Teatrul European de după 1900 și în special de după al Doilea Război Mondial a cunoscut profunde

prefaceri la nivel tematic, structural, ca artă a spectacolului. Teatrul expresionist, cel suprarealist și
mai ales cel al absurdului au reprezentat modele și pentru scriitorii români. Astfel, Marin Sorescu,
poet, prozator, dramaturg, eseist a creat piese conform unei noi concepții. Și-a grupat operele
dramatice în trilogii cu teme istorice, după modelul lui Brecht, comedii absurde în linia lui Eugen
Ionescu și piese mitice, legendare, în trilogia “Setea muntelui de sare”. Autorul mărturisea cu umor
că ar fi vrut să scrie un tratat de filozofie, “dar m-a luat teatrul pe dinainte”.

“Iona” face parte din această trilogie, iar scriitorul o numește tragedie în patru tablouri. Sorescu a
vrut să scrie “ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”, Iona fiind “omul în condiția sa
umană, în fața vieții și în fața morții”. Subiectul este inspirat din personajul biblic cu același nume
care, fiind ales de Dumnezeu să devină proroc in Ninive, el s-a speriat. A fugit cu o corabie,
Dumnezeu a dat o furtună, marinarii l-au bănuit, l-au aruncat în mare și a fost înghițit de un pește
mare în burta căruia a rămas trei zile și trei nopți. Marin Sorescu a preluat din legendă numele
personajului, meseria de pescar și situația de a fi înghițit de un pește, dar nu a preluat sensul religios.

Aspectele de teatru modern sunt numeroase. Opera este structurată în patru tablouri, unicul mod
de expunere este monologul dialogat, pentru că Iona vorbește cu sine însuși. Pe scenă mai apar doi
figuranți, pescari ce poartă pe umeri o bârnă sugerând mitul lui Sisif. Indicațiile scenice sunt relative
bogate, scriitorul prezentând decorul, gesturile, gândurile personajului. Un alt element modern este
absența acțiunii propriu-zise și a conflictului dramatic, înlocuite cu situațiile prin care trece
personajul, înghițit de trei pești. Eroul nu este un personaj verosimil, complex, ci numai un simbol ca
în teatrul expresionist. Textul este alcătuit din replicile lui Iona, pe un ton neconvențional, cu umor
absurd sau cu unele pasaje lirice.

Aventurile lui Iona, de-a lungul trecerii prin cei trei pești, sunt însoțite de permanentul dialog cu sine
însuși, în fapt un solilocviu, pentru că monologul nu este structurat în întrebare-răspuns, ci în replici
care alcătuiesc un text omogen, continuu. Personajul este caracterizat mai ales prin limbajul, când
colocvial, de un umor negru sau absurd, când grav și liric, prin temele de meditație și prin situațiile prin
care trece, care provoacă totuși emoții mari spectatorului ce se poate regăsi în “în condiția lui umană,
în fața vieții și în fața morții”. La începutul tabloului I, Iona este singur în fața mării, aflat deja în gura
Peștelui I, fără să observe aceasta. Singurătatea absolută a omului este reprezentată de pierderea
ecoului. Eroul recunoaște că este pescarul ghinionist și joacă o farsă pentru a induce peștii în eroare: se
preface că el este un altul. In finalul tabloului el este îngițit, iar tabloul al doilea începe cu o meditație
despre moarte. Ca la Arghezi, târziul este un motiv literar (“Incepe să fie târziu în mine”), iar moartea
este privită de Iona ca o pierdere a conștiinței de tot ceea ce formează universul nostru casnic,
salcâmul, papucii, tablourile, cuierul, sau universul îndepărtat pe care, într-un gest donquijotesc, îl dă
de pomană omenirii. Revolta împotriva efemerității ființei umane se exprimă simplu: “De ce trebuie să
se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?” Cu umor trist, Iona se întreabă dacă este înghițit de viu sau de
mort, iar faptul că merge și mai ales că vorbește reprezintă dovezi ale existenței. Trăim prin logos, prin
cuvânt. Pentru a-și înțelege experiența, el face apel și la știința consemnată în istorie, află că poți fi
înghițit de un chit, nu și dacă mai poți ieși, aceasta fiind o parabolă a incapacității de a atinge vreun
adevăr. Căutăm mereu instrumente ale eliberării, ale cunoașterii, dar ele se dovedesc a fi improprii.
Astfel, Iona găsește asupra lui un cuțit, glumește cu “mustețea” că nu a pus un grătar la intrare, dar nu
face decât să intre în următorul Pește. Nici transformarea unghiilor în cuțite, a genelor în unghii, a lui
însuși într-o unghie mare nu-i sunt de folos, nici mesajul scris pe o bucată din podul palmei cu proprul
sânge și trimis mamei într-o bășică, nimic nu îl salvează. Ințelegându-și imperfecțiunea, neputința, se
crede îndreptățit să viseze la mama universală, primordială și la mama sa pentru a-l mai naște o dată și
mereu, deoarece, justifică el, întotdeauna ni se întâmplă să nu ne iasă ceva în viață și anume
esențialul, după cum soldaților nu le iese tocmai pacea, pentru care există ei. Incercarea de a se salva
eșuează mereu, iar finalul tabloului III este tensionat, pentru că el calcă bășica, iar zgomotul asurzitor
trezește la viață puii nenăscuți ai monstrului care se reped” cu gurile…scoase din teacă”. In ultimul
tablou, Iona are iluzia eliberării, vede soarele și propune să-l pună la sărat ca să țină mai mult,
contemplă o întindere ce pare a fi apa (în sens primordial, ca leagăn al vieții) se bucură, până când
descoperă că întindera este de nisip, că orizontul este un șir nesfârșit de burți de pește “ca niște
geamuri puse unul lângă altul.” In scenă trec cei doi pescari, tot cu bârne, semn că damnarea este încă
vie.

Personajul trece printr-un labirint în căutarea identității, a libertății, a răspunsurilor la întrebările

fundamentale pe care și le pune orice om care problematizează. De câteva ori, de-a lungul aventurii și
al discursului său apelează la Divinitate, așadar la un principiu exterior. Mai întâi, în burta peștelui
exclamă: “Aș vrea să treacă Dumnezeu pe aici”, apoi se visează o unghie “ca de la piciorul lui
Dumnezeu”, iar în ultimul tablou se compară cu un Dumnezeu care nu mai poate învia și promite să se
ducă să moară simplu, omenește, dacă va primi o dovadă de înviere. Demersul său eșuează pentru că
mereu caută răspunsuri în afară. Dramaturgul reprezintă alegoric aceasta, prin motivul înstrăinării, al
uitării de sine. Tot căutând în afară, eroul își uită biografia, chiar numele său, dar în momentul
rememorării, înțelege că “Totul e invers. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o iau în
partea celalată.” Sinuciderea din final, cu același cuțit folosit spre a se elibera și ultima replica, “Răzbim
noi cumva la lumină, trebuie înțelese într-un sens optimist, după cum interpreta Nicolae Manolescu:
“Adevărata măreție a lui Iona este de a fi luat cunostința de sine, de forța sa: de acum înainte el va
putea fi ucis, dar nu înfrânt”.

Iona este, în concluzie, un simbol și nu un personaj verosimil, realist. Mijloacele de caracterizare sunt
specifice teatrului contemporan: indicații scenice bogate, dar cu valoare metaforică de multe ori,
gesturile și situațiile nefirești prin care trece, limbajul – în primul rând cu aspect de flecăreală
colocvială, plină de umor, cu jocuri lingvistice: “Cine-ți mai iese afară pe vremea asta?”, cu luarea la
propriu a unei expresii figurate (“E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile”). Uneori, limbajul devine
grav sau liric. Numeroasele motive, simboluri culturale sunt demitizate și reinterpretate (marea,
Peștele cel mare, somnul și visele, reînvierea, dublul, moara ca în “Don Quijote”, sinuciderea etc). Iona
este un om inteligent, un filosof sui generis, un om cu simțul lingvistic și cu cel al umorului, el
reprezintă “omenirea întreagă”, gândind la singurătatea ființei, la căutarea identității pierdute, la
libertate, la condiția tragică și la ieșirea “la lumină”.