașul curățat de duhul revoluției. Teroarea a fost
dezlănțuită. Pe străzi, sute de oameni erau luați cu forța spre închisori, bătuți de soldații
stimulați de băutură.

91
Anul 1848 în Principatele Române. Acte și documente. Vol. I., București, 1902, p.225.
92
Marin Mihalache, Cuza vodă, p.16.

26
Alexandru Cuza făcea parte din grupul celor treisprezece revoluționari,pe care domnitorul îi
socotea ca fiind cei mai periculoși adversari ai regimului. Din acest motiv, el se afla printre
cei arestați în acea noapte. Legându-l împreună cu ceilalți, soldații îl duseră într-o cazarmă, cu
forța. Atunci, Cuza a fost rănit la picior și chiar dacă după ce rana a fost îngrijită, el a suferit
toată viață dureri din cauza acestei răni.

Este foarte interesantă povestea pe care o relatează Marin Mihalache, despre discuția dintre G.
Sion și un țăran moldovean venit în acele zile în capitală, ”Ce-i tot dai cu țara! Dar de unde
să știe țara că o mână de oameni s-au adunat la Iași ca să-i facă bine?...La noi în sat nu se
știe nimica…Eu mă mir de boieri: dacă aveau să facă un lucru ca acesta, de ce nu au dat de
știre satelor; că, credem-mă, ar fi venit cinci sute de mii de oameni” 93 Problema aceasta este
discutabilă. Pe de o parte, populația Moldovei ar fi sărit oricând în ajutorul revoluționarilor,
dacă ar fi fost informată, iar pe de altă parte, zvonurile revoluției circulau prin țară de mai
mult timp, astfel încât, la momentul discuției dintre membrii revoluției și domnitor, o mare
parte din populația Iașului știa despre ce este vorba și își putea proteja apărătorii. De
asemenea, după ce Cuza și restul au fost arestați, atât în Iași și Galați, cât mai ales pe drumul
dintre cele două orașe, poporul putea interveni și schimba soarta evenimentelor.

Cu toate acestea, Mihail Sturdza a crezut de cuviință că revoluționarii trebuiesc predați

turcilor, așa că îi trimite la Galați de unde, pe Dunăre vor fi trimiși către Istanbul. Înăbușirea
mișcării revoluționare din Moldova și aducerea revoluționarilor arestați sub forma unor
infractori, în orașul dunărean. Pe 29 martie 1848, hatmanul și inspectorul general al Miliției
Moldovei, Dimitrie Sturdza, îi scria comandantului garnizoanei de la Galați, colonelul
Mișcenco, că un număr de șase revoluționari, Alecu Moruz, Alecu Cuza, Vasile Conta,
Grigore Romalo și Dimitrie Filipinescu, să fie trimise cât mai repede posibil spre Imperiul
Otoman.94 Răspunsul colonelului Mișcenco, nu este cel mai așteptat de domnitor și nici de
hatman, deoarece, cu toate că se luase toate măsurile după cea mai bună rânduială
militărească, în Galați s-au strâns aproximativ 3000 de oameni, printre care se aflau și rudele
revoluționarilor, iar după părerea sa, aveau scopul de a scăpa pe revoluționari din mâna mea
cu silnicie.95

93
Marin Mihalache, Cuza Vodă, p.20.
94
Anul 1848 în Principatele Române, Acte și documente, p.181.
95
Ibidem, p.56.

27
Pe drumul de pe Dunăre, când au ajuns la Brăila, conform unor surse, s-a iscat o furtună care
96
a stârnit valuri și ceață, iar cu acest prilej, o parte din revoluționari au reușit să fugă. O altă
părere despre scăparea lui Cuza și a celorlalți, este că Elena a mers după soțul său până la
Galați și cu ajutorul consulului englez, i-a mituit pe marinarii greci de la Brăila, de unde au
97
reușit să fugă spre Pesta. Colonelul Mișcenco, scrie în raportul din 4 aprilie 1848, că pe
drum, luând largul la o strâmtoare în care am fost, revoluționarii de sub arest au luat-o la
fugă, din care doar 6 au intrat la consulul britanic de la Brăila și s-au ascuns acolo. Aflând
unde sunt, el s-a dus și a cerut predarea lor, dar consulul și mulțimea de oameni înarmați din
curtea sa, a refuzat.98

Din nou avem, cel puțin trei păreri diferite, iar în acest caz, luăm cea de-a treia variantă drept
fiind cea mai apropiată de realitate, deoarece este vorba despre un document inedit, care nu ar
fi avut nici un motiv pentru a fi falsificat. Pentru a întări acest lucru, la 22 aprilie, Cuza scrie o
epistolă de mulțumire consulului de pe vaporul Frantz, mărturisindu-i un total respect din
partea sa și a întregilor moldoveni.99

La sfârșitul lunii aprilie, 1848, după ce se întâlnește la Giurgiu cu Iancu Alecsandri, Costache
Negri și Alecu Ruso, pleacă în Banat, apoi ajunge în Pesta. Nu stă multe zile aici, deoarece
reușește să ajungă la frumoasa zi de 3 mai, când, pe câmpia de la Blaj se strânge un număr
impresionant de români doritori de libertate, egalitate și fraternitate. Sentimentul patriotic
creștea în ochii participanților, dar peste două săptămâni, Cuza se afla în Vinea. Aici vede
revoluția în plină desfășurare, pe 15 mai, iar demonstrațiile maselor populare împotriva
hotărârii guvernului de a desființa Comitetul studențesc și garda națională, îl impresionează
enorm și notând, Am văzut la Viena o adevărată revoluție100. Lupta revoluționarilor exilați din
Moldova continuă, prin redactarea Prințipiilor noastre pentru reformarea patriei și În numele
Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu, de către Vasile Alecsandri la Brașov.

Pe 25 mai, Alexandru Cuza îi scrie lui Iordachi Lambrino, din Bucovina unde se afla cu o
101
parte din revoluționari. Aici, la Cernăuți își aștepta soția despre care nu mai știa nimic de
când fugise de la Galați, iar rana de la picior i se vindecase. O veste dureroasă avea să

96
Marin Mihalache, op. Cit., p21.
97
A. D. Xenopol, op. Cit.¸ p.19.
98
Anul 1848 în Principatele Române, pp. 239 – 241.
99
Biblioteca Centrală Universitară Cluj, colecția Manuscrise, sertar 157/9.
100
Barbara Jelavich, Russia and Roumanian National Cause, 1858 – 1859, Bloomington, Indiana University,
1959.
101
Dumitru Ivănescu, Cuza vodă in memoriam, p.67.

28
primească de la Iași, unde pe 17 iunie 1848, postelnicul Ioan Cuza, decedase la spitalul
Sfântul Spiridon, din cauza holerei.102

În vara aceluiași an, Petre Mavrogheni trimitea o scrisoare din Iași, în numele patrioților
moldoveni, către Costache Negri în care afirma că nici o diversiune nu-i va putea distrage de
la înfăptuirea țelului suprem care este unirea Principatelor 103. La rândul său, Costache Negri
îi scrie lui Nicolae Bălcescu că dorința noastră este de a ne uni cu voi neapărat104; Vasile
Alecsandri, amintea într-un text epistolar adresat tot lui Bălcescu, că dorul cel mai înfocat al
nostru este unirea cu Valahia sub un singur guvern și sub aceeași constituție.105

Făcând referire la atmosfera care stăpânea satele noastre după 1848 un martor contemporan
constata, cu câțiva ani mai târziu, că în mintea săteanului s-a făcut o schimbare uimitoare,
încredințat fiind că prin realizarea Unirii se vor produce schimbări importante pentru el.106
Academicianul Andrei Oțetea remarca faptul că țăranii nu s-au mărginit să semneze și să
prezinte doar jalbe, ci duhul răzvrătirii răscolea adânc lumea satelor în preajma unirii.107O
corespondență care sosea din Țara Românească, din București către ziarul berlinez
„Vossische Zeitung” la 29 iulie 1848, confirma atmosfera unionistă ce domnea în localitățile
moldovene prin faptul că frații moldoveni vin în grupuri de la Tecuci, Bârlad și mai de
departe ca să încurajeze și să pretindă Constituția noastră și Unirea cu noi.108

Pe 27 septembrie este trimis către Pârcălăbia de la Galați un Oficiu domnesc prin care, se
comunică învoirea dată unor revoluționari care se află peste graniță, de ase întoarce în țară.
Printre cei amintiți se număra și Alecu Cuza, fiul răposatului postelnic, Ioan Cuza, frații
Rosătești, aga Răducanu și Nicu Catargiu.109 Atât Giurescu, cât și Păltânea, amintesc dă după
întoarcerea din exil a lui Alexandru Cuza, noul domnitor Grigore Ghica, îl numește pe acesta
în octombrie 1949, Președinte al Judecătoriei ținutului Covurlui. În această calitate,pe care o
păstrează până în 1851, semnează diferite adrese și pune o serie de rezoluții dintre care unele
prezintă interes.110Din cercetarea lor se vede preocuparea lui Cuza pentru respectarea legii și
justa ei aplicare, ceea ce iese cu atât mai mult din comun, cu cât ea se manifestă într-o

102
Dumitru Ivănescu și Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza, acte și documente, p. 145.
103
Teodor Bălan, Activitatea revoluționarilor moldoveni și Bucovina la 1848, București, 1944, p.98
104
105
Ștefan Mateș, Din relațiile și corespondența poetului Gh. Sion cu contemporanii săi, Cluj, 1939, p.1
106
Andrei Oțetea¸ Unirea Principatelor în Studii privind Unirea Principatelor , București, 1960. P.20
107
Ibidem
108
Toader Pavel, Revoluția de la 1848 în Țările Române în corespondența către ziarul berlinez „Vossische
Zeitung”, Revista de istorie, 3/1974, p.436.
109
Arhivele Statului Iași, fond. Miliția pământească, tr.1760 op.2009, dosar 159, f181. Copie
110
Arhivele Statului Iași, tr. 1864, op.2131, dos. 91. F.49.

29
perioadă în care abuzurile erau atât de frecvente, iar funcțiile erau de cele mai multe ori doar
surse de venit.

Așadar, Alexandru Cuza este numit președinte al Judecătoriei în octombrie 1849, dată la care
comunica viceconsulului britanic de la Galați că Judecătoria nu rezolvă problemele
111
administrative ale supușilor străini, instituția care se ocupă cu acest lucru fiind Pârcălăbia ,
iar ziarele timpului, din care amintim „Jurnalul de Galați” și „Jurnalul de Boucarest”,
comentau proaspăta numire în acest post. Ultimul dintre ele informa pe cititor că această
opțiune a fost primită favorabil de locuitorii orașului Galați. Cu atât mai mult cu cât „publicul
de aici – susținea autorul articolului – își va aduce aminte de timpul când a mai ocupat acest
post (Cuza) și nu ne va contrazice că pe lângă cunoștințe întrunește zelul pentru binele comun
acum, activitatea în îndatorire, dreptatea în hotărâre.”112 Explicația reală a numirii sale era
dată de directorul Departamentului Dreptății, care-l caracteriza pe Cuza cu următoarele
cuvinte: „o față prețuită de cârmuire și de obște pentru însușirile sale”.113

După primirea postului de prezident, Alexandru Cuza a luat o serie de măsuri ce vizau în
primul rând rezolvarea urgentă a numeroaselor plângeri trimise Judecătoriei Covurlui. În
rapoartele înaintate Departamentului Dreptății, el explică în mod detaliat situația existenta la
Judecătoria Covurlui. Numărul restrâns de salariați, în raport cu avalanșa de lucrări, a
determinat pe Cuza să angajeze alți doi scriitori, plătiți de el și de membrii Judecătoriei, din
dorința de a rezolva la timp toate problemele ce reclamau competența aceste instituții.114

Inițiativa lui Cuza nu găsește ecou la forurile superioare. Dimpotrivă, chiar angajaților
permanenți ai Judecătoriei li se refuză satisfacerea unor doleanțe, iar mai multe rapoarte a lui
Cuza către Departamentul Dreptății, anunță intenția acestora de a părăsi posturile pe care le
ocupau.115

În ianuarie 1850, cu ocazia primirii de noi instrucțiuni de la departamentul din lăuntru, el

recomandă celorlalți membri ai Judecătoriei să aibă o supraveghere cât mai mare în privința

111
George Oprescu, Date noi despre anii de formație a lui Nicolae Grigorescu, în „Studii și cercetări de istoria
artei”, II ( 1995 ), nr. 3- 4, p.164.
112
P. Constantinescu-Iași, op. Cit, p.38
113
Haralambie Georgescu, Un proiect de bust a lui Cuza, în „Institutul de istorie națională”, Cluj VI, 1931 –
1935, p.533.
114
Alexandru Zub, Posteritatea lui Cuza Vodă, în Cuza Vodă. In memoriam, Iași, 1973, p.590.
115
„Romanul”, 10 februarie 1891, p.143

30
aplicării dispozițiilor cârmuirii, sfătuindu-i să aibă drept scop în purtarea lor adevărul și
executarea întocmai a instrucțiunilor date.116

Foarte exigent se arată Alexandru Cuza mai ales atunci când nerespectarea legilor îi atingea
pe țărani. Maiorul Panaite Pavlov, fost asesor al Judecătoriei Covurlui, plecase din slujba pe
care o deținea, luând cu sine un număr important de lucrări ale împricinaților. Cu toate
intervențiile lui Cuza pe lângă Pârcălăbia Galați și Departamentul Dreptății, maiorul Pavlov
nu a restituit dosarele furate, în mod ilegal. Din raportul trimis Departamentului Dreptății, la
24 noiembrie 1849, aflăm că insistențele lui Cuza se datorau mai ales faptului că acele acte
„sunt de fire răzeșești și giudectătoria să găsești plină și înconjurată de mulțimea acelora ce,
cu o simțătoare cheltuială și struncinare, vin de pe la locuințele lor din ținut, cerând punirea
la cale fără a se putea regula nimic”.117

În cele din urmă, Cuza apelează la Departamentul Dreptății, în speranța că acest for ca rezolva
definitiv problema dosarelor luate de maiorul Panaite Pavlov. Raportul, e un model de felul
cum privea viitorul domn rostul misiunii sale șu cum înțelegea că trebuie să ia apărarea
țărănimii: „iar gios iscălitul, odată cu așteptarea regularisilor ci s-au cerut prin nenumărate
raporturi, în diosăbite nevoi, cu respect aduci la cunoștința acelui cinstit Departament că o
mai multă întârziere, îndeamnă nerespectarea pravililor și a regulilor prescrisă, iar pi di altă
diznădăjduiești pe împricinați, încât cu păreri de rău mă văd nevoit, împotriva celei mai vii
dorințe de a sluji, să părăsesc funcțiile ce-mi încredințați în asăminea condiții”.118 Nu este
exclus ca o situație similară să-l fi hotărât pe Cuza ca să demisioneze din funcție, în februarie
1851, din postul de președinte al Judecătoriei ținutului Covurlui. Ceva mai târziu, în 1863,
după ce a fost numit domn al României, confruntat cu o problemă mult mai vastă, în care
chestiunea justiției era doar o componentă, avea să mărturisească unui diplomat francez că
legea este astfel sau în așa fel aplicată încât se ajunge la o negociere a justiției119, lucru cu
care era familiarizat din timpul când deținea funcția de președinte al Judecătoriei din Galați.

În general, lui Alexandru Ioan Cuza i se recunoaște cinstea exemplară de care a dat dovadă ,
domnitorul Grigore Ghica, cu ocazia acordării rangului de vornic în 1855, îi aduce elogii
pentru activitatea desfășurată în calitatea de președinte al Judecătoriei ținutului Covurlui.120 În
urma demisiilor lui C. Sturdza din calitatea de ministru la departamentul din lăuntru și a lui
116
Arhivele Statului Iași, tr.1864, op.2131, dos.77
117
Mihail Kogălniceanu, Acte și documente din corespondența diplomatică, vol. 1, București, 1893, p. 5-7.
118
Momentul Unirii, în „Adevărul” XVI, 1903, nr.4845 ( 25 ianuarie ), p1.
119
”Arhiva”, XIV, 1903, nr. 3- 4, p.183
120
Academia Republicii Populare Române, Arhiva Cuza, mapa XLV, p.1-8.

31
Scarlat Roset din aceea de director la același departament, la 15 februarie 1851 sunt numiți în
locul lor Nicolae Canta și Alexandru Cuza.121

În această calitate, Cuza a obținut o serie de realizări care i-au adus aprecierile superiorilor în
funte cu domnitorul Grigore Ghica, cum am amintit și mai sus. Una dintre primele probleme
de care s-a ocupat după numire, a dovedit faptul că nu a uitat timpul când a fost militar, privea
organizarea și aprovizionarea unor unități militare din Moldova.122 În intervalul de doar
câteva zile ( 10 – 17 martie 1851 ) preocupările directorului din Ministerul de Interne apar
deosebit de diverse: el acordă sprijinul acțiunii întreținute de Mihail Kogălniceanu de a duce
la Constantinopol obiectele destinate expoziției de la Londra,123 ia măsuri împotriva regimului
124
neomenos cu care erau tratați prizonierii închiși la închisoarea Isprăvniciei din Iași, dă
dispoziții pentru fabricare unor instrumente necesare pompierilor din Galați.125 De asemenea
se ocupă în mod special de executarea la timp a semnăturilor de primăvară de către toate
categoriile de agricultori126 și intervine la Secretariatul de Stat pentru a da curs eforiilor ca să
pună în lucru pecețile necesare sfaturilor orășenești.127

Un important document, din care se desprinde felul în care Cuza înțelegea să-și îndeplinească
obligațiile de director de departament, îl constituie referatul întocmit pe data de 7 mai 1851,
cuprinzând concluziile sale în urma verificării administrației ținuturilor Vaslui, Tutova,
Covurlui, Putna și Fălciu. Pe mai multe pagini, Cuza combate neglijența și abuzurile acestor
administrații, care nu se ocupă de alimentația și sănătatea locuitorilor, încălcau legile, nu
respectau obligațiile de serviciu și înlesneau înșelarea țăranului la întocmirea contractelor
agricole în timpul iernii, cu prețuri înjumătățite față de cele care le prevedea legea.128
Alexandru Cuza va lua măsuri împotriva unor astfel de funcționari, mulți dintre ei fiind
îndepărtați de la conducerea ținuturilor.129

În scurtul timp cât a fost director la acest departament, el a arătat din nou o aplecare deosebită
față de plângerile țăranilor adresate către oficialități. În 1851, un țăran din Trușești dorind să
se mute pe altă moși, a fost jefuit de posesorul moșiei de pe care pleca cu doi boi și un car. În

121
„Zimbru”, 15 februarie 1851, nr.59.
122
Alexandru Zub, op. Cit., p.625
123
Ibidem, p 586
124
Vasile Alecsandri, Opere complete, partea I Teatru, vol. II, București, 1910, p.609.
125
Ibidem, p.610
126
Ibidem, vol. I, p.125
127
C. S. Aricescu, Trâmbița Unirii, București, 1860, p.4
128
Ibidem, p.9
129
Tudor Vianu, Literatura Unirii Principatelor, în Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960, p.46

32
petiția adresată departamentului din lăuntru el arată că reclamându-și vitele, a fost bătut
groaznic de arendaș. Alexandru Cuza, la 24 mai, pune o energică rezoluție, pe care o trimite
apoi isprăvniciei din Botoșani, în care cere urgent rezolvare problemei după rânduiala legii.130

El a căutat să ia apărarea țăranilor nu numai contra proprietarilor, dar și contra funcționarilor

abuzivi ai ocârmuirii. Ilegalitățile comise de aceștia formau obiectul a multor plângeri din
partea țăranilor. În urma plângerii răzeșilor din ținutul Tutova contra unor funcționari, care,
nerespectând hotărârea judecătorească aplicaseră dispoziții nelegale prin care răzeșii au fost
prejudiciați, Alexandru Cuza ia o măsură generală în vederea înfrânării acestor ilegalități. Pe
baza referatului departamentului din lăuntru, Sfatul administrativ dă o anaforă prin care se
hotărăște că dacă se va dovedi că funcționarii vor aplica alte reguli decât cele legale,
aducându-se pagube locuitorilor, atunci aceștia vor despăgubi pe cel nedreptățit din averea lor
personală . 131

Ca director al Ministerului de Interne, Cuza s-a ocupat și de unele chestiuni privitoare la

organizarea învățământului profesional. Școlile de are și meserii132, înființate în diferite
ținuturi, s-au aflat în situația critică de a fi desființate, din cauza modestelor subvenții bănești
acordate de eforiile orășenești. Cuza a propus ca aceste școli să fie administrate de
Departamentul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, dar s-a lovit de opoziția Sfatului
Administrativ ( sau guvernul ). Abia în timpul domniei sale, în martie 1859, școlile respective
au intrat în administrația Casei Școalelor, așa cum dorise în 1851.

Alexandru Cuza s-a dovedit un dușman al inegalităților. Contra acelora care încălcau
rânduielile legale, el ia aspre măsuri aplicând sancțiuni severe. Astfel, într-o inspecție pe care
o face la Bârlad la cancelaria Isprăvniciei, el observă o serie de nereguli datorită abuzurilor
șefilor de masă Ioan Anastasiu și Neculai Alexa, așa că, ia măsuri ca vinovații să fie cât mai
repede îndepărtați din funcții și să nu mai fie primiți în alte servicii.133

Cuza se bucura de simpatia celor cu care lucra și datorită felului său dezinteresat față de
câștigurile materiale. Ca prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui plătește, cum am văzut
mai devreme, din banii lui funcționarii suplimentari angajați, iar ca director al Ministerului de

130
Arhivele Statului Iași, tr.1649, op.1881, dos.97, f.42.
131
Manualul administrativ, vol. 1, p.391,nr.260
132
Mihai Florea, Însemnări despre prezența teatrului în actul Unirii, în ”Teatru”, nr.1/1959, p.22
133
Buletinul oficial al Moldovei, nr.5, 15 iulie 1851.

33
Interne face cunoscut Vistierie la 30 mai și 20 august 1851, că nu reclamă și nici nu dorește să
primească adaosul încuviințat la leafa predecesorului său, vornicul Scarlat Rosetti. 134

În septembrie, el se află în concediu la Galați. Cu ocazia unei inspecții a domnului în partea

de jos a țării, el, împreună cu noul pârcălab de Galați, Costache Negri, îi ies în întâmpinare la
marginea ținutului.135

Nu cu mult timp după aceea, Alexandru Cuza își dă demisia din funcția de director al
Ministerului de Interne. Motivele sunt după cum mărturisește chiar viitorul domnitor,
„împrejurări casnice”136. Care erau împrejurările despre care vorbește Cuza, reies din
scrisoarea trimisă din Galați la 12 iulie, prin care îl înștiința pe bunul său prieten, Iordachi
Lambrino, că e bolnav și pentru o însănătoșire mai grabnică ar fi necesară plecarea la băi în
Germania și în Franța.137 Îl îngrijora și situația soției, pentru că într-o altă scrisoare, adresată
aceluiași Lambrino, cu puțin timp înainte de a-și depune demisia, la 28 septembrie 1851,
afirma că Elena a fost grav bolnavă și a suferit dureri pe care i le-a ascuns multă vreme, dar
chiar dacă acum era mai bine și nu mai exista nici un pericol, plecarea la băi era urgentă. 138

Pe cererea lui Cuza de retragere din postul de director, Grigore Ghica scria la 3 octombrie
1851: „ cu părere de rău primesc demisionul dumisalii A. Cuza de la postul ce au ocupat”139.
Domnitorul a dorit să îi adreseze din nou mulțumiri publice pentru modul în care a știut
Alexandru Cuza să se achite de obligațiile care îi reveneau în funcția avută. În acest sens
apărea în ”Gazeta de Moldavia”, la 4 octombrie 1851, următorul ofis domnesc:„ Zelul și
activitatea ce ați dezvăluit în funcția de director al Departamentului ni-au pus în poziție, cu
părere de rău, a vă primi demisia…Exprimându-vă desăvârșita mulțămire ce am avut în tot
cursul însărcinării dumneavoastră, noi cu plăcere păstrăm prilejul ca împrejurările în curând
să vă cheme de a primi o altă funcție, în care să câștigați noi titluri la domneasca noastră
bună voință.”140 Am citat acest oficiu domnesc și pentru faptul că ciorna lui, aflată într-un
dosar al Ministerului de Interne, a fost concepută și corectată de urmașului lui Cuza, Mihail
Kogălniceanu, numit în post la 4 octombrie 1851.

134
Mihai Pascaly, Viitorul României, trilogie în versuri, București, 1859, p.8 -12
135
„Zimbru”, 4 octombrie 1851, nr.21.
136
Arhivele Statului Iași, tr.1772, op. 2020, dos. 45616 , f. .511
137
Arhivele Statului Iași, tr.1772, op. 2020, dos. 45616, f. 511
138
Tudor Vianu, op. Cit, p. 47.
139
Ion Caragiale, Cometul sau Astronomul Voiajor, București, 1857, p.12
140
Grigore Alexandrescu, Opere complete, București, 1940, p.94

34
Regretul pentru retragerea lui Cuza din activitatea pe care o desfășura la Ministerul de Interne
este ilustrat și de scrisoarea ministrului către Cuza, elaborată tot de Mihail Kogălniceanu, în
care își arată mulțumirea sa pentru sprijinul oferit în îndeplinirea îndatoririlor grele pe care le
avea Departamentul din Lăuntru. Mai mult, domnul stăpânitor a binevoit a exprima
mulțămire…și nu îi rămâne decât de a fi de acord în totul cu ea.141

După această dată, nu știm precis dacă până în 1854 a mai ocupat vreo altă funcție publică. Se
pare că după demisia din postul de director de departament, în anii următori el a făcut călătorii
în străinătate, ceea ce ar indica că el nu a putut îndeplini o funcție dregătorească. Până în
1854, când este numit pentru a treia oră, Președinte al Judecătoriei ținutului Covurlui, cu
excepția plecărilor peste graniță, Cuza a rămas la Galați și o serie de documente atestă acest
lucru.

Un raport din 17 ianuarie 1852, trimis Departamentului Învățăturilor Publice de către

Consiliul școlar din Galați, ne informează că la examenele de la Școala publică din localitate
142
va participa un comitet de inspecție și delegatul departamentului, aga Alecu Cuza. În
același an, Epitropia Generală a Spitalului Sfântul Spiridon din Iași îl ruga ca, împreună cu
Costache Negri, să accepte postul de epitrop al spitalului din Galați. Se pare că propunerea nu
l-a încântat foarte mult pe Cuza, fiindcă doi ani mai târziu, în 1854, reamintindu-i refuzul,
Epitropia își reînnoia rugămintea.143 De asemenea, avea să mărturisească la 15 februarie 1852,
într-o scrisoare adresată prietenului său de la Bârlad, Lambrino, faptul că felul acesta de oferte
nu îl interesează deocamdată: „ În ceea ce privește intrarea mea în serviciu, cu toate
propunerile amabile ale alteței sale și mărirea de salariu, ca director, împotriva hotărârii
mele din timpul trecerii prin Bârlad de a reintra în serviciu, am refuzat pentru moment. Pe
legea mea, o ședere îndelungată la Iași mă copleșește, îmi dă idei negre”144.

Starea îngrijorătoare a sănătății soției sale îl obliga să plece, pentru tratament,în străinătate. La
17 mai 1852, Elena Cuza scria mamei sale, Ecaterina Rosetti, că sunt pregătiți pentru a
călători la Paris, iar la 22 iunie o înștiința din capitala Franței, la câteva zile după sosire,
despre informațiile cu privire la tratament și intențiile lui Alexandru Cuza de apleca la băi. 145
Aproximativ după o lună de la această dată, Cuza revine pe tărâmurile Moldovei, iar în

141
Nicolae T. Orășanu, O pagină din viața mea sau 22, 23 și 24 ianuarie 1859, București, 1861, p.12
142
C. D. Aricescu, Sărbătoarea națională sau 24 ianuarie 1859, București, 1860
143
Românul, 1859, februarie 3/15.
144
Mihai Florea, op. Cit., p.26
145
Ibidem, p.28

35
septembrie el cere Secretariatului de Stat eliberarea pașaportului necesar plecării la Paris,
garanția fiind semnată de C. Rolla, acum prieten al său, spre a-și aduce soția. 146

După mai multe probleme care au avut loc în decursul sfârșitului de an, Cuza pleacă în
străinătate menționând că nu se va întoarce mai devreme de un an, din cauza tratamentului
care trebuia urmat cu strictețe. În primăvara anului 1853 Alexandru Cuza pleacă însoțit de
Elena și Ecaterina, soția lui Rolla, spre Viena. Aici se vor întâlni cu Teodor și Dumitru
Rosetti, frații Eleni aflați la studii.

Viitorul domnitor nu stă mult timp plecat în străinătate, deoarece în toamna anului 1853, își
reia activitatea. Pe 17 septembrie îl găsim în comisia de alegeri pentru membrii Sfatului
orășenesc din Galați, împreună cu Costache Negri și Lascăr Catargiu.147

Începând din anul 1854, Alexandru Cuza va deține pentru a treia oară funcția de președinte al
Judecătoriei de Covurlui. În luna mai a acestui an, acesta părăsește din nou țara cu soția
pentru tratament, în stațiunea de la Karlsbad, dar călătoria va fi de scurtă durată, deoarece, în
iunie 1854, îi scrie prietenului Lambrino că afacerile și evenimentele care au avut loc la nivel
internațional, au influențat și orașul Galați, ocupat de trupele austrice. În Estul Europei
izbucnise un nou război ruso-otoman, în care erau implicate mai multe națiuni. Lupta dusă de
Imperiul Țarist contra sultanului, Angliei, Franței și Regatului Sardiniei, a fost desemnată
drept ultima mare luptă religioasa între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat
și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în
forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau
manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu
“barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele
mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”148

Puterile Occidentale, și mai ales Marea Britanie, erau îngrijorate de puterea pe care o deținea
țarul Nicolae I și pe care o putea extinde în India și Persia, iar opinia publică de orientare
liberală cerea rezolvarea situației. Imperiul colonial britanic avea de suferit din cauza creșterii
flotei rusești, acest lucru reprezentând o cauză importantă a izbucnirii conflictului.
Occidentalii vedeau în Rusia fondatorul Sfintei Alianțe și stâlpul de rezistență, principalul
promotor a despotismului și absolutismului în Europa. Acest lucru era confirmat prin

146
Grigore Alexandrescu, Opere complete, București, 1940, p. 82
147
Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, București, 1964, p.75.
148
Orlando Figes, The Crimean War, A History, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010

36
evenimentele din Principatele Române la revoluția pașoptistă, revoluție înăbușită prin puterea
militară.

În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici și-au exprimat temerile în

legătură cu acțiunile imperialiste de ocupare prin forța de către Rusia a unor țări
ca India, Afganistan, Turcia, Moldova și Țara Românească și erau dornici să găsească o cale
pentru a contrabalansa această amenințare.

Navele rusești au atacat flota otomană pe care au distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30

noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman.
Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și
britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a
ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea
Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.

Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la
1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea
însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre. Când anglo-francezii au
pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat
imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai
făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război.

Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din
Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată
pentru totdeauna așa numită „Problemă orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru
încetarea focului, și anume: obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor
Dunărene; abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca
pretext protejarea creștinilor din Turcia; revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și
liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.

Când țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit
Războiul Crimeii.

În tot acest timp și pe toată desfășurarea războiului, Alexandru Ioan Cuza a locuit și a lucrat
prin îndeplinirea mai multor funcții, în orașul Galați. Este foarte important să privim lucrurile
și din ansamblu, deoarece rolul pe care l-a avut Cuza înainte de dubla sa alegere ca

37
domnitorul, a fost unul deosebit de important pentru înfăptuirea evenimentului din 1859 și
pentru tot mersul istoriei țării.

După cum am mai spus, din 1854 Galațiul era ocupat de trupele austriece și primul act la a
treia numire a lui Cuza în postul de președinte al Judecătoriei ținutului de Covurlui, este
semnat pe 13 decembrie, cu ocazia unui raport înaintat Departamentului Dreptății.149 La puțin
timp după numire, prin decretul nr.1271, din 18 mai 1855, domnitorul Grigore Ghica îi va
acorda rangul de vornic, drept mulțumire pentru serviciile aduse ca președinte al Judecătoriei
ținutului Covurlui. În cursul aceluiași an, la 7 iulie, în urma un concediu de trei luni, Cuza
pleacă în Europa, după cum rezultă din lista călătorilor prin portul Galați. 150 Fiind o persoană
publică cunoscută de oficialități, lista pasagerilor e săracă în informații privind persoana lui
Cuza, cel care a completat-o mulțumindu-se să treacă termenul de cunoscut la câteva dintre
rubrici. Atât el, cât și Elena, care plecase din țară din luna mai, erau obligați să meargă în
străinătate la îndemnul medicilor.

După ultimul act semnat de Alexandru Cuza în calitatea de președinte al Judecătoriei ținutului
de Covurlui, un raport către Ministerul Dreptății, poartă data de 29 martie 1856, trebuie
amintit faptul că el nu a fost înlăturat cum s-a crezut o vreme, ci și-a dat demisia. La 2 aprilie
1856, după demisia dumisale vornicul Alecu Cuza, domnitorul numea în funcția rămasă
vacantă la Judecătoria ținutului Covurlui pe aga Dimitrie Rosetti. 151

Alexandru Cuza se bucura de aprecierea domnitorului care, la 7 iunie 1856 îl numește

pârcălab de Galați,în locul vornicului Iorgu Ghica, care demisionase. 152 Carpenetti, consulul
sard din Galați, raportează la 23 iunie, că la început Alexandru Cuza a refuzat această sarcină
oferită de domnitor, dându-și seama că nu va fi de lungă durată, dar în urma unor insistențe
din partea persoanelor care aveau influență asupra sa, la câteva zile o primește. 153

Din data de 11 iunie 1856, avem un raport sub formă de plângere, înaintat de Alexandru Cuza
Secretariatului de Stat, în care cerea rezolvarea cazului lui Ali Efendi și ale problemelor de
negoț cu turcii. Acesta elibera pașapoarte fără consimțământul statului și oferea libera trece
peste graniță, ceea ce reprezenta o afacere ilegală.

149
Constantin Rădulescu Codin, Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și Muscel, Neamț,
1909.
150
Vasile Adăscăliței, Un portret istoric neobișnuit, Cuza Vodă în Cuza Vodă. In memoriam, Iași, 1973, p.570
151
Ibidem, p.571
152
Arhivele Statului Iași, Referatul Sfatului Administrativ al Moldovei, tr.1772, op.2020, dos. 45696, f.127.
153
Ibidem, f.128.

38
De asemenea, Alexandru Cuza ia măsuri cu privire la abuzurile pe care le făceau ostașii
austrieci, aflați în orașul Galați. Aceștia nu respectau populația gălățeană, distrugând o mare
parte din localurile unde petreceau până dimineață.

Piața și dughenele orașului erau permanent controlate de pârcălab, uneori chiar de două și de
trei ori pe zi. Negustorii care nu respectau legile statului moldovean, indiferent de ce
naționalitate erau, aveau ca răsplată amenzi cu sume mari. O corespondență din Galați
154
notează că pâinea și carnea sunt de o „calitate mulțumitoare”. Alexandru Cuza era atent la
multe din nevoile locuitorilor, printre altele numărându-se și mutarea reședinței pârcălăbiei,
de la marginea orașului dinspre Vadul Ungurului la hotelul Moldavia, unde astăzi se află
Universitatea Dunărea de Jos. 155

În această perioadă, economia orașului este în continuă dezvoltare, chiar dacă obligațiile de
aprovizionare a trupelor străine au oprit pentru un anumit timp, evoluția comerțului gălățean.
Se înregistrează astfel, o creștere a numărului de ateliere meșteșugărești, dintre care cel mai
răspândit meșteșug era cel alimentar. La sfârșitul anului 1862, în Galați erau nu mai puțin de
18 brutării din care 17 au fost construite în perioada din anii 1850 – 1862, având o producție
anuală de 4.670.000 lei. Covrigăriile se înmulțesc de asemenea, la sfârșitul anului 1862, fiind
cel puțin trei, având o producție anuală de 134.000 lei. Această dezvoltare rapidă, am putea
spune, s-a desfășurat în perioada în care în fruntea orașului au stat ani la rând, postelnicul Ioan
Cuza și fiul său, Alexandru. 156

Cerealele erau mai scumpe la Galați decât în restul țării, deoarece traficul comercial era mai
mare. Piața din Târgul nou se mărește, căpătând o importanță tot mai mare, din cauza
numărului mare de evrei care făceau negoț la scară largă. La mijlocul secolului al XIX-lea
erau binecunoscute avantajele pe care le oferea piața gălățeană țărilor importatoare de materii
prime, în general de bună calitate, vândute la un preț mai redus față de cel din vestul
continentului european.

De asemenea, tot în cadrul meșteșugurilor alimentare, amintim faptul că la Galați creșterea și

exportul vitelor erau o întreprindere răspândită, având în vedere că la începutul anului 1861,
erau nu mai puțin de 30 de măcelării. Fabrica de conserve a lui Goldner avea o activitate
ridicată, înregistrând pentru anul 1850, tăierea și prepararea a aproximativ 8 mii de boi, cu

154
Paul Păltânea, Istoria orașului Galați de la origini până în 1918, vol. 2, Galați, 1995, p.48.
155
Gazeta de Moldavia, XXVII, 1866, nr.61, 2 august, p.241
156
Paul Păltânea, Istoria orașului Galați de la origini până în 1918, p.5

39
destinația: armata marină a Marii Britanii157. Braga se pregătea în cel puțin zece ateliere, iar
atelierele pentru fabricarea berii se înmulțesc de la unul singur în 1842 la 4, în 1862.158

În ceea ce privește domeniul transporturilor, Alexandru Ioan Cuza a avut un rol important în
dezvoltarea acestora, atât pe perioada cât a fost președinte al Judecătoriei ținutului Covurlui,
cât și ca pârcălab de Galați. Amintim că drumul dintre Tecuci și Galați a fost refăcut în urma
construcțiilor efectuate din 1856 până în 1858.159

Memorii pentru îmbunătățirea comerțului sunt adresate și lui Alexandru Ioan Cuza, după
dubla sa alegere ca domnitor. La 16 iulie 1860, Comitetul comercial intervine pentru
reducerea tarifului vamal la exportul semințelor de in. Răspunzând unei alte intervenții, la 23
noiembrie 1860, domnitorul îl asigură pe Jean Sechiari, o veche cunoștință gălățeană, că „tot
ce mi-ați spus în legătură cu comerțul orașului nostru este pe cale să se înfăptuiască”.160

În 1862, la Galați erau 7 ateliere care fabricau lumânări și doar un singur atelier a fost
construit înainte de anul 1850. Pe toată această perioadă, meșteșugarii reprezentau aproape o
treime din populația orașului, fiind în număr de aproximativ 3.600, adică 27% din locuitorii
gălățeni.

Galații, rămân în anii Unirii, după părerea primului prim ministru al României, Mihail
Kogălniceanu, centrul comerțului Moldovei. Exportul gălățean, bazat în epoca unirii în
special pe cereale, a crescut într-un ritm impresionant, excepție făcând anul 1859. 161 Mărirea
volumului cantităților exportate se datorează extinderii agriculturii, dar și faptului că în
perioada războiului Crimeii, comerțul moldovenesc nu mai are de înfruntat concurența
navelor rusești.

Toată activitatea pe acare a desfășurat-o Alexandru Ioan Cuza ca pârcălab de Galați, a găsit o
deplină prețuire din partea contemporanilor și a urmașilor. Un exemplu este oferit de Gazeta
de Moldavia, care reia o corespondență apărută în presa străină și laudă activitatea lui Cuza
prin următoarele cuvinte: ”Siguranța, ordinea și îmbelșugarea au reluat a lor domnie în
această poliție –oraș”.162 Ultimul ziar al Gazetei de Moldavia, apărut pe 20 august, remarca

157
Lucian Boicu, Industria în Moldova între anii 1848 – 1864, p.214.
158
Emric și Sora Mihaly, Din istoria industriei alimentare din Galați, în a doua jumătate a secolului XIX, Danubius
I, Galați, 1967, p.230
159
Paul Păltânea, op. Cit, p.39.
160
C. I. Băicoianu, Studii economice, politice și sociale, 1849- 1940, București, 1941, p.344.
161
Paul Păltânea, Istoria orașului Galați, vol.2, p.17.
162
Gazeta de Moldavia, XXVII, 1866, nr.61, 2 august, p.241

40
cu o deosebită satisfacție îmbunătățirile aduse în administrația orașului de noul pârcălab:
Galațiul administrat de d. A. I. Cuza este pentru locuitorii din el, acea faptă văzută, îngrijirile
energice ale dumisale pârcălab, în un timp foarte scurt, au operat multe îmbunătățiri a căror
lipsă era foarte simțită.”163

În același timp cu toate demersurile administrative pe care le desfășoară viitorul domnitor, pe

plan internațional lucrurile ajung la un amurg hotărâtor. Războiul Crimeii și ciocnirea
imperiilor se apropia de sfârșit, după venirea pe tronul țarist al Rusiei a lui Alexandru al II-
lea. Evenimentele din jurul Principatelor Române au jucat un rol deosebit de importat în
evenimentul de pe 24 ianuarie 1859, despre care vom discuta mai târziu.

Un lucru deosebit este și relația dintre Alexandru Cuza și domnitorul unionist Grigore
Alexandru Ghica, nu doar pe perioada domniei celui din urmă, ci și după plecarea sa la Paris.
Pregătindu-se pentru exilare, Grigore A. Ghica, a plecat prin țară pe 3 iulie 1856, de la Iași
spre Galați, unde a vizitat mai multe sate din jurul acestui oraș. Din ordinul dat de pârcălabul
Cuza, s-a făcut la Galați o primire de mare fast, la care locuitorii au luat parte cu mare
entuziasm, ceea ce l-a determinat pe consulul și cercetătorul francez Victor Palace, să afirme
în raportul din 4 iulie 1856, către ministrul de externe Walewski: s-a pretins că mișcarea
unionistă nu era făcuta decât de câțiva tineri din Iași, în timp ce avem dimpotrivă dovada
astăzi că mișcarea este încă mai populară în districte decât în capitală.164

Eduard Grenier a vorbit despre Cuza și primirea domnitorului Grigore A. Ghica la Galați, cu
respect și apreciere: El, pârcălabul ținutului, poruncise să se ilumineze orașul în cinstea
călătorului voievod, deși știa că-și pune situația în joc și că noul guvern nu era să-i ierte
frumosul său gest. Seara venise să ne însoțească pe vapor. Vodă, foarte mișcat, îl sărută din
toată inima…Cuza a fost cel de pe urmă român care l-a văzut pe Ghica pe pământul
Moldovei și mi s-a părut mai târziu că prin această sărutare îi trecuse pe frunte coroana lui
voievodală.165 Din aceste cuvinte schițate frumos din punct de vedere stilistic și literar,
înțelegem faptul că prietenia dintre cei doi domnitori ai secolului al XIX-lea, nu se rezuma
doar la o relație politică, ci se baza, în primul rând, pe scopul pe care cei doi l-au avut în lupta
pentru unire și independență, iar în al doilea rând, pe principiile morale dintre cei doi. Mai
târziu, Elena îi va comunica din Paris, tragicul sfârșit al domnitorului moldovean Grigore A.
Ghica, care se va sinucide.

163
Ibidem
164
Ovid Densușianu, Graiul nostru, 106-1907, p.201
165
L. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu – Vânători, Cuza Vodă. Istorisiri pentru popor, Piatra Neamț, p.80

41
Noul caimacam, Teodor Balaș, începuse acțiunea de înlăturare a fostei administrații și
completarea locurilor cu persoanele credincioase Imperiului Otoman și Austriei, din grupul
antiunionist. Ceea ce prevăzuse Greiner s-a întâmplat la scurt timp, deoarece pe 19 septembrie
1856, tânărul pârcălab Alexandru Ioan Cuza este demis din funcție.166

Mai târziu, izvoarele au scos la iveală faptul că Teodor Balaș era credincios Austriei, iar
consulul austriac Godel Laonny, se amesteca în multe lucruri care țineau de administrația
internă. O informație de după alegerea lui Cuza ca domnitor, confirmă ipoteza că înlocuirea sa
s-a datorat în mare parte intrigilor directe ale consulului austriac. Prezența în fruntea cele mai
de seamă isprăvnicii după ce a capitalei, a unuia dintre cei mai importanți români din gruparea
unionistă a Moldovei, reprezenta un piedică pentru interesele Austriei. 167

La 13 octombrie, Carpenetti comunica printr-un raport că D. Mavrocordat a fost numit

168
pârcălab de Galați. Trebuie amintit că, veste demisiei lui Alexandru Ioan Cuza a fost
primită cu mare regret de către opinia publică gălățeană, care va înainta o cerere către noul
conducător al Moldovei pentru a-l aduce înapoi. Cererea a fost desigur respinsă.169

La începutul anului 1857, pe 17 februarie, caimacamul Teodor Balș moare, iar locul său este
luat de Nicolae Vogoride, un alt adversar al Unirii. Din dorința de câștiga încrederea lui Cuza,
Vogoride îl numește din nou pârcălab la Galați pe 27 februarie 1857.170

Cu doar câteva zile înainte de a prelua funcția de pârcălab de Galați, la 11 martie Cuza
adresează o cerere colonelului Scheletti, comandatul suprem al armatei Moldovei, pentru a fi
primit din nou în armată. Acesta este decorat cu gradul de sublocotenent și atașat Statului
Major Superior, iar într-un timp foarte scurt, în aproape zece zile, caimacamul Nicolae
Vogoride îl avansează de la gradul de locotenent la cel de maior. Prin această avansare rapidă,
caimacamul a încercat săi își câștige susținerea și încrederea lui Cuza. Acest lucru rezultă
faptul că viitorul domnitor, Cuza, devenise o persoană cunoscută, atât în țară cât și în
străinătate, iar ipoteza aceasta este susținută de telegrama din 4 martie 1857, a consulului
Victor Palace către Walewski, care cerea informații despre cei trei candidați la căimăcămie:

166
Alexandru Xenopol, op. Cit, p.33.
167
Arhivele Statului Iași, tr.1772, op. 2020, dos. 45696, f.273.
168
Paul Păltânea, Alexandru Ioan Cuza și Galații, Danubius II-III, 1969, p.124
169
N. I. Dumitrașcu, în Ion creangă, IV, nr.9, 1911, p.279
170
Paul Păltânea, Alexandru Ioan Cuza și Galații, Danubius II-III, p.126

42
Vasile Sturdza, Alexandru Cuza și Costin Catargiu. Răspunsul lui Victor Palace este
următorul: Vasile Sturdza și Alexandru Cuza excelenți, Costin Catargiu detestabil.171

Funcția de pârcălab pe care a mai îndeplinit-o cu un an în urmă, cerea luarea unor măsuri
urgente împotriva celor care încâlcau legea și aceștia erau destul de numeroși, mai ales în
portul Galați. Un exemplu argumentativ, este raportul său de pe 13 aprilie 1857 către
Ministerul de Interne, în care se arată că Pârcălăbia cunoștea de mai mult timp necuviințele,
mârșăviile și tălhăriile folosite de unii funcționari de la Directorul Sanitar din portul Galați.172
În afara de asta, Alexandru Cuza a trebuit să se ocupe de închirierea unui local pentru
pârcălăbie, să ducă tratative cu Consulatul Austriei din Galați pentru locurile date, pe cheiul
Dunării, agenției de vapoare Loyd și obligațiile acesteia față de Cârmuirea Moldovei.
Măsurile speciale a trebuit să ia pentru a asigura drumul comisarilor veniți în Moldova
conform Tratatului de la Paris, spre Țara Românească și să primească pe baronul Talleyrand
și pe Savfet – Efendi.173

Ajuns pârcălab la îndemnul prietenilor unioniști, Alexandru Cuza le-a acordat un ajutor
extrem de util asociaților săi politici în lupta pentru Unire. Evocările făcute de fiul
unionistului bârlădean Constantin Costachi, Lupu Costachi, sunt revelatoare și ajutătoare în
acest sens. La întrunirile organizate de Comitetul unionist bârlădean participa Costache Negri,
Manolache Costache Epureanu, Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu, C. Rolla, Iorgu Radu
și deseori, Alexandru Cuza. Profitând de atributele funcției, Cuza le-a înlesnit primirea
corespondenței și a publicațiilor, lipsite de cenzura autorității. 174

Aceste manifestări pentru înfăptuirea Unirii și susținerea membrilor partidei naționale, au dus
la un conflict între caimacamul Nicolae Vogoride și Alexandru Ioan Cuza. Caimacamul a
decis ca în timpul alegerilor pentru Divanurile Ad-hoc, Cuza să fie trimis într-o misiune
secundară, în afara perimetrului orașului Galați. La foarte puțin timp, pe 24 iunie 1857, are loc
evenimentul de mare răsunet național și internațional, care îi va aduce și mai multă susținere
din partea poporului și a membrilor unioniști. Cuza a înțeles direcția către care se ducea
conducerea Moldovei, așa că își dă răsunătoarea demisie.

Principalele motive ale demisiei lui Alexandru Ioan Cuza din postul de pârcălab de la Galați,
sunt următoarele: falsificarea listelor electorale, schimbarea funcționarilor „vrednici și cu

171
L. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu – Vânători, op. Cit., p.81
172
Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, 2001, p.49
173
L. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu – Vânători, op. Cit., p.88
174
Ibidem, p.89

43
caracter cinstit”, violarea casei lui Gh. Alevra activitatea incorectă a Comitetului de alegeri.175
În încheierea demisiei, Cuza notează următoarele: toate acestea fiind lovitoare…în dreptăților
pământenilor..mă văd silit, cu o vie părere de rău, împotriva dorinței și datoriei ce am de a
sluji Patriei într-o vreme așa de gingașe și a vă cere demisionarea mea de la funcția de
pârcălab, fiind o tristă povară sub asemenea sistem176.

Cuza a trimis consulului francez Victor Place o copie a demisiei, rugându-l să o comunice și
comisarilor europeni aflați la București. Consulul francez notează: Prefectura Galaților este
cea mai însemnată din Moldova și că Domnul Alexandru Cuza, care o conducea, trece, cu
drept cuvânt , drept unul dintre funcționarii cei mai destoinici, cei mai cinstiți și mai energici
ai țării. Prin averea sa și legăturile de familie, el ocupă un loc însemnat în opinia publică și
cunoștința personală ce am asupra caracterului său, este pentru mine o garanție că abuzurile
pe care le dă pe față au trebuit să întreacă măsurile, pentru a-l duce la un demers atât de
greu.177

Demisia lui Alexandru Ioan Cuza a fost o lovitură cumplită pentru guvernul separatist și de
aceea caimacamul Nicolae Vogoride încearcă să-l determine pe Cuza să renunțe la demisie. Îl
amenință că îl va degrada dar Cuza nu cedează în fața presiunilor, răspunzându-i că acest
lucru este imposibil fără judecata din tribunal. Opinia publică gălățeană primește vestea cu
tristețe și din nou îi adresează fostului pârcălab cereri prin epistole, de nu părăsi funcția.178

Cu ocazia noilor alegeri pentru Divanul Ad-hoc, unioniștii obțin o majoritate covârșitoare,
dintre cei aleși nelipsind Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri și Costache Negri. Cuza și
Negri sunt aleși ca deputați ai orașului Galați, cu 266 de voturi și 265, iar deputații
proprietarilor mari sunt Lascăr Catargiu și Iancu Fote și pentru proprietarii mici este ales
postelnicul Gheorghe Vârlan. 179

În fața triumfului unionist, Nicolae Vogoride nu mai poate face nimic și schimbă atitudinea
față de Alexandru Cuza, iar la 20 august 1858, prin ordinul de zi nr. 60 îl numește în rangul
cel mai înalt din fruntea armatei Moldovei, cu titlul de colonel.180 La sfârșitul anului 1858, pe
1 noiembrie, erau anunțate din ordinul Căimăcămiei, persoanele componente ale Consiliului

175
Paul Păltânea, Istoria orașului Galați, p. 77
176
Nicolae Cartojan, Scrisori ale lui Dimitrie Bolintineanu după întoarcerea din exil, în Neamul românesc literar,
III, 1911, p.45
177
T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România, Iași, 2000, p. 149
178
Paul Păltânea, Istoria orașului Galați, p. 81
179
Arhivele Statului Galați, Primărie 1857, dos.31, f.224-225
180
Dumitru Ivănescu, op. Cit, p. 51.

44
Administrativ, dintre care amintim: Vasile Alecsandri – secretar de stat, Iancu A. Cantacuzino
– ministru de finanțe, Gheorghe Cuciureanu – ministrul cultelor, Alexandru Cuza –
îndeplinitor al funcțiilor de hatman al Armatei.181

În finalul capitolului al doilea, putem observa cum viitorul domnitor a jucat un rol deosebit de
important în evoluția administrativă, economică și militară a Moldovei, înainte de dubla sa
alegere. Faptul că Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca principalul candidat al funcției de
domnitor, este rezultatul muncii sale pe care a depus-o pornind de la funcția de Președinte al
Judecătoriei ținutului Covurlui și funcția de Pârcălab de Galați. Rolul pe care l-a avut în
dezvoltarea orașului de la Dunăre s-a extins treptat, la dezvoltarea României.

Este de la sine înțeles că susținerea pe care a avut-o din partea Marilor Puteri, pe de o parte și
pe de altă parte, din partea prietenilor din politica Principatelor Române, nu a fost una de
interes personal, ci doar în folosul țării. Căderile din viața personală, implicarea sa în
masonerie sau povestirile controversate care s-au construit în jurul acestei mari personalități
din istoria țării, sunt pentru cititori și cercetători lucruri cu o valoare mai scăzută. Așa cum a
afirmat și Mihail Kogălniceanu la înmormântarea din 1873, de la Ruginoasa, nu lucrurile mici
l-au detronat pe Cuza, ci faptele mari, argumentăm și noi, deoarece în spatele imaginii sale
stă o serie mare de evenimente importante pentru întreaga perioadă modernă românească.

Așa cum am scris și în începutul lucrării, pentru perioada de care ne ocupăm documentele de
arhivă lipsesc aproape în totalitate, totuși, istoricii nu au făcut din acest lucru o piedică de
netrecut și partea vieții lui Cuza de dinainte de domnie, reprezintă un puternic argument
pentru ipoteza conform căreia la începutul anilor 2000, după efectuarea unui sondaj de opinie,
Alexandru Ioan Cuza a fost desemnat personalitatea cea mai iubită dintre români.

181
Ibidem, p.53

45
 Capitolul III

Dubla alegere și Domnia

În ceea ce privește dubla alegere și cei șapte ani de domnie, a fostului pârcălab de la Galați,
Alexandru Ioan Cuza, părerile sunt împărțite, iar istoriografia românească și cea de peste
granițe, ne-a oferit ani de-a rândul volume întregi. Cu toate acestea, trebuie punctate anumite
momente.

Avem de pildă, cuvintele conturate într-un mod elegant de istoricul ieșean, Gheorghe Platon,
care spune „continuitatea și îndărătnicirea eforturilor de a dobândi unirea națională,
impunându-o și nu cerșindu-o istoriei, sunt atât de evidente în adevărul faptelor…încât,
astăzi, nimeni dintre noi nu se mai îndoiește că ideea unității a reprezentat, în conținutul și
esența sa, cauza de veacuri a poporului”182 Încă din timpul lui Ștefan cel Mare și mai târziu, a
lui Mihai Viteazu, unirea tuturor principatelor sub un singur conducător a fost un plan măreț,
dar greu de înfăptuit, în principal din cauza opunerii marilor puteri care ne înconjurau.

Am văzut cum în 1848, dorința cea mai mare a elitei politicii românești, a fost în primul rând
nașterea statului român. Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către
liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație,
îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană;
afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea
română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul
Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi
revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston,
premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate!
Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte
Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea
materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei
soției sale pentru a asigura aceste fonduri.

182
Gheorghe Platon, 24 ianuarie 1859: moment hotărâtor pe calea luptei românilor pentru desăvârșirea unității
naționale¸ în Memoriile secției de Științe Istorice și arheologice, seria 4, Tomul XVII, București, 1997, p. 97

46
În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de
prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea
Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România
Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari
pașoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al
183
domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Din cei 55 de deputați ai Moldovei, 33 făceau parte din partida națională, iar acest lucru a dus
la înclinarea balanței spre unire. Partea minoritară, era împărțită la rândul său în două, puterea
fiind atribuită pe de o parte fostului domn, Mihail Sturdza și pe de altă parte fiului său,
Grigore Sturdza, care servise în armata otomană. Certurile dintre cei doi au constituit încă un
avantaj pentru unioniști, care după retragerea candidaturii lui Vasile Alecsandri, îl numiră ca
reprezentant principal, pe Costache Negri. 184

Pe data de 3 ianuarie, a avut loc o nouă întânire în casa lui Costache Rolla, la care au
participat doar membrii partidei naționale, pentru a clarifica exact cine va fi candidatul lor.
Discuțiile au durat multe ceasuri, dar rezultatul final nu era unul comun, așa că Lascăr Rosetti
cere cu insistență celor prezenți să termine confruntarea pentru putere. Atunci, Neculai
Pisoțchi, l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, cel care își dăduse demisia din postul
de pârcălab al orașului Galați din cauza modului de organizare a listelor pentru Divanului Ad-
hoc, ceea ce reprezenta un act împotriva corupției. Propunerea a fost acceptată în unanimitate,
iar la final a fost întocmit un proces verbal, pe care Kogălniceanu nu îl semnase, pentru că
plecase mai devreme. 185

În ziua alegerii, majoritatea deputaților unioniști îl susțineau pe Cuza, iar ca urmare, partizanii
lui Grigore Sturdza, a cărui înscriere printre candidați a fost respinsă de Adunare, pentru
motive legale, se pronunțau și ei tot pentru candidatul partidei naționale. Astfel, după ce
primiră 48 de voturi din partea celor 55 de deputați, chiar dacă el s-a abținut, conform
regulamentului, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei.

Partida națională din Principatul Moldovei, a trebuit să îți aleagă candidatul după anumite
condiții, deoarece acesta trebuia să reprezinte forma, direcția și ritmul de dezvoltare al
societății viitoare. Faptul că alegerea s-a oprit la Alexandru Ioan Cuza, nu a însemnat o

183
https://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea_Principatelor_Române#Evenimente_anterioare
184
Constantin G. Giurescu, Viața lui Cuza Vodă, p.48.
185
Marta Anineanu, Colonelul Alexandru Ioan Cuza, în Magazin Istoric, III, 1969, p.4

47
întâmplare fără cauză, pentru că el îndeplinea toate condițiile cerute de membrii partidei
naționale pentru a fi investit cu mandatul național.186

Noul domn al Moldovei, a făcut jurământul impus de lege, declarând: ”Jur în numele
preasfintei Treimi și în fața țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Patriei,
că voi fi credincios constituției în textul și spiritul ei…”187. Festivitatea este urmată de
frumoasele cuvinte și îndemnuri adresate de Mihail Kogălniceanu, care îi transmitea fostului
său coleg de clasă și prieten devotat, „Am voit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la

legi noi, om nou… Fii dar omul epocei…Nu uita că cincizeci de deputați te-au ales domn,
însă ai să domnești peste două milioane de oameni.”188

Reacția poporului a fost o bucurie fără margini. Contemporanii ne amintesc că pe dealul

mitropoliei lumea venea într-un număr foarte mare și în centrul capitalei Moldovene, s-au
strâns peste zece mii de locuitori. Istoriografia și literatura română oferă informații deosebite
despre acest eveniment deosebit necesare formării unei opinii proprii.

În ceea ce privește opinia publică europeană, părerile au fost împărțite după interesele fiecărei
țări în parte. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859,
la Iași a însemnat pentru conducerea de la Constantinopol o derutare și o schimbare urgentă a
situației. La Viena, desemnarea lui Cuza nu a fost primită cu bucurie, fiind considerată drept
un serios eșec al politicii austriece în Principate, o demonstrație strălucită în favoarea
Unirii.189

Alegerea de la Iași, a fost urmată după cum știm, de alegerea aceluiași domnitor și în Țara
Românească, după acordul dintre Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu. În zilele în care
Adunarea și-a efectuat lucrările la București, începând de pe 22 ianuarie, sediul înaltului
forum a fost asediat de zeci de mii de oameni, locuitori ai capitalei și ai țării.190 Cu două zile
mai târziu, a avut loc o ședință în secret, când Alexandru Ioan Cuza a fost propus și acceptat

186
Gheorghe Platon, 24 ianuarie 1859: moment hotărâtor pe calea luptei românilor pentru desăvârșirea unității
naționale¸ în Memoriile secției de Științe Istorice și arheologice, seria 4, Tomul XVII, București, 1997, p. 102
187
Proces-verbal al ședinței din 5 ianuarie 1859 al Adunării Elective, în ”Monitorul Oficial al Moldovei”
188
Ibidem
189
Cornelia Bodea, Documente privind Unirea Principatelor, vol. III, Corespondența politică (1855 – 1859),
București, 1963, p.493
190
Gheorghe Platon, 24 ianuarie 1859: moment hotărâtor pe calea luptei românilor pentru desăvârșirea unității
naționale¸ în Memoriile secției de Științe Istorice și arheologice, seria 4, Tomul XVII, București, 1997, p. 103

48
în unanimitate. Despre această zi, Ion Ghica scria că este „una din cele mai frumoase pagini
ale istoriei noastre”.191

Presa europeană a fost și de data asta împărțită în mai multe tabere. Faptul că alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza la București însemna o încălcare a spiritului Convenției de la Paris,
unde nu era precizat că alesul unui principat nu putea fi desemnat și în celălalt, dar era nevoie
de un principe străin, a rezultat la ceea ce istoricii au desemnat ca fiind punerea marilor puteri
în fața faptului împlinit.

Istoricul Gheorghe Platon, scria despre Unirea Principatelor prin dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza, că este împlinirea de veacuri a speranței naționale. 192 Lupta pentru
desăvârșirea Unirii a fost dusă de partida națională printr-o diplomație de talie europeană, iar
temeliile statului național modern construite printr-o serie de reforme structurale, au avut ca
actor principal pe primul domnitor al României unite. 193

Vestea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, atât pe 5 cât și pe 24 ianuarie, a fost primită la
Galați cu multă bucurie și mare entuziasm. Gălățenii trimit numeroase telegrame de felicitare
către domnitor, dintre care G. Mantu, I. Mitachi și P. Nicolae îi urau „zile multe pentru ca
mult să lucrați la fericirea iubitei noastre patrii”194. Constantin Zamaia scria: „că Moldova
nu putea să încredințeze în mai bune mâini viitorul ei și că românii nu puteau afla un mai
bun realizator al speranțelor naționale”.195 De asemenea, un vechi prieten aflat la Trieste în
Italia, I. Sechiari, îi transmitea cu mare bucurie: „Moldova va fi fericită sub domnia voastră,
căci dreptatea și dezinteresul vostru este cunoscut. Iubiți întotdeauna Galații.”196

După ce termină vizita de la București, Alexandru Ioan Cuza se întoarce în capitala Moldovei,
dar face o oprire la Galați pe 24 februarie. Vizita era cunoscută cu mult înainte, iar Sfatul
Orășenesc făcuse demersuri spre a obține de la Ministerul de Interne aprobarea pentru sume
de bani ce urmau să fie cheltuite pentru primirea domnitorului. Răspunsul venit din partea
Ministerului de Interne, dovedește faptul că Alexandru Cuza, dorea să pună ordine în
veniturile statului și să evite cheltuielile inutile:„ Înălțimea Sa, nu acceptă demonstrații

191
Cornelia Bodea, Documente privind Unirea Principatelor, vol. III, Corespondența politică (1855 – 1859),
București, 1963, p.496
192
Gheorghe Platon, 24 ianuarie 1859: moment hotărâtor pe calea luptei românilor pentru desăvârșirea unității
naționale¸ în Memoriile secției de Științe Istorice și arheologice, seria 4, Tomul XVII, București, 1997, p. 103
193
Dan Berindei, Gândirea social-politică despre Unire, București, 1966, p.229
194
Biblioteca Academiei, Arhiva Cuza, LI, f.2
195
Idem, XII, f. 12 – 12v.
196
Constantin G. Giurescu, op. Cit, p.72.

49
publice prin ridicarea de arcuri de triumf din casele publice”.197 Cu toate acestea, prin
ajutorul dat de obște, Cuza are parte de o primire frumoasă.

Relațiile domnitorului cu Galații după alegerea ca domnitor a României, nu au încetat.

Arhimandritul Antim de la mănăstirea Sfântul Dumitru, îi cerea sprijin pentru repararea
mănăstirii și pentru înființarea și întreținerea unei școli pentru copii săraci. 198 Domnitorul mai
vizitează orașul Galați pe 22 septembrie 1860, când a pornit în călătoria spre Constantinopol,
fiind însoțit de Costache Negri și o suită oficială de cincizeci de persoane. 199 La întoarcere, pe
la sfârșitul lunii octombrie, la Galați îl aștepta prietenul Mihail Kogălniceanu.

În anul 1863, Alexandru Ioan Cuza și soția sa, Elena, fac o nouă vizită la Galați pentru
sărbătorirea Paștelui. Participă la slujba Învierii la Biserica Ovidenia și este întâmpinat de o
mulțime de gălățeni, care umpleau toată curtea. A doua zi, domnitorul vizitează orfelinatul
înființat de Ana Ghica, soția fostului pârcălab Iorgu Ghica, înființat în 1860 și care îi purta
numele. Elena Cuza este îngrijorată de starea celor douăzeci de copile aflate în orfelinat, și
după ce ajunge la Iași, trimite o sumă de bani și o listă cu îndrumări de organizare a instituției,
precum și o scrisoare către gălățeni să strângă bani pentru a ofer ajutor copilelor. 200

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, vizitează în luna mai a anului 1865, pentru ultima dată
orașul Galați. Motivul vizitei a fost înmormântarea mamei sale, Sultana Cuza, care a fost
înhumată la biserica Ovidenia. 201

Lovitura de stat care a avut loc pe 2 mai 1864, a fost apreciată la Galați ca un mare pas către
viață și fericire. Consiliul județean a trimis în același an o telegramă de mulțumire, prin care
îți manifesta respectul și aprecierea domnitorului: „Măria Ta! Ne-ați dat Unirea act măreț și
național, ne-ați dat legea electorală, odor mare a națiunei, ne-ați dat legea rurală, act mare
de justiție. Ne-ați dat legea comunală, drept de a împărți birurile în comună, ne-ați dat legea
judicială, drept de a vedea noi înșine binele tuturor comunelor din care se compune
județul.”202

Trebuie punctat de asemenea, faptul că în noiembrie 1864, Alexandru Ioan Cuza, semnează
Decretul de înființare a Episcopiei Dunării de Jos și îl instalează pe arhimandritul
Melchisedec Ștefănescu ca prim Episcop al noii eparhii. Relația dintre domnitor și ierarhul

197
Arhivele Statului Galați, Primărie, 1859, dos. 36, f.14.
198
Biblioteca Academiei, Arhiva Cuza, V, f. 416
199
Alexandru Xenopol, op. Cit., p.158
200
G. N. Munteanu – Bârlad, Amintiri gălățene, Acțiunea, IX, nr. 2369, 24 aprilie 1938
201
Idem
202
Arhivele Statului București, Ministerul de Interne, 1865, dos. 1517, f.44.

50
ortodox, a fost una de lungă durată, iar importanța ei a fost confirmată prin numirea în primul
guvern al României, la Ministerul Cultelor și Instrucțiunea Publică, din 30 aprilie 1860, a
episcopului Melchisedec Ștefănescu.203

Gălățenii și-au manifestat admirația pentru faptele mărețe ale domnitorului Alexandru Ioan
Cuza, chiar din timpul domniei, ridicând primul gimnaziu din Galați, în anul 1864,
transformat mai târziu în Școala superioară comercială, cu numele său.204 Vestea despre
complotul organizat pentru detronarea lui și aducerea prințului prusac, Carol de Hohenzollern,
a rămas fără ecou la Galați.

Sentimentul de atașament pe care îl aveau locuitorii gălățeni față de domnitor a fost prea mare
pentru a se desprinde cu ușurință de amintirea sa. Nicu Catargiu, unul din deputații Galațiului,
fiind prezent în Camera deputaților după abdicarea lui Cuza, în momentul în care au fost rupte
și aruncate notițele domnești de la scaunul prezidențial, le-a strâns în buzunar, afirmând că
„acestea sunt moaște pe care le voi păstra”.205

Moartea domnitorului de pe 15 mai 1873, la Heidelberg, a produs o mare durere la Galați,

precum și în toată țara. Locuitorii gălățeni au cerut Comisiei interimare să dea dispoziții ca
prăvăliile să fie închise, să se oficializeze o slujbă în memoria fostului pârcălab și președinte
al Judecătoriei ținutului Covurlui, și să se țină cel puțin trei zile de doliu. Comisia a publicat
un afiș pe care scria „neputând rămâne indiferent la regretele ce se ridică în inimile tuturor
cetățenilor și ca recunoștință memoriei decedatului principe, consideră moartea fostului
principe al românilor Ioan I. Cuza ca un doliu pentru toți românii de inimă”.206

Un călător rus, care a trecut prin Galați în acea vreme, a remarcat că locuitorii Galațiului
aveau în vitrinele fotografiilor, „lângă portretul nefrumoslui prinț Carol de Hohenzollern”,
pe acela a lui „Cuza și soției sale în ramă de aur”.207 Doamna Elena Cuza a primit telegrame
de condoleanțe din partea gălățenilor, iar la una din ele, aceasta răspundea prin următoarele
cuvinte: „ Domnilor, dintre toate probele de iubire și recunoștință care-mi vin din toate
unghiurile țării, nici una nu a putut să mă înduioșeze mai adânc ca acea trimisă de la Galați.
Iubitul meu soț a fost mult timp cetățeanul acestui oraș, în care avea mulți prieteni. Sunt

203
Ahimandritul Dr. Veniamin Pocitan Ploieșteanu, Momente din viața și activitatea lui Melchisedec, 1856 –
1861, Galați, 2014, p. 48.
204
Paul Păltânea, Alexandru Ioan Cuza și Galații, p.130
205
Paul Păltânea, Istoria Orașului Galați, vol. II, p. 23
206
Nicolae Iorga, Contribuții la istoria modernă a Galaților, București, 1932, p. 253
207
Anton Oprescu, Un călător rus pe la noi în 1886, Revista istorică, XVIII, 1932, p.6

51
mândră pentru mine și pentru copii noștri că amintirea principelui Cuza și a marilor sale
acte au provocat o atât de duioasă manifestare.”208

208
Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, București, p.267

52
 Încheiere

În finalul lucrării de licență dedicată domnitorului Alexandru Ioan Cuza și mai ales funcțiilor
administrative pe care le-a îndeplinit în Galați, amintim faptul că în memoria locuitorilor
gălățeni, personalitatea sa a rămas o vie amintire.

În 1908, pentru a cinsti memoria lui Alexandru Cuza ia ființă la Galați, Biblioteca Cuza-Vodă,
la sediul băncii Populare, din strada Mare, nr.82. Din acțiunile culturale inițiate de această
bibliotecă, amintim pregătirea unei serbări, în colaborare cu Centrul Cultural, în toamna
anului 1908, la care trebuia să conferențieze Nicolae Iorga. Manifestările artistice ale
bibliotecii, conferințe, coruri, declarații, erau foarte apreciate de societate, datorită unei
informații argumentative, care relatează că veneau oameni într-un număr ridicat.209

În decursul timpului, a fost și inițiativa ridicării unei statui a lui Alexandru Cuza, iar prima
dintre ele a aparținut lui V. A. Ureche, care cu ocazia ridicării bustului lui Mihail
Kogălniceanu la Galați, mărturisește dorința de a dona orașului și un bust al fostului
domnitor210. Din păcate inițiativa nu a putut fi realizată. Totuși, în anul 1927, sculptura a fost
realizată de Romanelii, primind denumirea de Monumentul Unirii și a fost așezat în fața
Grădinii Publice. 211

Ridicarea economiei orașului prin construirea unui număr ridicat de ateliere meșteșugărești, a
prețului pe cereale și carne date spre export, a păstrării regimului de porto-franco pentru
portul gălățean, au însemnat o evoluție clară pentru oraș. Prezența lui Alexandru Ioan Cuza
printre locuitorii orașului, la slujbe, prin piețe și pe faleză, prin târgurile mărginașe și mai ales
în fruntea administrației locale, a fost cel mai important pas pentru îndemnul cetățenilor de a
dovedi puterea comercială, culturală și politică a orașului.

O altă acțiune din partea locuitorilor orașului dunărean, menită să perpetueze amintirea și
cinstirea acordată lui Alexandru Cuza, a fost răscumpărarea casei în care a trăit, alături de
părinții săi, iar mai târziu cu Elena. Nu se cunosc încă cauzele înstrăinării casei, iar zvonul

209
Dunărea de Jos, I, nr.3, 15 noiembrie 1908
210
Arhivele Statului Galați, Primărie, 1916, dos.6
211
Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R., București, p.155

53
conform căreia domnitorul a mizat pe casă la un joc de noroc este lipsit de argument. În anul
1907, casa era proprietatea lui Profirei Isvoranu. Gheorghe Robescu a încercat să cumpere
casa pentru a o transforma în reședința bibliotecii municipale V. A. Ureche, dar nu a avut
succes. În luna martie a aceluiași an, generalul Leon a depus la Senat o cerere semnată de mai
mulți gălățeni, în care era solicitată cumpărarea casei și transformarea sa într-un muzeu
memorial, pentru amintirea domnitorului.212

Astăzi, departe de zbuciumul din centrul orașului, pe str. Cuza Voda la nr. 80 in Galați se afla
Casa memoriala Alexandru Ioan Cuza; fiind condusă de domnul director și profesor Cristian –
Dragoș Căldăraru. Expozițiile, activitățile, revistele și publicațiile făcute de conducerea
Muzeului, nu cunosc alt scop decât acela al reamintirii permanente că Alexandru Ioan Cuza
și-a semnat contribuția modernizării orașului Galați.

În linii mari lucrarea de față și-a atins scopurile propuse la începutul demersului său, pornind
pe urmele cercetărilor făcute de istoricul Paul Păltânea și nu numai. Gradul de dificultate a
fost mai ridicat, așa cum am prevăzut, în ceea ce privește documentația perioadei gălățene din
viața domnitorului, dar cu toate acestea rezultatul este mulțumitor. Cercetările puteau fi
aprofundate mai mult, deoarece niciodată nu va fi îndeajuns nici un numărul de pagini pentru
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, simbolul Unirii.

În final, mulțumesc cu precădere domnului profesor și director, Cristian-Dragoș Căldăraru,

pentru ajutorul substanțial și susținerea pe care mi-a oferit-o fără regret și în același timp, port
în gând, speranța unor cercetări mai profunde asupra acestei teme, cu toate piedicile sale,
pentru că alegerea lui Cuza ca domnitor al Principatelor Unite, nu a fost o pură întâmplare, ci
un efect previzibil, după o un număr de ani în care a ocupat funcții administrative la Galați și
nu numai.

212
Tribuna liberară, Galați, nr.1.567, 11 martie 1907

54
Bibliografie

1. Adăscăliței, Vasile Un portret istoric neobișnuit, Cuza Vodă în Cuza

Vodă. In memoriam, Iași, 1973
2. Alexandrescu, Grigore Opere complete, Editura Cugetarea, București,
1940
3. Alecsandri, Vasile Opere complete, partea I Teatru, vol. II, București,
1910
4. Anineanu, Marta Colonelul Alexandru Ioan Cuza, în Magazin Istoric, III,
1969
5. Anul 1848 în Principatele Române. Acte și documente. Vol. I., București,
1902
6. Aricescu, Costache Sărbătoarea națională sau 24 ianuarie 1859,
București, 1860
7. Băicoianu, Constantin Studii economice, politice și sociale, 1849- 1940,
București, 1941
8. Bălan, Teodor Activitatea revoluționarilor moldoveni și Bucovina la 1848,
București, 1944
9. Berindei, Dan Gândirea social-politică despre Unire, București, 1966

10.Bodea, Cornelia Documente privind Unirea Principatelor, vol. III,

Corespondența politică (1855 – 1859), București, 1963
11.Boicu, Lucian Industria în Moldova între anii 1848 – 1864, în
Dezvoltarea economiei Moldovei în anii 1848 – 1864, în SCSI, an. XII,
1961
12.Borș, Lucia Doamna Elena Cuza, Ed. Pelendava, Craiova, 1992

13.Caragiale, Ion Cometul sau Astronomul Voiajor, București, 1857

14.Cartojan, Nicolae Scrisori ale lui Dimitrie Bolintineanu după întoarcerea
din exil, în Neamul românesc literar, III, 1911
15.Ciocan Nistor, Cuza Vodă in memoriam, Note genealogice, Academia de
Științe sociale și politice a Republicii Socialiste România, Ed. Junimea,
Iași 1973
55
16. Codin , Constantin Rădulescu Legende, tradiții și amintiri istorice
adunate din Oltenia și Muscel, Neamț, 1909
17. Corivan, Nicolae Precizări cu privire la funcțiile publice ocupate de
Alexandru Cuza până la alegerea lui ca domn, În omagiul lui P.
Constantinescu – Iași, București, 1965

18.Creangă, Ion Povești, amintiri, povestiri, București, 1964

19.Figes, Orlando The Crimean War, A History, Metropolitan Books, Henry
Holt & Company 2010
20.Florea, Mihai Însemnări despre prezența teatrului în actul Unirii, în
”Teatru”, nr.1/1959
21.Georgescu, Haralambie Un proiect de bust a lui Cuza, în „Institutul de
istorie națională”, Cluj VI, 1931 – 1935
22.Giurescu Constantin G., Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică,
București, 1966
23. Giurescu, Constantin G., Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri
până în zilele noastre. Ed. Pentru Literatură, București, 1966.
24. Gorovei Ștefan, Cuza Vodă in memoriam, Strămoșii cunoscuți ai
principelui Alexandru Ioan Cuza, Academia de Științe sociale și politice a
Republicii Socialiste România, Ed. Junimea, Iași 1973
25. Henry, Paul L a abdication du Prince Couza et l avenement du la
dynastie Hohenzoller au trone de Roumanie, Paris, 1925
26. Ichim, Aurica ; Ciubotaru, Mircea; Iftimie, Sorin, Doamna Elena Cuza
un destin pentru România, Ed. Palatul Culturii, Iași, 2011
27.Iorga, Nicolae Contribuții la istoria modernă a Galaților, București, 1932
28. Iorga, Nicolae Istoria Bisericii Româneşti, Editura Ministerului de Culte,
Bucureşti, 1929
29.Iorga, Nicolae Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura
Minerva, Bucureşti, 1993
30. Ivănescu Dumitru, Cuza Vodă in memoriam, Contribuții la biografia lui
Alexandru Ioan Cuza înainte de domnie, Academia de Științe sociale și
politice a Republicii Socialiste România, Ed. Junimea, Iași 1973
31.Ivănescu, Dumitru și Isac, Virginia Date noi privind viața și activitatea
lui Alexandru Ioan Cuza până la alegerea sa ca domnitor al Principatelor
Unite, Revista Arhivelor, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 4
32. Ivănescu, Dumitru și Virginia Isac, Alexandru Ioan Cuza, acte și scrisori,
Editura Junimea, Iași, 1978

56
33. Ivănescu, Ivănescu Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Ed.
Junimea, Iași, 2001
34. Ivănescu, Dumitru Victor Slăvescu și domnia lui Al. I. Cuza; în Victor
Slăvescu, 1891 – 1977, București, 1993
35. Jelavich, Barbara Russia and Roumanian National Cause, 1858 – 1859,
Bloomington, Indiana University, 1959.
36. Kogălniceanu, Mihail Acte și documente din corespondența diplomatică,
vol. 1, București, 1893
37. Kogălniceanu, Mihail Scrieri istorice, Fundația Regală pentru Litere și
Artă, București, 1946
38. Kogălniceanu, Mihail Dorințele partidei naționale în Moldova, Cernăuți,
1848
39.Kogălniceanu Mihail, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des
Valaques transdanubiens, Berlin, 1837
40. Mateș, Ștefan Din relațiile și corespondența poetului Gh. Sion cu
contemporanii săi, Cluj, 1939
41.Mihalache, Marin, Cuza Vodă, Ed. Tineretului, București, 1967
42. Mihaly Emric și Sora Mihaly, Din istoria industriei alimentare din
Galați, în a doua jumătate a secolului XIX, Danubius I, Galați, 1967

43. Munteanu – Bârlad, Gheorghe Amintiri gălățene, Acțiunea, IX, nr. 2369,
24 aprilie 1938
44. Oprescu, Anton Un călător rus pe la noi în 1886, Revista istorică,
XVIII, 1932
45. Oprescu, George Date noi despre anii de formație a lui Nicolae
Grigorescu, în „Studii și cercetări de istoria artei”, II ( 1995 ), nr. 3- 4
46. Orășanu, Nicolae T. O pagină din viața mea sau 22, 23 și 24 ianuarie
1859, București, 1861
47. Oțetea¸ Andrei Unirea Principatelor în Studii privind Unirea
Principatelor , București, 1960
48.Păltânea Paul, Alexandru Ioan Cuza și Galații, Danubius II – III, Galați,
1969
49. Păltânea, Paul Alte știri despre funcțiile publice ale lui Alexandru Ioan
Cuza, Revista Muzeelor, IV, 1967
50. Păltânea, Paul Informații inedite referitoare la înființarea regimului de
porto-franc la Galați, Comunicare la cea de a IV Sesiune științifică a
muzeelor, București, 1968

57
51. Păltânea, Istoria orașului Galați de la origini până în 1918, vol. 2, Galați,
1995
52. Păcurariu, Mircea Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1996
53. Pavel, Revoluția de la 1848 în Țările Române în corespondența către
ziarul berlinez „Vossische Zeitung”, Revista de istorie, 3/1974
54. Pascaly, Mihai Viitorul României, trilogie în versuri, București, 1859
55. Ploieșteanu, Veniamin Pocitan Momente din viața și activitatea lui
Melchisedec, 1856 – 1861, Galați, 2014
56.Platon, Gheorghe 24 ianuarie 1859: moment hotărâtor pe calea luptei
românilor pentru desăvârșirea unității naționale¸ în Memoriile secției de
Științe Istorice și arheologice, seria 4, Tomul XVII, București, 1997
57. Platon, Gheorghe Geneza revoluției de la 1848: Introducere în istoria
modernă a României, Editura Junimea, Iași, 1980
58.Proces-verbal al ședinței din 5 ianuarie 1859 al Adunării Elective, în
”Monitorul Oficial al Moldovei”
59.Revoluția de la 1848 în Țările Române în corespondența către ziarul
berlinez „Vossische Zeitung”, Revista de istorie, 3/1974
60. Stan, Apostol , Revoluția română de la 1848, București, 1987
61.Vianu, Tudor Literatura Unirii Principatelor, în Studii privind Unirea
Principatelor, București, 1960
62. Riker, T. W. Cum s-a înfăptuit România, Iași, 2000
63. Xenopol Alexandru D., Domnia lui Cuza-Vodă, Ed. Tipo Moldova, Iași,
2010
64. Xenopol, Alexandru D. Istoria Românilor, ed. A III-a, vol. XIII,
București, 1985
65. Zub, Alexandru Posteritatea lui Cuza Vodă, în Cuza Vodă. In
memoriam, Iași, 1973
66. Zub, Alexandru Mihail Kogălniceanu un arhitect al României Moderne,
Institutul European, Iași, 2005

58