2.

Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*
Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea: reintroducerea
Regulamentelor organice, numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi
înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut
de funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei
în Ţara Românească; ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în exil unde au
militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută problema românească în presa şi
în rândul oamenilor politici din Franţa, Anglia şi statele italiene. Domnitorul Moldovei a permis
revenirea revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare unionistă (au creat asociaţii şi au
înfiinţat reviste care militau pentru unire).

a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor

Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi Turcia
care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria,
Prusia (un stat german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit la Congresul de Pace de la
Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se
analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine
neutră, iar celelalte state erau favorabile. În Tratatul de Pace de la Paris (1856), actul adoptat la acest
congres, exista o secţiune separată pentru Principate, care prevedea:
 desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se
păstra însă suzeranitatea otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale), una în
Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea
ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă special pentru aceasta. Adunările
ad-hoc se întruneau doar pentru hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate. Alegerile pentru Adunările
ad-hoc au fost câştigate de partida unionistă (partida naţională) în ambele ţări. În aceste adunări au fost
reprezentate toate categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în fiecare
judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească:
 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România
 conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi moştenitorii săi să fie crescuţi
în religia ţării;
 respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă moderată
pentru că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile
românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act
numit Convenţia de la Paris care are rol de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea:
 unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare
principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi
încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări elective) .
  singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi)
şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)
 Puterile în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare, Comisia
Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi puterea judecătorească.
 Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea deoarece
prevedea egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană
şi garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia
de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în
ambele principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la realizarea unirii:
- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.
- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi).
- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla
alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act
politic.
- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri depline.
- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul
domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.
- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările
se reunesc la Bucureşti, care devine capitala ţării.

c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin reformele
înfăptuite de acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite din partida
naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii revoluţionari de la
1848), care aveau două facţiuni, moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide
politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare statutară: sediu, lider, filiale etc.
Grupările erau reprezentate de personalităţi care aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea
statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a
două probleme fundamentale ale societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului
de vot. Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi, întrucât conservatorii erau
ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim constituţional în care puterile domnitorului să fie
foarte reduse. După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu toată clasa
politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în Adunare.
Prim ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza realizarea
reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece considera că se încălcă
astfel dreptul de proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a spus voi prefera moartea, înainte
de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat; nici astăzi nu s-a emis vreo
ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului. Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat
condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme.

Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor
mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile
închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în
proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din
pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici
români au dorit trecerea averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia
Imperiului otoman faţă de această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât
preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti, care totalizau cam un sfert din terenul
agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au
refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă
bunurile naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de
vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu
aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul
avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a
cadrelor didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea autoritară a lui Cuza (1864-1866)

În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să adopte
legea rurală. El a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a
redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot). Noua constituţie,
numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în stat ale
domnitorului, atât executive cât şi legislative:
 domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre aprobare, Adunării,
prin intermediul unui organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de
domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membrii aleşi prin
vot cenzitar, şi Senatul (Corpul Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de
domn (ultimii erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea schimbării constituţionale de către puterile
garante. Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit
să abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali, intrată în
istorie sub numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări erau total opuse ca ideologie;
singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După înlăturarea lui Cuza, puterea a fost
preluată de o Locotenenţă domnească alcătuită din trei persoane.

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în această
perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii fundamentale. Armata naţională,
Universităţile, Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus
sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a adoptat o legislaţie modernă în
multe domenii. România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca suzeranitatea
otomană să fie aproape formală.