SCURT ISTORIC

Încă de la început, când omul a intrat în contact cu albinele, în imensele păduri ce acopereau aproape
totalitatea Terrei, el şi-a dat seama de unele foloase ce le poate trage.

La ramificarea principală a unui arbore bătrân, pe unde apele ploilor pătrunseseră zeci de ani, s-a format
o scorbură. Acolo albinele şi-au ales cel mai bun adăpost.

Cum propolisul conţinea substanţe antifungice, deci contra mucigaiului, această măsură a îndepărtat
pericolul ca acesta să se poată forma acolo unde este un aer închis şi întunecos.

Albinele au stat acolo în pădure, milioane de ani, cu mult înaintea apariţiei omului pe Pământ şi acolo le-
a întâlnit omul!

Omul, după ce le-a studiat cu atenţie, îndelung, le-a aflat slăbiciunea: albinele au o teamă grozavă de
fum, pe care au păstrat-o ereditar în genele cromozomilor, ca amintire străveche, când pădurile imense
ardeau datorită descărcărilor electrice ale trăznetelor. Pârjolul silea mii şi mii de colonii să-şi părăsească
locuinţele, luând în fugă în guşă atâta miere, încât, picătură cu picătură de la fiecare albină, ele să-şi
poată umple fagurii noi clădiţi într-o altă locuinţă. Teama de fum declanşează la albine un reflex de
alarmă.

Potolindu-le mânia cu ajutorul fumului, strămoşul nostru le-a putut lua agoniseala fără a mai fi
înţepat. Mai târziu, a adus şi albinele lângă locuinţa lui. A prins doar câteva roiuri ale căror albine erau
foarte liniştite, stând atârnate sub formă de ciorchine pe crengile arborilor nu prea înalţi. Le-a dat sălaş
în nişte coşuri ca nişte clopote, împletite din nuiele mlădii, le-a lipit pe dinafară cu argilă pentru a feri
albinele de ploaie şi frig şi le-a dus lângă casă, formând prima PRISACĂ.

Meşteşugul stupăritului se moştenea din tată în fiu, de la bunic la nepot, iar prisăcile erau cele mai
preţioase daruri ce se făceau însurăţeilor. Târziu de tot, mai încoace, când slova cărţilor a găsit cale de
comunicare a învăţământului stupăresc, numeroşi cărturari şi-au exprimat pe această cale admiraţia
pentru viaţa socială a coloniilor de albine. Aristotel, Columella, Vergiliu, reprezentanţi antici ai culturii
elene şi latine, de la noi Iaon Molnar Piuariu, au scris foarte interesante studii asupra lor, lămurind multe
taine din viaţa albinelor.

Începutul practicării apiculturii, este greu de precizat. De la simpla culegere a mierii şi până la
scoaterea scorburilor cu albine din pădure şi aşezarea lor lângă adăpostul omului nu a fost nevoie de
prea mult timp. Dintr-un simplu culegător de miere, omul a devenit cu timpul crescător de albine.Dintre
toate insectele, albinele au atras atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri. Ele apar figurate de către
omul primitiv în grote, pe stânci.

Se pare că rodul muncii albinelor a fost cules de oameni încă din epoca paleolitică (15-20.000 de ani
î.e.n.) aşa după cum dovedeşte un desen descoperit în „peştera păianjenului” din Spania.
IMPORTANŢA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ŞI PENTRU ECOLOGIE A APICULTURII
Apicultura se ocupă cu cunoaşterea vieţii albinelor, creşterea şi folosirea familiilor de albine în
scopuri economice.

Datorită nevoilor specifice ale vieţii şi activităţii lor, albinele cercetează milioane de flori,
asigurând polenizarea încrucişată a plantelor agricole entomofile (polenizate cu ajutorul insectelor).
Valoarea surplusului de producţie, datorită polenizării de către albine – venitul indirect – întrece de 10-
15 ori valoarea producţiei directe, care se realizează de la albine. De exemplu: sporuri de 40-50% la
floarea soarelui, 50% lucernă etc.

Rezultatele polenizării se reflectă şi calitativ asupra seminţelor şi fructelor, obţinându-se prin

polenizarea cu albine şi o importantă economie de forţă de muncă.
 Din creşterea albinelor rezultă o serie de venituri directe şi anume:

 Mierea, ceara, veninul, propolisul, lăptişorul de matcă,polenul, apilarnilul, mătci şi

roiuri.
 şi roiuri.
Veniturile rezultate din creşterea albinelor, venituri directe şi venituri indirecte, face din
apicultură o ramură rentabilă a agriculturii.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat rolul albinelor în păstrarea echilibrului ecologic, ele
constituind barometrul stabilităţii ecologice a zonei respective

 Apicultura este o îndeletnicire plăcută şi instructivă. Poate fi practicată ca hobby (apicultură de

week-end) Prin produsele sale oferă oamenilor “alimente şi medicamente” naturale şi unice.
Albinele, au un rol foarte important în păstrarea echilibrului ecologic, ele participă la polenizarea
plantelor entomofile alături de alte insecte.

APICULTURA ÎN ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

În 1897 s-a constituit o federaţie internaţională, formată din 54 de asociaţii naţionale de
apicultură, federaţie ce poartă şi astăzi numele de APIMONDIA.
În 1957 a fost creată Asociaţia Crescătorilor de Albine (A.C.A.) – care aderă la APIMONDIA în
1958 şi care s-a ocupat încă de înfiinţare de organizarea apicultorilor din România.

Asociaţia s-a format din 66.000 apicultori. Sub conducerea unui Comitet Executiv s-a clădit cu
mijloace băneşti proprii un Combinat Apicol la Băneasa – Bucureşti – cum nu sunt două în lume (spunea
Constantin Hristea în cartea sa Stupăritul Nou).

Datele din 1995 relevă faptul că erau cca. 1 milion de colonii de albine care
dau o producţie medie a 10kg/familii.
 Preşedinte al APIMONDIA până în anul1982.În această funcţie a deschis o epocă nouă în istoria
organizaţiei, revitalizând-o după 3 mari principii: modernizare, colaborare,universalitate.
 savant de reputaţie internaţională
 ca preşedinte al A.C.A. a ridicat apicultura la rangul de lider în mişcarea apicolă mondială
PROF. VEACESLAV HARNAJ

Mierea şi-a câştigat, în timp, imaginea unui produs de calitate, datorită însuşirilor sale nutritive,
potenţialului său terapeutic etc. Nu de puţine ori nivelul consumului de miere este considerat un
indicator al stării de sănătate, respectiv un indicator concludent al nivelului de trai.

Deşi România are un potenţial apicol substanţial, sectorul este confruntat în prezent cu o serie de
obstacole, dintre care cele mai importante sunt:

 înzestrarea tehnică precară;

 absenţa subvenţionării sau subvenţionarea necorespunzătoare a producţiei
apicole;
 dependenţa de munca manuală şi de capriciile vremii;
 productivitatea muncii extrem de scăzută
Pe plan mondial asistăm, în prezent, la manifestarea următoarelor tendinţe în evoluţia apiculturii,
cu implicaţii directe asupra pieţei produselor apicole:

 combaterea dăunătorilor cu pesticide selective şi folosirea într-o mai mare măsură a

metodelor biologice de combatere;
 intensificarea cercetărilor bazate pe biochimie şi genetică celulară;
 simplificarea tehnicilor de întreţinere şi a lucrărilor în stup;
 producerea de reproducători conform unor scheme de selecţie din ce în ce mai sofisticate,
folosirea curentă a însămânţărilor artificiale;
 mecanizarea, automatizarea şi simplificarea lucrărilor de extracţie, prelucrare din stupină;
 dezvoltarea activităţii de ameliorare etc.
În ţările cu agricultura avansată, apicultura este orientată în direcţia unei dezvoltări

mixte, şi anume:

 polenizarea culturilor agricole entomofile şi a pomilor fructiferi (rolul preponderent

revenind acţiunii de polenizare)
  realizarea de produse apicole necesare populaţiei şi nevoilor anumitor ramuri industriale
Producţia mondială de miere se concentrează pe continentul asiatic, CHINA fiind cel mai mare
producător. Evoluţia producţiei de miere pe acest continent prezintă un trend ascendent, marile regiuni
producătoare fiind situate, în principal, în China, Turcia şi India.Producţia de miere din aceste trei ţări
reprezintă mai mult de 85% din producţia totală a continentului.

În Uniunea Europeană, piaţa mierii se caracterizează prin existenţa a două produse bine diferenţiate, şi
anume: mierea pentru masă şi mierea industrială

 MIEREA PENTRU MASĂ este utilizată prin consumarea ca atare, de către om; alte utilizări sunt cele de
îndulcire a preparatelor culinare, a băuturilor sau a produselor de patiserie preparate în casă. Cea mai
mare parte din consumul de miere corespunde acestui tip, estimându-se că 85% din totalul mierii
comercializate la nivelul U.E. este mierea de masă.

Mierea de albine este recunoscută de mii de ani pentru beneficiile pe care le aduce pentru sănătate,
dar şi pentru frumuseţe.: te energizează;
 te ajută să dormi mai bine şi să fii relaxată;
 este eficientă în tratamentul diverselor alergii;
 vindecă tăieturile şi juliturile;
 exfoliază şi hidratează pielea;
 vindecă ulcerul.

MIEREA INDUSTRIALĂ este utilizată în industria alimentară ca îndulcitor, aromatizant sau pentru
asigurarea prospeţimii produselor, precum şi în industria farmaceutică, cosmetică; de asemenea este
utilizată în sectorul tutunului.

Alte produse;

Lăptişorul de matcă

Este o substanţă secretată de albine cu scopul de a hrăni regina şi larvele albinelor (în primele zile).
Această substanţă abundă în vitaminele A, C, D, E, complexul vitaminic B (B1, B2, B3, B5, B6, B8,
B9, B12), enzime, săruri minerale (potasiu, calciu, fier, siliciu, magneziu, fosfor) şi 18 aminoacizi,
precizează celebrul nutriţionist britanic Gillian McKeith în cartea sa "Hrană vie pentru sănătate".
2. Polenul crud

Praful colorat care se găseşte în staminele plantelor este cules de albine, amestecat cu puţin nectar
şi sucuri digestive pentru a forma un cocoloş care se prinde de picioarele lor, după care este
transportat în stup, potrivit site-ului apiland.ro Polenul crud este considerat unul dintre cele mai
complete alimente, deoarece abundă în aminoacizi (22), minerale (27), toate vitaminele, enzime,
carbohidraţi, grăsimi, lactobacili şi hormoni, precizează nutriţionistul Gillian McKeith în cartea sa.

Propolisul

Potrivit nutriţionistului Gillian McKeith, propolisul este antibacterial, antiviral şi antiparazitar. Astfel că
un consum moderat de propolis creşte rezistenţa la infecţii şi ajută la întărirea imunităţii.

5. Păstura

Potrivit apicultorilor, termenul de păstură se referă la polenul care este fermentat natural, în stup,
timp de trei luni. Conţine aminoacizi, vitamine (A, B, C, E şi K), acid lactic, enzime şi minerale (sodiu,
potasiu, fosfor, zinc, magneziu, calciu, fier, seleniu). Datorită substanţelor nutritive, păstura este
considerată un produs apicol superior polenului.

După anul 2000, efectivele de familii de albine au înregistrat creşteri an de an,

ajungând la 965 mii la începutul anului 2005. Se apreciază că România dispune de resurse importante
pentru sporirea în continuare a numărului de stupi, unele studii evidenţiind faptul că există condiţii ca în
anul 2025 să se ajungă la un efectiv de 2.100.000 stupi, de la care să se obţină 42.000 tone de miere
marfă.

În România, principala instituţie care reglementează piaţa mierii este Asociaţia

Crescătorilor de Albine din România (A.C.A.) - persoană juridică de drept privat, care, din 1974 are în
structura sa: Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură, Combinatul Apicol şi Liceul Apicol
Harnaj.

COMPONENŢA FAMILIEI DE ALBINE

Albinele duc o viaţă în comun. Ele trăiesc în familii bine organizate, între indivizii
familiei existând relaţii care determină formarea unor familii puternice, bine organizate, care pot
lupta împotriva duşmanilor sau a condiţiilor de mediu.
Familia de albine

Familia de albine (colonia) este formată din trei categorii de indivizi:

MATCA

 este cel mai important individ

 este singura femelă capabilă să depună ouă
 este singura femelă la care organele de reproducere sunt complet dezvoltate asigurând
perpetuarea speciei şi dezvoltarea familiei
TRÂNTORII
 reproducătorii masculi
 într-o familie pot exista un număr de câteva sute; în familiile
puternice ajungând până la 2000-3000
 trântorii iau naştere din ouă nefecundate, pe care matca le depune
în celulele mari, deformate, clădite special de albinele lucrătoare pe
marginea fagurilor; trântorii pot să apară din familii „bezmetice” –
familii care nu mai au matcă, iar albinele lucrătoare depun ouă

ALBINELE LUCRĂTOARE
 numărul cel mai mare de indivizi din colonie. Numărul este variabil în cursul unui an, în funcţie
de anotimp şi intensitatea culesului:
- primăvara - 15.000-20.000
- vara - 40.000-60.000 chiar 80.000
- toamna - numărul scade – 20.000-30.000

VIAŢA FAMILIEI DE ALBINE

Activitatea albinelor este foarte variată. Există o oarecare asemănare între diviziunea
muncii societăţii omeneşti şi împărţirea muncii la albine. Dacă oamenii practică o meserie pe
care o păstrează toată viaţa, albinele îşi schimbă activitatea pe măsură ce înaintează în vârstă.
Albinele îşi desfăşoară activitatea:

1. în cuib
2. în afara cuibului
STUPUL
Cuvântul desemnează căsuţa coloniei, unde albinele clădesc faguri pentru depozitarea strânsurii şi
creşterea puietului. Stupii primitivi erau confecţionaţi din scorburi ori erau împletiţi din nuiele, lipite cu
lut, sau din funii din paie legate cu mlajă întocmiţi ca un clopot etc. Odată cu inventarea ramei mobile s-
a trecut la folosirea stupilor sistematici confecţionaţi din lemn de tei sau de brad.

BAZA MELIFERA
CLASIFICAREA PLANTELOR MELIFERE

1. După perioada de înflorire: (clasificarea fenologică)

a) timpurii de primăvară (februarie-martie): alunul, cornul, ghiocelul, vioreaua, brânduşa galbenă, salcia
căprească, plopul etc

b) de primăvară (aprilie –mai): rapiţa de toamnă, pomii fructiferi, salcia albă, măceşul, agrişul,
coacăzul, salcâmul etc

c) de vară (iunie-iulie): rapiţa de primăvară, teiul, floarea- soarelui, sulfină, hrişca, coriandrul

d) de toamnă (august-septembrie): busuiocul de mirişţe, izma, urzica de baltă, cicoarea,

dovleacul, pepeni verzi, porumbul furajer I

e) târzii de toamnă (octombrie- noiembrie): dovleacul (din culturi succesive), floarea-soarelui pentru
siloz, porumbul furajer II, fâneţele naturale,

facelia în culturi succesive, dălioarele, brânduşele de toamnă.

2. După sursa de hrană ce o furnizează albinelor (clasificarea apicolă)

a) plante polenifere: alunul, ulmul, plopul, mesteacănul, porumbul, macul, hameiul etc.

b) plantele nectarifere: măzărichea, bumbacul, pălămida

c) plantele nectaro-polenifere: salcâmul, teiul, salcia, pomii fructiferi, zmeurul, afinul, rapiţa, floarea-
soarelui, muştarul, coriandrul, sparceta, sulfina, trifoiul, mixandrele,
levănţica, bostănoasele, facelia, zburătoarea, păpădia, limba mielului,
mierea ursului, urzicuţa, izma –broaştei, crăiţele, cârciumăresele,
dălioarele etc.
5.1.ARBORI ŞI ARBUŞTI FORESTIERI

Flora meliferă a ţării noastre este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând numeroase specii de arbori şi
arbuşti cu mare valoare apicolă

Salcâmul alb (robinia pseudacacia)

Se mai numeşte şi: - Mălin sau Dafin (Oltenia), Băgrin (Bana)

Acăţ (Transilvania). Este un arbore rezistent la secetă, dar iubitor
de lumină, nu suportă inundaţia, suferă la polei. Înfloreşte
începând cu prima decală a lunii Mai

Teiul

CELE MAI RĂSPÂNDITE SPECII DE TEI DIN ŢARA NOASTRĂ SUNT:

Teiul cu frunza mare (tilia platyphylos)

Teiul cu frunza mică sau teiul pucios (tilia cordata)

Teiul argintiu (tilia tomentosa)

Castanul sălbatic (aesculus hippocastanum)

 Arbore ornamental, foarte răspândit în grădini, parcuri, alei
bulevarde

Înfloreşte în lunile aprilie – mai. Este bine cercetat de

albine. Mierea este de culoare închisă şi de bună calitate.
Producţia de miere este variabilă, în medie 30 – 100 kg/ha

Salcia şi răchita

rbori şi arbuşti ce cresc în luncile umede ocupând suprafeţe importante,

mai ales în bălţile din Lunca Dunării. Înfloresc timpuriu

MĂCEŞUL- rosa canina

 Zmeurul (rubus idaeus)

Murul de mirişte (rubus caesius)

Arbust din regiunea de câmpie, crescând îndeosebi în lunci şi

zăvoaie. Înfloreşte din mai până în septembrie. Furnizează cules de
întreţinere

5.3.3.CULTURI DE PLANTE TEHNICE

Extinderea culturilor de plante tehnice a mărit astfel paleta surselor melifere.

În această grupă intră plante melifere ce constituie

sursele cele mai valoroase de nectar şi polen.
Rapiţa (brassica napus oleifera)

Specie anuală cultivată. Rapiţa de toamnă înfloreşte în luna aprilie

acoperind golul de cules dintre pomii fructiferi şi salcâm.

Importanţa este foarte mare datorită faptului că participă la

dezvoltarea familiilor de albine. Înflorirea durează aproximativ 30 zile.

Producţia de miere variază între 35-100 kg/ha. Rapiţa de primăvară

înfloreşte în luna mai-iunie, cu 20-25 zile după rapiţa de toamnă,
prelungind astfel culesul

Muştarul alb (brassica alba)

Specie cultivată, anuală. Înfloreşte la aproximativ 20-25 zile după rapiţa de toamnă (40 de zile de la
semănat). Înflorirea durează 20-30 zile, florile fiind intens cercetate de albine, mai ales dimineaţa când
nectarul este mai abundent.

Producţia de miere, în medie 40 kg/ha.

Porumbul (zea mays)

Importantă plantă poleniferă prin cantităţile de polen ce le

furnizează familiilor de albine. Porumbul pentru boabe înfloreşte în
iunie iar cel pentru siloz din iunie până în octombrie. Un panicul asigură o producţie de 1 gram de polen
(22 kg/ha).