Vous êtes sur la page 1sur 44

CUPRINS

Cuprins..............................................................................................................1

Abrevieri............................................................................................................3

Secțiunea I ACȚIUNEA PENALA-INSTITUȚIE A PROCESULUI PENAL

§1 Considerații introductive...............................................................................4

1.1 Noțiune.....................................................................................................4
1.2 Obiectul acțiunii penale............................................................................4
1.3 Caracterele acțiunii penale.......................................................................5
1.4 Subiecții acțiunii penale...........................................................................5

Secțiunea II ACȚIUNEA PENALĂ ÎN ACCEPȚIUNEA CODURILOR DE


PROCEDURĂ PENALĂ ANTERIOARE..........................6

Secțiunea III DISPOZIȚII LEGALE PRIVIND ACȚIUNEA PENALĂ

§ 3.1 Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale ……………………...8

§ 3.2 Cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale…………………….10


3.2.1 Cazurile prevăzute de Art.16 alin.(1) lit.a)-d) CPP lipsesc acțiunea penală de temei
întrucât prin existența lor exclud tragerea la răspundere penală.......................10
3.2.2 Cazurile de la Art.16 alin.(1). lit e)-j) CPP lipsesc acțiunea penală de obiect și fac
imposibilă tragerea la răspundere penală a infractorului..................................15

§3.3 Stingerea acțiunii penale .........................................................................21


3.3.1 Stingerea acțiunii penale în cursul urmăririi penale.............................22
3.3.1.1 Clasarea......................................................................................22
3.3.1.2 Renunțarea la urmărirea penală..................................................28

3.3.2 Stingerea acțiunii penale în cursul judecății........................................33


3.3.2.1 Rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare..33
3.3.2.2 Renunțare la aplicarea pedepsei……………………………….33
3.3.2.3 Amânarea aplicării pedepsei.......................................................36
3.3.2.4 Achitarea.....................................................................................38
3.3.2.5 Încetarea procesului penal ..........................................................39

CONCLUZII...............................................................................................41
Bibliografie
ABREVIERI
Infr Infractiune

Art. Articol

Alin. Alineat

CPP Cod de procedură penală

CP Codul penal

ICC Înalta Curte de Casație și Justiție

T.B Tribunal

C.A Curtea de Apel

Ed. Editură

P. Pagină
SECȚIUNEA I

ACȚIUNEA PENALA-INSTITUȚIE A PROCESULUI PENAL

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1Noțiune
Reglementată de Art.14-Art 18 din Codul de Procedură penală, acțiunea penală
reprezintă o instituție de bază in realizarea scopului procesului penal, și anume: constatarea
la timp și in mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni astfel, ca orice persoană care a
săvârșit o infr.să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală.
In doctrină 1
, acțiunea penală este definită ca un mijloc procesual prin intermediul
căruia conflictul de drept penal născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni este adus in
fața organelor judiciare spre a fi soluționat.
Așadar, acțiunea penală este susceptibilă sub două aspecte: un aspect de ordin substanțial și
un aspect de ordin procesual.2
În ceea ce privește latura substanțială, acțiunea penală are drept scop tragerea la
răspundere penală a persoanelor (autori, coautori, complici, instigatori) care au contribuit
la săvârșirea infracțiunii.
Din punct de vedere procesual, acțiunea penală este privită drept un instrument juridic ,
prin intermediul căruia sunt aduse in fața organelor judiciare conflicte penale rezultate din
săvârșirea faptei incriminate.

1.2 Obiectul acțiunii penale


Indicat in Art.14 alin (1) CPP , obiectul acțiunii penale este constituit din tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, ea trebuind să asigure pe tot
parcursul procesului penal eficiența tragerii la răspundere penală.
Atât in faza urmăririi penale cât și in faza judecății, acțiunea penală poate fi extinsă atât
cu privire la alte acte materiale ce intră in conținutul infracțiunii cât și cu privire la alte

1
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015.
2
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Victor Vadiza, Daniel Atasiei, Cristinel
Ghigheci , Corina Voicu , Georgiana Tudor , Teodor –Viorel Gheorghe , Catalin Mihai Chiriță , Noul Cod de
Procedură Penală comentat , Ed. Hamangiu, Bucuresti,2015.
persoane, participanți la infracțiune, putând fi astfel amplificat obiectul inițial al acțiunii
penale.

1.3 Caracterele acțiunii penale


1.3.1 Acțiunea penală, în primul rând este o acțiune publică, fiind exercitată de stat, prin
intermediul Ministerului Public .
1.3.2 În al doilea rând este o acțiune obligatorie, in sensul că trebuie exercitată ori de
câte ori sunt indeplinite condițiile prevăzute de lege.
1.3.3 Are un caracter personal și indivizibil. Personal, întrucât nu poate fi exercitată
împotriva altor persoane decât cei care direct sau indirect au participat la săvârșirea
infracțiunii, iar indivizibilă, in sensul că trebuie exercitată împotriva tuturor participanților
la săvârșirea infracțiunii.
1.3.4 Este irevocabilă și indisponibilă. Cu privire la irevocabilitate, acțiunea penală nu
mai poate fi retrasă, insă se poate renunța la urmărirea penală din lipsă de interes public ,
se poate retrage plângerea prealabilă sau poate interveni împăcarea cu autorul faptei.

1.4 Subiecții acțiunii penale


Regula o constituie faptul că subiectul activ al infracțiunii devine subiect pasiv al
acțiunii penale. Subiectul pasiv generic al oricărei infr. este statul, ca titular al dreptului de
a impune respectarea legii penale. Prin urmare statul va fi principalul titular al acțiunii
penale, prin intermediul Ministerului Public.
Prin excepție, subiecți activi pot fi Camera Deputaților și Senatul, care în ședință
comună hotărăsc punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare.3
Subiectul pasiv al acțiunii penale este întotdeauna persoana care a săvârșit infracțiunea și
care pe parcursul întregului proces penal, poate avea mai multe calități : făptuitor, suspect,
inculpat sau condamnat.
Făptuitorul este persoana față de care nu s-a început urmărirea penală sau persoana cu
privire la care s-a început urmărirea penală, însă procurorul nu a dispus continuarea
urmăririi penale IN PERSONAM ( față de suspect).
Suspectul este subiect procesual principal față de care există date si probe din care
rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o infracțiune.

Mihail Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, Noul Cod de Procedură Penală, Ed. CH Beck,
3

București, 2015.
Inculpatul este persoana fizică sau juridică, parte in procesul penal, împotriva căruia a
fost pusă în mișcare acțiunea penală, întrucât există probe din care rezultă că acesta a
săvârșit o infracțiune.
Condamnatul este persoana față de care s-a aplicat o pedeapsă printr-o hotărâre
judecătorească, definitivă sau chiar nedefinitivă.
SECȚIUNEA II
ACȚIUNEA PENALĂ ÎN ACCEPȚIUNEA CODURILOR DE
PROCEDURĂ PENALĂ ANTERIOARE

2.1 Acțiunea penală in viziunea Codului de Procedură penală de la 1864


Codul penal si de procedura penală au fost elaborate după Unirea Principatelor române
din anul 1859.
Codul de procedură penală de la acea vreme, sub denumirea de “codul de procedură
criminală” a avut ca sursa codul francez de instrucție criminal din anul 1808.
CPP din 1864 cuprindea 603 articole, dintre care in primele era definită acțiunea penală
ca o facultate de a recurge la autoritățile judecătorești pentru a se obține recunoașterea
drepturilor incălcate si restabilirea lor.
S-a făcut distincție și între acțiunea publică și acțiunea privată, în sensul că orice
infracțiune aduce atingere ordinii publice si astfel ia naștere o acțiune publica in fața
instanțelor judecătorești, obligată să constate infracțiunea sub forma existenței și a
vinovăției , precum și să aplice pedepse. De altfel, prin săvârșirea infracțiunii se pot leza și
interese private, luând naștere în acest mod acțiunea privată.
Obiectul acțiunii penale era definit in Art. 2 din CPP de la 1864 :”Acțiunea publică are
ca obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială” , confundându-se astfel cu
scopul acțiunii penale, si anume: aplicarea sancțiunilor de drept penal.
Ca și în reglementarea actuală, acțiunea penală era încredințată Ministerului Public și
putea fi pusă în mișcare la plângerea părții vătămate, din oficiu sau prin ordinal scris al
procurorului general sau al ministrului justiției, iar odată pusă în mișcare, ea nu mai putea
fi retrasă.
Acțiunea penală de la acea vreme se stingea prin următoarele moduri: hotărâre
judecătorească de achitare, condamnare sau absolvire, prin prescripție sau prin împăcare,
atunci când legea prevedea expres .
2.2 Acțiunea penală în viziunea Codului de Procedură penală de la 1936
Codul de Procedură penală din anul 1936 a fost votat pe 10 martie de Adunarea
deputaților si pe 13 martie de Senat, fiind promulgat la 17 martie 1936, și intrat în vigoare
la data de 1 ianuarie 1937 , având drept scop unificarea legislativă.
CPP din anul 1936 a avut un rol deosebit de important in istoria statului românesc, in
sensul că a menținut instituțiile clasice, iar în același timp a preluat și instituțiile apărute in
știința penală modern. A avut ca inspirație CPP din anul 1864, dar si CPP ungar din anul
1986, precum și pe cel Italian din anul 1931.
Cuprinzând un număr de 673 de articole, a menținut in general aceleași reglementări
asemenătoare celor din CPP de la 1864. Astfel a preluat distincția dintre acșiunea civilă și
cea penală, acțiunea penală putând fi pusă în mișcare potrivit principiului acuzării, fiind in
consecință irevocabilă
SECȚIUNEA III
DISPOZIȚII LEGALE PRIVIND ACȚIUNEA PENALĂ

3.1 Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale


Prima fază a procesului penal o constituie urmărirea penală, care începe cu privire la
fapta, apoi dacă există probe și date din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a
săvârșit infracțiunea, procurorul poate să dispună continuarea urmăririi penale cu privire la
suspect, iar ulterior dacă se constată pe bază de probe că o persoană a săvârșit infracțiunea
și nu există vreunul din cazurile de la Art.16 alin (1) CPP, procurorul declanșează acțiunea
penală.
Procurorul, de regulă, pune in mișcare acțiunea penală prin ordonanță in temeiul Art.309
CPP, iar excepția este regăsită in Art.360 CPP 4 , conform căruia în cazul infracțiunilor de
audiență5, acțiunea penală se poate pune în mișcare prin declarația orală a procurorului.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se va face întotdeauna IN PERSONAM și este de
regulă atributul exclusiv al procurorului. În această privință în doctrină 6
s-a precizat ca
există o excepție cu caracter relativ: situația prevăzută de Art.341 alin. (7) pct. 2 lit. c)
CPP. În situația dată, procurorul este cel care pune în mișcare acțiunea penală, ulterior
cauza fiind clasată sau intervine instituția renunțării la urmărire penală. Conform legii,
soluția dispusă este atacată cu plângere la judecătorul de cameră preliminară, care o admite
, desființând astfel clasarea sau renunțarea la urmărire penală, dispune începerea judecății.
Deși procurorul inițial a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră preliminară,
practic, prin desființarea soluției de clasare sau renunțare la urmărire penală reactivează
acțiunea penală stinsă anterior si astfel s-ar recunoaște acestuia din urmă dreptul de a pune
în mișcare acțiunea penală.
Cât privește exercitarea acțiunii penale, aceasta reprezintă un ansamblu de activități
privind probațiunea și susținerea ei în scopul tragerii la răspundere penală a inculpatului.
Activitățile se vor desfășura atât in cursul urmăririi penale cât și în cursul judeății și pot

4
Art.360 .Constatarea infracțiunilor de audiență
(1) Daca în cursul ședinței se săvârșește o faptă prevazută de legea penală, președintele completului de
judecată constată acea faptă și îl identifică pe faptuitor. Încheierea de ședință se trimite procurorului
competent.
(2) În cazul în care procurorul participă la judecată poate declara că începe urmărirea penală, pune în
mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau pe inculpat.
5
Infracțiunea de audiență este definită ca fiind o faptă socialmente periculoasă săvârșită în timpul ședinței de
judecată.
6
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015.
consta în : trimiterea în judecată a inculpatului, susținerea acuzării în fața instanței,
propunerea de probe in acuzare, punerea de concluzii, exercitarea căilor de atac.

3.2 Cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale


Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt enumerate
limitativ în Art. 16 CPP și sunt împărțite in două categorii: cazuri determinate de lipsa
temeiului de drept al acțiunii penale prevăzute de lit a)-d) și cazuri determinate de lipsa de
obiect prevăzute de lit e)-j).

3.2.1 Cazurile prevăzute de Art.16 alin.(1) lit.a)-d) CPP lipsesc acțiunea penală de temei
întrucât prin existența lor exclud tragerea la răspundere penală.

Aceste cazuri sunt următoarele:

3.2.1.1 Fapta nu există- Art.16 alin.(1) lit.a) CPP


În această situație este prevăzută inexistența faptei în materialitatea ei și că nu sunt
întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii obiective a infracțiunii .
În aplicarea principiului IN DUBIO PRO REO, dacă există un dubiu cu privire la
săvârșirea unei infracțiuni, se va reține această cauză.

3.2.1.2 Fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită cu vinovăția
cerută de lege-Art. 16 alin.(1) lit.b) CPP
Cele două teze ale lit.b) a art.16 alin.(1) se vor reține în cazul în care fapta există în
materialitatea sa, însă îi lipsește trăsătura esențială a infracțiunii fie sub aspect obiectiv, fie
subiectiv.
Referitor la aspectul ce ține de neprevederea faptei în legea penală se va reține atât în
cazul în care fapta nu a fost niciodată incriminată sau deși incriminată a fost ulterior
dezincriminată, cât și în cazul în care fapta constituie contravenție, abatere disciplinară ori
alt ilicit însă nu de natură penală.
Teza referitoare la vinovăție se reține atunci când se constată că fapta a fost săvârșită ,
însă nu cu forma de vinovăție cerută de lege.
3.2.1.3 Nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea –Art.16 alin.(1) lit.c) CPP
Acest caz se va reține în coraborare cu Art. 396 care reglementează soluțiile dispuse de
instanța de judecată în rezolvarea acțiunii penale și presupune că din probele administrate
în cauză nu rezultă că fapta a fost săvârșită de suspect sau inculpat, ci de o altă persoană ,
fie că persistă dubiul cu privirea la săvîrșirea faptei în urma administrării întregului
probator , neputând fi astfel răsturnată prezumția de nevinovăție de care se bucură
inculpatul.

3.2.1.4 Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate –Art.16 alin. (1) lit.d) CPP
În această situație sunt întrunite toate trăsăturile prevăzute de Art. 15 CP, adică fapta
este prevăzută de legea penală, este săvârșită cu vinovăția cerută de lege, insă este
înlăturată răspunderea penală.
Cu privire la cauzele justificative, se țin a fi precizate următoarele : caracterul
nejustificat al faptei presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte
cuvinte este ilicită. Astfel legiuitorul prin Art.18-Art.22 CP a instituit cauzele justificative ,
ce înlătură caracterul ilicit al faptei.
Sunt cauze justificative generale în viziunea codului penal : legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei
vătămate.
Conform Art.19 alin.(2) “ Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana
sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională
cu gravitatea atacului”
Alin.(3) “Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin.(2), acela care comite
fapta pentru a respinge pătrunderea unei personae într-o locuință, încăpere, dependință
sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte
asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții.”
Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană atacată, dacă viața ,
drepturile sale sau interesul general sunt puse în pericol.7
Astfel cel care ripostează pentru a salva valorile sociale puse în pericol săvârșește o faptă
care intră sub incidența legii penale, fiind tipică, justificată, însă nu poate fi imputabilă
persoanei care a săvârșit-o, această conduită fiind permisă de lege.

7
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român , Partea generală, Ed.Universul Juridic,
București, 2014.
În alin. (2) al art.19 este reglementată prezumția de legitimă apărare, derogându-se de la
cadrul general al legitimei apărări.
Fapta săvârșită în legitimă apărare nu atrage răspunderea penală și nicio altă răspundere
juridică conform art. 1360 alin.(1) C.civ .8
Starea de necesitate este o altă cauză justificativă ce înlătură caracterul penal al faptei.
În conformitate cu art. 20 alin (2) CP “ Este în stare de necesitate persoana care
săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel
viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al
sau ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.”
Fapta săvârșită in stare de necesitate nu este infracțiune deoarece este permisă de lege,
este justificată și pe cale de cosecință nu atrage răspunderea penală, însă distinct de
legitimă apărare nu are drept consecință și înlăturarea răspunderii civile potrivit art. 1361
C.civ.9 De-a lungul timpul au fost considerate fapte săvârșite în stare de necesitate :
sustragerea unui autovehicul pentru a transporta la spital de urgență o persoană, spargerea
unei uși pentru a salva o persoană aflată într-o încăpere incendiată.
Potrivit art. 21 CP alin.(1) “Este justificată fapta prevazută de legea penală constând în
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege
cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea
unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta
nu este în mod vădit ilegală.
Din reglementarea acestui text de lege, reies trei situații: exercitarea unui drept
recunoscut de lege, îndeplinirea unei obligații impuse de lege și îndeplinirea unei obligații
impuse de autoritatea competent.
Ultima cauză justificativă reglementată de codul penal este consimțământul persoanei
vătămate, definit in doctrină 10
ca fiind “cauza justificativă prin care persoana vătămată
este de acord ca o altă persoană să săvârșească față de ea o faptă prevăzută de legea
penală vizând valori sociale de care persoana vătămată poate să dispună în mod legal.”

8
Art. 1360 alin.(1) C.civ – Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului
un prejudiciu.
9
Art. 1361 C.civ- Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se
apăra pe sine ori bunurile bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare
prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză.
10
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român , Partea generală, Ed.Universul Juridic,
București, 2014.
Fapta săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate pe lângă faptul că nu are caracter
penal, făptuitorul nu va răspunde nici civil pentru eventualul prejudiciu cauzat. În schimb,
dacă în urma săvârșirii infracțiunii se produce o faptă mai gravă decât cea în favoarea
căreia a operat consimțământul, făptuitorul va răspunde penal pentru aceasta.
Pe lângă cauzele justificative generale, în codul penal partea specială sunt prevăzute și
cauze jutificative generale în cazul următoarelor infracțiuni: Art.201 alin.(6) (Întreruperea
cursului sarcinii); Art.272 alin.(2) (Influențarea declarațiilor) ; Art.302 alin.(5) ( Violarea
secretului corespondenței)
Imputabilitatea, a treia trăsătură esențială a infracțiunii, prevede că fapta săvârșită este
ilicită, însă nu este imputabilă făptuitorului.
In Codul Penal în Art.23-31 sunt prevăzute cauzele generale de neimputabilitate:
constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicați, eroarea și cazul fortuit.
Constrângerea fizică este reglementată în art. 24 CP și reprezintă o cauză de
neimputabilitate ce înlătură caracterul penal al faptei. Sub imperiul acestei forțe majore,
persoana este împiedicată să acționeze.
O altă cauză de neimputabilitate este constrângerea morală și constă în “presiunea
exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și
sub imperiul căreia cel amenințat săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.”11(de ex:
sub amenințarea cu arma un administrator al unei societăți scoate din gestiune o anumită
sumă de bani) . Astfel acțiunea de constrângere morală creează sentimental de teamă , iar
sub imperiul acestei temeri, făptuitorul săvârșește fapta prevazută de legea penală.
În practică s-a decis că : “nu există constrângere morală dacă inculpatul – complice la
delapidare- a dat ajutor autorului să comită infracțiunea, datorită temerii pe care i-au
inspirat-o amenințările acestuia că îl va îndepărta din serviciu deoarece este recidivist 12”
Potrivit art.26 , excesul neimputabil reprezintă a treia cauză de neimputabilitate și constă
în : “alin(1) fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de
legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporționale cu gravitatea atacului ”
“ Alin (2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana
aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că

11
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român , Partea generală, Ed.Universul Juridic,
București, 2014.
12
T.S.,d.nr.3334/1971,în R.R.D. NR.10/1973,P.178
pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu
era înlăturat.”
Pe marginea textului, excesul neimputabil este grupat sub forma a două ipoteze: exces
neimputabil de legitimă apărare și exces neimputabil de stare de necesitate. În cazul
excesului neimputabil de legitimă apărare, se depășesc limitele unei apărări proporționale
din cauza unei stări de tulburare sau temere provocate de atac, iar în cazul excesului
neimputabil de stare de necesitate, legiuitorul a reglementat situația în care persoana în
momentul savârșirii faptei de salvare, nu a realizat ca va pricinui urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi produs în situația în care pericolul nu era înlăturat.
Minoritatea, reglementată printre cauzele de neimputabilitate în art. 27, este starea în
care se găsește făptuitorul și care în momentul săvârșirii faptei nu împlinise vârsta necesară
răspunderii penale . Astfel, dreptul penal în cazul răspunderii penale, a avut în vedere și
capacitatea psihofizica a persoanei de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale și
astfel s-a stabilit că în cazul minorului cu vârsta sub 14 ani , operează o prezumție absolută
în ceea ce privește lipsa capacității penale și prin urmare acesta nu va răspunde penal. În
schimb, în cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani , prezumția lipsei
discernământului poate fi rasturnată prin proba contrară, sarcină ce revine acuzării.
Pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, se presupune ca a avut discernământ în
momentul comiterii faptei și astfel va răspunde penal.
Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei, nu va exista răspundere penală,
insă răspunderea civilă nu este înlăturată, ea va opera în sarcina persoanelor care erau
responsabile cu îngrijirea sau supravegherea minorului, dacă se va reține culpa acestora.
Conform art. 28 CP “ nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sale
ori nu putea sa le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze” . Din
reglementarea textului reiese că iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a
persoanei care săvârșește fapta prevăzută de legea penală datorată mai multor factori
precum : anomalii, maladii neuropsihice, tulburări la nivel psihic etc. Pentru ca starea de
iresponsabilitate sa înlăture caracterul penal al faptei, ea trebuie să fie totală și să existe în
momentul săvârșirii faptei, existența acestei stări fiind constată printr-un raport de
expertiză de către medicii specialiști. Fapta săvârșită în aceste condiții nu este infracțiune și
în consecință nu poate fi imputabilă celui care a săvârșit-o.
Nu este imputabilă nici fapta săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia
era intoxicată involuntar cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive și pe cale de consecință
nu putea sa-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea sa le controleze.
Pentru a opera această cauză de neimputabilitate este necesar ca în momentul săvârșirii
faptei starea de intoxicație în care se găsea făptuitorul să fie accidentală și completă, în
sensul că acesta nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le
controleze.
Eroarea este definită ca “reprezentarea greșită de către cel care săvârșește o faptă
prevăzută de legea penală a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare
determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității”13
Din această definiție, precum și din Art. 30 CP reies următoarele aspect: făptuitorul are
capacitate psihofizica normală, însă voința și conștiința lui s-au format pe date greșite ale
realității și astfel săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
Ultima cauză de neimputabilitate este cazul fortuit, prevăzut in art.31 CP. Conform
acestui articol, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este
consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Specific acestei cauze este faptul că
acțiunea sau inacțiunea unei persoane produce un rezultat destul de periculos datorita
intervenției unei forțe a cărei apariție nu putea fi prevăzută și care este străină de voința și
conștiința făptuitorului.
Există și cauze de neimputabilitate speciale, spre exemplu în Art.290 alin (2) din codul
penal în cazul constrângerii la darea de mită.

3.2.2 Cazurile de la Art.16 alin.(1). lit e)-j) CPP lipsesc acțiunea penală de obiect și fac
imposibilă tragerea la răspundere penală a infractorului.

3.2.2.1 Lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori
o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale –
Art.16 alin.(1) lit.e) CPP
Cu privire la plângerea prealabilă, Codul penal în partea specială condiționează punerea
în mișcare a acțiunii penale de introducerea unei plângeri prealabile în cazul anumitor infr.
Spre exemplu: în cazul infr. de viol reglementată de Art.218 CP sau în cazul infr. de abuz
de încredere reglementată de Art.238 CP.
Această cauză ce împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale
determinate de lipsa de obiect operează fie în cazul în care plângerea prealabilă nu a fost

13
V. Dongoroz
efectiv introdusă, fie atunci când deși formulată nu a respectat condițiile prevăzute de lege
( nu s-a respectat termenul de 3 luni de la momentul la care persoana vătămată sau cel
îndreptățit a formula plângere a aflat de săvârșirea faptei sau plângerea prealabilă a fost
formulată de o persoană care nu avea calitatea cerută de lege)
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă, plângerea prealabilă se face de reprezentanții legali( cum ar fi părintele , tutorele,
curatorul) respectiv cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege, în aceste cazuri fiind
posibilă însă și punerea in mișcare a acțiunii penale din oficiu.
Punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu poate avea loc și în alte situații prevăzute
de lege, chiar dacă este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile . Spre
exemplu în cazul în care în termenul de 3 luni de la data cunoașterii comiterii faptei,
persoana vătămată s-a aflat într-o imposibilitate de ordin obiectiv de a introduce plângerea
prealabilă, imposibilitate cauzată chiar de comiterea infracțiunii, iar după expirarea celor 3
luni, aceasta din urmă decedează. O altă situație este cea in care persoana vătămată
decedează sau este lichidată din motive ce nu au legatură cu infr. însă decesul sau
lichidarea intervin în interiorul celor 3 luni.
Trebuie menționat că plângerea prealabilă poate fi introdusă personal sau prin mandat
special14, însă nu poate fi introdusă prin intermediul substituiților procesuali ( un soț pentru
celalt soț sau copilul major pentru părinte) .
Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar dacă a fost pusă în mișcare nu poate fi
exercitată dacă lipsește autorizarea organului competent .
Autorizarea organului competent intervine în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.
Conform Art. 9 alin.(3) CP, în baza principiului personalității, legea penală română se
aplică infr. săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană
juridică română, dacă pentru infr. săvârșită legea penală română prevede pedeapsa cu
detențiunea pe viață ori cu pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, sau în cazul în care
fapta este prevăzută și de legea penală a țării unde a fost săvârșită sau dacă a fost comisă
într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat, punerea în mișcare a acțiunii penale
se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel sau, după caz a procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casație și Justiție.

14
Mandatul este un contract în baza căruia o persoană numită mandatar se obligă să îndeplinească un act sau
sa întreprindă o activitate pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea., numită mandant.
O altă ipoteză în care este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al
Parchetului de pe lânga ICCJ este cea cuprinsă în Art. 10 CP, conform căruia în aplicarea
principiului realității legii penale pentru infr. săvârșite în afara teritoriului țării de către un
cetățean străin sau de către o persoană fără cetățenie contra statului român .
Pentru punerea în mișcare a acțiunii penale mai este necesară și sesizarea organului
competent în cazul anumitor infr. prevăzute de lege. Spre exemplu in cazul infr. prevăzute
de Art. 413- Art.417, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la sesizarea
comandantului.

3.2.2.2 A intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului


persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică-
Art.16 alin.(1) lit.f) CPP
În cazul amnistiei15, aceasta stinge acțiunea penală când este antecondamnatorie, dacă
amnistia ar fi postcondamnatorie, atunci ar înlătura doar consecințele condamnării.
Potrivit art. 152 CP “amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea
săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei
pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării…”
Amnistia are ca obiect infracțiunile săvârșite anterior adoptării ei și pe cele prevăzute în
legea prin care este acordată, iar ca efecte ea înlătură răspunderea penală pentru
infracțiunea săvârșită. Așadar acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau în cazul
în care a fost pusă în mișcare, ea nu mai poate fi exercitată. O mențiune e necesară a fi
făcută și anume faptul că, amnistia nu înlătură răspunderea civilă pentru pagubele
provocate persoanei vătămate, nu înlătură drepturile personae vătămate la cheltuielile
judiciare pe care le-a făcut cu ocazia expertizelor pentru stabilirea prejudiciului și nu are
efect nici asupra măsurilor de siguranță.16
Prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic de conflict penal , cu
alte cuvinte se stinge dreptul statului de a stabili răspunderea penală și de a aplica pedepse .
Odată împlinit termenul prescripției răspunderii penale exercitarea acțiunii penale este
împiedicată, excepție fac situațiile unor infracțiuni deosebit de grave pe care legea le-a

15
Amnistia este actul de clemență al Parlamentului României, care prin legea organică, potrivit Constituției
României, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni comise
anterior adoptării acestei legi de amnistie.
16
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român , Partea generală, Ed.Universul Juridic,
București, 2014, p.397
calificat ca imprescriptibile . Sunt astfel de infracțiuni :infr. de genocid, infr. de război,
contra umanității, precum și infr. de omor și infr. intenționate care au avut ca urmare
moartea victimei .
În cazul în care autorul infracțiunii- persoană fizică a decedat sau autorul- persoană
juridică a fost radiată , acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare, iar dacă a fost pusă
în mișcare, ea nu mai poate fi exercitată, întrucât răspunderea penală este personală.

3.2.2.3 A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea sau a fost încheiat un acord de
mediere în condițiile legii-Art.16 alin.(1) lit.g) CPP
Retragerea plângerii prealabile, ca natură juridică este un act unilateral irevocabil al
persoanei vătămate printr-o infracțiune, care revine asupra plângerii prealabile inițial
introduse necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și renunță la ea în condițiile
prevăzute de lege.
Retragerea plângerii prealabile pentru a-și produce efectele trebuie să îndeplinească
unele condiții : să fie expresă, să fie necondiționată, să intervină până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești ( chiar și în caz de redeschidere a procesului penal17), în
cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu –retragerea să se facă numai de
reprezentanții lor legali, iar în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă
retragerea se face de acestea cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. În cazul infr.
pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei
plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu in condițiile
prevăzute de lege, retragerea produce efecte numai dacă este însușită de procuror18( spre
exemplu , lovirea unui membru de familie art.199 alin.(2) CP).
Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei față de care s-a
facut, cu alte cuvinte produce efecte in personam ( are caracter personal). Dacă la
săvârșirea infr. au participat mai multe persoane, retragerea plângerii în privința unuia
dintre aceștia nu produce efecte față de ceilalți suspecți sau inculpați, de aici decurgând
principiul indivizibilității pasive în cazul retragerii plângerii prealabile.

17
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.37 (notă subsol nr.1)
18
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român , Partea generală, Ed.Universul Juridic,
București, 2014, p.410
În practică s-a stabilit că dacă persoana vătămată este surdo-mut, retragerea plângerii
prealabile făcută prin declarație consemnată prin încheiere nu este valabilă, dacă nu s-a
făcut prin interpret sau printr-un înscris depus la dosar.19
Împăcarea reprezintă actul bilateral ce intervine între victimă și infractor și are drept
scop de a pune capăt conflictului născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii. Prin împăcare
se înlătură răspunderea penală, precum și consecințele civile ale faptei.
Pentru a opera, împăcarea trebuie să întrunească anumite condiții prevăzute de lege : să
intervină doar în situațiile în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu,
să fie personală, definitivă ( să nu se mai revină asupra ei ), totală ( împăcarea să vizeze
atât latura penală cât și latura civilă), necondiționată și să intervină până la citirea actului
de sesizare.
Pe lângă retragerea plângerii prealabile și împăcare, există si medierea ca o cale de
soluționare a conflictului altfel decât pe calea justiției.
Conform art. 1 din Legea nr. 192/200620 “Medierea reprezintă o modalitate facultativă de
soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în
calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având
liberul consimțamânt al părților”.
Medierea se poate desfășura înainte de începerea procesului penal sau după ce acesta a
început, în acest din urmă caz urmărirea penală sau judecata suspendându-se pentru o
perioadă de 3 luni .
Procedura medierii, de regulă, se aplică atât în latura penală, cât și în latura civilă, în ceea
ce privește latura penală, medierea se aplică numai în cauzele pentru care, potrivit legii,
retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
3.2.2.4 Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege-Art.16 alin.(1) lit. h) CPP
Dacă intervine o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, atunci acțiunea penală se
stinge. Cauzele de nepedepsire pot fi generale ( exemplu- desistarea, împiedicarea
producerii rezultatului sau împiedicarea de către participant a săvârșirii infracțiunii) sau
speciale ( exemplu- denunțarea faptei de către mituitor sau de către cumpărătorul de
influență în cazul infracțiunilor prevăzute in art. 290 si, respectiv art. 292 CPP, în cazul
infracțiunii de act sexual cu un minor art.220 prevede o cauză specială de nepedepsire în

19
C.S.J, secția penală 1397/1992, în Probleme de drept...1990-1992, p.436
20
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator , publicată în M.Of. nr.441 din
22 mai 2006
ipoteza în care diferența de vârstă între minorii care întrețin actul sexual liber consimțit
este de până la 3 ani.).
În privința cauzelor generale de nepedepsire se va observa că tentativa se va sancționa
doar atunci când legea o prevede, deci există situații în care aceasta nu este incriminată sau
situații când deși incriminată și posibilă, ea nu va atrage o sancțiune penală. Astfel potrivit
art. 34 CP sunt cauze de nepedepsire : împiedicarea producerii rezultatului și desistarea.
Desistarea este acea cauză de nepedepsire ce constă în întreruperea voluntară a actului
de executare, înainte de descoperirea faptei, iar împiedicarea producerii rezultatului constă
în încunoștințarea înainte de descoperirea faptei a autorităților de comiterea acesteia astfel
încât consumarea să poată fi împiedicată. Împiedicarea producerii rezultatului este și în
situația în care autorul a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
Ca efecte ale desistării și împiedicării producerii rezultatului se menționează în doctrină
21
ca acestea sunt nu de înlăturare a existenței tentativei, pentru că aceasta există, având
toate trăsăturile generale ale infracțiunii, însă autorul nu este sancționat, motiv pentru care
acțiunea penală rămâne fără obiect.

3.2.2.5 Există autoritate de lucru judecat- Art. 16 alin. (1) lit. i) CPP
Autoritatea de lucru judecat este un principiu de interes general, ce derivă din principiul
ne bis in idem, potrivit căruia o hotărâre penală definitivă se consideră că exprimă
adevărul. În esență presupune existența succesivă a două cauze penală având același obiect
și cu privire la același inculpat, dintre care prima a fost judecată și soluționată printr-o
hotărâre definitivă prin care s-a rezolvat fondul cauzei sau prin care judecătorul de cameră
preliminară a confirmat soluția de clasare dispusă de procuror .
Pentru a intra sub incidența acestei prevederi sunt necesare a fi îndeplinite următoarele
condiții: să existe o hotărâre judecătorească definitivă ; să se regăsească identitate de
persoane între cea în privința căreia s-a pronunțat hotărârea judecătorească și cea in
privința căreia s-ar putea începe urmărirea penală și să existe identitate de obiect, adică
identitate de faptă materială.
În practică22 s-a arătat că dacă pentru aceeași faptă și împotriva aceluiași inculpat s-a
dispus anterior o soluție de netrimitere în judecată prin ordonanța procurorului, soluția
instanței de judecată de încetare a procesului penal pentru autoritate de lucru judecat este

21
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român , Partea generală, Ed.Universul Juridic,
București, 2014.
22
Trib. București , secția I penală, decizia nr.1187/A/07.09.1998, în CPP Ad.1, p.17
nelegală, întrucât s-a arătat că numai hotărârile judecătorești definitive, iar nu și actele
procurorului au autoritate de lucru judecat.

3.2.2.5 A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii – Art.16 alin. (1)
lit). j) CPP
Transferul de proceduri în materie penală este o instituție care ține de asistența judiciară
internațională și este reglementat de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală.
Potrivit acestei instituții, efectuarea unei proceduri în materie penală de competența
organelor judiciare române poate fi transferată unui stat străin în condițiile prevăzute de
lege și în următoarele cazuri23 :
1. persoana învinuită de săvârșirea unei infracțiuni locuiește pe teritoriul statului
solicitat, iar extrădarea sau predarea a fost refuzată ;
2. persoana învinuită de săvârșirea unei infracțiuni se află în executarea unei pedepse pe
teritoriul statului solicitat, pentru o infracțiune mai gravă decât cea comisă în România;
3. persoana învinuită de săvârșirea unei infracțiuni locuiește pe teritoriul statului solicitat
și, în temeiul legii acestui stat , recunoașterea hotărârii penale definitive de condamnare
pronunțate de instanța română a fost refuzată ori nu corespunde ordinii juridice interne
acelui stat, dacă persoana condamnată nu a început executarea pedepsei, iar executarea nu
este posibilă chiar având deschisă calea extrădării sau a predării.
Transferul se poate realize in dublu sens 24, adică statul roman poate fi atât stat solicitat
și să i se ceară transferul de către statul străin cât și stat solicitant.

3.3 Stingerea acțiunii penale


Ca regulă, acțiunea penală se stinge în baza unei hotărâri judecătorești definitive, fie ea
de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau
încetare a procesului penal.
Excepția este reprezentată de cazurile în care acțiunea penală se stinge înainte ca
procesul să fie soluționat în baza unei hotărâri judecătorești și anume, chiar în cursul
urmăririi penale, printr-o soluție de clasare sau renunțare la urmărirea penală dispuse de
procuror.

23
Mihail Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, Noul Cod de Procedură Penală, Ed. CH Beck,
București, 2015, p.105
24
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.39
3.3.1Stingerea acțiunii penale în cursul urmăririi penale
În cursul urmăririi penale acțiunea penală se poate stinge prin soluția clasării sau cea a
renunțării la urmărire penală date de procuror.
În privința clasării, ea poate fi definită ca o soluție dispusă de procuror prin ordonanță,
fie din oficiu, fie la propunerea organelor de cercetare penală, atât înainte de începerea
urmăririi penale propriu-zise, cât și după începerea urmăririi penale, indiferent dacă
acțiunea penală a fost sau nu pusă în mișcare.
Clasarea mai poate fi dispusă și prin rechizitoriu, situație în care sunt mai mulți
inculpați, iar pentru unii dintre ei s-a dispus trimiterea in judecată, iar pentru ceilalți
clasarea.
Prin urmare, există două cazuri ce determină dispunerea clasării: ca soluție de
neurmărire penală sau când se constată incident unul din cazurile prevăzute de art. 16 .

3.3.1.1 Clasarea, exclusiv ca soluție de neurmărire penală25, se dispune atunci când actul
de sesizare nu îndeplinește condițiile esențiale prevăzute de lege.
Astfel conform art. 305 alin.(1) CPP “începerea urmăririi penale se dispune doar în
ipoteza în care actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege ” . Vor fi
incidente dispozițiile acestui articol în cazul în care organul judiciar a fost sesizat prin
plângere, denunț sau chiar plângere prealabilă, nefiind aplicabile în situația în care organul
judiciar competent s-a sesizat din oficiu.
În dispozițiile art. 294 alin.(2) CPP se arată faptul că la primirea denunțului sau plângerii
organul judiciar nu este învestit automat, ci el are obligația prevăzută de lege de a examina
dacă s-au îndeplinit condițiile de formă sau fond esențiale (spre exemplu fapta nu este
descrisă sau lipsește CNP) unei asemenea sesizări, iar în ipoteza în care se constată că
aceasta nu respectă exigențele prevăzute de norma procesual penală și organul judiciar
consideră că nu se poate sesiza din oficiu, se va emite o soluție de clasare.
În privința denunțului, acesta este încunoștintarea făcută de o persoană ( fizică sau
juridică ) cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

25
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Victor Vadiza, Daniel Atasiei, Cristinel
Ghigheci , Corina Voicu , Georgiana Tudor , Teodor –Viorel Gheorghe , Catalin Mihai Chiriță , Noul Cod de
Procedură Penală comentat , Ed. Hamangiu, Bucuresti,2015.
Denunțul se va face în scris și va cuprinde semnătura denunțătorului, în caz contrar el va
fi considerat o simplă informare despre fapta săvârșită, sau oral, caz în care se va
consemna într-un proces verbal de organul judiciar care îl primește, precum și prin
intermediul poștei electronice numai dacă este certificat prin semnătură electronică și va
conține: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul denunțătorului
ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în
registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori
convențional, descrierea faptei care formează obiectul denunțului, indicarea făptuitorului și
a mijloacelor de probă în cazul în care sunt cunoscute. Astfel întocmit, denunțul se va
depune la organul de urmărire penală, cu mențiunea că denunțul depus la un organ judiciar
necompetent se va trimite pe cale administrativă la cel competent.
În cazul în care persoana care dorește să depună un denunț este lipsită de capacitate de
exercițiu ( persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani sau interzisul judecătoresc)
denunțul se va formula de reprezentantul legal, iar pentru cei cu capacitate de exercițiu
restrânsă ( minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani) denunțul se va formula cu
încuviințarea persoanelor prevăzute de lege- ocrotitor legal sau autoritatea tutelară.
Trebuie precizat că denunțul poate fi formulat chiar de persoana care a comis
infracțiunea, caz în care ne aflăm în prezența unui autodenunț, iar de cele mai multe ori în
legislație această situație ar echivala cu o cauză de nepedepsire 26sau a unei cauze de
reducere a pedepsei.Denunțul anonim sau cel în care se indică o identitate falsă
(pseudodenunț) nu poate constitui act de sesizare, însă pe baza acestuia organele judiciare
s-ar putea putea sesiza din oficiu. În schimb denunțul nu poate fi formulat prin mandatar și
nici prin intermediul substituiților procesuali ( un soț pentru celalalt soț sau copilul major
pentru părinte).
Dacă organul de urmărire penală , după analiza denunțului, constată că acesta nu
îndeplinește condiții de formă neesențiale sau dacă spre exemplu descrierea faptei este
incompletă, va restitui denunțul pe cale administrativă în vederea complinirii lipsurilor.
Însă, dacă se constată ca denunțului îi lipsesc condiții esențiale de fond sau formă, se va
dispune clasarea.

26
Exemplu –Art. 290 alin. (3) CP-autodenunțul mituitorului, care nu se va pedepsi dacă denunță fapta mai
inainte ca OUP sa fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Plângerea, un alt mod de sesizare a organelor de urmărire penală reprezintă
încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, victimă a unei infracțiuni, despre
săvârșirea faptei.
Plângerea se va introduce atât personal cât și prin intermediul substituiților procesuali
sau prin mandatar. În plângere persoana vătămată nu este obligată să indice încadrarea
juridică a faptei.
Cu privire la formă si la celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca plângerea sa
constituie un act de sesizare, mențiunile făcute cu prilejul analizei denunțului se aplică și
plângerii.

3.3.1.2 Al doilea caz de clasare ce se dispune în cursul urmăririi penale este reprezentat
de incidența unui caz de la art.16 CPP.
În primul rând, cazurile de la art.16 CPP pot rezulta chiar din cuprinsul actului de
sesizare ce a trecut de filtru de admisibilitate a organelor de urmărire penală, fiind astfel
dispusă clasarea ca soluție de neurmărire penală.
În al doilea rând aceste cazuri de împiedicare a începerii urmăririi penale sau de
exercitare a acțiunii penale pot interveni după începerea urmăririi penale IN REM fiind
astfel împiedicată continuarea U.P IN PERSONAM.
Așadar soluția clasării pe aceste două motive este dispusă de procuror, din oficiu sau la
propunerea organelor de cercetare penală, care în activitatea lor de efectuare a urmăririi
penale pot întocmi referat motivat prin care să propună clasarea. Referatul astfel întocmit
va fi înaintat împreună cu lucrările efectuare către procurorul care supraveghează
urmărirea penală. Acesta in urmă după ce examinează propunerea va putea adopta
următoarele soluții:
 Dispune prin ordonanță clasarea atunci când consideră propunerea integral
întemeiată sau dacă descoperă argumente noi fie pe aceleași temeiuri, fie pe
temeiuri diferite;
 Dispune clasarea atunci când propunerea este doar parțial întemeiată, spre exemplu
când propunerea de clasare privește mai multe fapte sau mai multe persoane, iar
numai cu privire la unele dintre acestea se poate dispune clasarea;
 Restituie dosarul organului de cercetare penală în vederea continuării urmăririi
penale când propunerea de clasare nu este întemeiată.
Clasarea, cauză ce stinge acțiunea penală mai poate fi dispusă și atunci când organele de
cercetare penală trimit procurorului care supraveghează urmărirea penală referat motivat cu
propunere de trimitere in judecată. Referatul va cuprinde descrierea elementelor de drept și
de fapt pe care se întemeiază soluția clasării și va fi supus examinării procurorului sub
aspectul îndeplinirii condițiilor legale. În urma acestei examinări , procurorul poate sa-și
însușească propunerea sau o poate respinge, după caz. De asemenea procurorul poate sa-și
însușească total sau parțial argumentele din referatul organelor de cercetare penală, caz în
care nu va mai fi obligat sa motiveze ordonanța de clasare sau poată să vină cu argumente
noi pentru a dispune clasarea.
După cum am mai menționat, soluția clasării este dispusă printr-o ordonanță de către
procuror . Ordonanța trebuie să cuprindă atât mențiunile prevăzute de art. 286 alin.(2) și
anume : denumirea parchetului și data emiterii; numele, prenumele și calitatea celui care o
întocmește; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și , după
caz datele privitoare la calitatea suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii
procesuale, sau după caz , tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora;
date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și
măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte mențiuni prevăzute de lege; semnătura
celui care a întocmit-o precum și următoarele dispoziții:
a). Ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale de indisponibilizare a bunurilor imobile sau
mobile ale suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente și au drept scop
evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a acestora pentru a
putea face obiectul confiscării speciale sau extinse ori pentru a garanta executarea pedepsei
amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Nu pot face obiectul măsurilor asigurătorii bunurile autorităților sau instituțiilor publice
ori ale unei alte persoane de drept public; bunurile exceptate de la urmărire silită potrivit
legii civile precum și imobilele minorilor și interzișilor înaintea urmăririi mobilelor
acestora.
Din dispozițiile art. 315 alin.(2) teza a II-a CPP reiese că măsurile asigurătorii luate în
vederea garantării executării reparării pagubei se mențin întotdeauna, în caz de clasare ele
încetează de drept dacă persoana vătămată nu exercită acțiunea civilă în fața instanței civile
în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției de clasare.27

Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
27

magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.230


b). Restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii
Cu privire la noțiunea de bunuri ridicate, ele privesc atât bunurile ridicate cu ocazia
cercetării la fața locului precum și cele ridicate în urma percheziției autovehiculului,
domiciliare sau personale, cu mențiunea că de regulă aceste bunuri până la soluționarea
definitivă a cauzei se păstrează la organele judiciare, excepție făcând bunurile care nu sunt
supuse confiscării, caz în care se vor restitui persoanei căreia îi aparțin dacă prin aceasta nu
se stânjenește aflarea adevărului.
Restituirea lucrurilor se dispune la cererea oricărei persoane interesate dacă pretinde un
drept asupra acestora sau din oficiu de către procuror prin ordonanță sau de către
judecătorul de drepturi și libertăți prin încheiere , în cursul urmăririi penale, de către
judecătorul de cameră preliminară în procedura de cameră preliminară sau de către instanță
în cursul judecății.28
În ceea ce privește cauțiunea, aceasta este suma de bani depusă de inculpatul căruia i s-a
aplicat în cursul procesului penal măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune.În
conformitate cu dispozițiile art. 241 alin.(1) lit b). CPP, în urma clasării, controlul judiciar
pe cauțiune încetează de drept și astfel prin aceeași ordonanță trebuie să se dispună
restituirea cauțiunii.
c). Sesizarea judecătorului de cameră preliminară de luare a măsurii de siguranță a
confiscării speciale
Confiscarea specială constă în “trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a
anumitor bunuri ce aparțín persoanei care a săvârșit o anumită faptă prevăzută de legea
penală, a căror deținere de către făptuitor , din cauza naturii bunurilor respective ori
legăturii acestora cu săvârșirea faptei, prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte
prevăzute de legea penală.”29
În dispozițiile art. 112 CP sunt enumerate expres categoriile de bunuri supuse confiscării
speciale și anume : bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (
adică acele bunuri care au luat ființă prin săvârșirea faptei, exemple : bancnote false,
medicamente falsificate etc); bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi
folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau
dacă, aparținând unei alte persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor ( exemplu-
cuțitul sau arma cu care s-a comis infracțiunea de omor); bunurile folosite , imediat, după

28
Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală, Partea generală, Partea specială, Ed. Universul Juridic,
București, 2015, p.372
29
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept Penal Roman, Partea generală, Ed. Universul juridic,
București ,2014, p.267
săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor; bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor (ex.: suma de bani dată
hoțului care a spart un seif în care se găseau documente importante30); bunurile dobândite
prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală , dacă nu sunt restituite persoanei vătămate
și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia ; bunurile a căror deținere este
interzisă de legea penală.
d). Sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunere de desființare totală sau
parțială a unui înscris .
Înscrisurile constatate false vor trebui desființate întotdeauna, chiar dacă nu poate fi
angajată răspunderea penală a unei persoane, a intervenit prescripția sau spre ex. s-a retras
plângerea prealabilă.
e). Sesizarea instanței competente potrivit dispozițiilor legii speciale31 în materia
sănătății mintale , cu privire la dispunerea internării nevoluntare.
Internarea medicală este o măsură de siguranță și presupune internarea forțată a
infractorului care se află într-o stare care prezintă pericol social, într-o unitate medicală de
specialitate în vederea însănătoșirii sau obținerii unei ameliorări a bolii psihice sau a
toxicomaniei ca urmare a consumului de substanțe psiho-active.32
Această măsură de siguranță se poate lua temporar in cursul procesului penal pentru a se
înlătura un pericol social actual și concret .
Cu privire la instanța competentă a dispune asupra internării nevoluntare, este cea în a
cărei circumscripție se află unitatea medicală.

f).Cheltuielile judiciare.
Cheltuielile judiciare cuprind : sumele de bani necesare efectuării actelor de procedură,
pentru administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorarii avocați
sau experți precum și alte cheltuieli .

30
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept Penal Roman, Partea generală, Ed. Universul juridic,
București ,2014,p.270
31
Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice
32
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept Penal Roman, Partea generală, Ed. Universul juridic,
București ,2014
Cu privire la acestea, în ordonanța de clasare se va face mențiune cu privire la
cheltuielile avansate de stat, cele efectuate de părți sau de subiecții procesuali . În plus
procurorul va trebui să stabilească în sarcina cui cad aceste cheltuieli în funcție de culpa
procesuală.
g). Mențiuni cu privire la măsurile de siguranță provizorii, dacă s-au luat asemenea
măsuri.
Măsurile de siguranță au ca scop “înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea
săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală”33.
Potrivit art. 108 CP, măsurile de siguranță sunt : obligarea la tratament medical,
internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii,
confiscarea specială și confiscarea extinsă. Așadar dacă în cauză față de făptuitor s-au luat
asemenea măsuri, se va face mențiune despre acestea în cuprinsul ordonanței.
h). Constatarea încetării de drept a măsurilor preventive și, dacă măsura preventivă era
privativă de libertate , dispoziția de punere de îndată în libertate a celui reținut sau arestat,
aceasta în cazul în care nu este reținut sau arestat în altă cauză.
Dacă inculpatul este privat de libertate , procurorul va înștiința administrația locului de
deținere prin adresă în vederea punerii de îndată în libertate a acestuia.
După ce în ordonanța de clasare s-a făcut mențiune despre toate acestea, o copie va fi
comunicată persoanei care a făcut sesizarea, suspectului/ inculpatului și altor persoane
interesate, chiar dacă acestea din urmă au sau nu vreo calitate în cauză.
În ordonanța de clasare, procurorul are obligația de a menționa motivele de fapt și de
drept, obligație care nu subzistă dacă acesta și-a însușit argumentele cuprinse în
propunerea înaintată de organele de cercetare penală.
Rațiunea comunicării ordonanței de clasare este dată de faptul că aceasta poate fi atacată
cu plângere conform art. 340 CPP coraborat cu art.339 CPP . Însă legea nu prevede
comunicarea soluției de clasare în cazul în care aceasta a fost dispusă prin rechizitoriu
alături de soluția de trimitere în judecată.

3.3.2 Renunțarea la urmărirea penală


Instituția renunțării la urmărire penală este consacrată ca element de noutate in actualul
cod de procedură penală.

33
Art.107 CP
Reglementată de art. 318 CPP, pentru a se adopta această soluție trebuie întrunite
următoarele condiții:
a) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie
amenda sau închisoare de cel mult 7 ani.
b) Să se constate ca nu există interes public in urmărirea respective fapte .
Cu privire la interesul public, acesta se verifică în raport cu conținutul faptei, cu modul și
mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit, cu împrejurările concrete de săvârșire și cu
urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.34
Pentru a se putea ajunge la o soluție de renunțare la umărirea penală raportat la cele două
condiții, dosarul cauzei trebuie să cuprindă un probatoriu temeinic prin care procurorul sa
ajungă la această soluție, fără vreo îndoială, fapta trebuie sa constituie infracțiune și nu
trebuie să se constate vreun impediment din probatoriul administrat în cauză dintre cele
prevăzute la art. 16 CPP. Prin urmare , raportat la clasare, renunțarea la urmărire penală are
caracter subsidiary.
Această soluție se poate dispune numai de procuror fie prin ordonanță,indiferent dacă s-
a pus în mișcare acțiunea penală sau s-a dispus doar continuarea urmăririi penale față de
suspect, fie prin rechizitoriu. Procurorul dispune această soluție prin rechizitoriu atunci
când pentru unele fapte se dispune trimiterea în judecată, iar pentru altele renunțarea la
urmărirea penală.
În ceea ce privește actul de renunțare la urmărirea penală, acesta (ordonanță sau
rechizitoriu) trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
a) ridicarea măsurilor asigurătorii luate în vederea garantării executării pedepsei
amenzii penale sau menținerea măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile și a
restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii;
b) restituirea bunurilor ridicate (dacă nu fac obiectul confiscării speciale ) sau a cauțiunii ;
c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunere de luare a măsurii de
siguranță a confiscării speciale;
d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunere de desființare totală sau
parțială a unui înscris ;
e)sesizarea instanței competente potrivit dispozițiilor legii speciale în materia sănătății
mintale 35în vederea dispunerii internării nevoluntare;

34
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.231
f) cheltuielile judiciare .
Suplimentar, dacă autorul este cunoscut , procurorul poate dispune, daca este necesar ,
ca acesta să îndeplinească una sau mai multe obligații în schimbul soluției de netrimitere în
judecată. Procurorul va impune aceste obligații dupa consulatarea inculpatului sau
suspectului, această consultare trebuie înțeleasă prin prisma rolului reprezentantului
Ministerului Public, de a decide dacă există sau nu interes în continuarea urmăririi penale
și trebuie privită nu ca o negociere cu inculpatul sau suspectul , ci „stabilirea obligațiilor
de către procuror , în deplină libertate de decizie în limite legale , iar mai apoi
chestionarea făptuitorului asupra împrejurării dacă înțelege să respecte –pentru viitor-
aceste obligații.”36 Dacă inculpatul sau suspectul de la bun început iși manifestă voința în
sensul de a nu respecta obligațiile ce i se vor impune, interesul public nu va mai fi acela de
a se renunța la urmărirea penală, ci se va dispune, eventual , trimiterea în judecată.
Astfel, procurorul poate impune în sarcina inculpatului sau suspectului mai multe
obligații:
a) Să înlăture consecințele faptei penale, să repare paguba produsă sau să stabilească
împreună cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia. “De cele mai multe ori,
înlăturarea consecințelor faptei înseamnă repararea prejudiciului, motiv pentru care
legiuitorul a reglementat această obligație în mod alternativ (fie să înlăture direct
consecințele faptei, fie se poate încheia chiar o tranzacție între partea civilă și cel care are
calitatea de suspect/inculpat”37;
Persoana față de care s-a renunțat la urmărirea penală, poate face dovada îndeplinirii
acestei obligații după cum urmează: prin declarația părții civile; prin depunere de act
juridic prin care se face dovada de reparare a prejudiciului; prin depunerea recipisei de
plată sau de consemnare a sumei; prin P-V întocmit de organele judiciare în care se
dovedește îndeplinirea obligației.
În cazul în care partea civilă și inculpatul nu pot ajunge la un acord în ceea ce privesc
despăgubirile datorate, acestea se pot adresa instanței civile, care va stabili cuantumul și
modalitatea de plată.
b) Să ceară public scuze persoanei vătămate;

35 35
Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice
36
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Victor Vadiza, Daniel Atasiei, Cristinel
Ghigheci , Corina Voicu , Georgiana Tudor , Teodor –Viorel Gheorghe , Catalin Mihai Chiriță , Noul Cod de
Procedură Penală comentat , Ed. Hamangiu, Bucuresti,2015,p.837
37
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.232
Suspectul/inculpatul poate face dovada îndeplinirii acestei obligații prin prezentarea
înregistrării sau a textului scris ori difuzat ori a procesului verbal întocmit de organul
judiciar.
c) Să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pentru o perioadă cuprinsă
între 30-60 zile , obligație care nu poate fi impusă dacă suspectul sau inculpatul nu o poate
îndeplini din cauza stării de sănătate, sau dacă acesta a comis o infracțiune în minorat,
chiar dacă la data dispunerii soluției de netrimitere în judecată devenise major;
Munca în folosul comunității se poate desfășura în cadrul unui serviciu din cadrul
autorităților locale din circumscripția locuinței persoanei față de care s-a renunțat la
urmărirea penală sau în cadrul unei instituții din comunitate abilitată dacă și-a exprimat în
scris acordul pentru a primi persoana față de care s-a renunțat la urmărirea penală și dacă
aceasta are locuri disponibile în cadrul colaborării cu serviciul de probațiune.
După executarea obligației de muncă neremunerată în folosul comunității, instituția unde
s-a executat efectiv obligația va comunica persoanei față de care s-a renunțat la urmărirea
penală, o adeverință care atestă îndeplinirea obligației . Adeverința se va depune la
procuror pentru a se face dovada îndeplinirii acestei obligații.
d) Să urmeze un program de consiliere ( spre exemplu în cazul celor care săvârșesc fapte
de tulburare a ordinii publice).
Cu privire la această ultimă obligație impusă în sarcina suspectului/inculpatului, acesta
trebuie să urmeze pe cheltuială proprie un program de consiliere indicat de procuror, în
cadrul unei instituții din comunitate specializate. Dovada îndeplinirii acestei obligații se va
face pe baza unei adeverințe, emise de instituția în cauză, adeverința ce atestă că persoana
a urmat programul respectiv și care se va depune la procuror.
Astfel procurorul are la dispoziție următoarele opțiuni : să impună in sarcina suspectului/
inculpatului mai multe obligații, să impună o singură obligație, niciuna sau pe toate.
Pentru îndeplinirea acestor obligații de a face si pentru ca aceste obligații să aibă rolul
preventive preconizat de dispoziția procedural, procurorul este obligat să stabilească și un
termen prin ordonanță până la care aceste obligații să fie îndeplinite, termen care poate fi
până la 6 luni pentru obligațiile prevăzute în textul de lege, respective 9 luni pentru
obligații asumate prin accord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la
comunicarea ordonanței.
În cazul în care nu se îndeplinesc cu rea –credință obligațiile impuse în sarcina persoanei
față de care s-a renunțat la urmărirea penală, legiuitorul a prevăzut și o sancțiune și anume
revocarea la renunțarea la urmărire penală prin ordonanță și reluarea urmăririi
penale.Sarcina de a dovedi îndeplinirea obligațiilor sau neîndeplinirea acestora excluzând
reaua-credință revine suspectului sau inculpatului.
Nu se va putea dispune revocarea renunțării la urmărire penală și în consecință
neexecutarea culpabilă a obligației în următoarele situații:
a) Dacă se ajunge la un litigiu în fața instanței civile datorat faptului că partea civilă și
inculpatul nu s-au putut înțelege cu privire la cuantumul despagubirilor sau la
modalitatea de reparare a prejudiciului;
b) Dacă persoana față de care s-a dispus renunțarea la urmărire penală, dovedește că a
reparat o parte din prejudiciu, însă cu privire la cealaltă parte nu dispune de
mijloacele necesare.38
Reluarea urmăririi penale în cazul soluției de renunțare la urmărirea penală trebuie
supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară în termen de 3 zile de la data
dispunerii.
Dacă în cauză sunt mai mulți suspecți sau inculpați, iar dintre aceștia numai unii încalcă
cu rea-credință obligațiile impuse în sarcina lor, revocarea va opera numai cu privire la
aceștia, față de ceilalți neexistând temei.
“Ulterior revocării, o nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este
posibilă”39, astfel procurorul va putea dispune fie trimiterea în judecată , fie încheierea
unui accord de recunoaștere a vinovăției.
Ordonanță prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală se va comunica în copie
persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau inculpatului, precum și altor persoane
interesate.
Se mai impune o observație și anume , dacă inculpatul fusese supus vreunei măsuri
preventive dintre cele prevăzute la art. 241 alin.(1) lit. b), procurorul va fi obligat să facă o
înștiințare în acest sens către locul de deținere.
3.3.3. Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului
Dacă suspectul sau inculpatul se consideră nevinovat ,el are dreptul sa obțină
recunoașterea acestei nevinovății pe calea dreptului la reacțiune.
Dreptul de reacțiune 40
este dreptul suspectului sau inculpatului ca în cazul intervenției
amnistiei antecondamnatorii, prescripției răspunderii penale, retragerii plângerii prealabile

Mihail Udroiu, Procedură Penală, Partea Specială, Noul Cod de Procedură Penală, Ed. CH Beck,
38 38

București, 2015, p.83


39
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.232
ori a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate, să ceară organului de urmărire
penală , care are obligația de a continua procesul penal. Acest drept se poate manifesta și în
cazul în care procurorul dă o soluție de renunțare la urmărirea penală , iar suspectul sau
inculpatul iși exercită acest drept pentru a demonstra existența unui caz ce împiedică
punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale .
Dreptul de a cere continuarea procesului penal ia naștere de la momentul la care s-a
dispus soluția clasării sau renunțarea la urmărire penală și poate fi exercitat de suspect sau
inculpate în termen de 20 zile de la data primirii copiei de pe ordonanța soluției de
netrimitere în judecată . Dacă soluția de netrimitere în judecată a fost dispusă prin
rechizitoriu alături de trimiterea în judecată a altor persoane , atunci termenul curge de la
data comunicării rechizitoriului.
Și în această situație iși găsește aplicare principiul non reformatio in peius, astfel încât la
finalul urmăririi penale redeschise, nu se va putea adopta o soluție defavorabilă celui care a
cerut continuarea procesului penal.Prin urmare nu se va putea adopta o soluție de trimitere
in judecată.41
Dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a se continua procesul penal în ceea
ce privește admisibilitatea cererii, procurorul este obligat să reia procesul penal, iar ca
urmare a acestui fapt, cauza va fi soluționată prin adoptarea din nou a unei soluții de
netrimitere in judecată- fie aceeași soluție dacă nu se constată după continuarea procesului
penal existența vreunei alte cauze de la art.16 alin. (1) lit. a)-d), fie se dispune clasarea sau
achitarea pe alt temei de la art.16 alin (1) lit. a)-d). Dacă procurorul a dispus renunțarea la
urmărirea penală, iar ca urmare a continuării urmăririi penale la cererea suspectului sau
inculpatului s-a reținut existența unui caz ce împiedică punerea în mișcare sau exercitarea
acțiunii penale, procurorul va dispune clasarea.

3.3.2 Stingerea acțiunii penale în cursul judecății.


Rezolvând latura penală, în cursul judecății, instanța de judecată pronunță una dintre
următoarele soluții prin care se stinge acțiunea penală: condamnarea, renunțarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea, încetarea procesului penal.42

40
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Victor Vadiza, Daniel Atasiei, Cristinel
Ghigheci , Corina Voicu , Georgiana Tudor , Teodor –Viorel Gheorghe , Catalin Mihai Chiriță , Noul Cod de
Procedură Penală comentat , Ed. Hamangiu, Bucuresti,2015,p.838
41
N.Volonciu ș.a.op.cit.,p.839
42
Andrei Zarafiu,Procedură Penală, Partea generală, Partea specială,Ed. C.H.Beck, București ,2015,p.444
3.3.2.1 Rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare
“Soluția de condamnare poate fi pronunțată de instanța de judecată doar atunci când
constată , dincolo de orice dubiu rezonabil , că fapta există, constituie infracțiune și a fost
săvârșită de inculpat”43.
Hotărârea instanței rămâne definitivă în următoarele situații: la data pronunțării; la data
expirării termenului de apel ori de introducere a contestației; la data retragerii apelului sau
a contestației; la data pronunțării hotărârii de instanța de apel ori care soluționează
contestația.
Există hotărărâri care nu sunt supuse căilor de atac ( spre exemplu cele pronunțate în
materia declinării competenței sau în materia abținerii sau recuzării) fiind definitive de la
momentul pronunțării.
În cazul hotărârilor ce pot fi atacate cu apel prin neexercitarea termenului de apel
sentința dobândește autoritate de lucru judecat .

3.3.2.2 Renunțare la aplicarea pedepsei


Această instituție nou introdusă în peisajul legislativ românesc, constă în dreptul
recunoscut instanței de a renunța la aplicarea pedepsei, în condițiile stabilite de lege și
aplicarea unui avertisment, deoarece aplicarea pedepsei ar fi inoportună, ținând seama de
gravitatea redusă a infracțiunii săvârșite, natura și întinderea urmărilor produse ,mijloacele
folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă , motivul și scopul urmărit, observând
și persoana infractorului, conduita avută anterior și eforturile depuse pentru diminuarea sau
înlăturarea consecințelor infracțiunii.44
Pentru a fi incidentă această instituție intr-o cauză penală trebuie întrunite mai multe
condiții prevăzute de lege cu privire la : infracțiunea săvârșită, persoana infractorului,
aprecierea instanței că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună.
Cu privire la infracțiunea săvârșită , aceasta trebuie să aibă o gravitate redusă, care se va
aprecia în concret în funcție de întinderea urmărilor produse, modul și împrejurările
comiterii faptei, motivul și scopul urmărit, mijloacele folosite la săvârșirea infracțiunii.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiune săvârșită este amenda sau închisoare de până
la 5 ani.

43
Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru admiterea in
magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.303
44
Mihai Adrian Hotca, Petre Buneci, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Radu Slăvoiu, Radu Florin Geamănu,
Dominic George Pop, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.189
Pentru a avea vocație la renunțarea aplicării pedepsei, infractorul trebuie să nu fi suferit
anterior o condamnare , cu excepția condamnărilor care privesc fapte ce nu mai sunt
prevăzute de legea penală sau fapte care au fost amnistiate sau pentru care a intervenit
reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare. O altă condiție cu privire la infractor
este ca față de acesta să nu se mai fi dispus odată renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii
2 ani anterior datei infracțiunii pentru care este judecat și să nu se fi sustras de la urmărirea
penală sau de la judecată ori să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a
identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.
Instanța pentru a ajunge la soluția renunțării la aplicarea pedepsei și a considera că
aplicarea unei pedepse este inoportună trebuie să țină cont de conduita infractorului avută
anterior săvârșirii infracțiunii pentru a se putea observa eventualele caracteristici, tipare de
comportament, de eforturile depuse de acesta pentru a diminua sau a înlătura consecințele
infracțiunii și nu în ultimul rând de posibilitățile de îndreptare ale infractorului.
Când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică în mod obligatoriu
infractorului un avertisment ce constă în prezentarea motivelor de fapt care au contribuit la
această soluție și atenționarea infractorului cu privire la consecințele la care se expune dacă
va mai comite infracțiuni.
Executarea avertismentului are loc de îndată și se face de președintele completului de
judecată, în sedința în care s-a pronunțat hotărârea. Dacă totuși avertismentul nu poate fi
pus în executare de îndată, el se va executa la rămânerea definitivă a hotărârii.
Odată cu renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța va dipune și punerea de îndată în
libertate a inculpatului arestat preventiv , instanța având obligația să comunice despre
aceasta administrației locului de deținere. Dacă față de inculpat s-a șuat măsura preventivă
a controlului judiciar pe cauțiune i se va restitui suma depusă drept cauțiune dacă din
aceasta nu s-au plătit despăgubirile pentru repararea pagubelor ,cheltuielile judiciare sau
amenda.
“Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
renunțarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana față de care s-a luat această
măsura săvârșise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracțiune, pentru care i
s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea
pedepsei se anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial
renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la
concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.”45 Aceste dispoziții se
regăsesc în CPP la art 5811 , iar conform acestui articol anularea renunțării la aplicarea
pedepsei se dispune din oficiu sau la sesizarea procurorului, de către instanța care judecă
ori a judecat în primă instanță infracțiunea ce atrage anularea.
Așadar pronunțarea renunțării la aplicarea pedepsei, nu este o hotărâre de condamnare,
ci ea reprezintă încrederea statului în infractor. Renunțarea la aplicarea pedepsei este
reprezentată de inexistența unor decăderi ,incapacități sau interdicții .De altfel ea nu este
urmată de vreun termen de supraveghere, de măsuri sau obligații, însă așa cum am mai
menționat, este obligatorie aplicarea unui avertisment.

3.3.2.3 Amânarea aplicării pedepsei


Amânarea aplicării pedepsei este o măsură de individualizare a pedepsei în care instanța
după ce stabilește durata ori cuantumul pedepsei apreciază că aplicarea imediată a unei
pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea infractorului pe o perioada numită
termen de supraveghere a cărui durată este de 2 ani. Prin reglementarea acestei instituții
legiuitorul a urmărit reintegrarea socială a infractorului și “mutarea accentului de pe
componenta punitivă a sistemului sancționator către cea de recuperare socială”46
Amânarea aplicării pedepsei iși găsește aplicare numai în cazul infractorilor majori la
data săvârșirii infracțiunii, nu și în cazul minorilor sau persoanelor juridice.
În ceea ce privește aprecierea instanței în cazul amânării aplicării pedepsei presupune ca
aceasta să aibă convingerea că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, însă se
impune supravegherea infractorului .Așasar amânarea aplicării pedepsei presupune o
soluție de sine stătătoare, persoana vinovată de săvârșirea unei infracțiuni nefiind
condamnată, însă sub aspect procesual penal este una dintre soluțiile prin cae acțiunea
penală se stinge, drept urmare se dispune printr-o hotărâre judecătorească.
Pentru a putea ajunge la această soluție, instanța de judecată trebuie să verifice dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de legea penală cu privire la : pedeapsa stabilită,
infracțiunea săvârșită și persoana infractorului.
În ceea ce privește pedeapsa stabilită și infracțiunea săvârșită se impun următoarele
precizări: pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai

45
Mihai Adrian Hotca, Petre Buneci, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Radu Slăvoiu, Radu Florin Geamănu,
Dominic George Pop, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.194
46
Mihai Adrian Hotca, Petre Buneci, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Radu Slăvoiu, Radu Florin Geamănu,
Dominic George Pop, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.196
mare-apreciere în abstract, iar pedeapsa stabilită , inclusiv în cazul concursului de
infracțiuni, este amenda sau închisoare de cel mult 2 ani.
Infractorul trebuie să îndeplinească și el niște condiții pentru a putea beneficia de
amânarea aplicării pedepsei.
În primul rând el nu trebuie să mai fi suferit o condamnare cu pedeapsa închisorii, în
consecință dacă instanța a dispus anterior printr-o hotărâre definitivă renunțarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, va putea beneficia de această măsură de
individualizare.
În al doilea rând trebuie să-și manifeste acordul de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunității, acord exprimat în cursul procesului penal pentru ca apoi instanța să
poată decide dacă pe perioada termenului de supraveghere acesta să presteze munca
neremunerată pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile. Nu în ultimul rând, infractorul
nu trebuie să se fi sustras de la urmărirea penală sau de la judecată și să nu fi încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului
sau a participanților, pentru că un astfel de comportament vădește o lipsă de respect pentru
valorile sociale încălcate.
Aprecierea instanței că aplicarea imediată a unei pedepse infractorului nu este necesară,
dar se impune supravegherea conduitei sale se face în raport de persoana inculpatului,
conduita avută anterior, eforturile depuse pentru diminuarea sau înlăturarea consecințelor
infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare. Obligatoriu în acest caz este
arătarea motivelor care au contribuit la luarea acestei măsuri și atenționarea inculpatului
asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care s-ar expune dacă iși va încălca
obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Termenul de supraveghere sau durata supravegherii desemnează perioada în care cel
față de care s-a dispus amânare aplicării pedepsei să respecte obligațiile și măsurile impuse
de instanță în sarcina sa . Durata termenului de supraveghere este de 2 ani și se calculează
de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței prin care aceasta a dispus măsura
amânării aplicării pedepsei. În această perioadă persoana față de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei devine subiect al unui proces de supraveghere sub coordonarea
serviciului de probațiune47.

Mihai Adrian Hotca, Petre Buneci, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Radu Slăvoiu, Radu Florin Geamănu,
47

Dominic George Pop, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.204
În acest sens , această persoană trebuie: să se prezinte la serviciul de probațiune, la
datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu
supravegherea sa; să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care
depășește 5 zile, precum și întoarcerea; să comunice schimbarea locului de muncă; să
comunice informații și documente de natură să permită controlul mijloacelor sale de
existență. Aceste măsuri și obligații se pun în executare prin trimiterea unei copii a
hotărârii servicului de probațiune competent sau un extras de pe dispozitivul hotărârii se va
trimite organului competent a verifica respectarea acestora.
Cu privire la aspectele procedurale, când instanța dispune față e o persoană amânarea
aplicării pedepsei în dispozitiv se menționează pe lângă măsurile și obligațiile pe care
trebuie să le respecte inculpatul și pedeapsa stabilită care se amână . În cazul în care s-a
impus obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității se vor menționa în
dispozitiv și două entități unde urmează a se presta această muncă. Consilierul de
probațiune urmează a decide în care dintre cele două instituții menționate în dispozitiv
urmează a se executa obligația , precum și tipul de activitate.

3.3.2.4 Achitarea
Această soluție se pronunță de instanță când constată că : fapta există, fapta nu este
prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; nu există
probe că o persoană a săvârșit infracțiunea , există o cauză justificativă (legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul persoanei vătămate) sau de neimputabilitate (constrângere fizică,
constrângere morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,
intoxicația, eroarea și cazul fortuit)48.
În situația în care erorile materiale din cuprinsul unui act procedural întocmit de un
organ judiciar nu au fost observate și îndreptate cu ocazia redactării acestuia, trebuie
urmată o procedură specială prin care aceste erori să fie îndreptate.49
În cazul procedurii simplificare nu mai este nevoie cu privire la cazurile de achitare ca
instanța să repună cauza pe rol, să efectueze cercetarea judecătorească în procedura
comună și apoi să pronunțe soluția de achitare. Dacă există toate piesele probatorii, iar

48
Ion Neagu, Mircea Damaschin , Tratat de procedură penală, Partea specială, În lumina Noului Cod de
procedură penală, Ed. Universul Juridic, București 2015, p.259.
49
ICCJ , s. Pen , dec. Nr. 425/A/2014
instanța se consideră lămurită, va putea să pronunțe oricare din soluții, chiar și în cazul
urmării procedurii simplificate de judecată.50
În situația în care se dispune achitarea, măsurile preventive luate față de inculpat
încetează de drept, însă față de inculpat pot fi luate măsuri de siguranță în condițiile legii ,
cu excepția situației în care s-a dispus achitarea pe temeiul unei cauze justificative.
Se va pronunța soluția achitării și în situația în care inculpatul a cerut continuarea
procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului penal că
sunt incidente cazurile prevăzute la art 16.

3.3.2.5 Încetarea procesului penal


Instanța de judecată poate dispune încetarea procesului penal în situația în care constată
existența unuia din următoarele cazuri: lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege necesară punerii în
mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori
inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană
juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă , în cazul infracțiunilor pentru care retragerea
înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea sau a fost încheiat un acord de mediere
în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire, prevăzută de lege, există autoritate de
lucru judecat, a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat .
Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art.18 și se constată, ca
urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin.(1), lit.
a)-d), instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal.
În ipoteza în care în aceeași cauză se întâlnesc atât cauze care conduc spre achitare, cât
și cauze care conduc spre încetarea procesului penal , instanța va soluția cauza și va
dispune achitarea, întrucât aceasta este mai favorabilă inculpatului,51pentru că în cazul
achitării fapta nu mai constituie infracțiune, inculpatul având poziția unei persoane care nu
a săvârșit nicio faptă.
În situația în care se dispune încetarea procesului penal , măsurile preventive încetează
de drept , însă inculpatului îi pot fi aplicate măsuri de siguranță în condițiile legii.

50
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Victor Vadiza, Daniel Atasiei, Cristinel
Ghigheci , Corina Voicu , Georgiana Tudor , Teodor –Viorel Gheorghe , Catalin Mihai Chiriță , Noul Cod de
Procedură Penală comentat , Ed. Hamangiu, Bucuresti,2015,p.1050
51
I.C.C.J., s. pen, dec. Nr. 608/2003, în C 47, pp. 721-722
În cazul în care au fost trimiși în judecată mai mulți inculpați pentru una sau mai multe
infracțiuni, pentru fiecare infracțiune de care este acuzat inculpatul se poate aplica una din
soluțiile de mai sus .
Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanța trebuie să se pronunțe și cu privire
la starea de libertate a inculpatului . Astfel instanța prin hotărârea ce se pronunță dispune și
asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurilor preventive dispuse
pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat.52
În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau
încetarea procesului penal, măsurile preventive încetează de drept , instanța având obligația
ca în cazul în care inculpatul este privat de libertate să-l pună de îndată în libertate,
comunicând aceasta administrației locului de deținere.
Cu ocazia rezolvării acțiunii penale în lege s-a prevăzut și modalitatea de soluționare a
cauzei în situația în care față de inculpat s-a dispus măsura controlului judiciar pe cauțiune.
Cu privire la cauțiune s-au reglementat 3 ipoteze : să se plătească din cauțiune
despăgubirile acordate pentru repararea pagubelor , a cheltuielilor judiciare și a amenzi; să
se confiște cauțiunea și să se restituie cauțiunea.

52
Ion Neagu, Mircea Damaschin , Tratat de procedură penală, Partea specială, În lumina Noului Cod de
procedură penală, Ed. Universul Juridic, București 2015, p 260
CONCLUZII

Acțiunea penală, instituție de bază a procesului penal prin intermediul căreia infractorul
este adus în fața instanței pentru a fi pedepsit conform legii penale, are un rol deosebit în
cadrul intregului proces penal .
Este practic un instrument juridic la îndemâna organelor judiciare, care trag la
răspundere penală și pedepsesc persoanele , fie fizice , fie juridice , care încalcă legea
penală și intră sub incidența ei.
Cum am menționat, pentru a-și produce efectele, acțiunea penală trebuie pusă în mișcare
in rem și in personam. Prin punerea in mișcare in rem a acţiunii penale se declanşează
activitatea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in
personam şi la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare până la
rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale
jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste
atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut
cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată
învestită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care
se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care
însufleţeşte întreg procesul.
Mai mult, acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale
a făptuitorului. Prin punerea în mișcare a acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta
capătă calitatea de inculpat. Astfel, acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din
subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind totodata temeiul în virtutea
căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părţi.
Pe parcursul procesului penal pentru a-și atinge scopul prevăzut de lege, acțiunea penală
cunoaște anumite faze dintre care : punerea în mișcare, exercitarea , epuizarea sau
stingerea ei. Cât privește epuizarea acțiunii penale, aceasta presupune soluționarea cauzei
printr-o hotărâre judecătorească definitivă realizându-și astfel finalitatea, scopul a fost atins
,pentru că ori s-a pronunţat o condamnare, realizându-se până la capăt tragerea la
răspundere penală a celui ce se face vinovat , ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe
nedrept şi înlăturate astfel consecinţele greşitei implicări în cauza penală.
Stingerea acțiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare
aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu se permite exercitarea ei în continuare până
la epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de
câte ori se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 16 din Codul de
procedură penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală.
Stingerea acţiunii penale are loc însă, în mod frecvent și după punerea ei în mişcare, pe
parcursul urmăririi penale prin următoarele soluții : clasare, renunțare la urmărirea penală
sau în cursul judecății prin : amânarea aplicării pedepsei, renunțare la aplicarea pedepsei,
achitare sau încetarea procesului penal.
În concluzie, acţiunea în justiţie are o însemnătate sine qua non, general valabilă, în
desfăşurarea procesului de orice natură, căci fără exercitarea acţiunii în cadrul procesului
nu se poate ajunge la tragerea la răspundere a unei persoane şi la aplicarea sancţiunii
prevăzute de legea penală. Fără acţiune exercitată nu poate avea loc judecata în faţa primei
instanţe şi ulterior, în căile de atac, deci înfăptuirea justiţiei necesară într-un stat de drept în
care nu se respecta norme imperative.Așadar, exercitarea acţiunii în justiţie reprezintă
elementul dinamic care impulsionează desfăşurarea procesului până la pronunţarea unei
hotărâri definitive de către instanţa de judecată.
BIBLIOGRAFIE

 Bogdan Micu ,Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală . Curs pentru
admiterea in magistratura și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2015
 Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Victor Vadiza, Daniel Atasiei,
Cristinel Ghigheci , Corina Voicu , Georgiana Tudor , Teodor –Viorel Gheorghe , Catalin
Mihai Chiriță , Noul Cod de Procedură Penală comentat , Ed. Hamangiu, Bucuresti,2015.
 Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Bulai Costică, Antoniu George, Stănoiu Rodica,
Iliescu Nicoleta, Explicaţii teoretice ale Codului de procedurpă penală. Partea
generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1975
 Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013
 Mihail Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, Noul Cod de Procedură Penală,
Ed. CH Beck, București, 2015.
 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român , Partea generală,
Ed.Universul Juridic, București, 2014.
 Andrei Zarafiu,Procedură Penală, Partea generală, Partea specială,Ed. C.H.Beck,
București ,2015
 Mihai Adrian Hotca, Petre Buneci, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Radu Slăvoiu,
Radu Florin Geamănu, Dominic George Pop, Instituții de drept penal, Ed. Universul
Juridic, București, 2014

Legislație
 Codul de procedură penală
 Codul penal
 Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator , publicată
în M.Of. nr.441 din 22 mai 2006
 Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice

Practică judiciară
 T.S.,d.nr.3334/1971,în R.R.D. NR.10/1973,P.178
 C.S.J, secția penală 1397/1992, în Probleme de drept...1990-1992, p.436
 Trib. București , secția I penală, decizia nr.1187/A/07.09.1998, în CPP Ad.1, p.17
 ICCJ , s. Pen , dec. Nr. 425/A/2014