CERERE DE legală "CONSTITUTIONALE N. 49 din 2 iunie 1992.

(MO nr 26 din 06.17.1992)

Recurs cu privire la problema de legitimitate ", în Curtea Constituţională a depus 02 iunie

1992 (regiunea autonomă din Valle d'Aosta)

Constructii si Urbanism - Termene de aprobare a instrumentelor de planificare -

Clasificarea din perioada de zi pe o perioadă de 180 prevăzut de art. 9, paragraful al
doilea, din ln-D 702 /. 1978 (conv. în Legea nr. 3/1979), pentru a aproba PRG, care, în
vigoare inseamna termenul, în conformitate cu principiul de acord tacit, aprobarea
tacită de către regiune, instrument de planificare adoptate de către Consiliul Local,
după luarea în considerare a observaţiilor prezentate de către sindicate şi de alte agenţii
şi instituţii publice implicate - Invazia Presupusa nejustificată a competenţei primar al
regiunilor cu privire la locuinţe şi urbane , în termeni de încălcare a principiului că
numai regiunea are puterea de a adopta norme care dau de inactivitate "semnificaţia de
consimţământ tacit.

- (30 aprilie 1992 D.-L., N 274, articolul 3..).

- (Constituţia, articolul 3 şi 117.).

Utilizează regiunea autonomă din Valle d'Aosta, în persoana preşedintelui de ADV regionale,.
John Bondaz, autorizat de rezoluţie a Consiliului Regional din 22 mai 1992, nr. 5016, a
reprezentat şi a informat (cu "virtutea avocat legalizată Bastrenta de Aosta, la 26 mai 1992,
rep. 14274), de către avocat. Profesor. Romanelli, Gustavo, iar la biroul de aceeaşi adresă de
serviciu de la Roma, prin intermediul Cosseria, nr. 5 împotriva Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, Preşedintele Consiliului de pro-tempore, cu domiciliul în Roma, Palazzo Chigi,
precum şi "la juridic al Consiliului de Stat, prin intermediul N portugheză. 12, pentru o
declaraţie de CONSTITUŢIONALĂ ilegitimitate ". 3 din d.-l. 30 aprilie 1992, nr. 274
(publicată în Monitorul Oficial, seria general, Partea I, nr. 101, 2 Mai, 1992), privind
"Amânarea a termenelor stabilite de legi şi de alte măsuri urgente."

Când de fapt
Statutul special de autonomie regiunii din Valle d'Aosta (Legea constituţională din 26
februarie 1948. 4) atribuie art. 2, primul paragraf,. g), drepturile copilului "permisiune de la
primară de planificare legislativă, precum şi" maestru planurile pentru zonele urbane de
importanţă deosebită. În plus, articolul. 4 din acest statut prevede că regiunea are jurisdicţie
administrativă asupra tuturor problemelor pe care le are competenţă legislativă, şi, prin
urmare, de asemenea, în mod clar, în ceea ce priveşte planificarea urbană şi de aprobare a
planurilor.

Dintre aceste aptitudini şi "a venit pentru a influenţa în mod ilegal art. 3 din d.-l. 30 aprilie
1992, nr. 274, care a dispus, la rubrica "Termenul de aprobare a instrumentelor de
planificare", fără a lua în orice cont de poziţia regiunii solicitantului, şi oferă, prin urmare,
nici o excepţie de la aceasta, că "perioada maximă de 180 de zile prevăzut de art 9. al doilea
paragraf, din noiembrie d.-l. 10, 1978, nr. 702, cu modificări, în dreptul 08 ianuarie 1979, nr.
3, trebuie să fie considerate ca fiind obligatorii, iar efectul său implică aprobarea tacită a
instrumentului adoptat cu luarea în considerare a observaţii din partea Consiliului. "

Dispoziţie în al doilea paragraf al art. 9 din D.-LN 702/1978, de asemenea, introdus într-un
context de previziuni în total eterogene (702 D.-ln / 1978, punctul "Dispoziţii referitoare la
finanţele locale"), a declarat, în una sută optzeci de zile de la termenul limită fixat cu actele
sale legislative ale aceleasi regiuni de aprobare a instrumentelor de planificare, în
conformitate cu primul paragraf al articolului. 9, lit. b) (al treilea paragraf din art. 9 în al
treilea paragraf, în statele întrebare care "limită de timp menţionat în scrisoarea punctul. b), nu
pot" fi mai mult de o sută optzeci de zile pentru planul de dezvoltare generală şi de această
perioadă trebuie să fi redus în mod corespunzător pentru documentele de planificare alte că, în
conformitate cu standardele regionale, îndeplinesc condiţiile pentru aprobarea formală a
regiunii. "

LEGEA
1. - Articolul. 3 din d.-l. De stat 30 aprilie 1992, nr. 274, nu numai de a introduce modificări
minore la articolul. 9 din D.-LN 702/1978, dar se modifică profund liniile de bază. Într-
adevăr, aşa cum a mai fost capabil de a expune în ficţiune şi în fapt, pentru suma de aceeaşi
perioadă de către legislaţia statului menţionat, de numai ordinatoria, devine definitivă şi,
pentru mai mult ", este introdus arbitrar ipoteza ex novo de consimţământ tacit . Acest
"implică, desigur, de asemenea, o comprimare considerabilă a sferei de autonomie pentru
regiune în exercitarea drepturilor părinteşti de administrare, deoarece acesta este un fapt
simplu juridic care inactivitate" (a se vedea, în acest Virga, Drept administrativ, II, Milano,
1992, 47), un factor capabil de a înlocui, cu efect deplin exercitarea puterii de apreciere din
regiune.

Trebuie remarcat faptul că, chiar dacă actele în materie de drept public, şi de a recunoaşte o
distincţie între termenele de ofiţeri şi termeni, această distincţie este de a fi reconstruit pentru
acte cum ar fi efectele pe care trecerea timpului este inutil sau să nu producă : un termen şi "să
ia în considerare obligatorie, dacă" Cursul sa inutilă ", ea va pierde dreptul sau de putere, care
s-ar fi exercitat înainte," în timp ce e ", care urmează să fie luate în considerare de către un
judecător atunci când" dreptul sau de putere nu este pierdut (a se vedea, pentru toate Mortati,
Drept Public, I, Padova, 1975, 252).

Articol. 9 din D.-LN 702/1978 nu prevede în mod adecvat pentru orice limitare a regiuni
decât în abilităţile urban (lăsând la legile regionale pentru a determina efectele posibile ale
limită de timp inutile), deoarece "o previziune de acest fel ar fi, în fapt, a implicat de
compresie ilegală de domeniul autonomiei regionale.

Aceeaşi limită nu a fost ", a fost avertizat de către legiuitorul mai degrabă atunci când" a emis
decretul care este apelat în această acţiune: în fapt, a contestat decretul a nu numai a putut să
afirme finalitatea ", a perioadei în cauză, dar chiar a atribuit cursul său inutil a eficienţei de
aprobare tacită.

Cum şi ştiu, de regulă, tăcerea PA nu poate fi atribuit sensuri specifice: o lege poate doar
"atributul de ipoteze specifice, semnificaţia unui act final, cum ar fi aprobarea sau respingerea
(vezi toate Virga , Drept administrativ, II, citată mai sus., 47).
Corolar logic de principiu trebuie să fie amintit şi doar acum ", într-o problemă specifică în
care este responsabilitatea principală a regiunii, şi că" planificarea pentru Valle d'Aosta,
regiunea are doar puterea de a adopta norme care dau inactivitate sa "în sensul de tăcere-
tastat. Recurs de stat în mod clar standard de uzurpează putere regională, "cauză, aşa cum sa
văzut, de fapt, introduce o ipoteză de tăcere dă consimţământul.

2. - E ", care urmează să fie adăugată pentru motive de apărare simplă, faţă de dispoziţia în
litigiu, având în vedere conţinutul său specific, nu pot" fi invocată oricare dintre limitele, este
strict indicat, că statutul de autonomie special, art. 2, plasează competenţele principale de
reglementare din Valea.

Aceste limite, si ca "minciuna cunoscut în nevoile de ale furnizării regionale de armonie cu

Constituţia Republicii şi a principiilor statului, în conformitate cu obligaţiile internaţionale,
precum şi de standardele de bază ale reformelor economice şi sociale ale Republicii . Poate
"accidental a adăugat că abia ar putea imagina, ţinând seama de forma unui decret-lege, cu
care urmează a fi introduse în corpul legii, că dispoziţia în litigiu poate fi considerat o
manifestare de oricare dintre capete", a reamintit limitele legislaţiei drepturilor copilului "
regional.

Puteţi ", se adaugă faptul că regiunea Valle d'Aosta, în regiunea special de autonomie, nu," se
aplică chiar şi cea mai mare limită de "largă a" principiilor fundamentale ale legilor statului ",
astfel cum este prevăzut la articolul regiunile ordinare statutul . 117 din Constituţie (pentru
inopozabilitatea astfel ", v. Martines, drept constituţional, Milano, 1986, 796, Curtea
Constituţională, 3 martie 1982, N 50, Curtea Constituţională, 26 iulie, 1979, N 86.).: Cu toate
acestea, în forma şi de conţinut, poate "în orice caz, exclus altresi că" norma contestat prevede
un principiu fundamental de acest fel.

În cele din urmă puntualizzarsi că orice excludere de nelegalitate "Constituţia a dispoziţiei în

litigiu, pe ipoteza că nu se aplică" în regiunea Valle d'Aosta, cu toate acestea, necesită
activitatea "de interpretare Curţii codesta ecc.ma.

Se solicită pentru: cum ar fi ECC, dar Curtea a declarat neconstituţional art.. 3 din d.-l. 30
aprilie 1992, nr. 274 (publicată în Monitorul Oficial, seria general, Partea I, nr. 101, 2 Mai,
1992), privind "Prorogarea termenelor stabilite prin legi şi alte măsuri urgente," pentru
încălcarea statutului de autonomie specială în Valle d'Aosta , prevăzută la Legea
constituţională 26 februarie 1948, nr. 4, şi în special articolele. 2 şi 4.

Roma, mai aditiv "27, 1992

Dl prof. univ. Gustavo Romanelli

RICORSO PER LEGITTIMITA' COSTITUZIONALE N. 49 DEL 2 GIUGNO 1992.

(GU n. 26 del 17.06.1992 )

Ricorso per questione di legittimita' costituzionale depositato in cancelleria il 2 giugno 1992

(della regione autonoma Valle d'Aosta)
Edilizia e urbanistica - Termini per l'approvazione degli strumenti urbanistici -
Qualificazione del termine di centottanta giorni previsto dall'art. 9, secondo comma, del
d.-l. n. 702/1978 (conv. in legge n. 3/1979), per l'approvazione del p.r.g., quale termine
perentorio la cui decorrenza comporta, in base al principio del silenzio-assenso, la tacita
approvazione, da parte della regione, dello strumento urbanistico adottato dal consiglio
comunale dopo l'esame delle osservazioni presentate dalle associazioni sindacali e da
altri enti pubblici ed istituzioni interessate - Asserita indebita invasione della sfera di
competenza primaria delle regioni in materia di edilizia ed urbanistica, sotto il profilo
della violazione del principio che soltanto la regione ha il potere di emanare norme che
attribuiscano alla sua inattivita' il significato di silenzio assenso.

- (D.-L. 30 aprile 1992, n. 274, art. 3).

- (Cost., artt. 3 e 117).

Ricorre la regione autonoma Valle d'Aosta, in persona del presidente della giunta regionale,
avv. Giovanni Bondaz, autorizzato con delibera della giunta regionale del 22 maggio 1992, n.
5016, rappresentato e difeso (in virtu' di procura autenticata dal notaio Bastrenta di Aosta del
26 maggio 1992, rep. 14.274) dall'avv. prof. Gustavo Romanelli, e presso lo studio del
medesimo elettivamente domiciliato in Roma, via Cosseria, n. 5, contro la Presidenza del
Consiglio dei Ministri, in persona del Presidente del Consiglio pro-tempore, domiciliato per la
carica in Roma, palazzo Chigi, nonche' presso l'avvocatura dello Stato, via dei Portoghesi n.
12, per la declaratoria di illegittimita' costituzionale dell'art. 3 del d.-l. 30 aprile 1992, n. 274
(pubblicato nella Gazzetta Ufficiale, serie generale, parte prima, n. 101, del 2 maggio 1992),
recante "Differimento di termini previsti da disposizioni legislative ed altre disposizioni
urgenti".

PREMESSO IN FATTO
Lo statuto di autonomia speciale della regione Valle d'Aosta (legge costituzionale del 26
febbraio 1948, n. 4) attribuisce all'art. 2, primo comma, lett. g), la potesta' legislativa primaria
in materia di urbanistica, nonche' di piani regolatori per zone di particolare importanza
urbanistica. Inoltre, l'art. 4 del medesimo statuto dispone che la regione ha competenza
amministrativa su tutte le materie su cui essa ha competenza legislativa, e dunque, anche,
evidentemente, in ordine all'urbanistica ed all'approvazione dei piani regolatori.

Su tali competenze e' venuto ad illegittimamente incidere l'art. 3 del d.-l. 30 aprile 1992, n.
274, il quale ha disposto, sotto la rubrica "Termine per l'approvazione di strumenti
urbanistici", senza prendere in alcuna considerazione la posizione della regione ricorrente, e
senza dunque prevedere un'eccezione rispetto ad essa, che "Il termine massimo di centottanta
giorni previsto dall'art. 9, secondo comma, del d.-l. 10 novembre 1978, n. 702, convertito, con
modificazioni, dalla legge 8 gennaio 1979, n. 3, deve considerarsi perentorio, e la sua
decorrenza comporta la tacita approvazione dello strumento adottato, con l'esame delle
osservazioni da parte del consiglio comunale".

La disposizione di cui al secondo comma dell'art. 9 del d.-l. n. 702/1978, anch'essa inserita in
un ambito di previsioni del tutto eterogenee (il d.-l. n. 702/1978 reca "Disposizioni in materia
di finanza locale"), indicava in centottanta giorni il termine massimo da fissarsi con propri atti
normativi delle stesse regioni per l'approvazione degli strumenti urbanistici, in base al primo
comma del medesimo art. 9, lett. b) (il terzo comma dell'art. 9 in questione precisa al terzo
comma che "Il termine massimo di cui al precedente comma, lett. b), non puo' essere
superiore a centottanta giorni per il piano regolatore generale e tale termine deve essere
adeguatamente ridotto per gli altri atti urbanistici che, secondo le norme regionali, sono
assoggettabili alla formale approvazione della regione".

IN DIRITTO
1. - L'art. 3 del d.-l. statale 30 aprile 1992, n. 274, non si limita ad introdurre modifiche
marginali all'art. 9 del d.-l. n. 702/1978, ma ne altera profondamente le linee fondamentali.
Infatti, come si e' avuto modo di esporre nella narrativa in fatto, la decorrenza del termine
importo dalla ricordata normativa statale, da meramente ordinatoria, diviene perentoria e, per
di piu', viene arbitrariamente introdotta ex novo un'ipotesi di silenzio-assenso. Cio' comporta,
evidentemente, anche una considerevole compressione della sfera di autonomia della regione
nell'esercizio delle proprie potesta' amministrative, dato che fa di un semplice fatto giuridico
quale l'inattivita' (v. al riguardo Virga, Diritto amministrativo, II, Milano, 1992, 47), un
elemento idoneo a sostituire con piena efficacia l'esercizio del potere discrezionale della
regione.

Occorre osservare che, se anche per quanto concerne gli atti di diritto pubblico, e'
riconoscibile una distinzione fra termini perentori e termini ordinatori, questa distinzione va
per tali atti ricostruita in ordine agli effetti che l'inutile decorso del tempo venga o meno a
produrre: un termine e' da considerare perentorio allorche' il suo inutile decorso "determina la
decadenza del diritto o potere che si sarebbe dovuto esercitare prima", mentre e' da
considerare ordinatorio allorche' il diritto o potere non si perde (v. per tutti Mortati, Istituzioni
di diritto pubblico, I, Padova, 1975, 252).

L'art. 9 del d.-l. n. 702/1978 opportunamente non prevedeva alcuna decadenza delle regioni
rispetto alle competenze in materia urbanistica (lasciando alle singole leggi regionali il
compito di determinare gli eventuali effetti dell'inutile decorso del termine), perche' una
previsione di tal fatta avrebbe appunto comportato l'illegittima compressione della sfera di
autonomia regionale.

Il medesimo limite non e' stato invece avvertito dal legislatore allorche' ha emanato il decreto
che si impugna con il presente ricorso: infatti, il decreto impugnato non soltanto ha ritenuto di
poter affermare la perentorieta' del termine in questione, ma ha persino attribuito al suo inutile
decorso l'efficacia di tacita approvazione.

Come e' noto, di regola, al silenzio della p.a. non possono essere attribuite valenze particolari:
soltanto una legge puo' attribuirgli, per ipotesi specifiche, il significato di un atto concludente,
come l'approvazione od il rifiuto (cfr. per tutti Virga, Diritto amministrativo, II, cit., 47).

Corollario logico necessario del principio dianzi ricordato e' che in una materia specifica in
cui sussista la competenza primaria della regione, quale e' l'urbanistica per la Valle d'Aosta,
soltanto la regione ha il potere di emanare norme che attribuiscano alla sua inattivita' il
significato di silenzio-tipizzato. La norma statale impugnata usurpa evidentemente tale potere
regionale, perche', come si e' visto, introduce appunto un'ipotesi di silenzio-assenso.
2. - E' da aggiungere per mero scrupolo di difesa che, rispetto alla norma impugnata, stante il
suo contenuto specifico, non puo' essere utilmente invocato alcuno dei limiti, tassativamente
indicati, che lo statuto di autonomia speciale, all'art. 2, pone alla attribuzioni normative
primarie della Valle.

Tali limiti, come e' noto, risiedono nella necessita' di armonia della norma regionale con la
Costituzione della Repubblica e con i principi dell'ordinamento dello Stato, nel rispetto degli
obblighi internazionali, nonche' delle norme fondamentali delle riforme economico-sociali
della Repubblica. Puo' incidentalmente aggiungersi che ben difficilmente potrebbe
immaginarsi, tenuto conto anche della forma di decreto-legge con la quale essa viene ad
essere introdotta nel corpus normativo, che la norma impugnata possa essere ritenuta
manifestazione di alcuno dei teste' richiamati limiti della potesta' normativa regionale.

Si puo' ancora aggiungere che alla regione Valle d'Aosta, in quanto regione ad autonomia
speciale, non e' applicabile nemmeno il piu' ampio limite dei "principi fondamentali delle
leggi dello Stato", previsto per le regioni a statuto ordinario dall'art. 117 della Costituzione
(per tale inapplicabilita', v. Martines, Diritto costituzionale, Milano, 1986, 796; Corte
costituzionale, 3 marzo 1982, n. 50; Corte costituzionale, 26 luglio 1979, n. 86): comunque,
per forma e contenuto, puo' in ogni caso escludersi altresi' che la norma impugnata contempli
un principio fondamentale di tal fatta.

Deve infine puntualizzarsi che l'eventuale esclusione dell'illegittimita' costituzionale della

norma impugnata, sull'assunto della sua inapplicabilita' alla regione Valle d'Aosta, postula
comunque l'attivita' interpretativa di codesta ecc.ma Corte.

Si chiede pertanto: piaccia all'ecc.ma Corte dichiarare costituzionalmente illegittimo l'art. 3

del d.-l. 30 aprile 1992, n. 274 (pubblicato nella Gazzetta Ufficiale, serie generale, parte
prima, n. 101, del 2 maggio 1992), recante "Differimento di termini previsti da disposizioni
legislative ed altre disposizioni urgenti", per violazione dello statuto di autonomia speciale
della Valle d'Aosta, di cui alla legge costituzionale 26 febbraio 1948, n. 4, ed in particolare dei
suoi artt. 2 e 4.

Roma, addi' 27 maggio 1992

Avv. prof. Gustavo ROMANELLI