Asezarea si perceperea impozitelor directe

Asezarea si perceperea impozitelor directe

1. Impozite directe-notiuni generale

Reglementate prin legea bugetara anuala, veniturile bugetului de stat, se constituie in cea
mai mare parte din impozite si taxe, ce se urmaresc si incaseaza prin organele fiscale teritoriale
in structura carora fiinteaza trezoreriile locale, adevarate „banci” ale statului.

Prin intermediul trezoreriilor rurale, orasenesti si municipale se incaseaza in fiecare judet si

municipiul Bucuresti, impozitele, taxele si alte varsaminte datorate bugetului de stat.

Inlocuirea sistemului administrativ de alocare a resurselor financiare prin intermediul

bugetului de stat si al creditului bancar, cu un sistem bazat pe piata financiara, pe cererea si
oferta de bani, precum si folosirea instrumentelor financiare si monetare pentru stimularea
agentilor economici in realizarea obiectivelor politicii macroeconomice a statului, impun o
schimbare esentiala in conceptia bugetului de stat.

Aceasta schimbare ar putea fi caracterizata prin urmatoarele elemente:

a) structura raporturilor dintre societatile comerciale si bugetul de stat. Fiecare societate

comerciala are obligatia de a contribui la constituirea fondului bugetar al statului, prin plata
impozitelor si taxelor prevazute de lege. Dupa indeplinirea acestor obligatii, societatile
comerciale au autonomie deplina asupra resurselor financiare care le au la dispozitie;

b) introducerea unui sistem de impunere si taxare elastic, flexibil si stimulativ pentru

agentii economici;

c) tratament fiscal nediscriminatoriu al veniturilor societatilor comerciale, indiferent de

forma de proprietate.

Principalele venituri ale bugetului de stat se formeaza din urmatoarele categorii de impozite
si taxe, conform anexei la legea bugetului anual:

I. VENITURI CURENTE

A. Venituri fiscale

A.1. Impozite directe

- Impozitul pe profit

- Impozitul pe venitul persoanelor fizice

 - Alte impozite directe:

- Impozitul pe veniturile realizate de persoanele nerezidente

- Impozitul pe dividende de la societatile comerciale

- Impozitul pe onorariul avocatilor si notarilor publici

A.2. Impozite indirecte

- Taxa pe valoarea adaugata

- Accize si impozit pe circulatie

- Taxe vamale

- Alte impozite indirecte:

- Taxe pentru eliberarea de licente si autorizatii de functionare

- Taxe judiciare de timbru

- Taxe de timbru pentru contestatii si plangeri

B. Venituri nefiscale

B.1. Varsaminte din profitul net al regiilor autonome

B.2. Varsaminte de la institutiile publice

B.3. Alte venituri

II. VENITURI DIN CAPITAL

A. Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului

B. Incasari din rambursarea imprumuturilor acordate

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea
persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor
publice. Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil si fara
contraprestatie directa din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie inteles in sensul ca plata acestora catre stat
este o sarcina impusa tuturor persoanelor fizice si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o
anumita sursa sau poseda un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit.
Dreptul de a introduce impozite il are statul si el se exercita, de cele mai multe ori, prin
intermediu puterii legislative (Parlamentul), iar uneori si prin organele de stat locale.

Impozitele sunt plati care se fac catre stat cu titlu definitiv si nerambursabil. In schimbul
acestora, platitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egala sau
apropiata.

Rolul impozitelor de stat se manifesta pe plan financiar, economic si social. Rolul cel mai
important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul
principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Pentru ca prin impozite sa se poata realiza obiectivele financiare, economice si sociale

urmarite de catre stat la introducerea lor, este necesar ca reglementarile fiscale sa fie cunoscute si
respectate atat de organele fiscale, cat si de contribuabili. Drept urmare, in legile prin care se
instituie impozite se precizeaza persoanele in sarcina carora cade plata impozitelor, materia
supusa impunerii, marimea relativa a impozitului, termenele de plata, sanctiunile ce se aplica
persoanelor fizice si/sau juridice care nu isi onoreaza obligatiile fiscale la termenele stabilite,
sustrag materia impozabila de la impunere si incalca alte dispozitii ale reglementarilor fiscale.

Elementele tehnice ale impozitului sunt:

 subiectul (platitorul),

 suportatorul,

 obiectul impunerii,

 sursa impozitului,

 unitatea de impunere,

 cota (cotele) impozitului,

 asieta,

 termenele de plata s.a.

Subiectul impozitului este persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia.
Astfel la impozitul pe salariu, subiectul impozitului este muncitorul sau functionarul, la
impozitul pe profit - agentul economic, etc. In reglementarile fiscale, subiectul impozitului este
denumit contribuabil.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul.

 Obiectul impunerii il reprezinta materia supusa impunerii. La impozitele directe, obiectul
impunerii poate fi, dupa caz, venitul sau averea. In cazul impozitului pe profit, obiectul
impunerii il constituie profitul, la impozitul pe salarii-salariul si alte drepturi de personal etc.

Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul: din venit sau din avere.

Unitatea de impunere este unitatea de masura folosita pentru exprimarea dimensiunii

obiectului impozabil. Drept unitate de impunere putem intalnii: unitatea monetara in cazul
impozitului pe venit, metrul patrat de suprafata utila la impozitului pe cladiri.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezinta impozitul aferent unei unitati de impunere.
Impozitul poate fi stabilit in suma fixa sau in cote procentuale (proportionale, progresive sau
regresive).

Asieta (modul de asezare a impozitului) reprezinta totalitatea masurilor care se iau de

organele fiscale in legatura cu fiecare subiect impozabil pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea marimii materiei impozabile si determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plata indica data pana la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului pana la termenul stabilit prin lege, atrage dupa sine obligatia contribuabilului de a
plati si majorari de intarziere. Prin lege sunt prevazute si alte sanctiuni care se aplica
contribuabililor rai platnici, cum sunt: popriri, sechestrarea unor bunuri de valoare identica cu
suma impozitului neachitat la termen, etc.

In practica financiara se intalneste o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca

forma, ci si in ce priveste continutul lor.

Pentru a seziza mai usor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic,
financiar, social si politic, este necesara gruparea acestora pe baza unor criterii stiintifice.

a) Dupa trasaturilor de fond si de forma, impozitele pot fi grupate in: impozite directe si
impozite indirecte.

Impozitele directe se caracterizeaza prin faptul ca se stabilesc nominal in sarcina unor

persoane fizice sau juridice, in functie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de
impozit prevazute de lege. Ele se incaseaza direct de la subiectul impozitului la anumite termene
dinainte stabilite. In cazul acestor impozite, subiectul si suportatorul impozitului sunt, in intentia
legiuitorului, una si aceeasi persoana, desi, practic, unori acestea nu coincid.

Tinand cont de criteriile care stau la baza asezarii impozitelor directe, acestea pot fi grupate
in: impozite reale si impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale (pamantul, cladirile,

fabricile, magazinele, etc.), facandu-se abstractie de situatia personala a subiectului impozitului.
Ele mai sunt cunoscute si sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aseaza
asupra produsului brut al obiectului impozabil.

Impozitele personale se aseaza asupra veniturilor sau averii, in stransa legatura cu situatia
personala a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute si sub denumirea de
impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vanzarii unor bunuri si al prestarii unor servicii
(transport, spectacole, activitati hoteliere etc.), al importului ori exportului etc. ceea ce inseamna
ca ele vizeaza cheltuielile, respectiv cheltuielile unor venituri. In cazul impozitelor indirecte,
prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decat
suportatorului acestora.

b) In functie de scopul urmarit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate

in: impozite financiare si impozite de ordine.

Impozitele financiare sunt instituite in scopul realizarii de venituri necesare acoperirii

cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt impozitele pe venit, taxele de consumatie s.a.

Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite actiuni sau in
vederea unui tel ce nu are caracter fiscal.

c) Daca avem in vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate in: impozite
pe venit, impozite pe avere si impozite pe consum (pe cheltuieli).

d) Dupa frecventa realizarii lor, impozitele se pot grupa in: impozite permanente si impozite
incidentale.

Impozitele permanente se incaseaza periodic (de regula, anual), iar impozitele incidentale se
introduc si se incaseaza o singura data.

e) In functie de institutia care le administreaza, impozitele se grupeaza in:

o in statele de tip federal: impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor

sau regiunilor membre ale unei federatii si impozitele locale;

o in statele de tip unitar: impozite ale administratiei centrale de stat si

impozite locale.

In concluzie, impozitele directe se clasifica astfel:

 impozite reale: - impozitul funciar

 - impozitul pe cladiri

- impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere

- impozitul pe capitalul mobiliar sau banesc

 impozitele personale: - impozite pe venit: * impozite pe veniturile persoanelor fizice

* impozite pe veniturile societatilor

de

capital

- impozite pe avere: * impozite pe averea propriu-zisa

* impozite pe circulatia averii

* impozitul pe sporul de avere

In evolutia lor, impozitele directe au tinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se
stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitati, fie pe venit saupe avere.

Impozitele directe, fiind nominative si avand un cuantum si termene de plata precis stabilite,
iar acestea sunt din timp aduse la cunostinta platitorilor, sunt mai echitabile si deci mai de
preferat decat impozitele indirecte, deoarece la acestea din urma consumatorii diferitelor marfuri
si servicii, de regula, nu stiu cu anticipatie cand si mai ales cat vor plati statului, sub forma
taxelor de consumatie si a altor impozite indirecte.

2. Asezarea si perceperea impozitelor

Asezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operatiuni succesive, constand in

stabilirea marimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului si perceperea
(incasarea) impozitului.

Stabilirea marimii obietului impozabil are drept scop constatarea si evaluarea

materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea sa poata fi supusae impunerii, este necesar
mai intai ca organele fiscale sa constate existenta de fapt a acestora, iar apoi sa procedeze la
evaluarea lor.

Evaluarea materiei impozabile isi propune sa determine dimensiunea acesteia, ceea ce se

poate realiza apeland fie la metoda evaluarii indirecte bazate pe prezumtie, fie la metoda
evaluarii directe, bazate pe probe.
 Metoda evaluarii indirecte cunoaste trei variante de realizare:

 evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil,

 evaluarea forfetara si

 evaluarea administrativa.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifica impozitelor de tip
real, permite stabilirea doar cu aproximatie a marimii obiectului impozabil, fara sa se ia in
consideratie situatia persoanei care detine obiectul respectiv.

De exemplu, in cazul impozitului funciar erau folosite drept criterii pentru stabilirea marimii
obiectului impozabil: suprafata de teren, cu sau fara luarea in considerare a destinatiei acestuia;
numarul animalelor din gospodarie; pretul pamantului; arenda etc.

La impozitul pe cladiri erau avute in vedere urmatoarele criterii: numarul si destinatia camerelor,
numarul usilor si ferestrelor, numarul cosurilor de fum, chiria prezumata s.a.

Aceasta evaluare este simpla si putin costisitoare. In schimb, ea prezinta dezavantajul ca nu

permite stabilirea cat de cat exacta a marimii obiectului impozabil, ceea ce se rasfrange negativ
asupra echitatii fiscale.

Evaluarea forfetara consta in aceea ca organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil,

atribuie o anumita valoare obiectului impozabil. Nici in acest caz nu sunt create premisele
necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.

Evaluarea administrativa are caracteristic faptul ca organele fiscale stabilesc valoarea

materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispozitie. In masura in care
subiectul impotitului nu este de acord cu evaluarea facuta de organul fiscal, el are dreptul sa o
constate, prezentand argumentele de rigoare.

Metoda evaluarii directe cunoaste doua variante de realizare:

 evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane si

 evaluarea pe baza declaratiei platitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane consta in aceea ca marimea obiectului
impozabil se stabileste pe baza declaratiei scrise pe care o terta persoana, care cunoaste aceasta
marime, este obligata prin lege sa o depuna la organele fiscale.

De exemplu, agentul economic declara salariile pe care le-a platit muncitorilor si functionarilor
sai, chiriasii declara chiria proprietarului etc.

Aceasta modalitate de evaluare prezinta avantajul ca elimina, in cea mai mare parte,
posibilitatea sustragerii de la impunere a unei parti din materia impozabila, deoarece terta
persoana care declara venitul nu este interesata sa ascunda adevarul. Utilizarea acestei evaluarii
este insa limitata, deoarece la ea nu se poate apela decat in cazul anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului) se realizeaza cu participarea

directa a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat sa tina o evidenta stricta privind
veniturile si cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfasoara, sa incheie un bilant fiscal,
sa intocmeasca si sa inainteze organelor fiscale o declaratie din care sa rezulte veniturile pe care
la realizeaza si cheltuielile care au fost efectuate pentru obtinerea acestora, respectiv averea pe
care o poseda.

Pe baza acestei declaratii, organale fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei

impozabile.

Aceasta modalitate de realizare a evaluarii are o aplicabilitate mai larga, insa prezinta
neajunsul ca face posibila sustragerea de la impunere a unei parti insemnate din materia
impozabila. Aceasta sustragere se poate realiza prin intocmirea unor declaratii nesincere si prin
imposibilitatea organelor fiscale de a controla - in conditiile existentei secretului comercial-
bancar - realitatea tuturor datelor mentionate in declaratie.

Determinarea cuantumului impozitului

Dupa stabilirea obietului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. In functie

de modul de stabilire, distingem impozite de repartitie si impozite de cotitate.

Impozitele de repartitie s-au practicat in perioada feudalismului si in primele stadii de

dezvoltare a capitalismului si s-au caracterizat prin faptul ca statul, in functie de nevoile sale de
venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma sa fie incasate pe intreg
teritoriul tarii. Aceasta suma era apoi repartizata pe unitati administrativ-teritoriale, iar la
unitatea de baza (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile,
a sumei atribuite.

Prin modul lor de stabilire, impozitele de repartitie prezentau mari variatiuni de la o unitate
administrativ-teritoriala la alta, fara existenta unei justificari economice. Deci, in cazul acestor
impozite nu poate fi vorba de respectarea cerintelor echitatii fiscale.

Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos in sus, prin aplicarea unor cote procentuale
asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare platitor in parte. In aceste conditii,
impozitele de cotitate inlatura, in cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de
repartitie, deoarece ele se stabilesc, de regula, in functie de marimea obietului impozabil si
tinandu-se cont de situatia personala a platitorului impozitului.
 Legat de acest ultim aspect, mentionam ca in unele tari se fac scazaminte din valoarea
materiei impozabile in functie de numarul persoanelor aflate in intretinerea platitorului de
impozit. In altele, impozitul aferent marimii materiei impozabile se reduce sau se majoreaza in
functie de starea civila si de numarul persoanelor ce compun familia platitorului de impozit.

Perceperea impozitelor

Odata stabilita marimea impozitului, organele fiscale trebuie sa aduca la cunostinta

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului si termenele de plata a acestuia. Dupa
aceasta se trece la perceperea (incasarea) impozitelor.

De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a

impozitelor: strangerea impozitelor datorate
statului de catre unul din contrubuabilii fiecarei localitati; incasarea impozitelor prin intermediul
unor concesionari (arendasi); perceperea impozitelor de catre aparatul specializat (fiscal) al
statului.

Incasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat in perioada

capitalismului ascendent si se utilizeaza si in prezent. In conditiile existentei unui asemenea
aparat, perceperea impozitelor se realizeaza astfel:

 direct de catre organele fiscale de la platitori;

 prin stopaj la sursa;

 prin aplicarea de timbre fiscale.

Incasarea impozitelor de catre organele fiscale direct de la platitori cunoaste doua variante
de realizare:

 cand platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita
impozitul datorat statului (in acest caz avem de-a face cu asa-numitul impozit portabil);

 cand organul fiscal are obligatia de a se deplasa la domiciliul platitorilor pentru a le solicita
sa achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).

Stopajul la sursa consta in aceea ca impozitul se retine si se varsa la stat de catre o terta
persoana.

Spre exemplu, intreprinderile si institutiile sunt obligate sa retina impozitul pe salariu datorat
statului de personalul acestora si sa-l verse la bugetul statului; editurile si diferitele publicatii
adesea sunt obligate sa retina din drepturile de autor impozitul pe venit, pentru a-l varsa statului;
la fel procedeaza bancile si alte institutii financiare la plata dobanzile cuvenite detinatorilor de
hartii de valoare sau titularilor depozitelor de bani in cont.
 Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practica in cazul taxelor datorate
statului pentru actiunile in justitie si, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele si
diferitele documente elaborate de notariate publice si de organe ale administratiei de stat.

ALTE DOCUMENTE

Impozit pe venit - Obligatii fiscale cu termen 25

ASEZAREA SI PERCEPEREA iulie
IMPOZITULUI PE VENIT LA Salariul
PERSOANELE FIZICE
Finante CONDITII GENERALE DE CREDITARE

Finante publice si private

Impozite si taxe locale

ASEZAREA SI PERCEPEREA TAXELE VAMALE

IMPOZITULUI PE VENIT LA Riscul de tara, risc investitional sau risc de

creditare ?
PERSOANELE FIZICE Calculul dobanzilor bancare

Rata dobanzii si rolul sau in cadrul teoriilor

CAP 1 FISCALITATEA IN ECONOMIA DE monetare
PIATA TAXA PE VALOAREA ADAUGATA

1.1 Concepte si interpretari privind Search

fiscalitatea

1.2 Exprimarea fiscalitatii

1.3 Fiscalitatea in plan mondial

1.4 Caracteristici ale fiscalitatii in Romania

1.5 Fiscalitatea veniturilor

CAP 2 ASEZAREA SI CALCULUL IMPOZITULUI PE VENIT LA PERSOANELE FIZICE

2.1 Continut, trasaturi si elemente ale impozitului

2.2 Aspecte generale privind notiunea de impozit pe venit

2.2.1 Contribuabilii impozitului pe veniturile persoanelor fizice

2.2.2 Sfera de cuprindere a impozitului

2.2.3 Perioada impozabila si cotele de impozitare a impozitului pe veniturile persoanelor fizice

2.3 Forme ale impozitului pe veniturile persoanelor fizice si efectele sale 2.3.1
Impozitarea veniturilor din activitati independente

2.3.2 Impozitarea veniturilor din salariile persoanelor fizice din Romania.

2.3.3 Impozitarea veniturilor a caror impunere este finala.

CAP 3 REALIZAREA IMPOZITULUI PE VENIT LA PERSOANELE FIZICE

1. Concepte si interpretari privind fiscalitatea

Fiscalitatea este o stiinta, este matematica vie intrucat totul porneste de la ratiunea de a armoniza
interesele personale cu cele sociale pe calea impozitelor, impozite care trebuie stabilite pe baza de
principii clare si sanatoase, de echitate fiscala, economica si sociala. Fiscalitatea este o arta, a
ratiunii economice, sociale si politice intrucat in stabilirea impozitelor nu exista tipare, prototipuri dupa
care sa se aplice politica fiscala in orice tara, nu exista retete universal valabile. Chiar si in
aceasi tara "strategia fiscala"[1] se schimba frecvent, uneori destul de mult, in functie de evolutia
economica, sociala si politica, interna si internationala.

Notiunile privind "fiscalitatea"[2] au aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii, pentru

a raspunde unor necesitati obiective ecomonico-financiare si sociale ale statului. Asupra acestei notiuni
exista multe interpretari, intelegeri si definitii, in functie de elementele componente, intelegerea
relatiilor si interactiunilor intre aceste elemente, modul de percepere a rolului si functiilor lor in sistemul
economico-social, in raport de determinarile si finalitatea acestora.

In literatura de specialitate sunt numeroase referiri la fiscalitate, in sensul conceptual,

metodologic si aplicativ.Una dintre aceste referiri este si faptul ca: "majoritatea din aceste interventii au
ca abordare in sine, uneori exclusive, in argumentare, notiunea de impozit perceput ca o plata
obligatorie la dispozitia colectivitatilor publice. De putine ori, insa fiscalitatea este asociata cu factorul de
determinare, cauzalitatea, cheltuielile publice generate, la randul lor, de nevoile generale ale societatii. In
lucrarile publicate in Romania, care au prezent termenul fiscalitate chiar in titlu, nu se fac referiri la o
definire expresa, ori, un cadru de abordare generala, cu caracter conceptual, din care sa rezulte
continutul, metodele, tehnicile si formele de exprimare a acesteia"[3].

In lucrarile cu referire la finantele publice, termenul de fiscalitate se regaseste mai ales, in legatura
cu politica financiara sau fiscala ori parghiile financiare. De asemenea mai este reluat la problematica
impozitelor cand sunt prezentate elementele tehnice definitorii, 757c26h metodele si tehnicile de
asezare si percepere ori implicatiile lor social-economice.

Fiscalitatea insoteste pe plan istoric, teoretic si practice finantele publice, de o maniera in care se
poate afirma ca, uneori, apare imaginea unei identificari partiale cu acestea. Finantele publice sunt
prezente in evolutia societatii umane insotind-o de la aparitia primelor sale forme organizatorice[4].

Evolutia istorica a impozitelor, diversitatea lor de la un stat la altul si îndeosebi conditiile

perceperii practice ofera deductia unor conceptii si interpretari în domeniul fiscalitatii. Dintre
caracterizarile doctrinare privind necesitatea si instituirea impozitelor sunt remarcabile în primul rând
cele exprimate în contextul unor teorii despre stat ca rezultat din contractul social intervenit între indivizi
ori ca produs al solidaritatii sociale sau nationale a indivizilor. Astfel, pornind de la teoria contractului
social formulata de J.J. Rousseau, s-a sustinut ca dreptul de a institui impozite este un atribut recunoscut
statului de catre indivizi prin însusi contractul social care a dat nastere statului. Pe lânga acestea, evolutia
istorica a impozitelor a fost însotita, mai ales în perioada contemporana, de caracterizari si teorii
doctrinare care justifica necesitatea si rolul impozitelor, precum si de maxime sau principii referitoare la
stabilirea si încasarea impozitelor.

Impunerea reprezinta un complex de masuri si operatiuni, efectuate în baza legii, care au drept
scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât
o latura de natura politica, cât si una de ordin tehnic.

Din punct de vedere politic, prin impunere se urmareste ca fiecare impozit introdus sa raspunda
anumitor cerinte , sa fie în concordanta cu anumite principii. Astfel de pricipii au fost formulate pentru
prima data de Adam Smith[5], reprezentant de seama al economiei politice clasice din secolul al XVIII-
lea si al XIX-lea. Dupa parerea acestuia, la baza politicii fiscale a statului ar trebui sa stea mai multe
principii sau maxime. Una dintre acestea este si maxima de justitie care sustine ca : cetatenii fiecarui stat
trebuie sa contribuie la cheltuielile guvernamentale atât cât le permit facultatile proprii, adica în
proportia veniturilor pe care le realizeaza sub protectia statului . Maxima de certitudine ne spune faptul
ca impozitul fiecarui cetatean trebuie sa fie prestabilit si nu arbitrar. Ĩn epoca moderna, cuantumul platii
trebuie sa fie cert pentru contribuabil, ca si pentru orice alta persoana.Maxima comoditatii relateaza
faptul ca toate contributiile trebuie sa fie pretinse la termene si sa urmeze procedeul care este mai
convenabil contribuabilului. Maxima economiei sustine ca toate contributiile trebuie sa fie stabilite de o
maniera care sa scoata din buzunarul cetateanului cât mai putin posibil fata de ceea ce urmeaza sa intre
în trezoreria statului.Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate
împotriva arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la
capitalism si în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.

Principiile generale ale organizarii unei societati libere au fost amplu discutate în trecut. Nu poate exista o
societate libera decât numai daca exista o repartizare suficienta a puterilor. Asemenea conditii implica, în particular,
un sistem economic bazat pe proprietatea privata si pe economie de piata. Sistemul fiscal îndeplineste trei functii
esentiale si deseori contradictorii[6]. Importanta relativa care le este acordata evolueaza în functie de judecata care
are în centrul ei capacitatea unei economii de piata de a asigura optimul în mod spontan. Prin urmare, dezbaterea
asupra fiscalitatii optimale reflecta aceasta judecata si în plus criteriile utilizate sunt cel mai adesea conflictuale. Cu
toate acestea, doua dintre aceste criterii domina dezbaterile si anume : criteriul eficacitate si criteriul echitate.

Sistemul fiscal asigura trei functii destinate realizarii obiectivelor urmatoare : o functie de finantare a cheltuielilor
publice si care urmareste obiectivul de randament financiar; o functie de redistribuire a veniturilor si a patrimoniilor
conform obiectivului de echitate; o functie de stabilizare a activitatii economice sau de corectare a dezechilibrelor în
scopuri de eficacitate economica.

Ca notiune, echitatea fiscala înseamna dreptate sociala în materie de impozite. Pentru a putea fi vorba de echitate
fiscala sunt necesare : impunerea diferentiata a veniturilor si a averii în functie de puterea contributiva a subiectului
impozitului si scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adica stabilirea unui minim
neimpozabil. Respectarea echitatii fiscale presupune îndeplinirea cumulativa a mai multe conditii, si anume: in primul
rand stabilirea minimului neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care sa
permita satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; in al doilea rand sarcina fiscala sa fie stabilita in functie de
puterea contributiva a fiecarui platitor, adica cu luarea în considerare a marimii venitului sau averii care face obiectul
impunerii, precum si a situatiei personale a acestuia; la o anumita putere contributiva, sarcina fiscala a unei categorii
sociale sa fie stabilita în comparatie cu sarcina fiscala a altei categorii sociale; impunerea sa fie generala, adica sa
cuprinda toate categoriile sociale, respectiv toate persoanele care realizeaza venituri sau care poseda un anumit gen
de avere, cu exceptia persoanelor a caror venituri se situeaza sub un anumit nivel. Un rol deosebit în respectarea
echitatii fiscale îl are modul de dimensioanare a impozitului considerat. Practica fiscala cunoaste impunerea in sume
fixe si impunerea în cote procentuale proportionale, progresive si regresive.

La introducerea unui impozit se cere ca acesta sa îndeplineasca si unele cerinte de ordin financiar. Astfel, acesta
trebuie sa aiba un randament fiscal ridicat, sa fie stabil si elastic, acest lucru presupunând îndeplinirea mai multor
conditii, si anume: impozitul sa aiba un caracter universal, sa nu existe posibilitati de sustragere de la impunere (pe
cai licite sau ilicite) a unei parti din materia impozabila, iar volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile,
calcularea si perceperea impozitelor sa fie cât mai redus posibil; un impozit este considerat stabil atunci când
randamentul sau ramâne constant de-a lungul întregului ciclu economic; elasticitatea impozitului presupune ca acesta
sa poata fi adaptat în permanenta necesitatilor de venituri ale statului.

Statul urmareste, cu ocazia introducerii unui impozit de regula, realizarea mai multor obiective. Este vorba mai întâi
de procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielior publice, apoi de folosirea impozitului ca instrument de
impulsionare a dezvoltarii unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare ori de reducere a productiei sau a
consumului unor marfuri, de extindere a exportului sau de restrângere a importului anumitor bunuri prin majorarea
sau micsorarea nivelului impozitelor si a taxelor.

Prin politica fiscala promovata de unele state se urmareste si realizarea unor obiective de ordin social-politic,
respectiv realizarea concordantei între politica promovata si interesele grupurilor si categoriilor sociale, acordarea
unor facilitati fiscale contribuabililor cu venituri reduse, etc. Atât din punct de vedere politic, cât si pe plan economic,
financiar si social, prezinta un interes major dimensionarea partii din produsul intern brut preluata la dispozitia
statului prin intermediul impozitelor. Asa se explica faptul ca nu numai în mediul politic, ci în general, se acorda o
mare atentie problemei privind nivelul fiscalitatii sau gradul de fiscalitate calculat prin intermediul ratei fiscalitatii ca
raport între totalul veniturilor fiscale si produsul intern brut.

Un sistem fiscal rational are la baza sa un numar de principii fundamentale, care, fie sunt expres definite sau
mentionate de legislatia fiscala, fie rezulta implicit din caracteristicile ce le cuprinde reglementarea respectiva :
individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea, lipsa de arbitrariu. Individualitatea ne
spune faptul ca în cadrul unei societati democratice omul si nu statul constituie obiectivul final si preocuparea
esentiala iar ca urmare, fiscalitatea trebuie sa constituie un mijloc de asigurare pentru deplina dezvoltare a
personalitatii fiecarui cetatean, corespunzator propriilor aspiratii. Nediscriminarea cere ca impozitul sa fie stabilit
potrivit unor reguli unitare pentru toti, fara discriminari, directe sau indirecte, fata de unele grupe sociale.
Impersonalitatea ca caracteristica sustine ca stabilirea si prelevarea impozitului nu trebuie sa implice cercetari de tip
inchizitoral asupra vietii persoanelor sau asupra gestiunii întreprinderilor. O singura exceptie ar fi, totusi, necesara si
anume cercetarea permanenta privind averea oamenilor politici; aplicarea acestui principiu conduce la preferinta
pentru impozite analitice calculate pe baza bunurilor luate în considerare, în locul impozitelor sintetice stabilite pe
persoane. In cazul neutralitatii aflam ca impozitul nu trebuie sa contravina unei mai bune administrari în economie,
dimpotriva, el trebuie sa stimuleze realizarea unei economii cât mai eficiente; pornind de la cerintele progresului
economic, impozitul nu trebuie aplicat la beneficiile care sunt obtinute în urma reducerii costurilor sau a mai bunei
orientari a productiei, întrucât aceste beneficii constituie motorul esential al unei economii de piata. Legitimitatea ne
informeaza ca pe cât posibil, veniturile provenind din serviciile efectuate în folosul colectivitatii, cum sunt veniturile
din munca, veniturile provenind dintr-o mai buna gestiune, etc, trebuie sa fie considerate "legitime", respectiv
meritate si sa nu fie impozabile; totodata, pe cât posibil, fiscalitatea trebuie sa taxeze acele venituri care nu pot fi
considerate ca "legitime". O alta caracteristica este si lipsa de arbitrariu, adica, impozitul trebuie sa fie prelevat
potrivit unor principii simple, clare si care sa nu poata sa dea loc nici unui arbitrariu; o democratie veritabila cere ca
principiile generale ale sistemului fiscal sa fie discutate în Parlament si exclude posibilitatea punerii în aplicare a unui
sistem complicat de interpretari arbitrare si decizii discretionare.

Din punct de vedere liberal, ca si din punct de vedere socialist, aceste principii pot fi admise sau respinse, partial sau
total, ele corespunzând, cel putin partial, filosofiei unei societati libere. Importanta acestora si mai ales prioritatea
unora sau altora dintre ele este determinata de epoca în care plasam analiza, de evolutia social-economica si traditiile
din fiecare tara[7].

Fiscalitatea reprezinta un cadru de actiune motivat social economic, avand o organizare de tip institutional care
foloseste, potrivit cu un anumit suport juridic existent, mijloace ori instrumente sustinute de principii, metode, tehnici
de lucru, si procedee, in mobilizarea de mijloace banesti de la persoane fizice si juridice in vederea acoperirii
cheltuielilor de ordin public.

2. Exprimarea fiscalitatii

In lucrarile de specialitate, exprimarea fiscalitatii apare cu referire la indicatorii utilizati si la spatiul

de adresare (regiuni, zone, tari). În mod simplificator, fiscalitatea este redusa la sensul dat de notiunile de
impozit, taxa, contributie si prelevare obligatorie. Ca urmare, cele mai multe dintre referiri, în
caracterizarea fiscalitatii, pornesc de la termenii mentionati. Resursele financiare ale statului necesare
efectuarii cheltuielilor publice, mobilizate în cea mai mare masura prin bugete, sunt constituite, în
principal, din prelevari obligatorii, care reprezinta o parte importanta a produsului intern brut. Atât în
plan politic, cât si economic se folosesc indicatori care sa reflecte nivelul prelevarilor obligatorii fata de
produsul intern brut ca o expresie a fiscalitatii[8]. Astfel de exprimari se reduc de cele mai multe ori la
rata (Rf) sau gradul (Gf) ori nivelul fiscalitatii (Nf), reprezentând procentul din produsul intern brut
mobilizat la dispozitia statului, prin bugetele publice, cu ajutorul impozitelor taxelor si contributiilor. De
aici relatia de calcul:

Rf(Gf/Nf)= Po*Vf*100 /PIB unde, Po = prelevari obligatorii; Vf = venituri fiscale; PIB = produs intern
brut.

Nivelul fiscalitatii, în ce priveste raportul mentionat anterior, mai poate fi redat si prin schimbari asupra
numitorului, care poate fi înlocuit de totalul veniturilor bugetare, concomitent cu modificarea numaratorului, unde
prelevarile obligatorii se folosesc ca dimensiune functie de numitor. Gradul de fiscalitate poate fi calculat prin
asimilare cu cel de la nivelul macroeconomic si la fiecare contribuabil în parte, prin raportarea obligatiilor catre
bugetele publice la totalul veniturilor încasate sau la cifra de afaceri. Totodata, la acelasi nivel, modul cum afecteaza
prelevarile obligatorii situatia financiar materiala a fiecarui contribuabil mai poate fi exprimat si ca pondere în totalul
cheltuielilor de la acestia. Oficial, cu recunoastere internationala si în literatura de specialitate, rata fiscalitatii este cea
determinata dupa formula prezentata initial pe baza datelor statistice comunicate privind structura prelevarilor din
fondurile publice si din bugete, precum si a celor privind produsul intern brut [9]. Exprimarile asupra
fiscalitatii pornind de la rata, grad sau nivel apar în mai multe ipostaze prin luarea în calcul la numarator a totalului
veniturilor fiscale ori a veniturilor fiscale minus contributiile pentru securitate nationala. De aici, indicatorii de eficienta
a fiscalitatii potrivit cu relatia de calcul mentionata, la care se adauga si altii cum ar fi: venituri fiscale medii pe
locuitor; grad de fiscalitate în scopuri sociale; ponderea veniturilor publice în totalul veniturilor bugetului general
considerat sau în produsul intern brut; ponderea veniturilor fiscale în bugetele publice; ponderea impozitelor directe
si /sau indirecte în totalul veniturilor fiscale[10].
3. Fiscalitatea in plan mondial

Nivelul fiscalitatii cunoaste diferentieri importante de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Ĩn

tarile dezvoltate, statul preia la dispozitia sa, prin intermediul impozitelor, o parte mai mare din produsul
intern brut, decât în tarile în curs de dezvoltare. De mentionat însa ca apar diferentieri, uneori destul de
mari, si între tarile dezvoltate, ca si între cele în curs de dezvoltare. Este de remarcat nivelul mai redus al
ratei fiscalitatii în tarile în curs de dezvoltare comparativ cu cel din tarile dezvoltate, fenomen ce nu poate
fi apreciat însa ca fiind net favorabil tarilor în curs de dezvoltare, lucru reflectat prin faptul ca unui nivel
mai redus al ratei fiscalitatii din tarile în curs de dezvoltare, de aproximativ 20%, îi corespunde un nivel
de trai inferior fata de cel din tarile dezvoltate, unde rata fiscalitatii este de aproximativ 50%. Aceste
state, cu un nivel ridicat al fiscalitatii urmaresc un anumit echilibru social pornind de la un nivel dezvoltat
al economiei, efectul fiind existenta unei paturi sociale de mijloc, care-si acopera nevoile tinând seama
de un anumit standard de educatie si civilizatie si de capacitatea de a economisi.

O economie dezvoltata conduce la o sarcina fiscala suportabila care lasa loc si pentru economii;
în contrast cu aceasta situatie, nivelul scazut de dezvoltare economica si veniturile scazute aflate la
dispozitia contribuabililor conduc la o fiscalitate apasatoare, la o presiune fiscala ridicata, mai mult,
nivelul relativ al fiscalitatii reflectat de o rata scazuta a fiscalitatii voaleaza situatia economico-sociala
reala din tarile în curs de dezvoltare, un nivel mai redus al PIB oferind posibilitati mai reduse de acoperire
a nevoilor publice.

In perioada 1970-1994, in majoritatea tarilor dezvoltate, rata fiscalitatii a înregistrat o crestere

continua (exceptie fac doar S.U.A.). Printre tarile în care fiscalitatea a cunoscut o crestere mai însemnata
se afla Spania (in intervalul 1970-1994 fiscalitatea s-a dublat), Japonia, Grecia si Italia. Remarcam, de
asmenea, ca printre tarile cu fiscalitate înalta se situeaza Suedia, Danemarca, Finlanda si Olanda, cu o
rata în jur de 50%, iar printre tarile cu fiscalitate redusa se numara Mexicul si Turcia, unde rata fiscalitatii
este sub 20%.

Uniunea Europeana este o zona cu fiscalitate ridicata. In anul 2005 ultimul pentru care a fost
posibila colectarea unor date complete, rata fiscalitatii, calculata ca pondere a veniturilor totale colectate
in PIB, in totae statele europene, s-a situat la nivelul de 39,6%, calculata ca medie ponderata. Aceasta
valoare este cu pana la 13% mai mare decat media SUA sau a Japoniei. Media UE este mare nu doar
comparativ cu cele doua state dezvoltate, ci in general; printre statele OECD, nemembre UE, doar Noua
Zeelanda mai are o medie a fiscalitatii de peste 35% din PIB. Aceasta medie ridicata nu dovedeste insa ca
toate statee membre a o fiscalitate mare, dimpotriva, opt dintre statele membre au un nivel al fiscalitatii
de sub 35% din PIB[11].

Unica tara din Uniunea Europeana ce nu arenuntat la moneda proprie -lira sterlina- in favoarea
monedei unice are o fiscalitate aparte[12]. De exemplu, aproximativ 94% din veniturile fiscale sunt
directionate la nivel central, ceea ce transforma Marea Britanie in cea mai centralizata fiscalitate
europeana. Franta se gaseste din puct de vedere al fiscalitatii pe a patra pozitie in UE, dupa Suedia,
Danemarca si Belgia. In Finlanda, povara fiscala totala, inclusiv contributiile sociale, a reprezentat 43,9%
din PIB in anul 2005, putin peste nivelul anului precedent, dar cu mai mult de trei procente sub cea a
anului 2000.Finlanda se numara printre statele cu cea mai ridicata fiscalitate din UE.

Ĩn literatura de specialitate întâlnim pareri conform carora nivelul ratei fiscalitatii dintr-o anumita
tara este influentat atât de factori externi sistemului de impozite, cât si de factori interni (proprii ai
acestuia). Din categoria factorilor externi sistemului de impozite, care influenteaza limita fiscalitatii într-o
anumita tara, pot fi mentionati: nivelul produsului intern brut pe locuitor (cu cât acesta este mai mare,
cu atât rata fiscalitatii poate atinge un nivel mai ridicat); prioritatile stabilite de autoritatile publice
competente în ceea ce priveste destinatia resurselor financiare concentrate la dispozitia statului (de
exemplu, în tarile în care cheltuielile cu învatamântul si ocrotirea sanatatii ocupa un loc important în
cadrul cheltuielilor publice, rata fiscalitatii este, de regula, mai ridicata); natura institutiilor politice (în
tarile cu organe de conducere ale statului alese în mod democratic, limita impozitelor este, în general,
mai redusa comparativ cu acestea din statele cu regimuri totalitare).

Printre factorii proprii sistemului de impozitare, care, de asemenea, influenteaza nivelul fiscalitatii
se afla, în primul rând, scara progresivitatii cotelor de impunere, astfel, în tarile în care încasarile de
impozite au o pondere mai mare în produsul intern brut, întâlnim si cote de impunere cu o progresivitate
mai accentuata. Legat de acest aspect, trebuie sa subliniem ca tarile cu un grad redus de fiscalitate
reusesc sa atraga o parte din capitalurile din tarile cu o fiscalitate ridicata. Ĩn categoria factorilor interni
se situeaza si modul de determinare a materiei impozabile. Aici intereseaza ce anume deduceri sunt
admise si în functie de ce criterii, din venitul brut realizat de o persoana fizica sau juridica pentru a se
ajunge la venitul impozabil. Din cele prezentate mai înainte, rezulta ca se poate vorbi de existenta unei
legaturi directe între gradul de dezvoltare al unei tari si nivelul fiscalitatii, în tarile dezvoltate, rata
fiscalitatii fiind mai înalta decât în tarile în curs de dezvoltare. Acestea din urma încearca printr-o
fiscalitate moderata, sa stimuleze cresterea economica, cererea de bunuri si servicii a agentilor
economici si a populatiei si activitatea investitionala. O fiscalitate ridicata într-o economie suferinda nu
poate avea, pe termen mediu si lung, decât consecinte negative. Astfel, ea afecteaza cererea de marfuri
si servicii, scade interesul pentru economisire si investitii si face imposibil dinamismul economic.

Problema fiscalitatii trebuie privita însa nu numai prin prisma ponderii încasarilor din impozite si
taxe în produsul intern brut, ci si având în vedere structura impozitelor si taxelor. Este necesar sa vedem
ce loc ocupa în totalul veniturilor fiscale încasarile provenite din impozitele directe si, respectiv, din cele
indirecte. Legat de încasarile din impozitele directe, este de vazut ca daca luând în considerare conditiile
concrete dintr-o anumita tara, care este raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice si
impozitul pe veniturile persoanelor juridice (societatilor de capital).

4. Caracteristici ale fiscalitatii îîn Romaî nia

Politica fiscala, în conditiile unei economii centralizate, ce a functionat în

România pâna în 1989, nu poate sa-si exercite functiile sale legitime de alocare,
distribuire si stabilizare si sa contribuie, în perioada de tranzitie, la restructurarea
bugetelor publice. O prima masura în domeniul impozitelor trebuie sa elimine
discriminarile din impozitarea sectorului privat pentru a stimula dezvoltarea acestuia.
Totodata, liberalizarea preturilor trebuie sa fie însotita de modificarea sistemului de
impozitare indirecta prin înlocuirea impozitului pe circulatia marfurilor cu taxa pe
valoarea adaugata. O alta masura necesara de la bun început era reforma organelor
administrative de stat si îndeosebi a organelor financiare pentru asezarea sarcinilor
fiscale în cadrul oferit de economia de piata. Având în vedere tranzitia României catre o
economie de piata stabila, sunt important de subliniat motivatiile reformei impozitelor:
in primul rand asigurarea compatibilitatii sistemului de impozite cu mecanismul de piata
(se au în vedere eliminarea impozitelor si taxelor specifice economiei centralizate);
urmeaza asigurarea prin sistemul de impozite a liberei circulatii a capitalurilor,
produselor si serviciilor; in cele din urma asigurarea unui raport echilibrat intre PIB si
sarcina fiscala care sa favorizeze acumularea si cererea agregata.

Motivatiile au produs schimbari generale constând în: tratamentul nediferentiat

al agentilor economici, indiferent de forma de proprietate; stimularea agentilor
economici nou infiintati, prin acordarea de facilitati fiscale, în functie de obiectul de
activitate; participarea tuturor agentilor economici la formarea tuturor veniturilor
bugetului de stat; introducerea impozitului pe profitul realizat de agentii economici, prin
eliminarea vechiului sistem de varsaminte din beneficii; practicarea unui nou sistem de
impozitare pe circulatia marfurilor, introducându-se aspecte structurale care sa faciliteze
aplicarea taxei pe valoarea adaugata; practicarea impozitului pe veniturile individuale
obtinute din munca prestata la locurile unde a fost realizata; modificarea unor taxe cu
caracter fiscal si nefiscal si introducerea de noi taxe pe activitatile desfasurate în
domeniul economico-social. Astfel, politica fiscala trebuie, deci, conceputa si privita ca
un subsistem al politicii economice, alaturi de politica bugetara în principal si de politica
monetara, politica preturilor etc.

Ĩn scopul fundamentarii unei politici fiscale care trebuie sa vina în sprijinul

cresterii economice, consideram ca ar trebui avute în vedere unele criterii de baza[13],
pe termen mediu, care pot orienta reforma fiscala în procesul tranztiei si
anume: generarea de venituri suficiente la bugetul administratiei centrale de sat si la
bugetele administratiei locale, pe canale specifice, urmarindu-se evitarea cresterii
fiscalitatii locale în unele judete fata de altele, în vederea stoparii emigrarii fortei de
munca si a capitalului; randamentul (eficienta impunerii) care trebuie sa orienteze
sistemul fiscal spre evitarea erodarii inutile a economiilor agentilor economici si ale
populatiei. Totodata, sistemul fiscal nu ar trebui sa descurajesze initiativele agentilor
economici, si nici dorinta de munca; echitatea fiscala, care trebuie asigurata antre
agenaii economici din acelasi domeniu de activitate, precum si orientarea sistemului de
impunere în directia echitatii si protectiei sociale a cetatenilor prin fiscaliate; evitarea
protejarii productiei interne prin taxe vamale excesive si reducerea importurilor si
protejarea exporturilor ; simplitatea instrumentelor de impunere, cuprinderea în sfera
impozitarii a tuturor surselor de venit si armonizarea sistemului fiscal autohton cu cele
din exterior, în special cele din UE.

Ĩn scopul obtinerii unui randament ridicat al sistemului fiscal, în conditiile

existente si specifice ale tarii noastre s-ar putea sugera unele optiuni cum ar fi :
limitarea scopurilor care trebuie atinse prin sistemul fiscal, mai ales în perioada initiala a
reformei; evitarea unei rate ridicate a fiscaliatii în raport cu PIB, pe termen mediu sa nu
fie mai mare de 30%; stabilirea unui raport între impozitele directe si indirecte, precum
si evitarea unor progresivitati excesive mai ales la impozitul pe venit (salarii); ratele
(cotele) de impunere ar trebui sa fie scazute într-o faza initiala a reformei fiscale, dar
existând baze largi de impunere.
 Toate propunerile, sugestiile si obiectivele prezentate pâna acum apartin unui
interval de timp scurt sau cel mult mediu. Totusi pe termen relativ lung (5-10 ani) se
poate vorbi de o ciclicitate a reformelor. Cu alte cuvinte ceea ce astazi este larg
raspândit, poate fi un caz rar în viitor. Evolutia ciclica a problematicii impozitarii pare sa
fie determinata de ciclul electoral si de evolutia ideilor stiintifice privind impozitele în
general. De obicei, caracteristicile unei evidente evolutii pe termen mediu si lung sunt :
progresivitatea, impozitele stimulative, indexarea, descentralizarea. Progresivitatea este
utilizata ca instrument pentru mentitnerea echitatii sociale. In prezent tarile dezvolate
au o progresivitate scazuta a impozitelor si se poate anticipa ca aceasta nu va creste. Ĩn
România, progresivitatea impozitului pe salarii este ridicata si exista necesitatea ca ea
sa fie atenuata odata cu adoptarea impozitului pe venitul global. România în primii 5 ani
a trecut de la oferirea stimulentelor pe scara larga (prin scutirea de impozite pentru
activitatile desfasurate în anumite ramuri , la eliminarea lor completa odata cu
adoptarea noii legi a impozitului pe profit (1994). S-a considerat ca prin acordarea
acestor exonerari se practica o impozitare stimulatoare. Tendinta de indexare va
continua sa ramâna dependenta de nivelul inflatiei. In ceea ce priveste descentralizarea,
impartirea puterii de a impozita între niveluri ale administratiei (locale si centrale) a fost
si va ramâne o problema controversata. Ĩn urmatoarea perioada în România, probabil
ca administratiile locale vor câstiga o putere mai mare de impozitare, în functie de
capacitatea lor administrativa de a colecta veniturile.

În urma evidentierii acestor analize, sugestii si obiective, este necesara

prezentarea anumitor aspecte, aranjate pe cât posibil în ordine cronologica în legatura
cu dificultatile cu care s-au confruntat si înca se mai confrunta guvernul
postrevolutionar al României în activitatea de adaptare a sistemului fiscal la principiile
fiscalitatii din economia de piata. Trebuie specificat ca cele doua elemente urmarite -
modificarea structurala a categoriilor de impozite si regândirea notiunii de impozit sunt
doua aspecte care au avut o evolutie rapida imediat dupa revolutia din 1989 pentru a
adapta sistemul fiscal românesc cât de cât la cele din tarile dezvoltate iar apoi au
evoluat în ritmuri mai lente.

În 1995 Camera de Comert si Industrie a României formuleaza un punct de

vedere cu privire la fiscalitate. În conditiile actuale ale economiei românesti, nivelul total
de 33% (calculat în raport cu PIB) al fiscalitatii este împovarator, constituind
impediment major în realizarea si dezvoltarea productei si circulatiei bunurilor si
serviciilor. Dimpotriva, amplificarea veniturilor bugetului de stat s-ar putea obtine prin
aplicarea unor cote mai mici de impozit la un volum sporit de activitate economica. Ĩn
evaluarea poverii fiscale se impune, de asemenea, luarea în considerare a influentelor
nefavorabile asupra activitatii economice exercitate de nivelul ridicat al impozitului pe
salarii, de impozitul pe dividente, impozitele locale, taxele vamale, TVA, etc. Semnalul
de alarma tras de Camera de Comert si Industrie a României, din pacate, a ramas fara
raspunsuri notabile pâna în ziua de azi. A doua problema adusa în discutie o reprezinta
impozitul pe profit. Trebuie precizat ca introducerea impozitului pe profit a reprezentat
una din modificarile de fond produse în cadrul sistemului nostru fiscal postrevolutionar.
 O scurta trecere în revista a acestor probleme, concentrându-se asupra a trei
perioade importante (anul 1991 - cote progresive pe transe, 19 decembrie 1991 cu
30% pentru sume mai mici de 1milion, anul 1995 cota unica 38%) conduce la
urmatoarea idee: gradul de fiscalitate cunoaste o permanenta crestere pentru agentii
economici care înregistreaza profituri mici; cu cât acesti agenti economici realizeaza
profituri mai mici cu atât sunt influentati negativ mai puternic de reglementarile legale.
Ĩn schimb agentii economici care realizeaza profituri mari sunt favorizati cert de aceste
reglementari. In aceeasi directie Camera de Comert si industrie a României considera ca
noul sistem de impozitare a profitului poate aduce daune grave dezvoltarii în continuare
a sectorului întreprinderilor mici si mijlocii si privatizarii economiei, impiedicând dramatic
acumularea si limitând neacceptabil posibiltatile de investitii.

Ĩntre solutiile care se întrevad în aceasta problema se numara: cotele de impozit

reduse pentru anumite activitati industriale, de constructii si de servicii; acordarea de
catre banci a unor credite cu dobânzi reduse pentru întreprinderi mici si
mijlocii; facilitatile fiscale pentru procesele, subramurile si activitatile cu durata mare a
ciclului tehnologic si financiar; diferentierea TVA si a taxelor vamale, prin care sa se
promoveze o politica de protectie moderata a productiei nationale, cu diferentieri
corespunzatoare privind productia de materii prime, semifabricate;stimularea
investitiilor cu acordarea unor facilitati de impozite; acordarea de facilitati fiscale la
anumite importuri (înalta tehnologie pentru investitii).

Scopul principal al sistemului fiscal din orice tara este de a asigura mijloacele
financiare la dispozitia statului pentru desfasurarea si activitatea vietii economico-
sociale, iar in România, si pentru sustinerea programului de reforme în vederea trecerii
la economia de piata si ameliorarea protectiei sociale a populatiei. Manifestând profunda
întelegere pentru mentinerea sistemului fiscal, se poate considera totusi ca impozitele
reprezinta o agresiune împotriva productiei. Solutia reprezinta atingerea unui echilibru
fiscal si bugetar.

In România gradul de fiscalitate este determinat (metoda utilizata peste tot în

lume) ca raport între suma totala a prelevarilor si contributiilor obligatorii la constituirea
fondurilor bugetare si extrabugetare si PIB. Gradul de fiscalitate a evoluat de la 37,48%
în 1990, la 33,82% în 1991 si 35,3% în 1992 urmând o stabilizare relativa a acestuia în
1993 si 1994 când s-a realizat 33,32% si respectiv 32,57%. Deci în general se remarca
o tendinta de reducere a gradului de fiscalitate. În anul 1995, agentii economici erau
prevazuti sa suporte 25,3% din PIB, din care în mod direct în faza de productie - 16,3%
reprezentând impozitele directe (impozit pe profit 6,1%, CAS - 7%, fondul pentru somaj
- 2,1%, impozit pe dividente - 0,1% etc) iar în faza consumului - 9% reprezentând
impozite indirecte, din care TVA (5,4%), taxe vamale (1,2%), accize (1,0%) etc, care
sunt recuperate de la consumatorul final. Ĩn conditiile în care nu exista productie si nici
volum sporit de activitate economica, fiscalitatea nu poate scadea sub nici o forma, ci
ea va creste inevitabil, pentru a se putea finanta programele economico-sociale
adoptate, cu mentiunea ca în multe tari dezvoltate o serie de actiuni se suporta direct
de catre contribuabili. Un aspect important este acela a impactului pe care sistemul
fiscal îl are asupra firmelor în adoptarea deciziilor de dezvoltare, întrucât practicarea
unui sistem de impozitare ce tinde sa confiste veniturile nu motiveaza înclinatia spre
investitii, accentueaza evaziunea fiscala si coruptia, fenomene ce sunt exarcebate de
inflatie.

O ultima problema se refera la actiunea politicii fiscale în conditiile de inflatie si la

posibilitatile sale reale de stavilire a acesteia. Aceasta problema este de actualitate
deoarece prin regândirea impozitelor se poate actiona la inhibarea acestui fenomen
nefast care este inflatia. Scopul fiind diminuarea consumului, se considera ca TVA-ul,
impozit de mare randament este un mijloc eficient de penalizare a consumului, dar
totusi mareste pretul de vânzare al produselor. De asemenea, constituie un aspect
important, alegerea tipului de impozit întrucât nu toate impozitele au aceeasi
eficacitate. Impozitele sunt cu atât mai bine adaptate scopului antiinflatonist cu cât
penalizeaza mai mult consumul si diminueaza mai putin economiile, cu cât maresc mai
putin pretul si reduc mai mult partea din venituri ce va fi cheltuita mai devreme.

Subventionarea unor produse la care se doreste mentinerea preturilor, fie din

motive sociale, fie strategice, face posibila mentinerea acestor preturi, fara a diminua
oferta, metoda care poate conduce, stabilizând costul vietii, la inhibarea cresterii
salariilor. Inconvenientele acestei metode constau în faptul ca subventiile determina o
putere de cumparare excedentara si au un cost ridicat, deoarece acapareaza o parte din
cheltuielile publice.Rezulta astfel ca politica fiscala are anumite limite în stoparea
inflatiei. O analiza atenta a implementarii reformei fiscale realizata în România permite
evidentierea a trei particularitati : reducerea veniturilor fiscale (procentual, nu în suma
absoluta); modificarea structurii impozitelor, ce s-a reflectat în scaderea veniturilor
bugetare; reducerea moderata a nivelului cheltuielilor-exprimate ca procent în PNB.

Reforma fiscala ca element important în vederea integrarii europene a punctat

câteva elemente fundamentale pe parcursul anilor de tranzitie în România. În acest
sens un rol important l-a avut introducerea TVA asupra unui proces continuu de
perfectionare si modificarile importante suferite de catre impozitul pe profit în anii 1991,
1993, 1995, 1997. Mentionam ca în conditiile actuale, ponderea impozitului pe profit a
fost devansata de impozitul pe salarii în conditiile unei cresteri economice uneori
negative, ceea ce demonstreaza existenta fenomenului inflationist prin cresterea
necorelata a salariilor fata de rezultatele din sfera productiei si a serviciilor. Ĩn vederea
descentralizarii si sporirii gradului de autonomie a unitatilor administrativ-teritoriale s-a
urmarit ca cel putin 50% din necesarul cheltuielilor acestora sa fie acoperite din surse
proprii respectiv din impozitele si taxele locale.

Ĩn România, reforma fiscala trebuie sa indeplineasca 5 cerinte: asigurarea

eficientei sistemului fiscal: acest lucru presupune tratament fiscal nediferentiat si
largirea bazelor de impozitare; flexibilitatea sistemului fiscal: adoptarea si adaptarea de
decizii; stabilitatea sistemului fiscal; utilizarea unor rate diferentiate de impozitare în
vederea sprijinirii unor categorii defavorizate ale societatii; coerenta sistemului fiscal.

5. Fiscalitatea veniturilor

In ansamblul impozitelor directe fiscalitatea veniturilor detine o pondere covarsitoare. Obiectul

(materia) impunerii îl constituie venitul, indiferent de forma: salariul, pentru angajati, precum si
participatiile acestora la profit; dividendele din profit obtinute de catre actionari; beneficiile
întreprinderilor individuale, ale micilor producatori si liberi profesionisti; dobânzile la sumele
împrumutate; chiriile, arenzile, rentele, primele, câstigurile, comisioanele, pensiile, altele dupa
particularitatile sistemului fiscal din fiecare tara. Venitul impozabil nu se identifica cu venitul brut realizat
de o persoana fizica. Din aceasta din urma sunt efectuate anumite scazaminte, potrivit legii, iar partea
ramasa este venit impozabil. Nu se iau în calcul, în cele mai multe tari, fiind exceptate: minimul
neimpozabil (o suma prag sub care nu se impune), unele alocatii si indemnizatii cu caracter social
(alocatii familiale, alocatii de la asigurarile sociale, ajutoare de somaj etc.), dobânzile la unele
împrumuturi de stat si la unele instrumente de economisire, cotizatiile la asigurarile sociale, pierderile de
orice fel, cheltuielile de productie etc.

Impunerea veniturilor persoanelor fizice, în general, este individuala, dar poate fi si colectiva, adica
pe un grup (de obicei pe familie, sau pe camin), nediferentiata. Sub aspect tehnic, impunerea veniturilor
persoanelor fizice poate actiona fie asupra veniturilor particulare provenind din fiecare sursa (este
impunere separata), fie asupra venitului global nediferentiat (impunere globala). În primul caz, este
vorba de impozite analitice (sau particulare pe venit), iar în al doilea caz, sunt instituite impozite sintetice
(generale pe venit). În finantele publice se mai întâlneste si o impunere mixta, în care se utilizeaza
impunerea globala, dar exista si venituri care se impun separat.

La impozitele particulare pe venit (analitice), veniturile persoanelor se impun separat, fiecare

contribuabil plateste atâtea impozite câte venituri realizeaza în cursul anului fiscal. Constituie primul
sistem de impunere a veniturilor persoanelor practicat, caracteristic perioadei clasice si liberalismului
timpuriu. Astazi, tarile dezvoltate nu-l mai folosesc. În România, sistemul a fost practicat pâna în anul
2000, de când a fost introdusa impunerea globala a veniturilor persoanelor fizice.

5.1.Fiscalitatea separata a veniturilor persoanelor fizice

La impozitele particulare pe venit fiecare persoana fizica plateste atâtea impozite câte venituri
realizeaza. Este întâlnita însa si varianta aplicarii unui impozit unic pe venit, care permite impunerea
diferentiata pe grupe de venituri. În aceasta varianta, impozitul unic este suma impozitelor calculate pe
fiecare grupa de venit (în Anglia sunt denumite celule de venit) dupa reguli si cote de impunere specifice.
Impozitele analitice nu au în vedere orice venit, ci numai categoria marilor venituri (stabile si
repetabile),de pilda salariile, beneficiile industriale, comerciale sau veniturile din valori mobiliare
(dividende, dobânzi, prime).

Sistemul impunerii veniturilor particulare este avantajos în multe privinte: permite impunerea
diferentiata a veniturilor obtinute de o anumita persoana fizica, adaptata specificului materiei
impozabile; este mai lejer comparativ cu sistemul impunerii venitului global, pentru ca nu este afectat de
efectele progresivitatii impunerii; pentru platitor este mai comoda. Pentru fisc însa, impozitele
particulare au un randament mai scazut, implica o activitate mai laborioasa si mai costisitoare pentru
stabilirea asietei si încasarea impozitelor, nu permite cunoasterea situatiei de ansamblu a platitorului,
defavorizeaza persoanele care realizeaza un singur venit. Din aceste motive, în tot mai multe tari,
practica impunerii separate a veniturilor este în restrângere.

5.2 Fiscalitatea globala a veniturilor

Impunerea globala a veniturilor este forma caracteristica de impozitare a veniturilor persoanelor în

economiile moderne. Continutul sau consta în asezarea unui impozit singur asupra veniturilor însumate
(totalul acestora) detinute de o persoana fara considerente privind sursa lor. Un astfel de impozit este
numit global sau sintetic.

Conditiile practicarii impunerii globale sunt: existenta, pentru fiecare persoana, a mai multor venituri
(din surse diverse), de nivel ridicat si stabile; veniturile sa fie cunoscute si declarate, implicând atât o
educatie financiara adecvata a cetateanului, cât si o dotare cu mijloace avansate de control si
administrare a impozitelor; veniturile sa nu fie susceptibile de evaziune, fenomenul având nivel redus, iar
disciplina financiara sa fie severa; introducerea sistemului sa nu deregleze fluxurile de venituri adresate
de platitori altor sectoare; implementarea sistemului sa genereze spor de randament fiscal comparativ cu
impunerea separata a veniturilor.

La impunerea globala a veniturilor, elementele de aplicare, introduse prin reglementari sunt:

obiectul impunerii, constituit din ansamblul veniturilor realizate de persoane; contribuabilii, adica
subiectii de impozit, reprezentând persoanele rezidente pentru veniturile realizate în tara de origine a
acestora; baza de impozitare, semnificând venitul global net stabilit prin cumulul veniturilor particulare,
la care se aplica deduceri si corective legale; cota (tariful) de impozit, care este progresiva pe transe. Prin
aplicarea sa la venitul global net (baza de calcul) se stabileste cuantumul impozitului unic datorat de
persoana pentru suma veniturilor sale particulare, adica impozitul global (sintetic); perioada impozabila,
o constituie anul fiscal, care corespunde anului calendaristic, sau nu, dupa particularitatile sistemului
fiscal din fiecare tara; regimul juridic, continând temeiul legal al impozitului, principiile de urmat si
destinatia varsamântului.

Baza de calcul este dintre toate elementele implicate în impunere cel mai laborios si având prin
excelenta continut tehnic. Evaluarea ei este precedata de delimitarea si determinarea categoriilor de
venituri care urmeaza a fi însumate. Succesiunea operatiunilor de parcurs este urmatoarea:
determinarea veniturilor nete pe fiecare categorie de venituri care intra în sfera impozitului (categoriile
de venituri, la rândul lor, pot fi alcatuite din mai multe venituri, de pilda veniturile salariale pot însemna
salarii din surse diferite); determinarea venitului global, care reprezinta suma tuturor veniturilor nete pe
categorii de venituri obtinute de o persoana; determinarea venitului global brut, semnificând venitul
global (de mai sus) din care s-au dedus deficitele ce pot fi imputate asupra sa; determinarea venitului
global net ca diferenta între venitul global brut (anterior) si elementele deductibile fiscal (reprezinta
obligatiile personale ale contribuabilului) si abateri cu caracter social. Aceasta marime fiscala este venit
impozabil (baza de calcul). Pentru a fi reala mai trebuie sa fie si disponibil, adica sa fi fost încasat de
contribuabil.

Avantajele impunerii globale a veniturilor sunt urmatoarele: permite aplicarea progresivitatii

tarifului, asigurând la "venituri egale" "impozite egale"; face posibila personalizarea impozitului; permite
observarea ansamblului materiei impozabile a contribuabilului; diminueaza sustragerea de la plata. are
randament fiscal ridicat. Dezavantajele impunerii sunt ca nu permite diferentierea sarcinii fiscale în
functie de natura venitului; defavorizeaza persoanele care realizeaza venituri din mai multe surse, si ca
implica volum mare de lucrari pentru întocmirea declaratiilor si pentru control.

5.3 Fiscalitatea veniturilor persoanelor fizice in Romania

În România se practica actualmente si se prevede practicarea în continuare, conform proiectului

Codului Fiscal, o impunere mixta a veniturilor persoanelor fizice, unele venituri fiind excluse de la
globalizare. Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt urmatoarele: venituri din activitati
independente; .venituri salariale; venituri din cedarea folosintei bunurilor; venituri din investitii; venituri
din pensii; venituri din activitati agricole; veniturile din premii si câstiguri din jocuri de noroc; venituri din
alte surse. Venitul anual global impozabil este reprezentat de suma veniturilor anuale nete realizate din
activitati independente, din salarii, din cedarea folosintei bunurilor, din care se scad pierderile fiscale ,
deducerile personale, deducerile pentru reabilitarea termica si amenajarea locuintei de domiciliu, prime
de asigurare pentru locuinta de domiciliu, contributii la scheme facultative de pensii si asigurari de
sanatate, ambele în limita echivalentului în lei a 200 euro pe an.

Veniturile persoanelor fizice care nu se globalizeaza, fiind supuse unui impozit final separat, sunt veniturile
din investitii, cele din pensii, din premii si câstiguri din jocuri de noroc. De asemenea exista si venituri care nu se
impoziteaza, deci care nu trebuie declarate si nu vor fi impuse, precum: bursele; sumele sau bunurile primite sub
forma de sponsorizare; sumele încasate din asigurari cu titlu de compensatie pentru pagubele suportate; veniturile
din agricultura si silvicultura în conditiile impuse de lege; premii, indemnizatii, prime realizate la concursuri
internationale sau desfasurate în România de sportivi, antrenori, tehnicieni, elevi, studenti; veniturile veteranilor de
razboi, a vaduvelor acestora precum si a victimelor regimului comunist; ajutoarele, indemnizatiile si alte forme de
sprijin cu destinatie speciala acordate din bugetul public, cu exceptia indemnizatiilor pentru incapacitate temporara
de munca.

Impozitul pe venitul global este suma datorata de contribuabil pentru toate veniturile supuse globalizarii
realizate în anul fiscal. Venitul anual global impozabil se poate determina dupa relatia:

unde: Vai - venituri nete din activitati

independente; Vsal - venituri nete din salarii;V cf - venituri nete din cedarea folosintei bunurilor; Vs -
venituri de aceeasi natura, obtinute din strainatate; Pf - pierderi fiscale reportate; Dp - deduceri
personale; AD - alte deduceri conform legii.

2.1 Continut, trasaturi si elemente ale impozitului

Cuvântul impozit ("impositum") deriva din latinescul "imponere", care înseamna

faptul ca statul, în calitatea sa de autoritate publica, impune supusilor sai obligatia de a
contribui la acoperirea cheltuielilor sale, platindu-i anumite sume de bani, adica
impozite. Dupa Iulian Vacarel impozitele reprezinta "o forma de prelevare a unei parti
din veniturile sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului pentru
acoperirea cheltuielilor sale. Aceasta prelevare se face în mod silit, fara contraprestatie
si cu titlu nerambursabil."

Impozitele în bani au fost primele elemente de finante, dar vreme îndelungata

ele au fost folosite alaturi de darile în natura si prestatiile obligatorii în munca, toate
acestea fiind datorate nu numai regelui, ci a stapânului feudal sau clerului. De aceea
notiunea de impozite avea o semnificatie mult mai larga, cuprinzând toate aceste
contributii obligatorii, atât sub forma baneasca, cât si în natura, atât în favoarea
statului, cât si în favoarea stapânului si bisericii.

În perioada de dupa al doilea razboi mondial, în România gasim asemenea dari

în natura, sub forma cotelor agricole si în munca, sub forma prestatiilor catre
autoritatile locale. Se poate vorbi despre impozite ca relatii financiare propriu-zise din
momentul generalizarii si individualizarii formei banestia contributiei catre stat, existenta
unor forme naturale nu sunt decât exceptii la delimitarea exprimarii formei contributiei.
Caracterul obligatoriu sau silit al prelevarii se manifesta în virtutea dreptului statului ca
persoana suverana de drept public. Acest drept se impune de catre stat în fata suputilor
sai prin legi juridice, cu concursul organelor puterii centrale si locale de stat. Titlul
definitiv si nerambursabil al impozitului se manifesta prin faptul ca cei obligati la plata
impozitelor desi nu primesc în schimb decât eventual o chitanta, totuti se poate vorbi
despre o întoarcere a efortului contribuabilului, în mod voalat sub forma serviciilor
publice generale si locale si alte asemenea avantaje, necuantificabile însa si
nepersonale, acestea cuantificându-se la nivelul societatii si eventual al colectivitatilor
administartive locale. Sintetizând aceste caracteristici ale impozitelor se poate spune ca
impozitele sunt obligatii silite fara contraprestatie si nerambursabile ale contribuabililor
catre stat, în scopul acoperirii nevoilor acestuia si influentarii economiei si societatii pe
seama lor. Cu cuvintele lui Constantin Tulea "impozitele reprezinta în zilele noastre
obligatii pecuniare, pretinse, în temeiul legii, de catre autoritatea publica, de la
persoane fizice si juridice, în raport cu capacitatea contributiva a acestora, preluate la
bugetul statului în mod silit si contraprestatie imediata si folosite de catre acesta ca
resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice si ca instrumente de influentarea
comportamentului platitorilor, astfel încât interesele acestora sa fie armonizate cu
interesele individuale ale oamenilor."

Rolul impozitelor se manifesta pe plan financiar, economic si social, iar modul

concret de manifestare a acestuia se diferentiaza de la o etapa de dezvoltare a
economiei la alta. În majoritatea statelor lumii, rolul cel mai important al impozitelor se
manifesta pe plan financiar, deoarece acestea reprezinta mijlocul principal de procurare
a resurselor financiare necesare acoperirii necesitatilor publice.

În plan economic, rolul impozitelor rezida din faptul ca se folosesc ca pârghii de

politica economica, prin intermediul caruia se pot stimula sau frâna anumite activitati,
zone (regiuni), consumul anumitor marfuri si/sau servicii, relatiile comerciale cu
exteriorul în ansamblu sau cu anumite tari. În plan social, rolul impozitelor se
concretizeaza în aceea ca, prin intermediul lor, statul procedeaza la redistribuirea unei
parti importante din produsul intern brut (P.I.B.) între grupuri sociale si indivizi, între
persoanele fizice si cele juridice. Totusi, efectul major al rolului impozitelor pe plan
social îl constituie cresterea presiunii fiscale globale.
 În 1970 Pierre Lalumiere scria urmatoarea "impozitele pot fi folosite pentru a
încuraja (sub foma exonerarii) sau pentru a descuraja (pe calea suprataxarii) o anumita
activitate economica. Fara sa înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor
publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de interventie în domeniul economic si social."

Trasaturile impozitelor sunt urmatoarele:obligativitatea platii impozitelor,

legalitatea si legitimitatea lor, adica caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înteles
în sensul ca plata acestora catre stat este o sarcina impusa tuturor persoanelor fizice
si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit gen de
avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. O alta trasatura este ca impozitul
este o prelevare fara echivalent sau contraprestatie imediata, în legatura cu aceasta,
apare problema reversibilitatii impozitelor si aceea a rolului lor redistribuitor. Acesta
înseamna ca în schimbul impozitului, contribuabilul nu are dreptul sa-i pretinda statului
un echivalent sau o contraprestatie imediata. Fundamentul si masura impozitelor este
capacitatea contributiva a fiecarui platitor

Masura impozitului este data de marimea veniturilor realizate, de marimea

averii detinute sau uneori de marimea cheltuielilor efectuate. Cu timpul se iau în
considerare la dimensionarea sarcinilor fiscale si unele criterii de ordin social
(numarul persoanelor în întretinere, starea civila, vârsta) sau se diferentiaza
impozitele si în raport cu unele criterii economice, activizându-le ca pârghii fiscale.
Dubla calitate a impozitelor: resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice si pârghii
fiscale utilizate de catre stat. Principalul scop al politicii fiscale si cea mai însemnata
functie a impozitelor a fost si continua sa ramâna aceea de a procura resurse
financiare necesare statului pentru finantarea cheltuielilor publice. Pentru ca putem
sa afirmam ca impozitul are drept scop esential acoperirea cheltuielilor publice avem
de precizat patru lucruri: impozitul are un scop financiar: procurarea resurselor
necesare acoperirii cheltuielilor publice, impozitul serveste si altor scopuri, vizând ssi
atingerea unor obiective de ordin economic sau social; obiectivele sale pot fi
contradictorii, astfel ca ele se cer armonizate, dintre diferitele sale obiective primatul
apartine obiectivului sau financiar.

Impunerea fiscala este introdusa prin lege, care preciaza pentru fiecare impozit în parte cine sunt
contribuabilii, materia impozabila, marimea relativa a impozitului, termenele de plata, sanctiunile
referitoare la sustragere. Prin aceasta se realizeaza totodata, punerea în cunostinta atât a
organelor fiscale, cât si a contribuabililor, care în plus pentru anumite impozite sunt încunostiintati si în
mod expres prin avize întocmite si expediate prin grija organelor fiscale locale.

Elementele tehnice ale impozitului sunt: subiectul impozitului, suportatorul impozitului, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta fiscala, termenul de
plata. Subiectul impozitului este persoana fizica sau juridica pentru care legea stabileste obligativitatea
de plata a impozitului, adica ceea ce se numeste curent contribuabil. În anumite cazuri, legea stabileste
un tert împuternicit si obligat sa retina impozitul si sa-l verse la buget. De pilda, în cazul impozitului pe
salariu, salariatul este subiect, el plateste impozitul pe salariul sau, dar retinerea si virarea la buget revine
celui care a angajat. Suportatorul impozitului este persoana fizica sau juridica ce suporta efectiv plata
impozitului. Aceasta persoana se mai numeste destinatar, deoarece impozitul în cauza este virat spre
sine pentru a fi suportat. De pilda, în cazul taxei pe valoarea adaugata, impozitul este perceput(datorat,
calculat si vârsat la buget) de vânzatoul unui produs, care este subiect al acestei taxe. Prin pret însa,
acesta poate vira taxa în sarcina cumparatorului, care este suportatorul acesteia. Obiectul
impozitului este materia supusa impozitarii: venitul, averea, obiectul vândut/cumpârat, bunul importat
etc). Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul, ceea ce în mod obisnuit este venitul
contribuabilului. Sursa poate sa coincida sau nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit , cele
doua elemente coincid; în schimb la impozietele pe avere ele nu coincid de obicei, deoarece numai în
cazuri de exceptie contribuabilul îsi diminueaza averea prin vânzarea unei parti a acesteia cu scopul de a-
si achita impozitul aferent. Unitatea de impunere este unitatea de masura cu care se determina
dimensiunea materiei impozabile. De pilda, în cazul impozitului pe teren aceasta este metrul patrat
pentru terenurile intravilane cu alte destinatii decât activitatea agricola si hectarul pentru terenurile
agricole. Cota impozitului reprezinta impozitul aferent unitatii de impunere. Aceasta cota poate fi
stabilita ca o suma fixa sau ca o cota procentuala (constanta, progresiva sau regresiva). Asieta este
totalitatea masurilor pe care organele fiscale le iau in vederea asezarii impozitului, pentru fiecare subiect
în parte: identificarea obiectului, stabilirea marimii sale si calculul impozitului datorat. Termenul de
plata reprezinta data pâna la care impozitul trebuie sa fie achitat. Pentru impozitele introduse în legatura
cu obiecte ce prezinta repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânzarile pe produse etc) se
stabilesc termene repetitive legate de data constituirii obiectului impozitului: data platii salariului, data
închiderii gestiunii salariale etc. Pentru impozitele introduse în legatura cu obiecte a caror modificare de
volum este mai rara se fixeaza o data sau câteva date pe parcursul anului, la care plata se poate face
integral, eventual în transe. Legea mentioneaza pentru fiecare tip de impozit sanctiunile care vor fi
suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plata: majorari, popriri, sechestru,
scoaterea la licitatie, amenzi penale, si în cazuri extreme (evaziune intentionata sau frauduloasa),
privarea de libertate.

2.2 Aspecte generale privind notiunea de impozit pe venit

2.2.1 Contribuabilii impozitului pe veniturile persoanelor fizice

Contribuabilii impozitului pe venit sunt persoanele fizice rezidente sau nerezidente, care
desfasoara activitati si obtin venituri în România sunt obligate sa plateasa un impozit pe aceste venituri.
Incepând cu anul 2005 se stabileste o noua modalitate de calcul a veniturilor realizate de persoanele
fizice si anume introducerea unei cote unice de impozitare de 16% pentru majoritatea veniturilor.Astfel
apar modificari în ceea ce priveste modul de calcul al impozitului pe veniturile realizate de persoanele
fizice.

Contribuabilii impozitului pe veniturile realizate cuprind urmatoarele categorii de persoane:

persoane fizice rezidente, cu domiciliul în România pentru veniturile obtinute din orice sursa; persoane
fizice rezidente fara domiciliul în România, numai pentru veniturile obtinute în România, care sunt
impozitate la nivelul fiecarei surse de venit; persoane fizice nerezidente care desfasoara o activitate
independenta prin intermediul unui sediu permanent în România, pentru venitul net atribuit sediului
permanent; persoane fizice nerezidente care desfasoara activitati dependente în România pentru venitul
salarial net ce revine din activitati independente sau pentru alte categorii de venituri din activitatea
dependenta.

2.2.2 Sfera de cuprindere a impozitului

 Sub aspectul sferei de cuprindere a impozitului, veniturile realizate de contribuabil, persoana
fizica rezidenta, se clasifica în doua mari grupe: venituri impozabile si venituri neimpozabile.Veniturile
impozabile reprezinta categoria de venituri supuse impozitarii si includ atât veniturile în bani cât si
echivalentul în lei al veniturilor în natura, cuprinzând urmatoarele categorii: venituri din activitati
independente din care fac parte veniturile comerciale, veniturile din profesii libere precum si veniturile
din drept de proprietate intelectuala; venituri din salarii; venituri din cedarea folosintei bunurilor;
venituri din investitii; venituri din pensii pentru suma ce depaseste un anumit cuantum pe luna (precizat
prin ordin al ministrului finantelor publice); venituri din activitati agricole (precizate expres în actele
normative în vigoare); venituri din premii si din jocuri de noroc; venituri din alte surse.

Veniturile neimpozabile sunt veniturile care nu se impun impozitarii din anumite considerente de
ordin social, economic, politic. În aceasta grupa se includ urmatoarele categorii: ajutoare, indemnizatii, si
alte forme de sprijin cu destinatie speciala, acordate din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de
stat, bugetul fondurilor speciale, bugetele locale si din alte fonduri publice inclusiv indemnizatia de
maternitate si pentru cresterea copilului, precum si cele de aceeasi natura primite de la "alte
persoane",facând exceptie indemnizatiile pentru incapacitatea temporara de munca, deoarece acestea
sunt asimilate veniturilor de natura salariala, venituri care se supun impozitarii. Din categoria "alte
persoane" care pot acorda ajutoare si alte forme de sprijin fac parte printre altii si: casa de ajutor
reciproc a pensionarilor acordate membrilor din contributiile acestora; organizatii sindicale, umanitare,
Crucea Rosie si alte entitati care pot acorda ajutoare umanitare sau sociale.

Veniturile neimpozabile care sunt cuprinse în aceasta categorie sunt multe la numar dintre
care pot fi amintite: alocatia de stat pentru copii; ajutorul pentru încalzirea locuintei; ajutorul social
acordat potrivit legii; ajutoare umanitare, medicale si sociale. O alta categorie a veniturilor neimpozabile
reprezinta: sumele încasate din asigurari de orice fel reprezentând despagubiri pentru pagube suportate,
sume asigurate precum si orice "alte drepturi" facând exceptie câstigurile primite de la societati de
asigurari. Sumele care reprezinta "alte drepturi" pot fi plati esalonate, rente sau alte sume de aceeasi
natura. Atunci când suportatorul primei de asigurare este o persoana fizica independenta, atunci
contravaloarea primelor de asigurare reprezinta venit impozabil pentru persoana fizica beneficiara.
[14] În cazul în care veniturile neimpozabile sunt realizate de o persoana fizica alaturi de veniturile
impozabile, numai acestea din urma se supun impozitarii. Ca exemplu daca o persoana fizica îsi vinde
casa sau autoturismul, proprietate personala, sumele obtinute pentru acestea nu reprezinta venituri care
se supun impozitarii. Un alt exemplu relevant este acela în care o persoana fizica mosteneste un imobil
de locuit pe care îl închiriaza, contravaloarea imobilului mostenit nu constituie venit impozabil, în schimb
chiria obtinuta reprezinta un venit impozabil din cedarea folosintei bunurilor.[15]

2.2.3 Perioada impozabila si cotele de impozitare a impozitului pe veniturile realizate de persoanele

fizice

Perioada impozabila este anul fiscal, care corespunde anului calendaristic în care se realizeaza
venituri. Daca venitul impozabil este realizat de un contribuabil într-o perioada sau în mai multe
perioade din an, venitul se considera venit anual impozabil. Perioada impozabila este mai mica de un an
în cazul în care pe parcursul anului fiscal intervine decesul contribuabilului. La determinarea impozitului
pe veniturile realizate de persoanele fizice se practica principiul cotei unice de impozitare. Totusi, pentru
anumite categorii de venituri se folosesc si cote de impozitare specifice, Cota de impozit folosita pentru
determinarea impozitului pe venit este de 16% si se aplica urmatoarelor categorii de venituri: venituri
din activitati independente; venituri din salarii; venituri din cedarea folosintei bunurilor; venituri din
pensii; venituri din activitati agricole; venituri sub forma de dobânzi; venituri reprezentândd câstiguri din
transferul titlurilor de valoare detinute mai putin de 365 de zile; venituri reprezentând câstiguri din
operatiuni de vânzare - cumparare de valuta la termen; venituri din premii; venituri din alte surse(cu
exceptia celor care au cote specifice de impozitare); venituri sub forma de dividende, inclusiv veniturile
din sume primite ca urmare a detinerii de titluri de participare la fonduri închise de investitii. Incepand
cu 1 ianuarie 2006 este de 16%.

2.3 Forme ale impozitului pe veniturile persoanelor fizice si efectele sale

2.3.1 Impozitarea veniturilor din activitati independente

Definirea exacta a veniturilor din salarii este un obiectiv al controlului fiscal asupra acestei
categorii de venituri. Toate veniturile în bani sau în natura care le poate obtine o persoana fizica prin
desfasurarea unei activitati în baza unui contract de munca, în orice perioada sunt considerate venituri
din salarii denumite în continuare salarii.

În cadrul veniturilor din salarii se cuprind sume primite pentru munca prestata ca urmare a contractului
individual de munca, a contractului colectiv de munca, a unor legi speciale, indiferent de persoanele la
care se refera si care sunt realizate din: salarii de baza; spor si adaos de orice fel; îndemnizatii de orice
fel; recompense si premii de orice fel; sume primite pentru concediul de odihna, precum si pentru
concediul privind îngrijirea copilului pâna la 2 ani, iar pâna la 3 ani se da concediu pentru îngrijirea
copilului cu handicap; sume primite pentru concedii medicale; orice alte câstiguri în bani si în natura,
primite de al angajatori de catre angajati ca plata a muncii lor.

Veniturile din salarii sunt considerate venituri din activitati dependente, daca sunt îndeplinite
urmatoarele criterii: angajatorul si angajatul stabilesc de la început felul activitatii, timpul de lucru si locul
desfasurarii activitatii; partea care utilizeaza forta de munca pune la dispozitia celeilalte parti mijloace de
munca cum ar fi îmbracamintea speciala, unelte de munca etc; angajatul nu contribuie cu capital propriu,
ci doar cu forta fizica sau cu capacitate intelectuala; plata indemnizatiei de concediul de odihna, precum
si a îndemnizatiei pentru concediul medical, în caz de boala; angajatul lucreaza sub îndrumarea unei alte
persoane si este obligata sa respecte îndrumarile acesteia. Angajatul este persoana fizica care isi
desfasoara activitatea la un angajator, în baza unei relatii contractuale de munca, sau în baza unei legi
speciale în schimbul unei plati.

In codul fiscal sunt stabilite o serie de drepturi sau venituri neimpozabile care pot fi primite de
salariati, ele nefiind incluse în salariu: ajutoare pentru bolile grave, incurabile, ajutoare pentru pierderile
produse în gospodariile proprii ca urmare a calamitatilor naturale, contravaloarea transportului la si de la
locul de munca al salariatului; tichete de masa si drepturi de hrana acordate de angajatori angajatilor, în
conformitate cu legislatia in vigoare; venituri din salarii ca urmare a activitatii de creare de programe
pentru calculator; costu la abonamentelor telefonice si al convorbirilor telefonice efectuate în vederea
îndeplinirii sarcinilor de serviciu etc.

În Codul Civil, în articolul 46 cu privire la definirea veniturilor din activitati independente s-au
introdus noi puncte începând cu 1 ianuarie 2007: sunt venituri comerciale veniturile obtinute din
activitatile desfasurate în cadrul fermei familiale cu caracter comercial; veniturile obtinute de avocatii
stagiari în baza contractelor de colaborare, precum si avocatii salarizati în interiorul profesiei sunt
considerate venituri din activitati independente. Din data de 1 ianuarie 2007 "persoanele fizice care
realizeaza venituri din cedarea folosintei bunurilor din derularea unui numar mare de contracte de
închiriere la sfârsitul anului fiscal, începând cu anul fiscal urmator califica aceste venituri în categoria
venituri din activitati independente si le supun regulilor de stabilire a venitului net pentru aceasta
categorie." Contribuabilii care obtin venituri din activitati independente si din cedarea folosintei
bunurilor sunt obligati sa organizeze si sa conduca evidenta contabila în partida simpla, respectând
reglementarile în vigoare, privind evidenta contabila, completând Registrul Lunar de încasari si plati,
Registrul inventar si alte documente contabile stabilite prin norme.

Veniturile din activitati independente cuprind veniturile comerciale, venituri din profesii libere si
venituri din drepturi de proprietate intelectuala, realizate în mod individual sau într-o forma de asociere.
Platesc impozit pe veniturile din activitati independente persoanele fizice care realizeaza aceste venituri
în mod individual sau asociate pe baza unui contract de asociere încheiat în vederea desfasurarii de
activitati în scopul obtinerii de venit.Veniturile din activitati independente sunt formate din : venituri
comerciale care includ :venituri din faptele de comert; venituri din prestarea de servicii; venituri din
practicarea unei meserii; venituri din profesii libere care includ :veniturile obtinute din exercitarea
profesiilor medicale, de avocat, notar, contabil sau alte profesii asemanatoare, desfasurate în mod
independent; venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuala; venituri din brevete de
inventie, desene si modele, marci de fabrica si de comert. Nu sunt impozabile veniturile obtinute de pe
urma unei inventii brevetate în România. Titularul brevetului beneficiaza de scutire cât si persoanele
fizice care exploateaza inventia.

[1] Grigorie N. Lacrita, "Fiscalitate: controverse si solutii", Editura Irecson, Bucuresti, 2007, pag 9

[2] Dumitru Andreiu Petre Florescu, Paul Coman, Balasa Gabriel, "Fiscalitatea in Romania", Editura Bucuresti, 2005,
pag 49

[3] Gabriel Stefura, "Bugete publice si fiscalitate", Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2007, pag 49-50

[4] Gabriel Stefura, "Bugete publice si fiscalitate", Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2007, pag 50

[5] Adam Smith, "Avutia natiunilor", vol.II, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1965, pag 242-244

[6] Brezeanu Petre, "Fiscalitate", Editura Economica, Bucuresti, 1999, pag. 41

[7] Brezeanu Petre, "Fiscalitate", Editura Economica, Bucuresti, 1999, pag. 52

[8] Gabriel Stefura, "Bugete publice si fiscalitate", Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2007, pag 56

[9] Gabriel Stefura, "Bugete publice si fiscalitate", Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2007, pag 57

[10] Vacarel Iulian si altii, "Finante publice", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003, pag 345
[11]" Impozite si taxe", nr 10, octombrie 2007, pag 80

[12] "Impozite sit axe", nr 3, martie 2007, pag 61

[13] Mosteanu Tatiana, "Reforma sistemului fiscal în România", Editura Did. si Ped., Bucuresti, 1999, pag 25

[14] Ţâtu, L, serbanescu, C, Vasilescu, D, stefan, D, Nica, A, Fiscalitate de la lege la practica, Ed. All Beck, 2004

[15] Vintila, G, Fiscalitate. Metode tehnici fiscale, Ed. Economica, Bucuresti, 2004

loading...