Sunt oameni pasionaţi de a citi biografii, dar care, de obicei, se mulţumesc cu ceea ce scrie un singur

biograf. Desigur că acest biograf vede, In felul lui, viaţa cuiva. El oferă cititorului o percepţie
personală şi acest lucru este adesea neglijat sau uitat de cel care citeşte. Tentaţia cititorului de a lua
drept bune cele scrise de biograf, de a uita că ceea ce el scrie este rodul unei subiectivităţi e mare.
Cititorul uită că ceea ce autorul unei biografii selectează şi interpretează din viaţa fiinţei pe care o
descrie este doar o interpretare, un fel de a vedea viaţa cuiva. Uneori, cam tehnic.

Astăzi, se poartă poveştile de viaţă şi termenul „biografie" pare să fie folosit mai rar. Pare prea
academic. Ne face să ne gândim la date precise, la cronologie, ni se pare un fel de „cadastru" al vieţii
cuiva. Dar poate că biografiile sunt mai credibile, mai serioase. Poveştile de viaţă, în schimb, ne trimit
la basme, la ceva în care precizia nu este urmărită cu obstinaţie, în care unele lucruri sunt neglijate,
iar altele exploatate pentru că incită emoţionalul cititorului şi-l invită în mod subversiv la a trăi pe
lângă cel povestit. Biografia pare un veşmânt prea sobru, cu linii drepte, fără accesorii, pe când o
poveste de viaţă e ca o rochie cu volane, pe care le mişcă mintea celui care o scrie, aşa cum vrea el,
aşa cum vede şi simte. Poveştile de viaţă fură uneori cititorul.

Am citit biografii care arată ca un caleidoscop. Fiecare dintre cei care învârtesc caleidoscopul vede o
altă imagine, deşi toţi îl mişcă la fel. Totuşi, când citim biografii, există consensuri oarecum solide, ca
şi cum diferiţii autori se întâlnesc şi cad de acord că persoana pe care o prezintă cititorilor este într-
un anumit fel. Ca şi când imaginile caleidoscopului, deşi diferite, se întâlnesc undeva.

Există şi biografii în care ceea ce se spune despre cineva este contradictoriu. Există biografii bazate pe
interviuri, pe contactul direct cu cel căruia i se

scrie biografia, sau biografii scrise de persoane care au avut relaţii personale, uneori chiar intime cu o
anume persoană, şi acest lucru pare să fie un atu serios pentru ceea ce numim credibilitate, poate să
dea biografiei un capital de credibilitate. Aceşti autori de biografii au fost în preajma celor despre
care scriu. Alteori, despre viaţa cuiva apar fapte înfăţişate de cineva care-şi scrie propriile memorii şi
care în cursul vieţii a întâlnit şi a cunoscut îndeaproape alte persoane, le-a fost prieten sau le-a iubit.

Există însă şi ceea ce psihologii numesc dezi- rabilitate socială, adică dorinţa celui intervievat, a celui
căruia cineva îi cere să-şi povestească viaţa, de a se pune într-o lumină favorabilă, nedezvăluin- du-şi
defectele sau acele trăsături de personalitate şi comportamente pe care un cititor le-ar dezaproba.

Această înclinaţie a celui intervievat e un amestec de calcul conştient şi de tendinţă subconştientă. El

nu este vinovat că minte sau, mai corect spus, nu este vinovat că distorsionează faptele pe care le
relatează. El minte onest. în fond, cu toţii ştim că avem şi o lume a secretelor, a lucrurilor, a
gândurilor pe care doar noi le ştim, care nu se dezvăluie. Ele sunt de „uz intern". Mai trebuie spus că
îi minţim pe alţii şi ne minţim şi pe noi. Uneori ştim că minţim, alteori nu ştim. Am putea spune că
uneori minţim
fără să ne dăm seama, chiar credem sincer ceea gândim despre noi sau despre alţii. Până la urmă,
totul pare să fie o construcţie a unei legende.

Chiar dacă mai mulţi oameni scriu despre acelaşi cineva, deci acest cineva este o constantă, ceea ce
scriu ei reiese dintr-un raport diferit. Căci raportul implică două părţi, iar dacă una dintre părţi este
constantă, aşa cum am spus, cealaltă parte este mereu alta. Şi astfel, relaţia celor doi e mereu alta.
Ea poate fi empatică, atunci când între cel care scrie şi cel căruia i se descrie sau povesteşte viaţa
există o afinitate, o apropiere, poate chiar o simpatie. Dar poate fi şi distantă, mai rece, mai frigidă. în
faţa unui autor de biografie care a avut contact direct cu cel căruia vrea să-i povestească viaţa se
poate afla o persoană mai deschisă sau mai închisă, mai dezvăluitoare de sine sau mai cenzurată. Ca
şi cum aceste persoane sunt fotografiate cu aparate diferite. Oare există asemănări între tehnica
fotografiei şi cea a povestirii, a interviului ? în fond, obţinem tot imagini, unele vizibile, altele doar în
mintea noastră.

Am ales patru femei despre care am citit fără a epuiza ceea ce s-a scris despre ele. Eu şi, cred, şi Toni
Taneva-Nandriş nici măcar nu ne-am propus să citim tot, nici nu am considerat că este necesar,
pentru că până la urmă tot noi vom aranja informaţiile astfel încât să ni se pară că ceea ce obţinem
este o

14

imagine pe care o avem despre cea despre care scriem. Este ca în acele jocuri de copii, puzzle-uri, în
care cauţi ca piesele să se potrivească şi să dea o imagine cu sens. Sensul pe care îl dă cineva care
scrie despre viaţa cuiva este sensul din capul lui. Ca atare, oricine scrie despre cineva îşi asumă
construcţia pe care o realizează şi nu trebuie acuzat decât dacă nu respectă ceea ce înseamnă cifre,
date concrete, cronologii. în rest, este liber să „delireze", dar să spună cu onestitate: „aşa văd eu
lucrurile". Aşa că, la un moment dat, a fost necesar să ne oprim din a mai căuta surse.

Se spun multe despre legendele create de chiar cel sau cea care este eroul sau eroina legendei.
Despre unele se demonstrează că ar fi adevărate sau că au bucăţi de adevăr, altele par să fie o mare
colecţie de invenţii. Sunt mulţi cei care „înfloresc" în bine datele autobiografice, pentru că, aşa cum
susţin psihologii, egoul ideal este prezentat în locul celui real.

Există uneori părţi ale vieţii - de obicei, copilăria şi prima tinereţe - care îi sunt defavorabile eroului,
pe care el sau ea le-ar fi dorit altfel. Adesea, ele sunt uitate, intenţionat sau nu. Există şi date care pot
fi controlate, arătându-i cu degetul pe eroină sau pe erou ca autori siguri ai mistificării propriei
biografii.

iS

La noi, cred, copiii mici încă mai învaţă - de la bunici, mai ales - acea poezioară care spune cam aşa:
„Căţeluş cu părul creţ/ Fură raţa din coteţ/ El se jură că nu fură/ Eu l-am prins cu raţa-n gură". Deci, în
poezioară, atât căţeluşul, cât şi cel care-1 prinde „cu raţa-n gură“ trebuie să fie contemporani. Dar,
uneori, pe cel care-şi cosmetizează propria poveste de viaţă nu-1 mai poţi prinde „cu raţa-n gură".
Nu-1 mai poţi trage de mânecă.

Aşa s-a întâmplat cu biografia sau povestea vieţii Helenei Rubinstein, pusă în paralel cu cea a
Elizabethei Arden, ambele considerate ca poveşti de viaţă ale unor vanităţi feminine combinate cu
geniul marketingului. Autoarea acestei fascinante cărţi - intitulată War Paint. Madame Helena
Rubinstein and Miss Elizabetb Arden. Their Lives, Their Times, Their Rivalry şi apărută în 2004 -, Lindy
Woodhead, a muncit mult pentru a o scrie. A călătorit în India, Egipt, America, Irlanda şi Franţa şi a
stat un timp în Polonia pentru a găsi documente privind viaţa Helenei Rubinstein, a căutat în arhive
despre ambele femei, a citit nenumărate scrisori şi corespondenţa lor de afaceri, a contactat urmaşii
acestor mari regine ale industriei frumuseţii, a întâlnit persoane care deţineau documente private
sau publice, a cerut informaţii şi materiale de la multe biblioteci, de peste tot pe unde aceste două
femei au trecut. Condiţiile

de astăzi fac ca informaţiile să poată fi controlate. Aşa a reuşit ea să argumenteze că ele au minţit
sau, mai elegant spus, şi-au „cosmetizat" propriile vieţi. Doar se ocupau de industria frumuseţii, iar o
bio-

grafie poate fi şi ea „fardată"! Lindy Woodhead a

aflat că în Cracovia, la acea vreme, fetele nu erau primite la universităţi, deci nu puteau fi doctoriţe,
iar bărbaţii trebuiau să ştie limbi străine, inclusiv latina, pentru a deveni doctori. Faptul că Helena
Rubinstein se fotografia în halat alb nu făcea decât să întărească o imagine neadevărată, dar prin
care ea câştiga prestigiu şi credibilitate profesională. Cu limbile străine era însă mult mai greu. Lipsa
abilităţii de a vorbi limbi străine ajunsese un fapt public, dar ea, fiind isteaţă, ştia să tacă. Amnezia ei
selectivă în privinţa originii foarte modeste se combina minunat cu obsesia de a colecta lucruri
scumpe şi, mai ales, de a se împodobi excesiv cu bijuterii pentru a-şi etala bogăţia.

Putem face apropieri între Coco Chanel şi Helena Rubinstein sau Elizabeth Arden, pentru că toate au
fost foarte sărace, venind din familii cu mari dificultăţi economice, şi pentru că toate se înscriu în
acea categorie de oameni care nu uită niciodată că au intrat în viaţă „pe scara de serviciu", că au
simţit umilinţa sărăciei şi complexele pe care aceasta le dezvoltă. Nu la toţi, dar la mulţi.