PR II (după Constantin Sălăvăstru

TEORIA ŞI PRACTICA ARGUMENTĂRII)

ARGUMENTAREA – DIMENSIUNI ȘI CONȚINUT
1. Argumentarea – definire și tipologie.
2. Dimensiunile argumentării.
3. Conținutul argumentării.

1. Argumentarea – definire și tipologie

In viziunea filosofului român Constantin Sălăvăstru, interpretarea şi explicaţia

structurală asupra argumentării permite asumpţia că argumentarea este o
construcţie discursivă bidimensionată intenţional (ca susţinere şi respingere),
care vizează convingerea interlocutorului (auditoriului) în legătură cu
caracterul adevărat sau fals al unei teze. Astfel, procesul de argumentare
întrunește caracteristici esențiale pe diverse paliere:

1. Argumentarea este o formă a discursivităţii care poate şi trebuie analizată prin

prisma exigenţelor specifice fiinţării discursivităţii şi prin comparaţie cu forme ale
discursivităţii: argumentele, legăturile dintre ele, tehnicile prin care sunt legate
aceste argumente ajung la interlocutor numai datorită faptului că argumentarea ia
forma discursului (un sistem de semne legate între ele prin înţeles, care pot fi
decodificate de cei ce cunosc sensul semnelor şi legăturile dintre ele);

2. Argumentarea este o construcţie raţională, în sensul că, pentru un interlocutor

oarecare o propoziţie sau mai multe constituie argumente, probe sau temeiuri pentru
susţinerea sau respingerea unei teze numai în virtutea relaţiilor de ordin logico-
raţional ce se stabilesc intre temeiuri şi teză.

3. Argumentarea este o intervenţie pragmatico-intenţională, deoarece că probarea

(în ordinea raţionalităţii) şi aducerea ei la cunoştinţa interlocutorului (în ordinea
discursivităţii) au întotdeauna o intenţie: fie convingerea de caracterul adevărat al
tezei, fie convingerea de caracterul fals al tezei.

4. Argumentarea este o construcţie discursiv-raţională cu efecte colaterale

performanţei de bază, urmărite prin punerea ei în mişcare; argumentarea urmăreşte
să convingă un interlocutor de adevărul sau falsitatea unei teze.

Argumentarea are o arhitectură structurală bine determinată, ce conţine teza care

se susţine sau se respinge şi probele care se aduc în favoarea ori în defavoarea ei.
Finalitatea argumentativă este asigurată prin coroborarea a trei niveluri de ordine ce
pot prefigura, împreună, performanţa discursivă a argumentării: ordinea semnică
(discursul înţeles ca sistem de semne şi reguli de combinare secvenţială a lor),
ordinea ideatică (discursul înţeles ca sistem de sensuri care pun în mişcare întreaga
problematică vehiculată, un sistem de idei, de probleme care se susţin unele pe
altele şi care, împreună, susţin teza argumentării) şi ordinea retorică (discursul
argumentativ înţeles ca sistem de mijloace prin care se asigură expresivitate şi
frumuseţe ideilor).
 2. Dimensiunile argumentării

Argumentarea, ca act de întemeiere a unei teze cu ajutorul raţionamentelor, are

două dimensiuni: susţinerea şi respingerea. Dacă un interlocutor susţine teza
argumentării, iar altul o respinge, argumentarea are inerent un caracter polemic. De
cele mai multe ori, argumentarea se manifestă ca o confruntare între argumentele
favorabile (susţineri) şi argumentele defavorabile (respingeri). În funcţie de forţa de
întemeiere a acestor argumente, teza va fi acceptată sau nu. Această confruntare
între argumentele susţinerii şi argumentele respingerii unei teze constituie un cadru
dintre cele mai favorabile pentru descoperirea şi impunerea adevărului. Caracterul
polemic declarat are o serie de influenţe asupra manifestării, structurării şi
rezultatelor relaţiei de argumentare.

În primul rând, caracterul polemic asigură autocenzura demersului argumentativ

pentru fiecare dintre părţile angajate într-o astfel de relaţie dialogică. Ştiind că
adversarul cu care te confrunţi stă mereu la pândă pentru a descoperi eventuale erori
de argumentare, inconsistenţa probelor, o organizare defectuoasă a lor în vederea
respingerii tezei sau a obiecţiilor care i se fac la teza susţinută, fiecare parte va fi
mult mai atentă şi circumspectă cu argumentele formulate şi cu critica la adresa lor
în raport cu situaţiile în care argumentarea este oratorică şi nu întâmpină, cel puţin
direct, obiecţiile auditoriului.

În al doilea rând, caracterul polemic asigură dimensiunea spectaculară a unei

argumentări. Până la urmă, argumentarea este şi rămâne o „punere în scenă” a
situaţiei discursive în care, chiar dacă argumentele sunt şi rămân cele mai
importante, nu se poate spune că partea de spectacol este complet anulată.
Nota bene: Mai ales în cazul când polemicile beneficiază de suportul mijloacelor de
comunicare în masă (în special televiziunea), care asigură relaţia directă a situaţiei de argumentare
cu un public mult mai larg decât cel obişnuit. Dezbaterile politice (mai ales în timpul campaniilor
electorale) sunt spectacole în toată regula, în care „regia” pare să depăşească în importanţă
producerea de argumente. În astfel de situaţii, adesea argumentările pălesc în favoarea unor puneri
în scenă de mari dimensiuni, ce rivalizează cu spectacolele de la Hollywood şi la care participă
toate starurile ce ar putea stoarce un vot în plus! Chiar dacă nu la acelaşi nivel cu dezbaterile
politice, polemicile literare au şi ele o dimensiune de spectacol, ca şi dezbaterile din tribunale.

În al treilea rând, caracterul polemic al argumentării asigură acesteia statutul de domeniu al

conflictului, al luptei discursive care se poartă între adversari. E adevărat, e vorba de conflict de idei,
de argumente, dar care are toate ingredientele unui conflict. Să nu uităm că etimologia termenului
„polemică” duce cu gândul la război („polemos”). Ca în orice conflict, şi în domeniul argumentării
polemice, rezultatele pot fi, de multe ori, catastrofale pentru individ.

În al patrulea rând, argumentarea polemică poate fi considerată drept un domeniu al jocului, la

care omul face adesea apel pentru a intra în relaţie cu ceilalţi. Jean Largeault a subliniat explicit acest
fapt: „A argumenta înseamnă mai întâi un joc. În jocuri, omul se interesează de strategiile câştigătoare.
Adevărul se impune pe termen lung, chiar în lumea acţiunilor utilitare.” Argumentarea este un „joc de
limbaj”, construit după toate normele şi exigenţele jocului cu roluri: are reguli ale jocului (obsesia
acelora care s-au ocupat de argumentare a fost şi aceea de a stabili regulile argumentării), fiecare
participant trebuie să respecte regulile jocului, există, ca în orice joc, învingători şi învinşi.
 3. Conținutul argumentării
Analiza conţinutului argumentării constituie o secţiune importantă în orice încercare
de conturare a unei teorii a intervenţiilor argumentative.
Conţinutul argumentării poate fi identificat pe două direcţii şi, în consecinţă,
concretizat în două tipuri de entităţi: pe de o parte, argumentarea se compune din
ideile pe care le vehiculăm cu privire la faptele, evenimentele sau relaţiile lumii. Ele
poartă numele de argumente. Pe de altă parte, argumentarea se compune din
mijloacele prin intermediul cărora punem la dispoziţia interlocutorului aceste idei.
Ele poartă numele de propoziţii argumentative.În analiza vehiculului prin
intermediul căruia aducem în atenţia interlocutorului argumentele, distingem între
enunţ, judecată şi propoziţie:

Enunţul este o modalitate de transmitere a unui conţinut de gând către un

interlocutor, o cooperare de semne cu sens, care dau alterităţii un înţeles. Enunţul ar
fi sistemul de semne legate între ele prin sens, pus în circulaţie de cineva şi care
transmite un referenţial. A enunţa ceva înseamnă, în această accepţie, a pune la
dispoziţia alterităţii un conţinut de gând (la Aristotel, o stare sufletească) cu ajutorul
semnelor.

Judecata introduce în jocul comunicării locutorul (interlocutorul), ea exprimând

situaţia de afirmare sau negare a unui conţinut de gând (enunţ) de către un subiect
oarecare. Prin intermediul ei, subiectul acordă conţinutului de gând o valoare de
adevăr individuală. Judecata este însuşi conţinutul de gând transmis cu ajutorul
sistemului de semne care serveşte ca mijloc de punere în comun a stărilor sufleteşti
(deci cu ajutorul enunţului). A judeca – în această accepţiune – înseamnă a
transmite o realitate percepută sau imaginată cu ajutorul unui sistem de semne.
Aceeaşi judecată poate fi pusă în circulaţie prin enunţuri diferite.

Propoziţia este judecata pentru care se stabileşte o valoare de adevăr

interindividuală, în virtutea raportării conţinutului de gând la realitatea pe care el o
exprimă. Propoziţia este rezultatul raportării conţinutului de gând la realitatea
exprimată prin conţinutul de gând. A raporta un conţinut de gând la realitatea pe
care el o exprimă înseamnă a „testa” conţinutul de gând din punctul de vedere al
valorii sale de adevăr. De aici concluzia: propoziţia are drept caracteristică
dimensiunea alethică – aspect esenţial subliniat chiar de Aristotel: „Şi după cum în
suflet există gânduri care nu sunt nici adevărate, nici false, ori alăturea de acelea
care trebuie să fie ori adevărate, ori false, tot aşa şi în vorbire. Căci atât adevărul,
cât şi eroarea implică numaidecât unire şi separaţie. Numele şi verbele, dacă nu li se
adaugă nimic, sunt ca nişte gânduri nici unite, nici separate; astfel „om” şi „alb”, ca
termeni izolaţi, nu sunt nici adevăraţi, nici falşi”.

Punerea în mişcare a unui sistem de semne care să dezvăluie, în baza regulilor de

decodare, un conţinut de gând, un sens, un înţeles pentru un receptor oarecare
reprezintă condiţia preliminară a desfăşurării oricărei relaţii de argumentare. De aici
concluzia că dimensiunea enunţării asigură satisfacerea condiţiei de posibilitate a
oricărei argumentări. Putem afirma sau nega un conţinut de gând numai dacă el a
fost adus la cunoştinţă printr-un mecanism oarecare, iar acesta din urmă trimite la
enunţare.
Conţinutul de gând pus la dispoziţie prin sistemul enunţării este „judecat” de către
interlocutor şi, în funcţie de rezultatul acestei judecăţi, el va fi afirmat sau negat:
afirmat de cel care îl consideră adevărat şi, în consecinţă, îl susţine, negat de cel
care îl consideră fals şi, în consecinţă, îl respinge. Dacă ambii interlocutori susţin
conţinutul de gând, argumentarea este un act gratuit, la fel ca şi în cazul în care
ambii resping conţinutul de gând. Susţinerea şi respingerea simultane ale unui
conţinut de gând, în calitate de teză a argumentării, reprezintă condiţia de dinamism
şi dispută critică-polemică a oricărei argumentări. Dimensiunea judicativă a
argumentării asigură dinamica şi caracterul polemic ale unei astfel de intervenţii
discursive. Fiecare dintre interlocutori pune în circulaţie judecăţi diferite, pe care le
aduce ca argumente în favoarea susţinerii sau respingerii tezei. În afara principiului
sincerităţii, mai există vreun temei care să ne asigure că aceste argumente utilizate
de către interlocutori în lupta discursivă sunt corecte? O evaluare a probelor este
necesară pentru că, altfel, totul este posibil în argumentare.

Trebuie să ne asigurăm că judecăţile utilizate sunt adevărate, că adevărul lor are

legătură de condiţionare cu adevărul tezei etc. Prin urmare, un tratament profilactic
al argumentării este necesar pentru a ne asigura că nimeni nu obţine succese pe căi
care, în mod normal, nu ar trebui să asigure astfel de succese. Dimensiunea
prepoziţională a argumentării asigură condiţia de corectitudine a unui astfel de
demers discursiv.

Constatăm că dimensiunea enunţării pregăteşte situaţia de argumentare, în timp ce

dimensiunea prepoziţională o desăvârşeşte, ferind-o de intemperii nedorite. În
esenţă, argumentarea este o confruntare de judecăţi, fiindcă fiecare participant la o
astfel de relaţie vine cu conţinutul său de gând şi atitudinea sa faţă de el. Disputa de
idei şi confruntarea de opinii se manifestă la nivel judicativ, iar rezolvarea
conflictelor de opinie printr-o dispută critică are ca finalitate schimbarea
conţinutului judicativ al unuia sau altuia dintre participanţii la relaţia de
argumentare. Fără a minimaliza importanţa celorlalte două etape, etapa descripţiei
şi informării cu privire la un conţinut de gând (prin intermediul dimensiunii
enunţării) şi etapa evaluării confruntării conţinuturilor de gând (prin intermediul
dimensiunii propoziţionale), trebuie să recunoaştem că etapa desfăşurării disputei
critice (confruntarea propriu-zisă a conţinuturilor de gând) rămâne esenţială pentru
fiinţarea şi identificarea unei relaţii argumentative. Totuşi, numai împreună ele pot
asigura integralitatea unui demers argumentativ şi îndeplinirea cu succes maximal a
finalităţilor pentru care o astfel de intervenţie este pusă în act.

Posibilitatea argumentării este dată de utilizarea enunţurilor. Realitatea

argumentării este dată de utilizarea judecăţilor (disputa critică nu începe decât
atunci când fiecare interlocutor acordă o valoare de adevăr unui enunţ şi această
valoare de adevăr este diferită de aceea acordată de interlocutorii săi). Finalitatea
argumentării este dată de obţinerea propoziţiilor (într-o argumentare, teza supusă
dezbaterii trebuie, mai devreme sau mai târziu, să fie dovedită drept adevărată sau
falsă, indiferent de ceea ce crede unul sau altul dintre participanţii la relaţia
dialogică). Astfel, aceste enunţuri, judecăţi sau propoziţii fac posibilă receptarea
categoriilor de argumente din confruntarea cărora rezultă până la urmă susţinerea
sau respingerea unei teze.

Distingem trei categorii de argumente care ni se par mai relevante pentru ceea ce
înseamnă rolul conţinutului argumentativ în determinarea performanţei
argumentării: argumente bazate pe fapte, argumente bazate pe exemple şi
argumente bazate pe autoritate. Pentru fiecare categorie de argumente în parte
stabilim cel puţin două aspecte, ambele importante pentru construcţia şi
productivitatea argumentării: funcţionalitatea şi principiile de eficienţă.