Arhivarii Vaticanului susţin că latina se

trage din limba dacă, ceea ce spuneau

istoricii români la începutul sec. XX

Tot mai mulţi istorici din Occident afirmă ceea ce spuneau marii istorici români de la începutul
secolului XX, că limba latina are la origine limba dacică, iar Roma îşi trage obârşia din lumea
tracilor. Pe tot parcursul seminarilor de la facultatea de istorie de la UBB din anii 90 eram la
propriu linşat de colegii, care doreau să se pună bine cu profesorii comunişti, ce proliferau
exclusiv teza latinităţii românilor. Când le vorbeam profesorilor şi colegilor conformişti ca să
prindă o bursă Soros sau un post de asistent pe viaţă despre „Dacia preistorică” a lui Nicolae
Densuşianu, de Nicolae Miulescu a cărei carte am editat-o „Dacia – Ţara Zeilor” sau despre
„Getica” lui Vasile Pârvan eram imediat acuzat cu un potop de critici că nu înţeleg rolul
romanizării şi latinizării Daciei şi a poporului dac. Azi tot mai mulţi savanţi din UK,
geneticieni din Germania sau arhivari ai Vaticanului susţin originea dacă a limbii latine şi
etnicitatea de sorginte tracică a Romei imperiale. Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan
Paul al II-lea si membru al Comisiei Teologice Internationale,a lansat ipoteza că limba latină se
trage din limba româna arhaică, de fapt daca, şi nu invers cum cred lingviştii. Concluzia a fost
trasă în urma informaţiilor pe care Ledwith le-a obţinut studiind documente din arhivele secrete
ale Vaticanului. „Chiar dacă se ştie ca latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi
limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că
limba româna, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. În
concluzie, nu limba română este o limba latina, ci mai degrabă limba latină este o limbă
românească. Adică de sorginte tracă. Asadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Muntii Bucegi, din
Brasov, din Bucuresti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale
(limba latina – n.red.) „, a declarat acesta într-un interviu acordat postului de televiziune TVR
Cluj. Mai mult, Miceal Ledwith spune ca la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie
de translatori, vorbind cu toţii in limba din care se născuse, ulterior, latina. Pe Columnă
împăratul Traian vorbeşte cu prizonieri sau refugiaţi daci fără translator. În anul 2012,
documentarul „Dacii, adevăruri tulburatoare”, realizat de către scriitorul Daniel Roxin a
cutremurat lumea ştiinţifică, generând ample dezbateri privind faptul că românii sunt urmaşii
dacilor. Un grup de cercetatori a realizat un studiu de paleogenetică, potrivit căruia dacii şi
romanii au strămoşi comuni. Astfel, tracii ar fi ocupat o mare parte din Europa, centrul de
dominaţiei fiind Marea Neagră. De aici s-ar fi desprins ramura care a înfiinţat Roma. Nu
întâmplător istoricul Iordanes, în sec V, i-a considerat pe goţi, ca şi geţi. El nu a confundat cele
două popoare, ci a subliniat rolul important al geţilor în Europa de atunci.

Despre trunchiul etnico-lingvistic dac al românilor şi al limbii române am mai scris. Ideea
latinităţii românilor a fost exacerbată de istorici, începând cu Grigore Ureche şi Miron Costin şi
continuând cu exgerările latiniste ale Şcolii Ardelene din interese strict politice. Proiectul
naţiunii române în epocă nu ar fi sunat aşa frumos dacă se afirma că românii erau urmaşii unui
popor „barbar” dacii, ci suna mai nobil în urechile aristocraţiei vremii, dacă valahii erau
consideraţi în memoriile spre cancelariile occidentale ca urmaşii Romei imperiale. Numai
astfel, cu o obârşie nobilă şi imperială, românii ar fi putut fi recunoscuţi în epocă ca popor cu
drepturi depline în lumea civilizată. Dacă se spunea că românii se trag din „barbarii” daci am fi
fost percepuţi de Occident ca un popor sălbatic asemeni din coloniile africane şi fără drepturi.

Istoria are o logică a sa proprie. Dacia se întindea de la Munţii Tatra până la gurile Bugului pe
un teritoriu imens. Romanii au cucerit numai 25% din acest teritoriu din motive strict militare
şi mai ales economice. Au cucerit capitala dacilor Sarmisegetuza şi minele de sare şi de aur de
la Roşia Montana şi aât. Ceea ce doresc şi acum unele mari multinaţionale, dovadă că istoria nu
se schimbă structural pe durata lungă. Restul Daciei, cea de 75% din teritoriu, din Panonia până
în Transnistria de azi, unde nu a călcat picior de roman, era liberă. Ciudat că 75% din Dacia
liberă şi dacii liberi şi-au lăsat tradiţiile şi limba maternă să înveţe latina, limba ocupantului,
care controla numai 25% din ţară. Vi se pare logic? După 170 de ani romanii se retrag din
Dacia Romană în vremea împăratului Aurelian, iar 75% dintre daci, care trăiau liber nu mai
vorbesc daca, ci învaţă cu spor limba latină, ca limbă străină, după ce legiunile romane se
retrăseseră dincolo de Dunăre. Nu are logică teoria latinistă. Vă dau un exemplu apropiat de
istoria noastră. La 1700 Imperiul Habsburgic, adică Austria, ocupă Transilvania. Austriecii
implementează 218 ani până la 1918 cea mai perfecţionistă societate şi cel mai perfect aparat
administrativ de control al teritoriului, implementând limba germană. Bucovina şi Banatul erau
unităţi administrative germane conduse direct de la Viena. La 1 decembrie 1918 Transilvania se
uneşte cu Româna. Eu vă întreb, românii din Transilvania ce limbă maternă vorbeau?
Germana? Bineînţeles că nu, ci o curată şi frumoasă limbă românească. În concluzie, aşa cum
nu au reuşit austriecii în 218 ani să germanizeze Ardealul, nici romanii nu au putut în
antichitate să latinizeze limba şi poporul dac numai în 170 de ani şi Roma controlând doar 25%
din teritoriul Daciei. Aşa că noile cercetări ale istoricilor occidentali confirmă pe marii istorici
de la începutul secolului XX, care susţineau continuitatea dacilor în Dacia post-romană şi
originea tracă a limbii latine. Şcoala istorică de la Cluj, condusă de C. Daicoviciu, s-a
încăpăţânat să susţină teoria, ca o marotă politică, a Şcolii Ardelene privind puritatea latină a
limbii şi poporului român, care se dovedeşte tot mai subţire şi neştiinţifică în faţa noilor
cercetări ale istoricilor din vestul Europei.

Ionuţ Ţene