Moraru Elena

Master de Literatură Universală și Compartă, Anul II, sem. 2

Personalitatea lui Pierre Abélard

Puține nume sunt la fel de populare ca cele ale lui Heloise și Abélard . Prin viața și munca
lor, ei aparțin dupa cum afirma V. Cousin, istoriei spiritului uman.

Discipol, apoi rival și în cele din urmă câștigător în fața lui William of Champeaux,
condamnat pentru îndrăzneala învățăturii sale, obligat să fugă și peste tot urmat de faima lui,
aproape martirul opiniilor sale, Abelard are gloria de a fi primul care introduce în teologie
regulilele dialecticii și a pretinde, în moralitate, drepturile rațiunii: fiind astfel, precursorul lui
Descartes.

Abélard elaborează în scrierile sale filozofice idei neobișnuite pentru climatul spiritual al
Evului Mediu și pune într-o lumină nouă o serie întreagă de probleme teologice. Pentru Abélard
credința nu se traduce prin supunere oarbă, prin obediență care anihilează rațiunea în fața
imperativelor doctrinale, ea este mai cu seamă substanța univesului său lăuntric. De aceea,
Abélard concepe păcatul ca adeziune conștientă la imoralitate, la rău, în centrul considerațiilor
sale situându-se manifestarea volativă a individului, de opțiunea lui morală depinde angajarea fie
pe calea păcatului, fie pe cea a virtuții.

În ceea ce privește spovedania, căinţa şi penitenţa, filozoful, consideră ca acestea nu trebuie

să constituie în sistemul postulatelor morale un scop în sine -reflexe comportamentale limitate la
simpla respectare a anumitor gesturi rituale-, ci exclusiv expresia sinceră a răvăşirii interioare,
produsă de conştientizarea păcatelor săvârşite. Individul se confruntă cu perspectiva Judecăţii de
Apoi, aceasta fiind de natură să exercite o influenţă profundă asupra conştiinţei sale. Mântuirea
însă presupune disponibilitatea purificării lăuntrice de păcat, a „cooperării” conştiente cu
Dumnezeu în vederea salvării sufletului. Exerciţiul formal al actelor care servesc doar în aparenţă
la mântuire, atât timp cât ele nu pornesc din suflet, nu foloseşte la nimic.

M.­D. Chenu îşi începe studiul închinat tematicii generale a „trezirii conştiinţei în civilizaţia
medievală” cu teologul Abelard, în care identifică unul dintre cele mai elocvente exemple ale
perioadei dintre ani 1120 şi 1160, definită de sintagma „L’homme se decouvre comme, „sujet”„
(„Omul se descoperă ca „subiect”„). Abelard îşi începe scrierea Introducţio ad theologiam
{Introducere în teologie) cu o frază în care apar sintagmele ut arbitror şi existimo („după cum
apreciez”, „consider”). Propriile experienţe, observaţii şi reflecţii constituie bazele noii
cunoaşteri.
Pentru o „descoperire a individualităţii” sta mărturie chiar personalitatea lui Abelard în sine,
anume: tendinţa sa neînfrânată pentru acţiuni ieşite din comun, chemarea sa nestăvilită pentru

1
manifestări comportamentale neconvenţionale, egocentrismul şi voinţa de autovalidare, căci ce
altceva ar putea simboliza autobiografia sa?
În opinia lui Gheorghi Fedotov, tocmai personalitatea şi conştiinţa de sine ale lui Abelard
fac obiectul celui mai viu interes de ordin istoric, ele sunt chiar mai instructive şi mai
concludente decât opera şi consideraţiile sale filosofice; Fedotov susţine că „istoricului nu­i este
permis să ignore această erupţie plină de consecinţe a conştiinţei individuale de sine izvorâte din
profunzimile abisale ale Evului Mediu”

Cu Istoria nenorocirilor mele), elaborată între anii 1132 şi 1136 Abélard se adresează
unui prieten anonim pe care doreşte să­l aline şi să­l îmbărbăteze cu descrierea propriilor
vicisitudini şi impasuri existenţiale: „Astfel ca, prin comparaţie cu nenorocirile mele, propriile­ţi
necazuri să­ţi pară neînsemnate sau simple fleacuri şi să le poţi îndura mai uşor”. În opinia
criticilor, genul scrisorii deschise reprezintă un artificiu literar ales pentru înfățișarea momentelor
vieții sale; scrierea apare tocmai din nevoia filozofului de a-și deschide sufletul și de a-și înfățișa
frământările lăuntrice.

În studiul Individul în Evul Mediu European, Aaron J. Gurjewitsch afirmă că scrierea lui
Abélard se prezintă mai puțin ca o autobiografie și mai mult ca o spovedanie existențială,
Abélard părând a se justifica în elaborarea unei astfel de scrieri autobiografice.
Destinatarul scrisorii este invocat o singură dată la începutul lucrării și pomenit în final,
unde Abélard încheie cu fraza de la început. În rest, filozoful se arată cu totul absorbit de propria
persoană şi de vicisitudinile îndurate de­a lungul vieţii.

Maestru al dialecticii, logician de excepție, Abélard intră în dispute aprinse cu profesorii

lui pe care îi va contrazice din plin, îl va combate pe Bernard Clairvaux, ceea ce nu va fi pe
placul multor filozofi ai vremii și își va atrage mulți dușmani. Suferințele îndurate nu vor fi
puține: rivalitatea cu teologii şi filosofii pentru cucerirea inimilor şi minţilor studenţilor,
confruntări cauzate de ideile sale originale, conflicte cu liderii influenţi ai Bisericii, încăierări cu
monahii printre care fusese nevoit să trăiască pentru a se pune la adăpost de pericole reale şi
imaginare; năruirea planurilor sale de viaţă atunci când, în floarea vârstei, a trebuit să plătească
pentru relaţia sa ilegitimă cu Heloise – un gen de coabitare extraconjugală – cu castrarea şi cu
ruşinea ulterioară; condamnarea oficială în concilii a „rătăcirilor” sale teologice (la Soissons în
anul 1121 şi la Sens în 1140), urmată de exilarea la mănăstire. Într­adevăr, nu puţine au fost
încercările la care a fost supus; un alt om s­ar fi prăbuşit sub povara lor. Nu însă şi Abelard – în
pofida lamentaţiilor sale, el rămâne credincios până la sfârşit vocaţiei sale intelectuale şi
didactice.

Istoria nenorocirilor mele este în esenţă o descriere a conflictelor dintre un individ şi

mediul său, în speţă instituţiile Bisericii din care el însuşi făcea parte. Abélard acceptată rolul
social care i-a fost atribuit, însă el îl joacă altfel decât o făcuseră predecesorii şi contemporanii
săi. Este cât se poate de semnificativ că, pentru el, diferendele cu teologii şi autorităţile
ecleziastice se desfăşoară sub semnul doctrinei tradiţionale, fiind încadrate în categoriile

2
hagiografiei. Şirul neîntrerupt de conflicte n­a făcut decât să­i întărească convingerea asupra
unicităţii eului şi destinului său, precum şi caracterul combativ sau fermitatea rezistenţei
împotriva normelor consacrate.
Abélard simte imboldul să­şi clarifice în primul rând, lui însuşi, existenţa sa cu toate
meandrele ei, să­şi justifice faţă de sine traseul existenţial parcurs. Actul de fixare în scris a
Istoriei nenorocirilor mele este un act de spovedanie şi justificare, de autoanaliză şi autovalidare.
Primul interlocutor al lui Abelard este el însuşi. Din relatarea pe care o face filozoful transpare
efortul de a se justifica în ochii celorlalți, eventual cu intenția de a-și pregăti întoarcerea la Paris,
la activitatea de predare și cercetare, filozoful având cu siguranță un ochi ațintit asupra
generațiilor viitoare.
Specialiştii au relevat că lucrarea urmează modelul hagiografiei, al vieţilor sfinţilor,
identificând o serie de Vieţi care se poate să­i fi servit drept model lui Abelard: filozoful se
compară permanent cu figuri eminente şi impunătoare precum Sfântul Atanasie al Alexandriei
(cea 296-373 d. Chr.) sau Sfântul Ieronim (344-420 d. Chr.).
Istoria nenorocirilor mele se diferenţiază de specia literară hagiografică prin forma de
redactare la persoana întâi, precum şi prin faptul că autorul ei nu şi­a adunat experienţele de viaţă
izolat de restul lumii, ci chiar în inima tumultului mundan, caracteristică ce o apropie mai curând
de modelul Confesiunilor Simţului Augustin. Dar în vreme ce Augustin îşi înfăţişează biografia
lăuntrică şi ne face părtaşi la lupta cu sine însuşi şi îndoielile sale, iar Confesiunile sale abundă în
observaţii despre sine şi repetate analize ale eului, Abélard nu se arată dispus (sau capabil?) de o
atare introspecţie notează Aaron J. Gurjewitsch. Renumitul antropolog apreciază că deși
Abélard se învinuieşte de păcatul trufiei şi al poftelor trupeşti şi abjură luxuria („desfrânarea”) –
o cale de care oricum l­a despărţit, la propriu, cuţitul oamenilor canonicului Fulbert, unchiul
iubitei sale ­ acesta din urmă e departe de a­şi renega mândria, mai mult, nu vede nici un motiv să
o facă.
Abélard face o relatare a uneltirilor şi intrigilor lui Guillaume de Champeaux împotriva sa,
tânărul şi talentatul învăţat care ameninţa să devină un pericol pentru autorităţile ecleziastice;
Abelard numeşte fără echivoc motivul comportamentului magistrului: invidia. Mai departe
notează: „încă de la începutul carierei mele didactice, vestea iscusinţei mele în dialectică se
răspândise atât de departe, încât nu numai renumele confraţilor, dar chiar şi cel al maestrului meu
au început să pălească”. Cauzele invidiei oponenţilor sunt talentul şi unicitatea lui Abelard, iar el
raportează fără reţineri la propria persoană citatul din Horaţiu: „Fulgerul scurtează piscurile
munţilor” şi cuvintele lui Ovidiu: „Ce­i superior atrage invidia, fără apărare se deschid culmile în
calea furtunii”.

„Mobilul acţiunilor adversarilor săi e invidia faţă de renumele lui Abélard, dar autoritatea sa
sporise în asemenea măsură încât faima i s­a răspândit cu repeziciune în întreaga ţară cu
rezultatul că Abelard îşi face de îndată, oriunde pune piciorul, partizani şi inamici. Dacă ar fi să
regrete ceva, atunci mai degrabă ar trebui să­şi regrete talentul, erudiţia şi elocinţa, căci tocmai
aceste calităţi îi făuresc, pe de o parte, reputaţia, iar pe de altă parte, îi atrag inevitabil şi invidia
celorlalţi. El îşi poate permite să vorbească despre invidia oponenţilor săi, pentru că nu cunoaşte
invidia şi­i priveşte suveran de la înălţime pe contemporani” remarcă Aaron J. Gurjewitsch.

3
 În ceea ce priveşte conflictele lui Abelard cu autorităţile ecleziastice, el identifică din nou
cauzele lor nu în conţinutul scrierilor sale teologice – „nimeni nu a putut să găsească în ele nici
cele mai mărunte urme de erezie” ­, ci în invidia produsă de popularitatea tot mai mare printre
discipolii şi partizanii lui; numărul aderenţilor săi sporea direct proporţional cu golirea sălilor de
curs ale oponenţilor. „Invidia”, „ura”, „resentimentele” revin aşadar printre motivaţiile
adversarilor care, afirmă Abelard, au mărturisit deschis ei înşişi că „întreaga creaţie a lui
Dumnezeu nu este în stare să­i infirme demonstraţiile sau argumentele”.
Păcatul capital al lui Abelard este mândria. Din Istoria nenorocirilor mele reiese însă cât se
poate de limpede cât de ineficace a fost răfuiala cu filosoful Abelard şi cât de jalnic a eşuat ea în
încercarea de a-l ”vindeca” de pronunţata sa conştiinţă de sine. Autorul îşi încheie prezentarea
acestui episod al existenţei sale, pe cât de hotărâtor, pe atât de tragic, cu cuvintele: „Am fost cu
mult mai afectat de faptul că mi­au mânjit cu noroi bunul renume decât că mi­au mutilat trupul;
la vremea aceea purtam şi eu partea mea de vină, acum sunt însă pur şi simplu copleşit de
samavolnicia fără margini – pentru care nu port altă vină decât intenţiile mele curate şi dragostea
pentru credinţă ­, încât nu văd altă cale decât să o aştern pe hârtie”. Textul scoate în mod repetat
în evidenţă contrastul dintre talentul (ingenium) lui Abelard şi rutina (usus) celorlalţi.
„Mărturisindu­şi în repetate rânduri aroganţa, Abelard respectă regulile spovedaniei;
totodată, prin afectarea căinţei şi penitenţei, el nu face decât să sublinieze cât de profund este
înrădăcinat în el sentimentul dominant de superioritate, ca expresie a conştiinţei propriei valori a
unui individ pe care capacităţile şi realizările sale intelectuale l­au ridicat cu mult deasupra
mediului său, iar suferinţele îndurate drept consecinţă nu numai că nu i­au putut diminua
conştiinţa unicităţii, dar i­au accentuat­o dureros. Erwin Panofsky îl numeşte pe Abelard – cu o
îndreptăţire discutabilă – un geniu paranoid ”1.
S-a putut remarca că lectura Istoriei nenorocirilor mele transmite impresia unei însingurări
nemărginite. În primul rând iar acesta este aspectul cel mai important -, filosoful nu simte
apropierea de Dumnezeu. După o sintagmă a lui G. Fedotov, lui îi „lipseşte vocea revelaţiei
lăuntrice”. Religia sa este una excesiv raţională; ea se întemeiază pe cunoaştere, nu pe o credinţă
subiectivă şi plenară, ca în cazul lui Bernard de Clairvaux. Abelard pune semnul egal între
noţiunile de „creştin” şi „filosof; adevărul credinţei şi raţiunea umană constituie pentru el
categorii filosofice. De aceea, în clipele de cumpănă cu care îl încearcă stilul său de viaţă, el nu
găseşte nici un sprijin din partea lui Dumnezeu şi este copleşit după fiecare înfrângere
„periodică” de sentimentul unui abandon teribil, de desperaţio („deznădejde”).
„Atenţia lui Abelard nu se concentrează asupra universului lăuntric, asupra psihicului uman,
fie că e vorba de al său, fie de al altora; ea se canalizează asupra relaţiilor dintre persoana sa şi
mediul social. De aceea, în prim­plan se află conflictele brutale cu lumea, ele marchează firul
director al Istoriei nenorocirilor mele. Coliziunile şi dezamăgirile sau înfrângerile rezultând din
ele îi prilejuiesc exprimarea unor sentimente cu totul diferite de cele zugrăvite de Heloise;
universul său emoţional se defineşte, pe de o parte, prin orgoliu, vanitate, dispreţ faţă de semeni
şi concupiscenţă şi, pe de altă parte, prin zbucium, ruşine, umilinţă, mâhnire şi durere. Abelard ni

1
Aaron J. Gurjewitsch, Individul în Evul Mediu European, Polirom, Iași, 2004, p.149.

4
se înfăţişează într­o proiecţie aparte – cea asupra lumii care i­a cauzat suferinţele. Acest individ
singuratic, care trăieşte în mijlocul oamenilor şi care participă nemijlocit la marile evenimente ale
epocii, ar fi avut mare nevoie de atenţia, ajutorul şi consideraţia contemporanilor; şi totuşi, acest
mare gânditor, învăţător şi predicator trăieşte într­o stare de discordie cronică cu sine şi cu mediul
său”2.
„Personalitatea lui Abelard e greu de surprins, universul său interior se sustrage privirii
observatorului extern. Iată drept dovadă două mostre aparţinând contemporanilor. Prima provine
de la cel mai înverşunat adversar al său, Bernard de Clairvaux: Acest om care nu se găseşte pe
sine, pe dinăuntru Irod, pe dinafară Ioan, adânc dezbinat, este călugăr doar cu numele şi
straiele. A doua este necrologul de pe piatra sa funerară, întocmit de prietenii Lui: Aici zace
Petrus Abaelardus. Doar el ştie ce a fost…”3
Personalitatea contradictorie a lui Abelard i-a intrigat deja pe contemporanii săi şi nu
încetează să o facă până în ziua de azi. Putem doar presupune că el a adoptat o poziţie defensivă
izolându­se şi mai mult de lume, că a refuzat instinctiv să dezvăluie mai multe despre sine decât
se poate citi în Istoria nenorocirilor mele. O dată cu el a apărut un nou tip de personalitate –
individul autonom, care­şi protejează universul interior de imixtiunea lumii exterioare, aflat
într-un conflict perpetuu cu mediul său, un conflict care îl determină să se autodefinească
permanent. Dacă luăm în consideraţie spusele sale, conform cărora a fost mereu şi pretutindeni
ţinta uneltirilor – la mănăstire, la colegiu, în cercurile filosofilor şi în mediul clerical ­, nu găsim
ca explicaţie decât o singură supoziţie: acest om nu se încadra în nici o colectivitate, fiind o
personalitate care ieşea cu mult din sfera comunului şi, pe deasupra, una care a încercat prin
activitatea ei să­şi făurească un statut social neobişnuit până atunci. De aici coliziunile continue
cu mediul şi sentimentul de persecuţie, precum şi atitudinea suspicioasă, chiar ostilă a societăţii
faţă de acest individ care nu se lăsa încadrat în niciunul dintre şabloanele cunoscute.
Abelard constituie un fenomen unic, a cărui existenţă lasă totuşi să se întrevadă un anumit
proces social: formarea grupului social al cărturarilor de profesie. Ce­i drept, va trebui să mai
treacă un secol până la apariţia primelor universităţi adevărate, dar epoca lui Abelard dă deja
naştere unor indivizi care se dezic de originea lor şi de îndeletnicirile tradiţionale ale călugărului,
pentru a se consacra deplin cunoaşterii ştiinţifice, şi care fac din activitatea didactică într­una din
formele de învăţământ de odinioară sursa subzistenţei lor.
Formarea conştiinţei de sine a intelectualilor de profesie, cu sistemul lor specific de valori,
cu încrederea în forţa raţiunii şi în percepţia individuală a realităţii şi cu un nou tip de mentalitate,
a devansat afirmarea lor drept categorie socială. Cu toată unicitatea şi irepetabilitatea sa
individuală, destinul lui Abelard a reprezentat parţial o consecinţă a acestui proces.

2
Aaron J. Gurjewitsch, Individul, p. 153
3
Ibidem

5
Bibliografie

Aaron J. Gurjewitsch, Individul în Evul Mediu European, Polirom, Iași, 2004

Jacques Le Goff, Omul Medieval, Polirom, Iași, 1999

6
7