Pagina de povesti Teach

Clasa Pregatitoare dint-un sat romanesc, secolul 21.

Se apropie Craciunul si lucram de zor la decoratiuni, pentru clasa, pentru

brad pentru acasa si imapturim de zor hartie creponata pentru ghirlande si
beteala . Dupa prima jumatate de ora de chinuiala si de “cum , doamna? Dar mie
nu-mi iese, dar de ce nu mi-a iesit?” incep sa apara rezultatele si primele “wow” –
uri si elanul de nestavilit de a face alta si alta, in diverse combinatii de culori pana
cand clasa arata mai ceva decat podoabele calusarilor. Nu mai conteaza pauza iar
ora urmatoare, cea de muzica apare rugamintea de a continua activitatea in timp
ce canta colindele pentru ca vor sa ia si acasa decoratiunea facuta de ei.

La finalul zilei fiecare se straduie sa-si aranjeze cat mai bine in maini
lanturille colorate casanu le strice pana acasa.

R, copilul dintr-o familie de etnie roma ce numara 6 copii sub 14 ani si nu

mai stiu cati “la casele lor” imparte din proprie initiativa colegilor mai putin
indemanatici sau mai lenti ghirlandele facute de el. Laud cu voce tare gestul si
initativa si drept multumire ii ofer ghirlanda facuta de mine.

- “ N- o iau doamna ca mi-o strica fratii mai mici”.

Caut o solutie si zic

“ Uite , o iei si o agati mai sus unde nu ajung ei .

-Pai noi nu facem brad.

- Bine atunci o agati in tavan, de la bec pana in colturile camerei.

- Pai noi nu avem bec.

- ? Cum nu aveti bec? NU aveti current ?

- Nu .

Ma ia prin surprindere raspunsul si planific sa ma dumiresc daca spune

adevarul, gandind sa cobor 1 statie mai inainte dimineata si sa venim impreuna la
scoala. O intreb pe sora lui mai mare (de la clasa a 3-a ) care-l ia de la scoala la ce
ora pleaca ei dimineata de acasa . Se uita la mine incurcata si rusinata, nu stie sa-
mi raspunda. Eu insit : la 7? la 7 si jumatate ?

“ Nu stiu doamna, noi plecam cand se stinge lumina la stalpul de pe strada.”

Ma uit in calendar , nu-I gresit nimic ? Chiar e 2016 ?

Acelasi copil, cateva luni mai tarziu, sta in fiecare pauza si buchiseste la
cartile primite ca donatie de la Bookster incercand sa descifreze nume de animale
sau de tari . Ii spun ca poate imprumuta o miniencilopedie pe care s-o tina in
ghiozdan cand n-o studiaza ca de acum stiam ca are frati mai mici curiosi si
nazdravani.” N-o iau, ca ei vrea tot ce am eu si nu pot sa ma uit pe ea acasa.

Dar sa stii doamna ca am acasa o carte mica pe care citesc . Ce carte, ce

citesti ? Nu stie sa-mi spuna. S-o aduci maine la scoala sa vad si eu ce si cum
citesti.”

Vine a doua zi si scoate din ghiozdan calendarul ortodox de anul trecut ( varianta
de marimea unui vocabular ). “ Ce citesti tu pe cartea asta? Lunile anului doamna,
vrei sa-ti arat ? Si silabiseste destul de bine . Continua apoi cu un oftat :

Dar e in cartea asta, doamna niste oameni care nu pot sa-I zic “ ( numele zecilor
de sfinti de pe fiecare pagina nu suna cunoscut si nu poate lega silabele sau intui
cuvantul). Il linistesc spunandu-I ca si eu tot pe silabe citesc “oamenii aia” dar daca
se tine de scoala si-I ambitios el poate sa ajunga mai bine ca mine.

Ridica o spranceana a neancredere, eu ii fac cu ochiul zambind si dand din cap

aprobator. Pune “cartea” inapoi in ghiozdan si pleaca saltand , cand pe un
piciorcandpe altul.

O , Doamne ! Verific si eu calendarul laic afisat la tabla. E 2017.

Ce salturi pot face copii ce traiesc in conditii de la 1800 si dau de lumina !

AAA.., nu-I vorba de lumina electrica …, tot nu are curent…, are lumina de la
scoala,… poate de la mine care am sters o ferestruica in sufletul lui si in mod sigur
lumina din el pe care acum incepe s-o zareasca.
 Povestea de succes se numeste “stiu ca pot, am încredere în mine, nu mă
dau bătut “ si este tema principală a primei sedinte de muzicoterapie prin metoda
Totem sustinuta de Jean Baptiste si Ana Maria.

Printre ritmuri de darabane si tamburine copii au învătat să scoata din buzunar o

oglinda imaginara , s-o deschidă să se priveasca în ea si sa spună “ Am încredere în
mine, stiu că pot, nu mă dau bătut oricât de greu ar fi ! “ Apoi închideau oglinda ,
o puneau in buzunar si se imbrătisau singuri încrucișându-si bratele peste piept.
Apoi băteau în tobe un ritm tribal si strigau cu putere “Nu ăa dau bătut !”.

In zilele ce au urmat ne-am continuat activitatile firesti de la clasa si ca de obicei la

o vârstă asa mică după câteva minute de concentrare si strans cu putere creionul
încep plângerile “ Nu mai pot , doamna ! Nu-mi iese , doamna ! Nu stiu ! Nu pot !”.
Pana să apuc eu sa zic ceva sau sa ajung la văicareț se aude o voce de copil care
zice “ Scoate oglinda !”. Văicarețul se execută, îsi rosteste mantra învătată, bagă
oglinda înapoi în buzunar, apucă din nou creionul, scoate limba în semn de
strădanie si scrie mai departe. “ Chiar ca pot, doamna !” Ma uit pe hartie si are
dreptate, cifra e frumoasă, scrisa in spațiul dat si foarte apasat ca semn de truda. Îi
confirm si îl incurajez să termine. La final vine cu caietul la catedră pe ritm si
strigăt tribal “ Nu mă dau bătut, nu mă dau bătut!”

Altă zi și altă orâ în care eu citesc o poveste si ei trebuie sa deseneze,

personaje, décor, actiuni ( ca sa invete sa extraga esentialul , sa fie atenti si apoi sa
prezinte colegilor varianta personala, ilustrata a povestii). Incep plangerile eu nu
pot/nu stiu sa fac un cal, urs, iepure etc. Eu le explic ca fiecare deseneaza cum
poate si ca insusi ilustratorul cartii a facut animale care nu seamana identic cu cele
din realitate, deci sa incerce. La insistentele lor le spun ca “uite , nici eu nu stiu sa
desenez dar am sa fac la tablă niste animale asa cum mă pricep eu “. O pereche
de ochi verifica atent tabla și foaia proprie analizând si comparaând. Cu fața la
tablă aud în ceafă o voce evaluativă “ Da’ chiar că nu știi să desenezi, doamna !”
Ma intorc surprinsă abia abținându-mă să nu mă umfle râsul si se aude o alta voce
, empatică de data aceasta “Da’ imi place de tine că nu te dai bătută.”

Un alt episod de ținut minte s-a întâmplat în cursul unei ore de educație
fizică derulată în clasă (pentru că nu există sală de sport ). Copii trebuiau să arunce
într-un cos improvizat mingea în scopul dezvoltării atenției și coordonării. Fireste
că nu nimereau mereu si unul din băieți a recuperat mingea și i-a dat un șut
zdravăn spre tavan, n-a reușit să lovească neonul dar a dărâmat borcanele cu
creioane de pe masă. Distracția era maximă, cealaltă minge si-a luat si ea un șut si
ricoșa din geam în dulap în zgomotele bucuroase sau speriate ale celorlalti copii.
Intr-un minut se instalase haosul și pericolele erau la tot pasul. M-am speriat, am
pierdut controlul și am ridicat tonul la ei să treacă în bănci. A fost rândul lor să se
sperie de asa un ton neobisnuit și s-au executat imediat. In liniștea așternută, fără
să se uite la mine, o fetiță ridică sus creionul și zice.” Dacă esti nervoasă, doamna,
poți să muști creionul meu, așa ne-a învățat Loredana.” ( trainerul de la atelierul
despre emoții). . A fost rândul meu să mă execut în liniște , să-mi cer scuze și să le
explic că mi-a fost frică să nu se întâmple ceva rău și n-am mai stiut ce să fac.