Vous êtes sur la page 1sur 3

Argus și Kairos sau spectralismul fotografic la Iosif Király

Dan Dediu

„Acest enunța fost scris de mine acum un minut și jumătate, iar dumneavoastră l-ați terminat de citit acum
patruzeci de secunde. Adică scri­sul meu și cititul dumnea­voastră corespund unor momente diferite. Dar pe hîrtie
acest moment și acest mo­ment sînt de bună seamă același moment... Prin urmare, enunțul, care pe de o parte
este real, pe de alta e lipsit de valabilitate... Sau conceptul de timp e oa­re ceea ce lă­săm în afara jocului?“

Acest scurt fragment din romanul Tabloul flamand al scriitorului spaniol Arturo Pérez-Reverte pare scris special
pentru arta fotografică a lui Iosif Király. Ciclul „Reconstrucții“ aduce în prim-plan mai multe niveluri ontologice și
poate fi, de aceea, citit și interpretat ca un palimpsest. Trei sînt elementele care conduc aici: este, mai întîi,
în­cor­­po­rarea componentei timp în fotografie; apoi, folosirea metodei „recons­trucției“ coerenței spațiale; în
fine, prezența dimensiunii memoriei.

În fond, orice fenomen artistic se poate imagina ca avînd o origine dublă. Pe de o par­te el este rodul intuiției pure
a artistului, incontrolabilă da­to­rită imprevizibilității op­țiunilor spiritului creator. Pe de alta, același fe­n­omen se
poate înfățișa înțelegerii noastre și ca un rezultat al reflecției mature și sistematice. Acest lucru înseamnă că
tra­seul apariției fenome­nului respectiv în cîmpul realului poate fi înțeles, schemati­zat și oferit drept explicație
acelora care-și pun întrebarea legitimă: „ce exprimă acest lucru, de unde vine el?“. Voi încerca în continuare
schițarea unui succint traseu de re­con­s­trucție ideatică a demersului creator al lui Iosif Király. Așa­dar, o
reconstrucție teoreti­că a „Reconstrucții“-lor sale fotografice.

Începutul „Reconstrucții“-lor e dat de obsesia depășirii cadrului spațial al artei fo­to­grafice și de înglobarea
temporalității. Acest lucru însă nu se poate face decît la nivelul con­ți­nu­tului fotografic, căci forma rămîne una
spațială. Dar, dacă intrăm mai în amănunt și observăm conținutul propriu-zis al fotografiilor, vom ajunge inevitabil
la întrebarea: unde este timpul aici? Căci timpul nu are „apariție“ în fotografie, ci el „apa­re“ în­­totdeauna prin
emi-sari: obiecte, forme, culori, chiar prin marcajul aparatului ce indică ora și data reali­zării instantaneului. Dar
atunci unde este cu adevărat pre­zent timpul? Este el mai mult decît o metaforă? Cu siguranță. Este chiar un
para­dox. Timpul este prezent în sen­sul conținutului fotografiei și, mai pregnant, în sen­­sul reconstrucției
imaginii. Tim­pul este așadar subiectul, tema centrală ce răzbate din instantaneele surprinse și recompuse. Dar să
in­trăm și mai în adînc, în metoda reconstrucției.

Foarte ingenios concepute, reconstrucțiile lui Király au la bază un joc de oglinzi ce amin­teș­­te de lumea lui Lewis
Carroll. Voi încerca să înfățișez pe scurt acest mecanism.

Există mai întîi o fotografie inițială, pe care o voi numi instantaneu fundamental. El nu posedă calitate temporală.
Acest instantaneu este apoi segmentat în zone, asemenea unei grile sau unui puzzle. Fiecare zonă este fotografiată
din mai multe puncte de vedere și în momente temporale diferite – care variază de la momente foarte apro­piate
în timp la momente depărtate (anotimpuri diferite) sau chiar foarte în­de­păr­tate de momentul prezentului
fotografiei (ani, decenii). Se obțin astfel instanta­nee parțiale armonice. Le numesc armonice deoarece ele se
armonizează la nivelul con­ținutului, al imaginii, al cadrului.

În acest moment se începe reconstrucția instantaneului fundamental prin combinarea instantaneelor parțiale,
realizate în momente temporale diferite. Se păstrează deci coerența spațială a ansamblului și se variază
dimensiunea lui temporală. Intuiția și ta­len­tul artistului devin transpa-rente în modul în care sînt recombinate
instantaneele parțiale. Uneori chiar apar introduse voit diferite „neglijențe“, devieri de la coerența spa­­țială a
ins­tantaneului fundamental, accidente intenționate, rupturi care ac­țio­nea­ză asemenea unor „ferestre“
temporale ce trimit spre alte orizonturi. Le pu­tem numi instantanee parțiale inarmonice. Ritmarea instantaneelor
parțiale armonice cu cele inarmonice ține de opțiunea personală și de intenția expresivă a artistului.

Procedeul explicat mai sus își poate găsi un analogon în acustică. Analiza acustică a demonstrat faptul că sunetul
nu este altceva decît un compus format din mai mul­te alte sunete ce se combină într-un anumit fel și care,
împreună, dau rezultatul pe care îl auzim noi. Aceste sunete ce intră în combinație poartă numele de spectru.
Spectrul unui sunet este format din sunetul fundamental și dintr-o serie de parțiale duble: armoni­cele și
inarmonicele. Se observă că acest fenomen poate fi apro­piat de ceea ce Iosif Király realizează în plan fotografic.
Am folosit special acești termeni în ambele cazuri pentru a putea face mai clară similitudinea esenței procedeelor
în plan vizual și acustic. În acest sens, întreg ciclul „Reconstrucții“ poate fi caracterizat din punct de vedere tehnico-
este­tic drept spectralism fotografic, în directă legătură cu spectralismul muzi­cal – denumit adeseori și „muzica pe
armonicele sunetului“ –, orientare contemporană de succes în Franța și România. Să ne întoarcem însă la
complexul spațiu-timp, astfel cum este el surprins la Király.

Există patru posibile conjugări ale spațiului și timpului: a) spațiu identic și timp identic (fotografii diferite făcute în
același timp și în același spațiu de către oameni di­fe­riți); b) spațiu identic și timp diferit (fotografii ale aceluiași
spațiu realizate în momente diferite; aici se poate parțial integra și ideea „reconstrucții“-lor lui Király); c) spațiu
diferit și timp identic (fotografii făcute în diferite locuri, dar în același timp, pentru a surprin­de un anume parfum
al aceluiași timp, ce nu se reîntoarce niciodată); d) spa­țiu diferit și timp diferit (fotografii fără legătură una cu alta).
Dacă se introduce în ecuație și componenta conținut se pot obține combina­ții și mai interesante, cum ar fi: spațiu
identic, timp dife­rit și conținut dife­rit, spațiu diferit, timp identic și conținut identic sau, cum preferă Iosif Király,
spațiu identic, timp diferit și conținut identic, „bruiat“ din cînd în cînd cu fascicu­le temporale și spațiale subite,
asemenea unor amețeli bruște, care tri­mit în metafi­zic. Opțiunea artistului este singura, dintre combinațiile
înfățișate mai sus, care poate da consistență timpului în imagine. Se ridică aici în­tre­barea: nu este oare prezența
timpului în fotografie numai teoretică? Prin ce anume își face timpul simțită prezența?

Impresia de temporalitate nu numai că nu este indusă teoretic, ci este chiar perfect vizibilă în imagine, așa cum o
concepe autorul. Căci Király reali­zează deopotrivă fo­tografie de stare și fotografie de idei. El nu se mulțumește să
surprindă glo­balitatea unui fenomen, ci – printr-o ne­obosită șlefuire a detaliilor –, argumentează
politempo­ralitatea lui. În fapt, detaliul aici este determinant. O fată dormind prece­dă sau succe­dă imagi­nii sale
reflectate în oglinda compartimentului de tren, surprinsă atunci pe cînd citea. Această umbră e aceeași persoană,
dar cînd anume, înainte sau după somn? Un cîine traversează curtea părăsită, azi, ieri, alal­tăieri, o locomotivă vine
din ce în ce mai aproape, o biserică se subțiază și își dislocă turnurile, care devin lipite stîngaci, semne ale rupturii
aspirațiilor noastre întru Divinitate. Sînt numai cîteva imagini surprinse ci­ne­tic, dar ele implică mult mai mult:
implică anamneza și o dată cu ea un întreg spațiu interior al ridicării în timp și al căderii din el.
Cîteva topos-uri îi caracterizează viziunea și aduc timpul în prim-plan: 1) multiplicarea aceluiași personaj pentru a
realiza un fel de „perspectivă“ temporală asupra lui (cîi­nele, doamna în vîrstă, mașina albă, locomotiva), 2)
surprinderea unui peisaj în viteză, ceea ce conduce la ștergerea formelor și la amestecul dintre entități, așadar la
obținerea unui continuu al discontinuităților spațiale, 3) rupturile de nivel ontolo­gic, ceea ce creează impresia de
bizar palimpsest între lumi diferite, conducînd în cele din ur­mă la vis și memorie.

Vocabularul fotografic utilizat este dens și pregnant, asemenea unor motive re­cu­rente, unor obsesii. Apar
frecvent cîteva teme: cîinele, tre-nul (cu tot arsenalul, de la interio­rul unui vagon la încrengătura de șine și
locomotivă), ruina, angrenajul dezafectat ori defect (mașina alb-murdar, ușa, gardul). Omul, atunci cînd apare, este
stingher, pa-sa-ger trist în-tr-un peisaj mereu pe fugă, dar mereu îndreptat spre trecut, spre amin­tire. E ca și cînd
omului i-ar fi frică de această lume de artefacte pe care el însuși le-a creat. Omul, cîinele, ființa în general este la
Iosif Király legătura cu timpul, este răs­punsul la întrebarea pe care o pune ne­încetat arta sa. Plantat în lume, ființa
e singură în fața timpului. Ea este o permanentă plecare și sosire. Trăiește într-un perma­nent provizorat. Șinele de
tren care se înnoadă în fotografiile lui Király sînt asemenea drumu­rilor destinului nostru, iar noi, spectatori, privim
cum timpul ne face și ne desface.

Fiecare reconstrucție de Király este o rană deschisă. Fotografiile sînt parcă prinse cu plasturi, ca pentru a ascunde
sîngele timpului care se scurge dintr-un cadru în altul. „To­nul“ întregii compoziții este de o sfîșietoare nos-talgie.
Din micile distor­siuni ce recompun o continuitate se simte o nemulțumire, o durere că timpul ideal al
instantaneului fundamental nu se poate recompune pe de-a-ntregul. Ceva s-a pier­dut iremediabil o dată cu
timpul, și acest lucru se transmite privitorului.

Suflul fiecărei reconstrucții ascunde părerea de rău că acel timp este pierdut pentru totdeauna. De aceea, încearcă
de fiecare dată să surprindă timpul esențial, timpul propi­ce, adevăratul moment revelator al forței timpului, ceea
ce grecii numeau kairos. Iar acest lucru Király îl realizează privind prin mii de ochi un anumit fragment de spațiu și
timp. Asemenea lui Argus, artistul își tranfsormă întreg trupul în ochi. El pîndește mo­mentul cînd timpul se
întrupează. Atunci îl prinde ca pe o insectă pre­țioasă și îl leagă cu bandă adezivă. Bucăți de timp sînt puse
împreună: una e mai grea, alta mai ușoa­ră. Suspendate între ființă și neființă, scoase din­tr-un provizorat și puse
într-altul, bucățile de timp se unesc încetul cu încetul, învață să convie­țuiască, se obișnuiesc una cu vecinătatea
alteia. Astfel, timpul începe să curgă din nou, de data aceasta în cadrul fiecărui instantaneu fundamental. E viață a
timpului acolo. Dar, pe de altă parte, totul acolo e numai spațiu. Cum e posibil? Acesta e secretul
„Re­cons­trucțiilor“.