TIPARUL

Litere vii
în Biserica Ortodoxă Română
– între misiune și necesitate
ISBN 978-606-8602-95-0
ISBN 978-606-733-188-2
 † DR. LAURENȚIU STREZA
Pr. Acad. Mircea PĂCURARIU Lect. Dr. Emanuel TĂVALĂ

Litere vii
Tiparul în Biserica Ortodoxă Română
– între misiune și necesitate

Editura Andreiana
Editura Astra MUSEUM
Sibiu, 2016
Coperta: Dr. Adrian Stoia
Corectura: Prof. Mariana Oltean

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Litere vii : tiparul în Biserica Ortodoxă Română : între misiu-
ne şi necesitate / dr. Laurenţiu Streza, pr. acad. Mircea Păcu-
rariu şi lect. dr.
Emanuel Tăvală. - Sibiu : Editura Andreiana : Astra Museum,
2016
    ISBN 978-606-8602-95-0 ISBN 978-606-733-188-2
I. Laurenţiu Streza, mitropolit al Ardealului (coord.)
II. Păcurariu, Mircea (coord.)
III. Tăvală, Emanuel-Pavel (coord.)
655(498)(091)
281.95

© Editura Andreiana – 2016

Sibiu, Str. Mitropoliei, nr. 35
Tel.: 0269/217863; 0269/211584, int. 144
Fax: 0269/215521
www.editura-andreiana.ro
editura_andreiana@yahoo.com
 Moştenirea liturgică a Bălgradului.
Importanţa tipăriturilor bălgrădene în stabilirea
şi fixarea formularelor liturgice româneşti
Pr. Conf. Dr. Dumitru A. Vanca,
Universitatea „1 Decembrie 1918”,din Alba Iulia

1. Preambul

Prezentul material trebuie circumscris iniţiativei Sinodului Bisericii

Ortodoxe Române de a facilita cercetătorilor şi teologilor deopotrivă
reflecţii şi aprofundări ştiinţifice şi pastorale asupra importanţei şi rolul
tiparului în evoluţia culturii şi Bisericii româneşti1. Fundamentat pe
achiziţiile ştiinţifice ale istoricilor, lingviştilor şi teologilor de dinain-
tea noastră, prezentul material tratează despre Centrul tipografic din
Alba Iulia medievală, dar este îmbogăţit şi cu noi ipoteze şi reflecții
ştiinţifice.
Despre Tipografia de la Alba Iulia (al patrulea centru tipografic ro-
mânesc în ordine cronologică, după Târgovişte, Sibiu şi Braşov) s-a scris
mult, doi reputaţi cercetători în domeniul cărţii vechi plasând definitiv
acest centru tipografic în istoria culturii române2. Cu toate acestea, dacă
rolul cultural al tipăriturilor bălgrădene este astăzi cunoscut, importanţa
acestora pentru evoluţia liturghiei Bisericii Româneşti nu este deplin
elucidată. Astfel, deşi ştim azi că Antim Ivireanul s-a folosit de cărţile
1
În şedinţa de lucru din 28-29 octombrie 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a declarat anul 2016 drept Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului
creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al
tipografilor bisericeşti la împlinirea a 300 de ani de la moartea sa martirică (1716-2016)
(sursa: www.basilica.ro).
2
Eva Mârza, Tipografia de la Alba Iulia, 1577-1702, Sibiu, Edit. Imago, 1998 şi
Eugen Pavel, Carte şi tipar la Bălgrad, Cluj-Napoca, Edit. Clusium, 2001.

325
 LITERE VII

tipărite de Ioan Zoba3, încă nu ştim în ce măsură şi cum au ajuns fraze,

expresii sau chiar rugăciuni întregi în cărţile sale liturgice. Nu ştim, de
asemenea, cum de modele şi formularele liturgice suspectate de infiltraţii
calvine au fost preluate, fie şi numai parţial, în tipăriturile aceluiaşi Antim.
Căci, dacă suferinţa ardelenilorîn confruntarea cu prozelitismul agresiv
al protestanţilor a fost întotdeauna recunoscută, puritatea dogmatică a
textelor publicate în capitala Transilvaniei a fost mereu pusă sub semnul
întrebării.În schimb, sub aspect tehnic şi lingvistic, Tipografia de la Alba
Iulia contribuie la dezvoltarea tiparului românesc atât prin tehnică, cât şi
prin modul de selecţie, traducere şi prelucrare a textului4.
Cu toate acestea, Alba Iulia continuă să rămână în conştiinţa teologică
românească doar prin Noul Testament, tipărit aici la 1648, deşi la fel de
importante pot fi considerate şi altele, între care pomenimPsaltirea (1651),
Molitfelnicul (1689), Chiriacodromionul (1699) şiBucoavna (1699). Din
aceste motive, prezentul studiu va înclina balanţa în favoarea celorlalte
tipărituri ardelene.
***
Începuturile tiparului din Capitala Principatului Transilvan sunt lega-
te de pătrunderea ideilor Reformei şi activitatea tipografică a polonezului
Raphael SkrzetuskiHofhalter5. Dând dovadă de o diplomaţie remarcabilă,
românii au învins cu abilitate programul prozelitisto-reformator al auto-
rităţilor6, transformând mişcarea într-o contra-reformă în care câştigul a

3
Pentru aceste ipoteze, a se vedea lucrările noastre: Rânduiala diaconstvelor –
Liturghia românilor ardeleni în secolul al XVII-lea (Alba Iulia, Reîntregirea, 2009) şi
Studiul liturgic în „Molităvnic: 1689-2009” (Alba Iulia, Reîntregirea, 2010), receptate şi
de Cătălina Velculescu, Diaconstvele de la Alba Iulia şi Liturghierul lui Antim Ivireanul
(în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, XLVII, 2010, p. 23-31) şi Mircea
Păcurariu, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română (Sibiu, Edit. Andreiana, 2016, p. 86).
4
Eugen Pavel, Carte şi tipar …, p. 12.
5
Tipograf cu un renume european, refugiat din motive confesionale la Debreţin
şi Oradea şi chemat la Alba Iulia pentru a deveni „tipograful regelui”, Hofhalter este
primul tipograf ardelean cunoscut cu numele. (vezi la E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 14
şi E. Mârza, Tipografia…, p. 14)
6
Recunoscând neputința programului calvinizant, Gelej Katona Istvan afirma „e
greu să-i îndupleci [pe români] să părăsească totul deodată, sau e chiar cu neputinţă”.

326
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

fost net de partea românilor. Revigorarea vieţii bisericeşti a fost evidentă7,

iar puţinele comunităţi româneşti care au îmbrăţişat Reforma în secolul
al XVI-lea au avut o viaţă scurtă8, dar şcolile deschise şi cărţile traduse şi
tipărite cu finanţarea calvinilor au contribuit la naşterea culturii şi elitei
româneşti9.
Deşi unii cercetători au plasat începutul Tipografiei româneşti de la
Alba Iulia între 1577-158010, cercetările mai noi ale lui Eugen Pavel mută
acest „prag” cu zece ani mai devreme, localizând tot aiciTâlcul Evan-
gheliilorlui Coresi (1567). Raportându-ne la această dată şi considerând
Pâinea pruncilor(Bălgrad, 1702) ultimă tipăritură bălgrădeană, putem
afirma că percepţia istorică şi culturală privind contribuţia celor 16 ti-
tluri româneşti11la formarea limbii şi a formularelor liturgice nu este în

(apud, Ana Dumitran, Românii din Transilvania între provocările Reformei protestante
şi necesitatea reformării Ortodoxiei (mijlocul sec. XVI–sfârşitul sec. XVII). Contribuţii
la definirea conceptului de „Reformă ortodoxă”, în „AnnalesUniversitatis Apulensis,
[Serieshistorica]”, VI (1), 2002, p.46).
7
Andrei A. Rusu numără nu mai puţin de 60 de noi vetre monahale născute în
secolul al XVII-lea (Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu-Mare,
Edit. Muzeul Sătmărean, 1997, p.120 (conf. Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din
Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936).
8
Parohii româneşti calvine s-au format în Ţara Haţegului, Hunedoara, Lugoj,
Caransebeş, Sălaj şi Bihor. Acestea n-au avut niciodată un protopopiat aparte, ci s-au
integrat în cele maghiare de care aparţineau teritorial (vezi la Sipos Gabor, Unirea
religioasă şi antecedentele ei în relaţiile calvino-ortodoxe din Transilvania (1660-1710),
în rev. „AnnalesUniversitatis Apulensis, SeriesHistorica”, 9/II, 2005, p. 28.
9
Cu privire la efectul pozitiv al Şcolii româneşti din Făgăraş (1657) Mircea Păcura-
riu nota: „Cu toate scopurile de calvinizare şi maghiarizare urmărite de această şcoală,
trebuie să recunoaştem că ea s-a numărat printre cele dintâi şcoli sistematice româneşti.
A dăinuit până către anul 1700 dând mai multe generaţii de cărturari români.” (Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1994, p. 81.).
10
Vezi la E. Mârza, Tipografia…, p.16-17-
11
Tâlcului Evangheliilor (Cazania I) şi Molitvenicul rumânesc, 1567; Evanghelie cu
învăţătură, 1641, Catehism calvinesc, 1642; Noul Testament, 1648; Catehismul calvi-
nesc, 1648; Psaltirea, 1651; Diplome-Dalterii 1653-1702; Scutul Catehismuşului, 1656;
Sicriul de aur, 1683; Cărare pe scurt, 1685; Ceasloveţul, 1686; Rânduiala diaconstvelor,
1687; Molităvnic, 1689; Poveste la 40 de mucenici, 1689; Chiriacodromion, 1699; Pâinea
pruncilor, 1702. Numărul şi ordinea titlurilor este uşor diferită de la un autor la altul

327
 LITERE VII

concordanţă cu realitatea istorică, specialiştii atribuind merite culturale

deosebite doar Noului Testament de la Bălgrad (1648).

2. Coresi şi tiparul la Alba Iulia

Eugen Pavel a demonstrat credibil că începuturile tipografiei româneşti

de la Alba Iulia coboară în timp până la 1567-1568, odată cu publicarea
Tâlcului Evangheliilor (Cazania I) şi Molitvenicul rumânesc12. Tipărită de
Coresi, lucrarea a fost localizată anterior în mai multe centre tipografice
din Transilvania13, fără ca vreuna din teorii să se poată impune. După o
minuţioasă analiză a textului, a filigranului şi a contribuţiilor ştiinţifice
de dinaintea sa, argumentele invocate de Eugen Pavel14permit stabilirea
tiparului la Alba Iulia între 1566 (când Coresi termină de tipărit Aposto-
lul la Braşov) şi 1568 (când tipăreşte tot la Braşov un Slujebnic slavon)15.

datorită perspectivei de a trata separat unele cărţi ce au circulat în colligat, ca Poveste

la 40 de mucenici, Cazanii la oameni morţi etc.).
12
BRV, vol. 1, Nr. 13, p. 51; Vladimir Drimba (ed.), Tâlcul Evangheliilor şi Molitevnic
rumânesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998.
13
De-a lungul timpului, cercetătorii au optat pe rând pentru localităţi ca Braşov,
Sibiu, Sebeş, Alba Iulia, Teiuş, Aiud şi Cluj, ba chiar şi Abrud, iar ca dată a tiparului
între 1564 (I. G. Sbiera) şi 1568 (E. Pavel). Detalii despre dezbaterile ştiinţifice privind
datarea şi localizarea acestei cărţi, a se vedea la E. Pavel, Carte şi tipar…, p.15-19.
14
Argumentele lui Pavel pentru localizarea la Alba Iulia sunt 1) principii îşi doreau
supravegherea şi controlul îndeaproape a mijloacelor şi instrumentelor de propagandă
prozelitistă printre români; 2) activitatea mult mai intensă a tipografiei bălgrădene (22 de
titluri) faţă de cea din Cluj (2 titluri); 3) ultimul argument folosit de Pavel în localizarea
la Alba Iulia a acestei tipărituri coresiene se leagă de tipurile diferite de hârtie folosite
la imprimarea Cazaniei şi Molitvenicului. Din studiile de specialitate de până acum s-a
desprins concluzia că tot ce s-a tipărit la Braşov este pe hârtie provenită din Braşov, şi
că majoritatea covârșitoare a lucrărilor tipărite în alte centre decât Braşovul nu au hâr-
tie de Braşov. Cum Cazania I şi Molitvenicul folosesc ambele tipuri de hârtie, E. Pavel
concluzionează că tiparul s-ar fi făcut la Alba Iulia (E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 19-23).
15
Ipoteza a fost îmbrăţişată şi de alţi cercetători, între care îi pomenim pe Ovidiu
Ghitta (Biserica Ortodoxă din Transilvania (secolul al XVI-lea – a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, în „Istoria Transilvaniei (coord: Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler,
Magyari András), vol. II (de la 1541 până la 1711), Editura Institutului Cultural Român,
Cluj-Napoca, 2005, p.267-268.) şi Cristian N. Daniel („Cazania I” a lui Coresi şi căutarea

328
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Tradusă cu cheltuiala nobilului Forró Miklós, apariţia acestei lucrări

coincide cu apogeul propagandei calvine în Transilvania asupra românilor
(1566-1571), aspect probat atât de intenţia editorilor16, cât şi de textu-
lei17. Teorii protestante (sola fide, sola scriptura, inutilitatea Tradiţiei, a
faptelor bune, a cultului sfinţilor, a rugăciunilor pentru cei adormiţi şi a
icoanelor) amalgamate cu reflexe alegândirii ortodoxe (referiri la Scrierile
Părinţilor răsăriteni: Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Atanasie cel Mare,
Teofilact al Bulgariei, la post etc.), fac din Tâlcul Evangheliilor o îndrăz-
neaţă platformă de infiltrare a doctrinei protestante. Din aceste motive,
Tâlcul Evangheliilor a fost considerată fie un „atac virulent la doctrina
ortodoxă”18, fie o încercare de eradicare a tradiţiilor pietăţii populare19
sau chiar „o cale de mijloc” între Reformă şi Ortodoxie20. O minimă
receptare trebuie să o fi avut şi aşa-zisul Molitfelnic, care numai carte de
rânduieli ortodoxe nu poate fi numit. Dacă însă învăţăturile reformate
puteau fi strecurate printre fraze care pomeneau de stâlpii Bisericii Ră-
săritene – Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur –, rânduielile prezentate
aici, – Botezul, Cununia şi Liturghia – suntde nerecunoscut, ele urmând
un tipic de factură reformată cu ceva elemente din cultul răsăritean, în
care doar Vecernia şi Utrenia mai pot fi recunoscute („Vecernie şi Slujba
de dămâneaţă aveţi ca mainte”). Această amprentă străină pusă mai ales
peMolitfelnicul lui Coresi, trebuie să fi determinat o slabă receptare a sa,
în ciuda semnalării unui număr de copii.

unei „via media”: experimente doctrinare în Transilvania secolului al XVI-lea, în „Studia

Universitatis«Babeş-Bolyai» [Historia]”, Vol. 55 (1-2), 2010, p. 3-21).
16
„Mirul şi apa sfinţită, lumânare şi alte adăusături, ei (Apostolii) n-au avut”
(Polojenie,f.250 r), „Că Leturghia n-au tocmit Hristos să fie slujba morţilor, ce viilor …”,
deoarece, după moarte, aceştia nu mai pot fi ajutaţi cu nimic – „după moarte, morţilor
nu putem folosi nemică” [f.250v].
17
D. Vanca, Consideraţii liturgice, în „Molităvnic, 1689-2009”, (în colab. cu Ana
Dumitran şi Alin Gherman), Alba Iulia, 2010; C.N.Daniel, „Cazania I” a lui Coresi...,
passim.
18
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Edit. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p.553.
19
Ovidiu Ghitta, Biserica Ortodoxă din Transilvania …, p.268.
20
C.N.Daniel, „Cazania I” a lui Coresi …, p.21.

329
 LITERE VII

3. Diacul Lorinţ; revenirea tiparului slavon

Următorul tipograf ce îşi leagă numele de Alba Iulia este Lorinţ Diacul
(cântăreț bisericesc), considerat de cei mai mulţi specialişti un fost ucenic
a lui Coresi, mutat o perioadă la Alba Iulia datorită unui conflict cu aces-
ta21. Cum originile lui Lorinţ nu suntdevoalate de documente, cercetătorii
l-au identificat fie cu ieromonahul munteanLavrentie22, fie cu luteranul
LaurentiusFronius23, din Braşov, sau chiar cu un meşter tipograf ungur.
Activitatea sa tipografică este legată de Braşov, Alba Iulia, Sibiu24 şi chiar
Cluj25, iar cei mai mulţi consideră că nu era nici român, nici ortodox,
devreme ce multe dintre lucrările sale conţin erori impardonabile26. În
ciuda acestei păreri cvasi-unanime, rămâne totuşi întrebarea: de ce s-ar fi
numit „diiac”, dacă nu făcea parte din „organigrama” Bisericii Ortodoxe?
Bineştiind că această titulatură este tipic ortodoxă.Despre Lorinţ s-a spus
că marchează perioada „întoarcerii la ortodoxie”27, atribut care i-a fost
asociat datorită tiparului său exclusiv în slavonă, dar şi pentru că activi-
tatea sa a coincis cu restaurarea ierarhiei româneşti ortodoxe, care asocia
traducerea cărţilor de cult cu „inovaţiile” reformatorilor. Interesat să dimi-

21
Ceea ce este cert, este faptul că Lorinţ trebuie să fi fost în conflict cu anumiţi
tipografi (nici Coresi nu este exclus), de vreme ce solicită, şi primeşte, monopolul
asupra Tetraevanghelului (1579), pe o durată de 30 de ani. Deşi solicitarea lui Lorinţ
nu a funcţionat în mod real întrucât Coresi va tipări la Braşov, în acelaşi an, un Evan-
gheliar, exclusivitatea aceasta marchează prima formulă românească de protejare a
unor drepturi editoriale.
22
N. Iorga, Octoihul diacului Lorinţ, în „Anuarul Academiei Române” [Secţ.ist.],
Seria III, tom. IX (7), 1930-1931, p. 201-204.
23
Arnold Huttman şi P. Binder, Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii diacului
Lorinţ, în „Studii de Limba Literară şi Filologie”, II, 1972, p.248.
24
E. Mârza, Din istoria tiparului românesc…, p. 17.
25
Ipoteză emisă pe baza identităţii unor frontispicii folosite în mai multe lucrări
clujene şi în lucrările lui Lorinţ.Vezi la A. Huttman şi P. Binder, Contribuţii la cunoaş-
terea vieţii şi activităţii diacului Lorinţ, p.248.
26
Al. Mareş, În legătură cu activitatea tipografică a diacului Lorinţ, în „Limba
Română” XIX (2), 1970, p. 132, 137.
27
N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, p. 103; D. R. Mazilu,
Diaconul Coresi, Ploieşti, 1933, p. 62.

330
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

nueze avansul Reformei în Ardeal, Cristofor Báthory îi comandă lui Lorinţ

tipărirea unui Tetraevanghel slavon (25 feb.-16 mai 1579)28 şi poate, în
aceleaşi condiţii, şi Octoihul mic(1578)29şi Psaltirea (1577-1580)30, despre
care deşi nu avem date certe, datorită unor similitudini privind corpul
literei şi unele frontispicii comune, s-a considerat că au fost executate de
acelaşi tipograf Lorinţ31.De asemenea, tot lui Lorinţ i-au fost atribuite
(neconvingător) şi alte lucrări ca: Pravila,(1560-1562)32,Slujebnic(1568)33
şi Evangheliar [de la Petersburg] (1580)34. În cele din urmă, după o atentă
evaluare a corpului de literă folosit, vignete şi frontispicii, tipul de hârtie
şi coroborarea cercetărilor anterioare, E. Pavel conchide:„În concluzie, se
pot extinde la trei numărul tipăriturilor lorinţiene de la Bălgrad (Octoih,
Tetraevanghel, Psaltire, sau poate într-o altă ordine), activitatea sa sub ju-
risdicţia princiară, fiind eşalonată aproximativ între 1577-1579. Localizat
în mod cert la Alba Iulia rămâne, evident, numai Tetraevanghelul slavon
din 1579, a cărui versiune este diferită de cea a lui Macarie, din 1512 […]”35

4. Popa Dobre şi relaţia cu Mitropolia Ungrovlahiei

În secolul al XVII-lea, activitatea tipografică la Alba Iulia se intensifi-

că, istoricii identificând aici trei ateliere care publică în latină, maghiară,
slavonă, română şi chiar ebraică şi greacă: tipografia princiară (iniţiată
de Gábor Bethlenîn 1622)36, tipografia Mitropoliei româneşti şi tipogra-

28
BRV, vol.1, Nr. 24, p.75. E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 25-28; Eva Mârza, Tipogra-
fia…, p. 18-19.
29
BRV, vol.1, Nr. 22, p.73.
30
BRV, vol. 4, Nr. 12, p.15.
31
Eva Mârza, Tipografia…, p. 20-21.
32
Al. Mareş, Prima pravilă bisericească tipărită în limba română şi raporturile ei
cu cele maivechi versiuni ale Nomocanonului prescurtat, în „Studii de Limbă literară şi
Filologie”, I, p. 277-278.
33
N. Iorga, Octoihul diacului Lorinţ, p. 203.
34
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 32.
35
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 33
36
În timpul lui Gábor Bethlen(1613-1629) Transilvania cunoaşte o înflorire cul-
turală nemaiîntâlnită, de care s-au bucurat şi românii. În acest CollegiumAcademicum

331
 LITERE VII

fia mai rudimentară a lui Dobre Dascălul (1639-1642)37, amplasată la

Presaca Ampoiului.
Renaşterea tiparului românesc la Bălgrad trebuie să fi fost efectul
bunelor relaţii GeörgyRákόczyI (1630-1648) şi Matei Basarab (1632-
1654), dublate de bunele relaţii de colaborare între mitropolitul Ghenadie
II (1627–1640) şi mitropolitul Teofil (1636-1648)38. Preocupat sincer sau
doar determinat de principele Rákόczy, Ghenadie înfiinţase la Alba Iulia o
tipografie, probabil în 1638, de vreme ce în 1639wladika vonWeysemburg
face o vizită la Braşov (22 martie) pentru a obţine literele necesare impri-
mării Evangheliei cu învăţătură, tranzacţie încheiată de grămăticul său,
Ianoş Diacul,cinci luni mai târziu39. Totuşi tipografia a fost funcţională
doar după 164040, devreme ce Evanghelia cu învăţătură (Bălgrad, 1641)41
este menționată ca prim rod al acestei tipografii. Şi totuşi, prefaţa preciza
că Dobre tipărise înainte şi alte lucrări, spre bucuria mitropolitului42. În

predau renumiţi profesori din Germania sau Anglia (Johann Heinrich Alsted, Johann
Heinrich Bisterfeld, Ludovic Philip Piscator şi Isaac Basirius), şi erau şcolarizaţi anual –
pe cheltuiala vistieriei domneşti – câte 80 de tineri. La cererea acestora, principele caută
să înfiinţeze o tipografie; mai întâi mută tipografia catolică din Bratislava la Târnava
(1617), apoi la Kosice (1621) şi în cele din urmă, o aduce la Bălgrad (nov. 1622). Pârjolul
atacurilor turco-tătare din 1658 duce la mutarea tipografiei princiare la Sibiu şi apoi la
Cluj (1667) unde, din porunca lui Mihail Apaffi, este adusă şi tipografia orădeană (1672-
1673). (Ecsedy Judit, A kănyvnyomtatasMagyarorszagon a kizisajtokoraban 1473-1800
[Tiparul în Ungaria în perioada presei manuale 1473-1800], Budapesta, BalassiKiadó,
1999, p. 124, apud Rita Csala, Tipăriturile albaiuliene din secolele XVI-XVII în colecţia
Bibliotecii Batthyaneum, în „Buletinul Cercurilor Ştiințifice Studențești. Arheologie-
Istorie-Muzeologie”, nr. 6, 2000, p.107-112 ).
37
E. Mârza, Tipografia…, Nota 62, p.29.
38
BRV, vol.1, Nr. 39. Relaţia de amiciţie între cei doi mitropoliţi se concretizează
în tipărirea Pravilei (Govora, 1642) cu foi de titlu diferite pentru cele două mitropolii.
39
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 35.
40
Probabil îi lipsea teascul, care fie nu fusese trimis de Matei Basarab, fie nu fusese
achiziţionat încă de György Rákóczi, cel creditat ulterior de Mihail Apafi ca întemeie-
torul acestei tipografii româneşti.
41
BRV, vol.1, nr. 48, p.115-118.
42
„Derept aceia s-au aflat acest dascăl popa Dobre, de au venit din ţara rumâneas-
că de au făcut tipare aice în Ardealu, şi văzând acest lucru, foarte mi se îndulci inima

332
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

ce tipografie şi unde ar fi putut tipări Dobre aceste lucrări înaintea Evan-

gheliei cu învăţătură ? Eugen Pavel consideră că trebuie să fi fost vorba
de acea „culegere eclectică de texte cu conţinut profan şi religios” – un
miscelaneu43, cuprinzând texte ca Paraclisul Precestei pre limba rumâ-
nească, rugăciuni diverse, Zeace porunci a leagei vechi, Gromovnicullui
Iraclie împărat, un Sinaxar, o Păscălie în slavonă şi Trepetnic de semne
omeneşti44. Deşi s-au propus şi alte localizări, Eugen Pavel o atribuie cen-
trului tipografic de la Alba Iulia, avansând „posibilitatea ca textul să fi
fost redactat în întregime în Ţara Românească şi doar tipărit la Bălgrad”,
într-o tipografie rudimentară45.Şi noi subscriem acestei ipoteze (poate
chiar la Presaca Ampoiului, unde va fi tipărit şi Catehimsul calvinesc),
mai cu seamă că aspectului neglijent al tiparului, cu pagini înnecate în
cerneală şi litere diferite ca formă şi dimensiuni, pot fi argumente sufi-
ciente pentru susţinerea ipotezei unui tipar printr-o tehnică fără teasc46,
prin frecare, cel mai probabil pentru că la Alba Iulia nu ajunsese încă
presa promisă de Matei Basarab.
O altă lucrare a dascălului Dobre esteCatehismul calvinesc47(Presaca
Ampoiului, 1642). Producţia tipografiei bălgrădene (din care nu s-a păs-
trat nici un exemplar)a fost motivul apariţiei cărţii de critică teologică şi
polemică ortodoxă–Răspunsul la catehismul calvinesc(Dealu, 1645) – a
mitropolitului Varlaam. Din acest „răspuns” aflăm că tipograful a fost
Popa Dobre (al cărui nume se afla pe foaia de titlu), „din porunca” prin-
cipelui György Rákóczi, traducerea a fost asigurată de Gheorghe de la
Secu, iar supravegherea tiparului i-a revenit luiGyörgyCsulay, plebanul

mea din acele tipare şi mă jeluei măriei sale lui crai Racoţi Gheorghe de acest lucru să
tipărească cărţile aice în ţara măriei sale şi măria sa mi-au dat voie să tipăresc.” (BRV,
vol. 1, p. 118).
43
BRV, vol 4, Nr. 17, p. 20-21.
44
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 37-38.
45
Despre dezbaterea ştiinţifică privind localizarea acestei cărţi, vezi E. Pavel, Carte
şi tipar…, p. 37-38.
46
Ipoteza susţinută iniţial de GedeonBorsa şi Judit Ecsedy a fost rafinată (cu noi
variante) de către E. Pavel în Carte şi tipar…, p. 96-97.
47
BRV, vol.1, Nr. 48; vol.4, p.190-194.

333
 LITERE VII

curţii princiare48.Din lucrarea lui Varlaam aflăm că a fost tălmăcită din

„din limbă diecească şi slovenească”, deşi N. Drăganu consideră că poate
fi luată în calcul şi traducerea după catehismul latino-maghiar apărut la
Alba Iulia în mai multe ediţii, anterior anului 1640 (1634, 1636, 1639 şi
Oradea 1640)49 sau ar putea fi chiar o variantă prescurtată a Catehismului
de la Heidelberg (1563)50.Deşi Varlaam cunoaşte că lucrarea a fost tipărită
între 5 şi 25 iulie 1640 „în sat, în Prisac”, majoritatea ipotezelor ulterioare
au dat ca eronată lecţiunea mitropolitului moldovean, conexiunea datelor
purtându-ne mai sigur spre anul 164251.

5. Mitropolitul Simion Ştefan: Noul Testament(1648) şi Psaltirea

(1651).

Apariţia Noului Testament de la Bălgrad în 20 ianuarie 1648, l-a în-

veşnicit în cultura şi istoria românească pe mitropolitul Simion Ştefan
(1643-1656). În ciuda faptului că mulţi specialişti îi recunosc doar rolul
de coordonator al lucrării52, şi nu pe acela de traducător sau unificator

48
Apud E. Mârza, Tipografia…, p. 31.
49
N. Drăganu, Historire…, p. 44. [e vorba de Catechismul ReligionisChristianae,
apărut în ediţii succesive la Alba Iulia – 1634, 1636, 1639 şi Oradea 1640.
50
Dezbaterea privind datarea este tratată pe larg la E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 41
51
Cum în 22 sept. 1640, după moartea lui Ghenadie, superintendentul Gheleji
îi scrie lui Racokzy, sugerându-i ca din banii rămaşi de la mitropolit să se tipă-
rească cărţi în limba română, o determină pe E. Mârza să creadă că încă nu fusese
tipărită nici o carte, şi să se ralieze poziţiei lui Al. Mareş privind datarea catehis-
mului la 1642 (Data tipăririi Catehismului calvinesc: 1640 sau 1642 ?, în Limba
Română, XXIII (nr. 6.), 1974, p. 541-542; J Ecsedy, Dobre mester…, p. 155-156),
care consideră că lecţiunea (1640) a mitropolitului Varlaam este eronată şi, după
cum afirmase Vasilie Popp (Disertaţie…, p. 21-22) data publicării trebuie plasată
între apariţia Evangheliei cu învăţătură (prima carte în noua tipografie) şi progra-
mul impus mitropolitului Simion Ştefan (10 oct.1643) în care i se cerea expres să
răspândească Catehismul (ce presupune că era deja tipărit). Poate tocmai refuzul
de a îndeplini această cerinţă (să răspândească catehismul) i-a atras lui Ilie Iorest
depunerea din scaun (1642).
52
N. Iorga, Istoria literaturii…, I, p. 282-283. G. Ţepelea, Studii de istorie şi limbă
literară, Bucureşti, 1970, p. 72-74.

334
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

al textului53, Biserica i-a recunoscut meritele culturale, liturgice şi sacra-

mentale, aşezându-l în rândul sfinţilor54.
În avântul cultural creionat prin şcoală şi tipar de Gábor Bethlen
(1613-1629), românii ar fi trebuit să primească în limba română toată
Sfânta Scriptură. Se pare că din planul editorial al principelui ardelean
(în jurul anului 1620), au rămas doar nişte părţi-manuscris. Această
ipoteză, avansată de Timotei Cipariu55 şi susţinută de Bitay Arpád56 nu
a avut însă suficient de mulţi susţinători, deşi certificarea viitoare nu
este exclusă, mai cu seamă că Mihai Moraru demonstrează (indirect)
că, la momentul tipăririi Noului Testament,cel puţin Psaltirea avea deja
o traducere într-o primă versiune (numită de el protograf)57. Ipoteza
poate fi un pic cam optimistă dacă luăm în considerare că în 1643, la
puţină vreme după alegerea lui Simion Ştefan, Geleji Katona scria pro-
topopilor români că,găsind o persoană potrivită (probabil ieromonahul
Silvestru), „ne silim să traducem Noul Testament din limba greciască, în
care au scris evangheliştii şi apostolii, în limba româniască, şi să-l tipărim
pentru întremarea sufletească a numeroaselor comunităţi româneşti
sărmane” – ceea ce ne arată că superintendentul calvin, chiar dacă ar fi
putut avea cunoştinţă de demersul lui Gábor Bethlendin anii 1620, nu
avea încă nimic tradus. Gheleji însă este foarte hotărât să împlinească
această lucrare, solicitând preoţilor să achite fiecare „florinul” datorat
încă din vremea mitropolitului Ilie Iorest. Suma s-ar fi adăugat altor
finanţări,astfel încât Simion Ştefan să poată împlini solicitarea semnată

53
Şt. Meteş, Istoria Bisericii.., p.397.
54
Cu privire la canonizarea, biografia şi lucrarea mitropolitului Simion Ştefan vezi
la Jan Nicolae (coord.), Mitropolitul Simion Ştefan, sfântul cărturar al Transilvaniei,
Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2011.
55
După Timotei Cipariu, Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651) ar fi părţi con-
stitutive a acestui demers cultural („Archivu”, XXXIII, 15 mart.1870, p. 658).
56
Tot din acest efort de traducere ar fi făcut parte şi manuscrisul Leviticul, ce se
află azi într-o bibliotecă din Belgrad (I. Şiadbei, Fragmentul Leviticului românesc de
la Belgrad, în „Revista Filologică” I (3), 1927, p. 276-283, citat în E. Pavel, Carte şi
tipar…, p. 35).
57
Vezi în Psaltirea de la Bălgrad: 1651-2001, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2001, p. 42.

335
 LITERE VII

la numirea sa:„predicarea cuvântului lui Dumnezeu după Sfânta Scrip-

tură în româneşte”58.
Mai sigură este însă ipoteza traducerii iniţiale a textului de către
ieromonahul Silvestru,trimis în Transilvania de Matei Basarab, fostul
egumen şi meşter tipograf la Govora (unde a alcătuit şi tipărit Sinaxarul
adăugat Psaltirii slavone din 1638-1641, precum şi la Evangheliei învăţă-
toare: Govora 1642). Cum traducerea lui Silvestru n-a fost considerată
„îndestulătoare”59, revizuirea textului a fost făcută de un colectiv de tra-
ducători necunoscut, cu o solidă formaţie ştiinţifică60 despre care unii
consideră că erau lugojeni sau bănăţeni (G. Ţepelea61), iar alţii lasă des-
chisă chiar ipoteza unor ardeleni sau munteni (M. Păcurariu62). Datorită
glosării diferite a aceloraşi cuvinte s-a acreditat ideea că fiecare dintre
traducători a primit în lucru câte o parte din textul biblic. Într-adevăr,
faptul că fiecare carte biblică a primit o prefaţă proprie în care s-au dat
explicaţii teologice ample, că anumite cuvinte au fost explicate marginal
etc., fac din ediţia princeps a Noului Testament prima ediţie critică a
textelor biblice româneşti.
Nu ştim cu certitudine cât a durat pregătirea manuscrisului. De bună
seamă era o lucrare anevoioasă, căci la 27 august 1644 principele György
Rákóczi îi scria soţiei sale ZuzsánaLorantffy să plătească preotului român
care a tradus Noul Testament 50 de florini şi să-i dea postav de un dolman63.

58
Despre programele impuse mitropoliților ardeleni de către autorităţile calvine
politice şi bisericeşti din Transilvania, a se vedea la A. Dumitran, Religie Ortodoxă-
Religie Reformată…., p. 80-95.
59
Iorga o considera slabă şi servilă slavonei (Istoria literaturii române, I, p. 282).
60
N. Drăganu, Histoire…, p. 46.; Şt. Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bu-
cureşti, 1989, p. 190.
61
Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti 1940, p. 72-74.
62
Mircea Păcurariu, 325 de ani de la apariţia „Noului Testament de la Bălgrad”, în
„BOR”, XCI(11-12), 1973, p. 120; idem, IBOR, vol. II, Bucureşti 1981, p. 71. Între aceştia
s-ar fi putut număra Meletie Macedoneanul, pretendent la scaunul mitropolitan din
Alba, sau Daniil Andrean ajuns episcop în Ţara Făgăraşului, ipoteză spre care înclină
şi E. Pavel (Carte şi tipar…, p. 45).
63
Szilágyi Sándor, A két Rákóczi György fejedelemcsaládilevelezése, Budapesta 1875,
p.239, doc. CCLII; Ballagi Aladár, A magyarnyomdászattörténelmifejlődése, 1472-1877,

336
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Deşi în prefaţă sunt indicate surse slavoneşti, greceşti şi latineşti,

nu vom şti cu certitudine sursa/sursele după care s-a făcut traducerea,
dar cu siguranţă trebuie luat în considerare folosirea şi altor ediţii care
circulau în epocă. Dacă traducătorul şi-a făcut treaba (devreme ce a fost
plătit), rafinarea textului după un format ştiinţific a fost o muncă şi mai
laborioasă. Alin M. Gherman e de părere că de fapt sarcina echipei care a
pregătit ediţia de la Alba Iulia consta „nu numai într-o simplă operaţiune
de traducere – Textul Noului Testament (cu excepţia Apocalipsei) fusese
deja tipărit în veacul precedent de diaconul Coresi (1561-Tetraevan-
gheliarul şi 1566 – Praxisul, adică Faptele Apostolilor şi Epistolele, n.n.)
–, ci de colaţionarea şi corectarea traducerii, prin compararea cu ediţii
ale Bibliei în alte limbi”64. Între acestea, cercetătorii au identificat Biblia
de la Ostrog -1581, în slavonă, şiVulgata, sec. IV, dar tipărită în 1456.
M. Păcurariu consideră ca a fost folosită Biblia Vetustisima, apărută la
Veneţia în 1587, care are trimiteri şi scurte consideraţii introductive65.
Alin Gherman identifică pe lângă aceste surse şi recenta traducere a lui
Erasmus de Rotterdam sau cea a lui Theodor de Beza, aceasta din urmă
folosită destul de mult în faza finală a redacţiei textului de la Alba Iulia66.
Extrem de apreciată în epocă, traducerea Noului Testament a lui Theodor
de Beza a fost combinată de FranciscusIunius cu Vechiul Testament al lui
Immanuel Tremmelius, sub numele de Biblia Sacra, şi i-au fost adăugate
pentru prima dată scolii la fiecare carte (introduceri isagogice, despre
care M. Păcurariu consideră că au un singur autor67). Just observă Alin
Gherman că, dacă acestea au fost întrebuinţate, trebuie să fi fost reaşezate

Budapest 1878, p. 235; Thallöczy Lajos, Apafi Mihály ésazoláh Biblia, în „TörténelmiTár”,
1878, vol I, p. 204, citaţi de E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 43.
64
Alin Mihai Gherman, Mitropolitul Simion Ştefan şi cultura timpului său, în „Mi-
tropolitul Simion Ştefan. Sfântul cărturar al Transilvaniei”, (volum dedicat proclamării
locale a canonizării Mitropolitului Simion Ştefan. Alba Iulia, 30 octombrie 2011), Alba
Iulia, Edit. Reîntregirea, 2011, p. 68.
65
Mitropolitul Simion Ştefan slujitor al Bisericii şi al poporului român, în NTB,
1988, p.66.
66
A.M. Gherman, Mitropolitul Simion Ştefan şi cultura timpului său, p. 69.
67
M. Păcurariu, Mitropolitul Simion Ştefan slujitor al Bisericii …, p.66.

337
 LITERE VII

în tiparele credinţei ortodoxe, „ceea ce presupune o atitudine creativă

faţă de eventualele surse”. În fine, concluzionând, Alin Gherman afirmă:
„Prin apelul la mai multe surse, editorii tipăriturii bălgrădene trec de
la traducerea mecanică, plină de locuri obscure, aşa cum întâlnim în toate
tălmăcirile româneşti din veacul anterior – manuscrise sau tipărite – la
înţelegerea textului biblic. Avem în faţă o operaţiune ştiinţifică de mare
anvergură, care incumbă bune cunoştinţe de filologie şi teologie. A face
textul înţeles presupune atât alegerea surselor folosite, cât şi alegerea unei
terminologii care să îl facă atât clar cât şi accesibil.”68
Aceeaşi rezervă trebuie manifestată şi faţă de sursele declarate ale
Psaltirii (Bălgrad, 1651), despre care prefaţa ne spune că a fost „izvodită
cu mare socotinţă den izvod jidovesc pre limbă rumânească”. Totuşi,
nici în acest caz nu putem să credităm un singur izvod căci acurateţea
ştiinţifică şi modul aşezării în pagină a textului şi a explicaţiilor îl deter-
mină pe Mihai Moraru să creadă că Psaltirea de Bălgrad aduce elemente
de noutate, fiind diferită de Vulgata şi Septuaginta şi, evident, de toate
versiunile anterioare. În fine, M. Moraru consideră că prin formă şi stil,
ea este mult mai aproape de versiunea Nova, decât de toate celelalte69.
Cât priveşte tipografii care au participat la imprimarea, probabil,
a ambelor lucrări, aceştia au rămas necunoscuţi, singura informaţie fi-
ind cea din primapredoslovie unde se pomeneşte că mitropolitul a adus
„meşteri streini de ne-au făcut tipografie”70. Totuşi, studiile şi cercetările
în domeniu lasă deschisă şi ipoteza unor meşteri autohtoni. De această
părere este şi M. Păcurariu71, iar Eugen Pavel, într-o încercare de recon-

68
A.M. Gherman, Mitropolitul Simion Ştefan şi cultura timpului său, p.71.
69
Mihai Moraru, Locul Psaltirii de la Alba Iulia (1651) între traducerile româneşti
ale cărţii Psalmilor, în „Psaltirea de la Bălgrad: 1651-2001”, p. 30-39.
70
Gabriel Ştrempel, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc în secolul al
XVII-lea, în „Studii şi cercetări de bibliologie”, I, 1995, p. 40.
71
M. Păcurariu consideră că „Frecvenţa termenilor transilvăneni în textul tradus
(crai, crăiasă, Pătru, păhar, coşarcă, beutură, lămpaş, beteag, îngrupare, muiere, târnaţ,
oloi etc.) constituie o dovadă în plus că traducătorii erau transilvăneni” (Mitropolitul
Simion Ştefan slujitor al Bisericii şi al poporului român, în „Noul Testament de la Bălgrad:
1648-1988”, p. 64).

338
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

stituire a echipei,numeşte patru meşteri locali care ar fi putut face parte

din colectivul de la Bălgrad: Ştefan din Şinca (Identificat de unii cu Ştefan
din Ohrida sau chiar cu Iştvanovici), Gheorghe Rusu din Săbiia (Sibiel ?),
Dumitru logofătul din Persiţa şi poate chiar mitropolitul Simion Ştefan,
aceeaşi meşteri executând probabil şi tipărirea Psaltirii72.
Calitatea traducerii ambelor cărţi, munca laborioasă şi de bună sea-
mă investiţia făcută, a determinat atât finanţatorul cât şi editorii să le
tipărească în tiraje mari (devreme ce azi, în colecţiile muzeale, au fost
identificate peste 160 de exemplare) şi la un preţ poate prea ridicat pentru
epocă73, deoarece la patruzeci de ani după tipărire existau încă exemplare
nevândute74.

6. Catehismele şi polemica confesională

Confruntarea dintre Ortodoxie şi Reforma ardeleană, cu netul avantaj

economic, politic şi administrativ a celei din urmă, s-a soldat pe tărâm
tipografic cu încă o ediţie a Catehismului calvinesc (1648)75. Aparent o
noutate, catehismul acesta este publicat cu litere latine şi ortografie ma-
ghiară şi a fost tradus de Ştefan Fogarasi, predicatorul Lugojului. Tiparul,
executat de Brassai major Martin în oficina princiară are doar 48 de pagini

72
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 51-56.
73
Pe un exemplar cumpărat în Ţara Haţegului în 1649 era menţionat preţul de 24
de florini. Costul era destul de mare dacă avem în vedere că salariul unui pastor din
comitatul Hunedoara – potrivit listelor de convenţii ale domeniilor aparţinătoare cetăţii
Deva (din anii 1661, 1674 şi 1692), castelului din Hunedoara (din anii 1681 şi 1692) şi
târgului Haţeg (din anul 1692) – beneficiau de salarii cuprinse între 10 şi 50 de florini
anual. (vezi la Florin Dobrei, Mitropolitul Ghenadie II al Transilvaniei (1627-1640) –
repere biografice, în „Revista Teologică”, nr.2/2008, p.173-184).Despre preţul cărţilor
vezi la Florin Bogdan, Preţul de achiziţie a cărţii româneşti în Transilvania în secolele
XVI-XIX,Sibiu, InfoArt Media, Astra Museum, 2011.
74
La 5 octombrie 1690, baronul Klobusiczky Ferencz îi cerea intendentului său să
caute cumpărători pentru „bibliile valahe”. E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 60.
75
BRV, vol.1, Nr. 53, p. 160. Lucrarea a beneficiat de o reeditare a lui Tamash Lajos,
Fogarasi István kátéja. Fejezet a bánságiéshunyadmegyeiruménségművelődéstörténetéből,
Edit. Minerva,Kolozsvár, 1942 (citat de E. Mârza, Tipografia…, p.44.

339
 LITERE VII

in octavo şi este tipărit după un original maghiar. Cartea trebuie circum-

scrisă avântului misionar al principelui György Rákóczi I (1630-1648),
care tipărise în vremea sa nu mai puţin de şapte ediţii. Pentru studiul
nostru însă, cartea nu prezintă vreun interes, fiind mai degrabă o carte
destinată românilor trecuţi la calvinism.
În acest context al întăririi propagandei calvine între români, ecourile
reacţiei ortodocşilor de peste munţi vor fi ajuns în cele din urmă şi la
Alba Iulia. Cu siguranţă lecturarea Răspunsului împotriva Catehismului
calvinesc (Dealu, 1645) a determinat contra-reacţia calvinilor; aceştia
publică Scutul catehismuşului (Alba Iulia, 1656)76, o replică dată Mitro-
politului Varlaam şi „soborului celor două ţări”. Deşi azi nu mai există
nici un exemplar, cartea s-a bucurat de o „ediţie critică” încă de la 187977
din care aflăm că la sfârşitul cărţii s-a semnat unoarecare Cor[ector]
Gheor[ghe], despre care E. Mârza consideră că a fost fie acel Gheorghe
de la Secu ce ar fi tradus Catehismul de la Presaca Ampoiului (1642)
sau poate acel „popa Gheorghe” ce-l însoţeşte pe Simion Ştefan în unele
vizite pastorale78.

7. Epoca lui Ioan Zoba: a doua jumătate a secolului al XVII-lea

În această perioadă, tiparul românesc din capitala Principatului Tran-

silvaniei se leagă exclusiv de numele unui singur om: protopopul Ioan
Zoba din Vinţul de Jos (Alvinţ, în documentele vremii).Înnobilat de către
principele Mihail Apafi în 1664 „pentru merite culturale deosebite” şi
numit în 1667 „titor şi jurat al averilor mitropoliei”, Ioan Zoba a ocupat
multă vreme a doua funcţie în ierarhia Bisericii ardelene, făcându-se
deopotrivă respectat şi temut. Deşi nu a fost confirmat în funcţia de
mitropolit în care fusese ales (1682), Ioan Zoba a reuşit să contribuie la
ridicarea neamului şi a Bisericii sale prin cărţile pe care le-a tipărit la Alba
76
BRV, vol.1, Nr. 64, p.207.
77
Gheorghe Bariţ (ed.), Catechismul calvinesc impus clericului şi poporului româ-
nesc sub domnia Principilor Georgiu Rákoczy I şi II, Sibiu, Tipografia W. Krafft, 1879.
78
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, p. 68 şi la E. Mârza,
Tipografia…, p.51.

340
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Iulia79. Neglijat multă vreme de istoriografia bisericească,poate datorită

conflictului său cu doi dintre mitropoliţii săi, sau datorită acuzelor de
filo-calvinism aduse de istoriografia greco-catolică (ce-şi lustruia astfel
imaginea de instituţie salvatoare faţă de pericolul calvin), cărţile lui Ioan
Zoba au contribuit la stabilirea formularelor liturgice româneşti prin
Antim Ivireanul care a preluat expresii şi formulări din textele tipărite
la Alba Iulia80.
După un răstimp de cincizeci de ani de la ultima realizare tipografică
la Alba Iulia (Psaltirea, 1651), Ioan Zoba reînfiinţează tipografia, tipă-
rind, mai întâi la Sebeş şi apoi la Alba Iulia, cinci cărţi, câteva dintre ele
dovedindu-se extrem de importante pentru evoluţia cultului.
Sicriul de aur, Sebeş (1683)81. Cele 15 modele omiletice funebre pen-
tru diferite categorii de credincioşi82tipărite între 15 martie şi 17 septem-
brie 1683 la Sebeş, marchează debutul editorial al lui Zoba. Ana Dumitran
le consideră prelucrări după modelele maghiare care circulau în epocă83;
în schimb Anton Goţiapresupune că predicile din Sicriul de aur sunt ori-
ginale84. Nouă ne este însă evident faptul că, dacă Ioan Zoba a folosit stilul
şi ideile unor predici, conţinutul acestora este eminamente ortodox, cele
79
Informaţii actualizate despre viaţa şi opera lui Ioan Zoba, la Dumitru A. Vanca,
Paradigme liturgice în sec. 17. Ioan Zoba din Vinţ şi evoluţia liturghiei româneşti, Alba
Iulia, Reîntregirea, 2016şi înAna Dumitran, Alin M. Gherman şi Dumitru A. Vanca
(ed.),Molităvnic: 1689-2009, Alba Iulia, Reîntregirea, 2009).
80
Această ipoteză susţinută de noi (Rânduiala Diaconstvelor. Liturghia creştinilor
ardeleni în sec. XVII, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2009) a fost receptată şi de Cătă-
lina Velculescu (Diaconstvele de la Alba Iulia şi Liturghierul lui Antim Ivireanul, în
„Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopolp”, XLVII, 2010, p. 23-31) şi Mircea
Păcurariu (Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, Editura Andreiana, 2016,
p. 86).
81
BRV, vol.1, Nr. 80.
82
Câteva titluri sunt edificatoare: Când moare omul bătrân şi înţelept (I), Când
moare omul care a zăcut în boli grele de mult (II), Când moare preotul înţelept al bise-
ricii (IV), Când moare femeia de cinste şi înţeleaptă (VII), Când moare cineva ucis de
vrăjmaşi (IX).
83
Ana Dumitran, Poarta ceriului, Alba Iulia, Editura Altip, 2007.
84
Zoba din Vinţ, Ioan, Sicriul de aur, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Anton
Goţia, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984.

341
 LITERE VII

două, trei locuri susceptibile de idei protestante putând fi catalogate cel

mult ca scăpări neintenţionate, datorate mai cu seamă mediului în care a
trăit şi (poate) s-a format85. Analiza stilistică şi doctrinară a acestor texte
ne descoperă o persoană luminată, educată în spiritul vremii, un bun
mânuitor al Scripturii, vorbitor a cel puţin trei limbi, cu solide cunoştinţe
de retorică şi latină, depăşind cu mult condiţia culturală a clerului din
care făcea parte.Brodate excelent într-un discurs tehnic de tip scolastic,
organizat şi academic, ele fac din predicile lui Ioan Zoba un excelent
exerciţiu de retorică, cetrebuie să-i fi sporit foarte mult autoritatea, măcar
pe cea intelectuală, printre românii ortodocşi.
Totuşi, cu cele 20-25 de trimiteri biblice precise şi încă pe atâtea tri-
miteri indirecte, discursul predicilor din Sicriul de aur trebuie să fi fost
destul de greoi, poate tocmai de aceea, la tipărirea Molitfelnicului (1689)
s-a gândit să adauge câteva modele omiletice mai puţin elaborate–Cazanii
la oameni morţi86 – asupra cărora ne-am exprimat părerea în sensul unei
originalităţi mult mai plauzibile87.
Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare (Sebeş, 1685)88. Aceas-
tă lucrare este un mic tratat etico-moral de sorginte protestant-engleză,
despre care se credea că a fost tradus de Zoba după o variantă maghiară
a lui Matkó István, din Caransebeș (Sibiu, 1666), care ar fi putut face o
primă traducerea în româneşte, limbă pe care trebuie să o fi cunoscut
foarte binedevreme ce Mihail Apafi îl angajează să traducă în româneşte
Vechiul Testament89.Dacă Zoba a avut o contribuţie, aceasta trebuie să
fi fost la „diortosirea” textului în duhul Bisericii răsăritene, căci analiza
minuţioasă la care am supus textul ne-a permis să constatăm o fidelitate

85
D. Vanca, Paradigme liturgice în sec. 17…, p. 269-287.
86
Repertoriul omiletic transilvan din secolele XVII-XVIII, recuperat în cea mai
mare parte, a fost pus în valoare de Ana Dumitran în volumul Poarta ceriului(Alba
Iulia, Edit. Altip, 2007).
87
AnaDumitran şi Dumitru A. Vanca, Predica funebră în mediul ortodox din Tran-
silvania în epoca dominaţiei calvinismului (mijlocul sec. XVI-sfârşitul sec. XVII), în
„Apulum”, XLVII, 2010.
88
BRV, vol.1, Nr. 82.
89
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 69.

342
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

neîndoielnică faţă de doctrina ortodoxă90. În plus, pe baza limbajului

folosit, presupunem că Zoba şi-a permis să intervină în text şi să adapteze
acolo unde el a considerat necesar, încercând să-i dea o „faţă” pravos-
lavnică textului. Spre exemplu, vorbind despre căsătorie, recomandă ca
„soţul său de căsătorie, de lege direaptă (pravoslavnică) să fie” [Cărare
pe scurt,f.50v), iar vorbind de raporturile preotului cu credincioşii săi,
afirmă că demni de respect sunt „preoţii cei buni, cei ce mărturisesc leagea
pravoslavnică; aşa cum numai cuvântul acelora să asculţ, să primeşti, să
plineşti, iară pe cei străini, de altă leage, încungiură-i, fereaşte-te” [Cărare
pe scurt, f.83v].
Ceasloveţ (Sebeş 1686)91. Titlul complet al lucrării aşa cum apare în
foaia de titlu este Ceasloveţ care are întru sine slujbele de noapte şi de zi
scoase pre rumânie. Dat fiind formatul foarte mic (8x12 cm), o putem
considera prima carte românească de cult „de buzunar”92. Din prefaţă se
deduce că tiparul a fost început înaintea alegerii mitropolitului Varlaam al
Bălgradului (probabil înainte de 1687, anul hirotonirii şi înscăunării lui),
care a şi plătit cheltuielile.E. Pavel, pe baza unui exemplar mai complet,
aflat în custodia Institutului „Sextil Puşcariu” din Cluj, care conţinea ca
adaos Pascalia ce începe cu anul 1686, fixează definitiv anul publicării-
93
Tiparul este executat de „smeritul Ieromonah Iosif tipograful Rus.
Cartea cuprinde rânduiala Laudelor bisericeşti prezentate în ordinea
lor succesivă, începând cu Miezonoptica, varianta din sâmbete şi de toate
zilele, apoiRânduiala Utreniei, Ceasul I, Ceasul III şi Ceasul VI, Obedniţa,
Ceasul IX, Vecernia şi Pavecerniţa.
Deşi neglijată de cercetători, prin destinaţia sa monastică, cartea
poate fi considerată o dovadă în plus privind ascensiunea şi întărirea
elementului monahal în Principatul Transilvaniei, referirea la poporul ce

90
D. Vanca, Paradigme liturgice în sec. 17…, p.219-233.
91
BRV, vol.1, Nr. 84.
92
Prima carte cunoscută de noi, tipărită în format mic este Urmarea lui Hristos în
limba slavonă (în traducerea lui Udrişte Năsturel) apărută în 1647 la Târgovişte (M-rea
Dealu). Aceasta însă nu este nici în româneşte şi nici nu este o carte de cult, ci o carte
de meditaţii spirituale, creaţia unui autor occidental – Toma de Kempis.
93
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 72.

343
 LITERE VII

se întoarce nemângâiat acasă pentru că nu înţelege slavona [BRV, vol.1,

p.279], fiind pur formală. În plus, dimensiunile extrem de reduse pentru
acea vreme, fac din Ceasloveţo carte portabilă şi într-o directă relaţie cu
recomandarea ca fiecare călugăr să rostească zilnic Laudele bisericeşti.
Aceste amănunte, neglijate până acum, pot fi argumente în susţinerea
ipotezei diminuării aversiunii monahale faţă de introducerea textelor
româneşti în uzul liturgic (ştiind că monahismul a fost cel mai rezistent
la nou), începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Rânduiala Diaconstvelor (Bălgrad, 1687)94. Cu titlul complet Rându-
iala diaconstvelor95 şi cu a văzglaşeniilor care să zic la Liturghie şi Rânduiala
Vecerniei şi cu a Utreniei, lucrarea nu este o simplă colecţie de ectenii
aşa cum ar părea că anunţă titlul, ci un mic Liturghierfără rugăciunile
clericale, cuprinzând Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Vecernia,
Miezonopticaşi Utrenia. Cartea, tipărită de Chiriac, mai curând un opus-
cul (22 file in quarto, a 23 de rânduri pe pagină), cu textul la două culori
(roşu pentru recomandările tipiconale) şi indicaţii marginale pentru
rugăciunile clericale (în slavonă) este a treia încercare de a reda textul
Liturghiei în limba română (după Coresi: Braşov, 1570 şi Dosoftei: Iaşi,
1679).
Aşa cum am demonstrat în lucrarea noastră96, traducerea s-a făcut
după Liturghierul din 1680 din Muntenia (la care lucrase acelaşi Chi-
riac97). Dacă autorul traducerii a fost protopopul Ioan Zoba din Vinţ,
nu putem şti cu certitudine, dar îl putem credita cel puţin cu sarcina
diortosirii textului. Cu siguranţă ediţia de la Alba Iulia a fost un succes
editorial pe care l-au exploatat în Liturghierele tipărite atât Mitrofan (Bu-

94
BRV, vol. 1, Nr. 85.
95
Diakonstva=a ecteniilor (sl. Genitiv). Întrucât diataxele bizantine cuprind cu
regularitate rânduiala Liturghiei cu diacon, copiile şi tipăriturile de mai târziu repro-
duc textul Liturghiei aşa, înţelegând că aceasta se compune din partea rostită de preot
(ecfonisele/văzglaşeniile) şi partea rostită de diacon (diaconstvele/ecteniile).
96
Dumitru A. Vanca, Rânduiala diaconstvelor. Liturghia românilor ardeleni în sec.
XVII, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2009.
97
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, Edit.
IBMBOR, 1994, p. 132.

344
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

zău, 1702)98, cât şi Antim Ivireanul (Râmnic, 1706), care preiau integral
formulări din Diaconstvele de la Alba Iulia99.
Pentru exemplificare, redăm textul Rugăciunii Amvonului în cele trei
ediţii:
Diaconstvele (Alba Iulia, 1687)
„Cela ce blagosloveşti pre ceia ce bine Te cuvintează pre Tine, Doam-
ne, şi svinţeşti pre ceia ce nedejduiesc spre Tine, mântuiaşte oamenii Tăi
şi blagosloveaşte ocina Ta. ÎmpleariaBesearecii Tale o fereşte; svinţeaşte
pre ceia ce iubăsc buna cuviinţa casei Tale; Svinţiia Ta proslăveaşte pre
aceia cu putearia Ta ciaDumnedzăiască şi nu ne lăsa pre noi, carii ne-
dejduim spre svinţiia Ta; pace lumii Tale dăruiaşte, Besearecilor Tale şi
preoţilor, marelui craiului nostru imerek şi tuturor boiarilor şi voinicilor
lui şi tuturor oamenilor Tăi. Că toată darea cia bună şi tot darul cel deplin
de sus iaste, pogorându-să prin lumină, de la Tine Părinte, şi Ţie slavă
şi mulţumire şi închinăciune trimitem, Părintelui şi Fiiului şi Duhului
Svint, acum şi pururia şi în veaciiveacilor.”
Liturghie (Buzău, 1702)
„Cel ce blagosloveşti pre ceia ce bine Te cuvintează, Doamne, şi sfin-
ţeşti pre ceia ce nădăjduiesc întru Tine, mântuiaşte norodul Tău şi bla-
gosloveaşte moştenirea Ta. Plinirea Besearecii Tale păzeaşte-o; sfinţeaşte
pre ceia ce iubesc podoaba casei Tale; Tu, pre aceia, îi proslăveaşte cu
dumnedzăiascaputearia Ta şi nu ne lăsa pre noi, cei ce nădăjduim întru
Tine. Pace lumii Tale dăruiaşte, Besearecilor Tale, preoţilor şi bine cre-
dinciosului Domnului nostru (cutare), ostaşilor lui şi tot norodului Tău.
Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus iaste, pogorând de
la Tine, Părintele luminilor; Şi Ţie mărire şi mulţămită şi închinăciune
înălţăm, Părintelui şi Fiiului şi Sfântului Duhu, acum şi pururea şi în
veacii veacilor.”

98
Constantin Erbiceanu atribuise eronat traducerea Liturghiei lui Mitrofan: Precu-
vântarea de la Liturghia de la Buzău din 1702, făcută ca din partea paharnicului Şerban
Cantacuzino, în „Biserica Ortodoxă Română” 29 (12), 1906, p. 1341-1345).
99
C. Velculescu, Diaconstvele de la Alba Iulia şi Liturghierul lui Antim Ivireanul (în
„Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, XLVII, 2010, p. 23-31).

345
 LITERE VII

Liturghierul lui Antim (1706)

„Cel ce blagosloveşti pre ceia ce bine Te cuvintează, Doamne, şi sfin-
ţeşti pre ceia ce nădăjduiesc întru Tine, mântuiaşte norodul Tău şi bla-
gosloveaşte moştenirea Ta. Plinirea Besearecii Tale păzeaşte-o; sfinţeaşte
pre ceia ce iubesc podoaba casei Tale; Tu, pre aceia, îi proslăveaşte cu
dumnedzăiascaputearia Ta şi nu ne lăsa pre noi, cei ce nădăjduim întru
Tine. Pace lumii Tale dăruiaşte, Besearecilor Tale, preoţilor şi bun cre-
dinciosului Domnului nostru (cutare) ostaşilor lui şi tot norodului Tău.
Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus iaste, pogorând de
la Tine, Părintele luminilor; Şi Ţie slavă şi mulţămită şi închinăciune îţi
trimitem, Părintelui şi Fiiului şi Sfântului Duhu, acum şi pururea şi în
veaciiveacilor.”
Molităvnic (Bălgrad, 1689)100. Despre ediţia de la Bălgrad ştim că
este cea de-a treia încercare românească (după Coresi, Braşov-1564 şi
Dosoftei, Iaşi- 1681). Dar considerată drept primul Molitfelnic în adevă-
ratul sens al cuvântului101, probabil datorită dispunerii rânduielilor după
o formulă care, cu mici variaţiuni, a fost preluată de Antim Ivireanul şi
s-a păstrat până azi.
Cartea (inquarto; 14x20 cm, numără VI+199 file102, cu 23 rânduri
pe pagină), a apărut ca o necesitate liturgică şitipiconală, căci„[…] mulţi
dintre preoţi neînţălegând tipicurile, rânduialele foarte cu nedestoinicie
s-au isprăvit toate slujbele.”Indiferent dacă Zoba a fost editor, traducător
sau poate chiar creator al unor rugăciuni103, Molitfelnicul rămâne cea
mai importantă lucrare a lui Zoba acoperind în cele peste 40 de slujbe şi
100
BRV, vol.1, Nr. 87.
101
Ioan Floca, Molitfelnicul ortodox, în „Mitropolia Ardealului”,7(1-2), 1962, p. 103
102
Datorită faptului că după terminarea imprimării Molitvelnicului i-au fost adă-
ugate mai multe pagini cu predici funebre face interminabilă discuţia cu privire la
numărul complet de pagini al ediţiei (ediţiilor) precum şi a numărului tirajelor trase.
Pentru detalii privind variantele propuse se poate vedea FlorianDudaş, Manuscrisele
româneşti din Bisericile Bihorului, Edit. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea
2986, p. 21-22 şi Ana Dumitran, Poarta ceriului, Alba Iulia, Edit. Altip, 2007.
103
E. Pavel, Consideraţii asupra tipăriturilor bălgrădene de la sfârşitul secolului al
XVII-lea, în «Cercetări de lingvistică», nr. 2/1981, pp. 188-189; apud Eva Mârza, Din
istoria tiparului românesc. Tipografia de la Alba Iulia, 1577-1702, Imago, Sibiu 1998;

346
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

rânduieli toate nevoile spirituale ale credincioşilor, „toată viaţa omului

creştin, din ceasul naşterii până la ceasul morţii şi până la îngropăciune.”
Textul Molitfelniculuilui Zoba a fost cunoscut şi întrebuințat de ediţiile
succesive. Din păcate studii minuţioase care să demonstreze acest lucru
încă nu s-au făcut. Spre exemplu, Mihail Iştvanovici, tipograful lui Antim
Ivireanul, preia integral structura discursului şi argumentele prefeţei din
Molitfelnicul lui Ioan Zoba, atunci când justifică folosul acestei cărţi:
Molităvnic (Alba Iulia, 1689)
[..] Despre aceastea nu voiu mai spori, ce numai destoinicia cărţii cu
trei cuvinte voiu arăta:1. Sânt într-însa rânduiale sfinte şi slujbe tocmite şi
rugăciuni de multe trebi;2. Toată-i întărită cu Scriptura Sfântă şi înfrăm-
seţată cu Psalmi din Psaltirea lui David şi din cărţile Evangheliştilor ş-ale
Apostolilor;3. Cuprinde într-însa toată viiaţa omului creştin, din ceasul
naşterii până la ceasul morţii şi până la îngropăciune. (Prefaţa,f.VIr)
Molitvenic (Râmnic, 1706)
[…] în scurt, cu trei lucruri îi voi încheia lauda:
Întîi, cum că să află într-însa rânduiale şi slujbe cu rugăciuni întocmite
de multe trebi, iar mai vârtos, ceale şapte taini sfinte, ale pravoslavnicii
Besearicii noastre […]A doua, că iaste toată întărită cu Sfânta Scriptură
şi înfrumseţată cu Psalmi din Psaltirea dumnezeiescului David şi din
cărţile Evangheliştilor ş-ale Apostolilor;A treia, cuprinde într-însa toată
slujba vieţii omului pravoslavnic, carele pofteaşte şi va a trăi creştineaşte,
din ceasul naşterii, până în ceasul morţii şi până la îngropăciune, încă şi
după îngropăciune. (Dedicaţia lui Mihail Iştvanovici către Antim, f.IVv).
Deşi s-a comentat cu privire la ortodoxia lui Zoba invocându-se
faptul că în prefaţă menţionează doar cinci Sfinte Taine (Botezul, Mi-
rul, Cununia, Spovedania şi Maslul) trebuie să menţionăm că aceasta se
datorează nu faptului că el nu credea că Hirotonia şi Euharistia nu sunt
Sfinte Taine, ci pur şi simplu pentru că pe acestea considerându-le arhi-
cunoscute şi recunoscute ca atare de toţi creştinii, nu se mai osteneşte să
le mai pomenească.
Cât priveşte structura Molitfelnicului lui Zoba, el consacră un cuprins
care, cu unele modificări se păstrează până în zilele noastre, iar textul,
dacă a suferit unele modificări (la Antim şi la toate ediţiile succesive), nu
347
 LITERE VII

întotdeauna a fost cel mai potrivit; oricum, în unele privinţe, anumite texte
din Molitfelnicul lui Ioan Zoba par mai potrivite şi mai conectate pastoral
atât cu realităţile vieţii, cât şi cu doctrina profesată. Spre exemplu, spre
deosebire de textul de azi, rânduiala Spovedaniei în varianta lui Ioan Zoba
prezintă un text lipsită de orice influenţă catolică104, lecturile la A doua Cu-
nunie sunt mult mai aplicate şi într-o concordanţă mai mare cu învăţătura
bisericii despre valoarea acestei rânduieli105, iar Rânduiala la ieşirea cu greu
a sufletului prezintă o variantă mult mai optimistă, faţă de textul aproape
barbar din ediţiile de după Ioan Zoba106, pe care ultima ediţie nu a avut
curajul să-l înlocuiască, preferând o „îndulcire” a violenţei limbajului107.

104
Detalii privind influenţele catolice în textul rânduielii Spovedaniei, a se vedea
la Nicolai Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, trad. rom. C. Login, Cluj-
Napoca, Edit. Patmos, 2008, p.263-282.
105
Astfel, Evanghelia prelua textul din Mt. 19, 3-12: „Se cuvine, oare, omului să-şi
lase femeia sa, pentru orice pricină? […]”. De asemenea, mirilor le era oprit accesul la
Potir, iar cunună pe cap primea doar cel care n-a mai fost niciodată căsătorit. Deşi oa-
recum hilar, această variantă prezintă o concordanţă mult mai mare între înţelegerea ca
pogorământ a Cununiei a doua şi a treia. Pentru detalii vezi Dumitru Vanca,Rânduiala
Cununiei în Molitfelnicele româneşti din secolul XVII, în „Altarul Reîntregirii”, 15(3),
2010, p.63-84.
106
Spre exemplu: „Căci ce folos am eu, dacă sufletul meu este tras la înfricoşătoare
chinuri, iar trupul este cântat de voi ! Lăsaţi-l neîngropat, ca să mănânce câinii inima
mea.” sau „Trecând, poate, cei străini şi văzându-mi oasele târâte de câini, milostivindu-
se, vor striga din suflet: ajută, Stăpână, acestui trup nenorocit.” (Molitfelnic, IBMBOR,
Bucureşti, 2002). Textul lui Zoba însă are o doză mare de optimism, de speranţă: „Gura
îmi tăcu şi limba nu grăieşte ce inima răspunde, că focul mâncând zdrobiturile acestea,
dinlăuntru să aprinde şi cu glasuri negrăite, pe tine fecioară te cheamă.”; „Caută spre
mine, de sus, Maica lui Dumnezeu, şi cu milă te pleacă acum, pogoară spre a mea cer-
cetare ca văzându-te, din trup, bucurându-mă, voi ieşi.”; „Rupându-mi-să încheieturile,
sparsă-mi-să închegătura firii cea întemeiată şi toată întocmirea trupească, nevoie
nerăbdată şi strânsoare îmi fac.”; „Mută-mă, Stăpână, în mâinile sfinţite şi curate ale
sfinţilor îngeri ca, acoperindu-mă sub aripile acelora, să nu văz chipul dracilor celor
întunecaţi şi ruşinaţi.” Vezi detalii la D. Vanca, Paradigme liturgice în sec. 17. Ioan Zoba
din Vinţ şi evoluţia liturghiei româneşti, Alba Iulia, Reîntregirea, 2016, p.135-155.
107
„căci ce folos am eu dacă sufletul meu este tras la înfricoşătoarele chinuri iar
trupul este cântat de voi ? Nu-mi pasă de-l lăsaţi neîngropat sau de-l vor sfâşia fiarele
câmpului.” (Molitfelnic, Bucureşti, IBMBOR, 2013, p.178).

348
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

În legătură cu Molitfelnicul de la 1689, merită să mai facem o aten-

ţionare. Vorbind de Tainele Bisericii, Ioan Zoba pomeneşte doar cinci:
Botezul, Mirungerea, Spovedania, Cununia, Maslul. Pornind de la această
listă scurtă, mulţi s-au grăbit să-l considere contaminat de teologia pro-
testantă. Dincolo de greșeala formală, Ioan Zoba cunoaşte conceptul de
„şapte Taine” întrucât afirmă că alături de tainele vechi „voi mai adăuga
alte şapte taine”. Semnalăm însă faptul că despre Euharistie (una din
tainele „uitate”), Zoba dorea să scrie o carte separată:
„A doua, fost-au mielul Paştilor, despre care nu voiu grăi pentru că în
locul aceluia iaste acum Cina Domnului Hristos; dându-ne Dumnezăua-
giutorsă tipărim şi aceaea Taină, grăi-vom pe rând.” (Molitfelnic, f.IVr).
Aşa cum am arătat şi într-o altă lucrare a noastră108, noi credem că
este vorba de lucrarea Tâlcuirea Liturghiei, tipărită în 1697 la Iaşi, de Iosif
Gorodeţki, identificat de Eugen Pavel cu tipograful Ceasloveţuluide la
Alba Iulia (1686)109.
Poveste la 40 de Mucenici (1689)110. Apărută în acelaşi an cu Moli-
tăvnicul, deci în perioada supremaţiei editoriale iniţiate de Ioan Zoba,
această broşurică (in quarto,8 file numerotate) este atribuită de Eugen Pavel
aceluiaşi tipograf Chiriac111, prin asociere cu materialul tipografic folosit
în ambele lucrări. Numerotarea în paranteze, ne determină să credem că,
fără o foaie de titlu, dar cu o anume independenţă, putea fi colligată cu
orice lucrare apărută în tipografia bălgrădeană. Cu toate că apariţia ei nu
are o justificare precisă, i s-au atribuit valenţe prozelitist calvine (Doina
Braica şi Victor Bunea112), sau chiar anti-calvine (Alin M. Gherman113).
Deşi E. Pavel o consideră o prelucrare după textul corespunzător din
Cazania de la Dealu (1644), Alin M. Gherman, analizând unele parti-

108
D. Vanca, Paradigme liturgice în sec. 17…, p.66-67.
109
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 72.
110
BRV, vol.1, Nr. 88.
111
E. Pavel, Carte şi tipar…, p.76.
112
Doina Braica şi Victor Bunea, Cartea veche românească din secolele XVI-XVIII
în colecţiile Arhiepiscopiei Sibiului, Edit. Centrului Mitropolitan Sibiu, 1980.
113
Alin M. Gherman, O tipăritură bălgrădeană mai puţin cercetată: Poveaste la
patruzeci de mucenici, (Bălgrad, 1689), în „Apulum”, 2006, p.143.

349
 LITERE VII

cularităţi lingvistice, consideră că sursa trebuie să fi fost ucraineană114.

Poveste la 40 de mucenici va fi reprodusăîn Chiriacodromion (Alba Iulia,
1699), zece ani mai târziu.
Chiriac Moldoveanul şi rolul său în circulaţia traducerilor româ-
neşti. Am dorit să adăugăm câteva cuvinte despre Chiriac Moldoveanu
deoarece noi credem că în circulaţia textelor între provinciile româneşti
a avut un rol mult mai important decât i s-a atribuit de către cercurile
ştiinţifice. Eugen Pavel face o legătură între tipăriturile ardelene şi cele
muntene la care a participat şi Chirac. Astfel, titulatura atribuită mitropo-
litului Teodosie la tipărirea Evangheliei (1682) şi a Apostolului (1683) este
identică cu cea atribuită lui Zoba şi lui Gheorghe din Daia în Ceasloveţ:
„Ispravinic de carte”. Deasemenea,trei dintre vignetele din Ceasloveţsunt
identice cu cele din câteva cărţi imprimate la Snagov (începând cu 1696)
şi la Buzău (1698-1704), unde ştim că a participat şi Chiriac115. De aseme-
nea, Chiriac a mai lucrat la Liturghierul lui Teodosie (1680) şi la tipărirea
Molitvelorîn Duminica la Pogorârii Duhului Sfânt (1680).
Astfel, din semnarea prefeţelor ori a epiloagelor, putem reface traseul
acestui tipograf : călugăr la Agapia în Moldova, format la Cetăţuia, la
şcoala lui Mitorofan116, ajunge la Bucureşti, la Bălgrad (unde tipăreşte
Rânduiala diaconstvelor, Molitveniculşi Poveste la 40 de Mucenici), apoi
la Sibiu, unde retipăreşte Ceasloveţul, dar nu este exclus ca el să fi lucrat
din nou la Bucureşti (Snagov) şi Buzău, alături de Mitrofan cel de care
se despărţise în anii ’80, căci similitudinile Diaconstvelor(1687) cu tex-
tul Liturghiei publicat aici (1702) sunt evidente, iar trei dintre vignetele
folosite la Alba Iulia ajung mai întâi la Snagov şi apoi la Buzău, fie prin
Chiriac, fie prin Iosif Gorodoeţki117.

8. Atanasie Anghel şi avansurile uniate

Zece ani după tipărirea Molităvnicului nu mai avem informaţii că

tipografia bălgrădeană ar fi produs ceva semnificativ. Totuşi, aşa cum

114
A. M. Gherman, O tipăritură bălgrădeană …, p. 142..
115
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 72-73.
116
N. Iorga, Istoria literaturii…, p. 391.
117
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 73.

350
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

arată Eva Mârza, atelierul a continuată să lucreze, tipărindu-se aici actele

de hirotonie ale preoţilor (denumite diplome, singhelii saudalterii) şi
antimise118.Aceste acte – pentru prima dată tipărite în chip de formular,
şi personalizate ulterior prin completarea de mână a unor câmpuri din
text – umplu istoric pauzele editoriale dintre Molităvnic (1689), Chiraco-
dromion (1699) şi Pânea Pruncilor (1702), răstimpul în care au păstorit
mitropoliţii Teofil (1692-1697) şi Atanasie Anghel (1697-1713).
Activitatea culturală a lui Atanasie Anghel se leagă de imprimarea a
două cărţi: Bucoavna, primul Abecedarîn limba română, şi Chiracodromi-
onul, cea mai completă şi mai utilizată colecţie de predici care a circulat
în Ţările Române.
Bucoavna (Bălgrad, 1699)119. Carte de mici dimensiuni (2+32 file, in
quarto, cu 18 rânduri pe pagină), Bucoavna este destinată introducerii
copiilor, atât în tainele scrisului şi cititului, cât şi în ce cele ale credinţei:
„Bucoavna, ce are în sine deprinderea copiilor la carte şi simbolul cre-
dinţei creştineşti, cu voia preasfinţitului kir Atanasie, mitropolitul Ţării
Ardealului”. Tipărită de Mihail Iştvanovici între 1 ianuarie şi 20 martie,
cartea a beneficiat de sprijinul protopopului Gheorghe din Daia şi al lui
Iştvan Raţ, „odobirăul” Bălgradului.
Mihail Iştvanovici şi-a făcut ucenicia în Ţara Românească, cu Antim
Ivireanul,de unde a venit la porunca lui Constantin Brâncoveanu şi la
rugămintea mitropolitului Atanasie Anghel şi a Soborului său (Prefa-
ţa la Chiriacodromion, p.3). La Alba Iulia a lucrat cu instrumentarul
tipografic găsit aici (de a cărui uzură se şi plânge), în care strecoară o
xilogravurăcu Împăraţii Constantin şi Elena, adusă de la Bucureşti, unde
tipărise Rânduiala slujbei la ziua sfinţilor Constantin şi Elena (Snagov,
1696). Poate ajutorul dat lui Antim la tipărirea Gramaticii slavoneşti
(Bucureşti, 1697)120i-a dat ideea lui Iştvanovici de a tipări Bucoavna la
Alba Iulia.
118
E. Mârza, Tipografia…, p.88-91.
119
BRV, vol.1, Nr. 113. Lucrarea a beneficiat de o ediţie critică, apărută la Alba Iulia
prin grija şi binecuvântarea episcopului Emilian: Bucoavna, 1699, Alba Iulia, [Edit.
Episcopiei Ortodoxe], 1988.
120
BRV, vol.1, Nr. 109.

351
 LITERE VII

Pentru exerciţii de lectură, Bucoavna are în cuprinsul ei Rugăciunile

începătoare, ale dimineţii, Simbolul Niceo-constantinopolitan şi cel Ata-
nasian, explicarea celor Decalogului şi a celor şapte Taine, lista virtuţilor,
a darurilor şi a roadelor Sfântului Duh, a păcatelor mortale, faptele milei
trupeşti şi sufleteşti, ceea ce face din ea şi un mic catehism. Deşi neînsem-
nată prin dimensiuni, această carte a stârnit mânia pro-uniaţilor, întrucât
ambele simboluri de credinţă publicate nu cuprindeau adaosul filioque,
solicitat în actele de unire121. Poate la astfel de cărţi ce trebuiau confiscate,
făcea referire „reversalul” lui Atanasie Anghel din 7 aprilie 1701122.
Chiriacodromion (Bălgrad, 1699)123sau „Evanghelie învățătoare care
are întru ea cazanii la toate duminicile preste an și la praznicele domnești
și la sfinții cei numiți”, a fost executată tot de Mihail Iștvanovici.Deşi fără
pretenţii grafice (la două culor sunt tipărite doar f.1r – foaia de titlu, 3v
şi 4r – prima cazanie), dar amplă prin volum şi dimensiuni, (3+415 foi,
in quarto, cu 31 de rânduri pe pagină), cartea a avut nevoie de sprijinul
financiar al lui Constantin Brâncoveanu („patronuşu adevărat al sfintei
mitropolii de aici din Ardeal”), dar şi de finanţarea venită de la mitropoli-
tul Atanasie, de la protopopul Gheorghe din Daia (care mai contribuise şi
la tipărirea Ceasloveţului, Sibiu, 1696) și de la epitropul şi administratorul
domeniului fiscal al Bălgradului, Ștefan Raț124. Volumul şi tirajul destul
de mare şi de lungă durată (1 martie-20 decembrie 1699), a determinat
un consum mare de hârtie, procurată din diferite ateliere, inclusiv din
Ţara Românească şi chiar din Franţa125.

121
N. Niles, Symbolae ad illustrandam historiam EcclesiaeOrientalis in terriscoron-
aeSanctusStepnahi, I, Oeniponte, 1885, apud Teodor Bodogae, Dimensiunea spiritual-
religioasă a Bucoavnei de la a699, în „Bucoavna, 1699”, Alba Iulia, 1988, p. 57.
122
Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi „unirea” în anii 1697-1701, în „Biserica
Ortodoxă Română”, 67 (1-2), 1949, p.51.
123
BRV, vol.1, Nr. 115. Din ceea ce ştim noi, Arhiepiscopia Alba Iuliei pregăteşte
o ediţie critică pentru această carte ca re a contribuit la formarea clerului şi a credin-
cioşilor peste 300 de ani.
124
E. Pavel, Carte şi tipar…, p.86-87.
125
Sofia Ştirban, Din istoria hârtiei şi filigranului: tipografia românească a Bălgra-
dului (sec XVIII), Alba Iulia, Editura Universităţii „1. Decembrie 1918”, 1999, p.48.

352
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Unii cercetători au considerat că este doar o reeditare îmbogăţită

a Cazaniei lui Varlaam (1643), dar mai apoi, studii aplicate pe text, au
demonstrat că afirmaţia din prefaţă, cum că s-a tipărit „întâiu întru acest
chip”, este justificată, deoarece Chiriacodromionulprelucrează şi îmbogă-
ţeşte textul lui Varlaam, îl augmentează cu noi cazanii din Cheia înțelesului
(Bucureşti, 1678), dar şicu alte două, preluate din manuscriselecirculante
în Transilvania, traduceri din Ioanichie Galeatovschi126, nepublicate în
ediţia românească din 1678, şi un text din Evanghelia învăţătoare (Dealu,
1644), dacă ţinem cont că originalul Poveştii la 40 de mucenici (Bălgrad,
1689), provine din această lucrare127.
Datorită modului ingenios în care a fost concepută, cuprinzând nu
doar predici duminicale (cum indică titlul), ci şi la praznicele împără-
teşti şi la sfinţii mari de peste an, cu un total de 81 de predici, începând
cu Duminicile Triodului, Chiriacodromionul s-a bucurat de o circulaţie
extrem de mare, egalată poate doar de Noul Testament de la 1648; la 1835
Vasilie Pop afirma că „încă se mai află în toate bisericile din Ardeal”128.
Datorită acestui succes, Chiriacodromionul din 1699 a stat la baza celor
mai multe reeditări ale colecţiilor de cazanii în secolele XVIII-XIX129.
Prin unificarea celor mai cunoscute şi mai des publicate predici, (ca
şi prin retipărirea frecventă în anii care au urmat), Chiriacodromionul

126
Cheia înţelesului era traducerea parţială a celor 64 de predici publicate de Ioani-
chieGaleatovski, un apropiat al lui Petru Movilă, care s-au bucurat de un imens succes
(până în 1678, anul publicării variantei româneşti, fiind editată în patru ediţii).
127
Cu privire la identificarea surselor, vezi la Dan Zamfirescu, Chiriacodromionul
de la Alba Iulia şi Cheia înţelesului lui Ioanichie Galeatovski, în „Carte românească de
învăţătură”, vol.1, Bucureşti, Edit. Roza vânturilor, p.374-425; E. Mârza, Tipografia…,
p. 100; E. Pavel, Consideraţii asupra tipăriturilor bălgrădene de la sfârşitul secolului al
XVII-lea, în „Cercetări de lingvistică”, 26(2), 1981, p. 187-197. Despre surse şi importanţa
acestei lucrări vezi la Corina Teodor, De la tradiţia lecturii la partizanatul confesional:
Chiriacodromionul (1699) în mediile ardelene (sfârşitul secolului al XVII-lea – secolul
al XVIII-lea), în „Libraria”, Anuarul Bibliotecii Judeţene Mureş, vol.1: lucrările Sim-
pozionului naţional „200 De ani de lectură publică la Târgu-Mureş”, 26-28 septembrie
2002, Târgu-Mureş, 2002), p.88-98.
128
V. Pop, Disertaţie…, p.27.
129
Eva Mârza, Tipografia…., p. 98-104.

353
 LITERE VII

de la Alba Iulia a dus la unificarea graiurilor nordice cu a celor sudice,

contribuind astfel la formarea definitivă a limbii literare româneşti.
Pânea pruncilor (Bălgrad, 1702)130. Ultima lucrare cunoscută şi tipări-
tă la Alba Iulia marchează sfârşitul unei epoci şi începutul alteia – a naşterii
şi propagandei Bisericii Unite în Ardeal. În format mic (152 de file, in quarto,
cu 18 rânduri pe pagină) şi condiţii grafice modeste (la o singură culoare
şi cu un aspect neglijent, din cauza setului de litere uzate), cu titlulcomplet
Pânea pruncilor sau Învăţătura credinţii creştineşti strânsă în mică şumă,
lucrarea respiră încă din titlu asocierea cu Summadoctrinaechristianae a
iezuitului Petrus Canisius, a cărui structură este respectată într-o măsură
semnificativă131. Lucrarea a apărut prin grija, cheltuiala şi implicarea directă
a cardinalului Leopold Kollonich, pentru împlinirea angajamentului din
„reversalul” primit de Atanasie Anghel laViena, la re-hirotonirea şi con-
firmarea sa ca episcop al românilor ardeleni.Scrisă sub formă de întrebări
şi răspunsuri de Boroneai Laslo (parohul catolic din Bălgrad) şi tradusă
în româneşte de Duma Ianăşu din Borbanţi (azi Bărăbanţ, cartier al Alba
Iuliei), Pânea pruncilor este o explicare a credinţei şi moralei creştine din
perspectiva spiritualităţii romano catolice, dar destinată românilor de cu-
rând trecuţi la Unire, pentru care cartea trebuia distribuită gratuit.
Sub aspectul limbii, lucrarea pare un pas înapoi faţă de Chiriacodro-
mion, fiind plină de regionalisme, cuvinte ungureşti şi o „ortografie care
s-a îndepărtat de pretenţiile modernizării limbii româneşti” cu care ne-a
obişnuit Chiriac şi Iştvanovici132. De aceea, presupunerea lui Muşlea, cum
că ar fi fost tipărită de acelaşi Iştvanovici133, este respinsă de E. Pavel, care

130
BRV, vol.1, Nr. 133; Pentru versiunea modernă, vezi Pânea pruncilor sau Învă-
ţătura credinţii creştineşti strânsă în mică şumă, care o au scris în mici întrebăciuni şi
răspunsuri ungureşti cinstitul Pater Boroneai Laslo, parochuşulubeseareciicatholiceşti de
la Belgradu, şi s-au întors în limba românească de Duma Ianăşu de la Borbanţi în anii
Dom.1702, Florina Ilis(ed.), Argonaut, Cluj Napoca, 2008.
131
Ovidiu Gitta, „Pânea pruncilor” – context istoric, discurs şi mize, studiu intro-
ductiv la „Pânea pruncilor sau Învăţătura credinţii …”, Argonaut, 2008, p.XLV.
132
E. Mârza, Tipografia…, p. 106.
133
Ion Muşlea, Pînea pruncilor (Bălgrad – 1702). Din istoria unei vechi cărţi româ-
neşti, în „Omagiu profesorului Ioan Lupaş”, București, 1941.

354
 TIPARUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

avansează ipoteza unui meşter local, probabil Nicolaus typographus, perso-

najul care l-a reclamat la Viena pe mitropolitul Atanasie Anghel, acuzân-
du-l de o „trecere” formală la Unire, doar pentru anumite scutiri fiscale134

9. Concluzii
Deşi iniţiată şi sprijinită de autorităţile politice calvine ale Transilva-
niei, mânate de cele mai multe ori de interese prozelitiste, Tipografia de la
Alba Iulia a dat neamului cărţi de o importanță remarcabilă pentrunaş-
terea şi făurirea culturii române, iar Bisericii i-a dăruit texte care vor fixa
definitiv limbajul bisericesc şi vor contribui la impunerea unor modele
liturgice şi omiletice care n-au mai putut fi eludate de ediţiile ulterioare.
Ineficientă în a-şi atinge ţintele propuse, Reforma protestantă a înlesnit
evoluţia spre o Biserică Ortodoxă renovată, modernă, românească şi
naţională deopotrivă. Reformată, dar fără a fi transformată într-o Bise-
rică Protestantă, Biserica Ortodoxă a fost în fapt modernizată şi datorită
tiparului pe care l-a folosit în propriul folos135.
Cu toate neajunsurile ori sincopele temporale, tipografia de la Alba
Iulia a dăruit neamului câteva cărţi care au contribuit la:
1. progresul tehnic şi editorial al tiparului românesc. Cel puţin Noul
Testament (1648) şi Psaltirea (1651) au fost lucrări care prin conceptul teh-
nic, grafic şi mai ales prin conţinut au depăşit tot ceea ce s-a făcut înainte
în materie de carte românească. Prin apelul la mai multe surse biblice şi
teologice, tipărite şi manuscrise, prin alegerea celor mai bune variante ling-
vistice ori prin glosarea cuvintelor pentru care nu s-a găsit în limba română
corespondentul adecvat, prin stil şi claritate „Noul Testament de la Bălgrad
reprezintă un progres enorm nu numai faţă de traducerile anterioare, ci chiar
faţă de textul tipărit cu 40 de ani mai târziu al Bibliei de la Bucureşti”136.

134
E. Pavel, Carte şi tipar…, p. 90.
135
Temă avansată iniţial de Eva Mârza (Tipografia…, p.115), argumentată sufici-
ent de A. Dumitran (Religie ortodoxă – Religie reformată…, p.114) şi confirmate de
studiile noastre aplicate pe texte (D. Vanca, Paradigme liturgice în sec. 17…, Alba Iulia,
2016, passim).
136
A. M. Gherman, Mitropolitul Simion Ştefan şi cultura timpului său, p. 45.

355
 LITERE VII

2. modernizarea şi uniformizarea limbii. Căutarea celor mai potri-

vite cuvinte prin care să exprime clar şi simplu ideile din textul originar
a dus la modernizarea şi omogenizarea limbii vorbite. Spre exemplu Ioan
Zoba vădeşte o grijă deosebită şi permanentă în alegerea şi folosirea cuvin-
telor (Molităvnic, f.199r.) deoarece ştie că „rumânii nu grăim toţi într-un
chip” (Sicriul de Aur, f.4v). Uneori cuvintele sunt glosate sau explicate în
paranteze toate aceste aspecte ale tiparului dovedind un respect deosebit
pentru cititori şi o mare conştiinţă a unității lingvistice a românilor, temă
exprimată magistral de Sfântul Simeon Ştefan: „Bine ştim că cuvintele
trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle,
aşea şi cuvintele acealea sânt bune carele le înţeleg toţi”137;
3. accesibilitate şi uniformizare liturgică.Lipsa formularelor liturgice
oficiale, permitea răspândirea erorilor tipiconale şi doctrinare. De aceea,
cunoscând „că mulţi dintre preoţi, neînţălegând tipicurile, rânduialele,
foarte cu nedestoinicie s-au isprăvit toate slujbele” (Molităvnic,f.VIr.), Ioan
Zoba oferă cărţile sale „[…] întru folosul şi înţăleagerea pravoslavnicii
rumâneştii Beseareci, ca toţi preoţii şi diaconii ca să poată cunoaşte pe
lesne de a sluji cum să cade pe orânduiala lor.” (Rânduiala diacosnstvelor,
f.1r). Identificarea unor pasaje sau chiar rugăciuni întregi în textele ti-
părite ulterior de Mitrofan al Buzăului sau de sfântul mitropolit Antim,
demonstrează că textele publicate la Alba Iulia, departe de a fi infiltrate
cu „adevăruri străine”, a fost folosite ca surse şi modele liturgice pentru
ediţiile de mai târziu.
Cu siguranţă, fără tipăriturile de la Alba Iulia istoria Bisericii Ortodoxe
şi istoria culturii române ar fi fost mai sărace.

Noul Testament, Bălgrad, 1648-1988, Predoslovie.

137

356