Agricultura de munte din Clisura Dunării este deosebit de semnificativa pentru istoria

poporului român, prin structura ei particulara economico-culturalâ. Aici, se întîlnesc cele doua
forme clasice de cultura tradiţionale a pâmîntului: agricultura mişcătoare, care foloseşte
deplasarea terenului agricol din locuri defertilizate în locuri fertile (curaturi) sau în locuri
fertilizabile (fîneaţâ şi pîrloagâ) şi agricultura stătâtoare, care foloseşte terenul agricol de pe
înşeuâri, poduri şi terase de munte.
Malul românesc deşi prezintă un relief montan, un peisaj rural şi o structura
hipsoagricolâ mai variata decît malul sîr- besc, nu se deosebeşte, totuşi prea mult de acesta.
Aici se înscriu pe feţele munţilor etajul înalt al fîneţelor şi păşunilor, nivelurile şeilor de munte
ce domino Clisura; ăpoi voile înguste şi scurte ăle nurilor şi pîroielor ce cod în depresiunile
intrămontone ăXăte pe fluviu său direct în fluviu, ce ţin de morfologia Clisurii şi în fine, luncile
oferente acestor rîuri şi pîroie, cu conurile lor de dejecţie, interstiţiile mîloose ale malurilor
joase şi potmolite, şi ostroavele ce ţin albia minora a Dunării.
Periodic, riveranul recupereazâ terenul agricol din păşune şi fîneaţă, unde sînt
ămenăjăte sălaşele, aşezări temporare construite anume pentru o activitate agro-pastorală şi
pastoral- agricola. Ceea ce intereseazâ agroetnologio româneasca este, în primul rînd,
tehnica recuperării şi repartiţiei hipsoagricole o terenurilor fertile din păşune şi fîneaţâ, ca şi
cultivarea lor predilecta cu „grâdini de cereale".
În al doilea rînd, intereseazâ felul în care în aceasta zcnâ de graniţa, unde se găsesc pe
lînga români şi elemente alogene, agricultura reflecta sub raportul arhecivilizaţiei şi sub
raportul etnoculturii, otît modalităţi locale strâvechi, cît şi modalităţi locale noi de tehnicâ
agricola, primele menţinute prin tradiţie milenara sau provenite din interferenţe, contaminări şi
decalcuri de civilizaţie şi cultura nord şi sud dunărene.
Pentru recuperarea agricolă, care se efectua periodic, se pregotea terenul ,,de cu an“
dupa procedee strâvechi, prin curaturi şi împărţiri ,,în de obşte-. In acest scop se alegea
„dărabul de pamînt (lotul arabil) din pădure, păşune sau fî- neaţâ, se „spârgea" astfel (poiana,
fîneaţa sau păşunea) cu unealta cuvenita (secure, sap, plug de lemn), pentru a trage brazda sâ se
„omoare sagina" (pirul). Tehnica spargerii poienilor, fîneţelor şi păşunilor (desţelenirea) a fost
marcata prin toponimice agrare de munte: curaturi, lazuri, sparturi. Darabul spart era lâsat
pentru aerisire dupâ prima brazda, apoi se se- mâna ceva, indiferent ce, pentru „îmblînzirea
ogorului". In concepţia agrotehnica a locuitorilor din Clisurâ, primele plante semânate în
spărtură trebuiau sâ pregâteascâ terenul pentru „semânarea a doua”, cea adevâratâ, care era a
griului, indiferent daca acesta rodea sau nu. Dupâ 4-5 ani, daraburile de pâmînt secate erau lâsate
în pîrloagâ, pentru câ între timp „se râciserâ”, adicâ au fost defertilizate.
„Pâmînturile răcite" se refâceau prin fîneaţâ şi păşune, cînd erau reluate la
„proarâturâ" (repetarea arâturii).
O situaţie similarâ prezintâ „cîmpurile" sau „ogoarele" din fîneţele şi pâşunile ce
ţin de etajul colibelor în zona Orşova, unde se practicâ o arâturâ zisâ ,,/n berbec", datoritâ
condiţiilor solului şi unor practici agrotehnice strâvechi comune pârţiî olteneşti a judeţului
Mehedinţi.
 „Pâmîntul spart" la sâlaşe şi colibe este în general considerat sâlbatic. Pentru a-l
îmblînzi (îngrâşa) se seamânâ întîi „secara, care se ţine de pâmînt ca scaiul de oaie". Dupâ
îmblînzire se seamânâ grîu de primâvarâ, care se coace tîrziu, din care cauzâ se numeşte şi
„grîu tomnatic" sau „grîu d-âl mic, cu barba-n spic".
Calitativ şi cantitativ producţia culturilor agricole în fîneaţâ şi pâşune, indiferent
daca terenurile recuperate sînt amenajate în terase sau lâsate libere pe coaste, este sub
nevoile producâtorilor. Aceasta nu satisface consumul de cereale decît pînâ spre sfîrşitul
anului calendaristic cînd aprovizionarea trebuie sâ se facâ prin „împrumut" sau
„cumpârare".
La baza agriculturii practicate în poiene, fîneţe şi păşuni stâ îndeosebi agro-
pâstoritul ca ocupaţie mixtâ, care dâ agrotehnicii locale un caracter intermitent.
In lunca Dunârii, care este puţin înclinatâ între Moldova Veche şi Berzasca şi se
contrapune sub raportul resurselor ei agrotehnice luncii dintre Dubova şi Orşova, agricultura
se practicâ şi pe vâile joase ale rîurilor şi pîraielor şi mai ales la marginile conurilor de
dejecţie. Insâ între cele douâ sectoare de luncâ ale Dunării, destul de largi şi accesibile unei
agriculturi relativ normale, intervin ici şi colo interstiţii de luncâ îngustâ, accesibila unei
agriculturi foarte reduse şi puţin rentabile (la Plavişeviţa, Tisoviţa, Drencova şi Berzasca).
Aceastâ agricultura riverana din lunca largâ sau îngustâ a
n, mA ri 2 9 M9 î 9!I 5 J î (lij -
fafe ale defileului. Solul ce atinge nivelul normal al fluviului este supus periodic inmUirilor
dupâ inundaţii şi deselor precipitaţii atmosferice.
Extrem de veche, dupâ ultimele descoperiri arheologice, pare a fi agricultura din
ostroove. In unele din aceste ostroave jl cel al Moldovei Vechi, Ostrovul Ogradenei,
Ostrovul Cernei (numit de antici cind insula Cyraunis, cînd insula Eryrhia, iar de turci Ada-
Kaleh), Ostrovul Banului şi Ostrovul Şimîan — au fost recent descoperite urme de viaţă
umană din paleolitic şi neolitic, care presupun existenţa unor aşezări preistorice şi a unor
îndeletniciri ce amintesc printre altele şi de agricultura primitiva efectuata cu băţul şi cu
sâpâliga de os
Pămîntul acestor ostroave. format din aluviuni ce păstrează in straturile superioare
o umiditate constanta, este favorabil culturii cerealiere. Solul ostroavelor este alcătuit din
„moleşaguri" (mii amestecat cu nisip), fapt care face să poată fi cultivat pe piele (pe nearate)
sau lucrat cu instrumente agricole rudimentare. Semănatul cu instrumente agricole se face
„de mîntuială*, de asemenea prăşitul cucuruzului, pentru că „reveneala mânîncă sagina
întocmai ca umbra4. Condiţiile agrotehnice sînt totuşi diferite de la un ostrov Io altul, după
efectele debitului constant de apa al fluviului şi inconstanţa intemperiilor din Cliturâ.
Acestea modifică structura, ritmul şi rezultatele muncilor agricole de la an la an, De aceea
primăvara se „seamănă de mîntuială**, lor după retragerea inundaţii» lor şi zvîntarea
moleşogunlor se „seamănă in ciudă*. De asemenea, condiţiile de recoltare ţin de intemperii,
dintre care vinturile puternice sînt cele mai dăunătoare. Riveranul susţine câ „primăvara
$©amâna m noroi9 şi „toamna stringe in vint fi ploaie*, Vîntul Coşava, numit şi „Nebunul*,
ca un uragan cald zvîntă solul, arde semănătura, ridică tombe de nisip, smulge din pămînt
rădăcinile şi le învolbureozâ in văzduh. La vărsarea Cernei în Dundre „Nebunul* domolit,
mai spulberă încă o dată spuma de pe crestele valurilor, intr-o boare fină ce aluneca adesea
peste Ada-Kaleh, în nouri de ceaţa care dăuna grădinăritului agricol din insulâ, culturii
smochinilor şi trandafirilor de dulceaţa*
In ultimul timp solul unor ostroave este folosit mai cu seamă pentru păşune. Pe ele
bovinele şi ovinele sînt lăsate în stare liberă pentru îngrăşare. La apariţia primilor fulgi de
zăpadă animalele sînt aduse în sat pentru stabulat.