Mamutul lânos (Mammuthus primigenius) a fost o specie de mamut.

A fost de asemenea una

dintre ultimele specii dintr-o linie evolutivă, care a început cu Mammuthus
subplanifrons în Pliocenul timpuriu. M. primigenius a deviat de la mamutul de stepă (M. trogontherii), în
urmă cu aproximativ 200.000 de ani, în Asia de Est. Cea mai apropiată „rudă” existentă a acestuia
este elefantul asiatic.
Aspectul și comportamentul acestei specii sunt foarte bine studiate, atunci când merge vorba
despre un animal preistoric, datorită multiplelor descoperiri de carcase congelate în Siberia și Alaska,
precum și a scheletelor, dinților, conținutului stomacurilor, bălegarului și ipostazei de viață pe picturile
rupestre preistorice. Resturi de mamut au fost de mult timp cunoscute în Asia, înainte de „descoperirea”
acestora europeni în secolul al XVII-lea. Asiaticii considerau că osemintele ar fi aparținut unor creaturi
legendare.
Mamutul lânos a fost aproximativ de aceeași mărime ca și elefanții africani moderni. Masculii
atingeau la umăr o înălțime de 2,7 și 3,4 m și cântăreau până la 6 tone (6,6 tone maxim). Femelele de
dimensiuni medii măsurau 2.6 – 2.9 metri în înălțime și cântăreau până la 4 tone (4,4 tone). Un vițel nou-
născut cântărea aproximativ 90 de kg. Mamutul lânos a fost bine adaptat la mediul rece în timpul ultimei ere
glaciare. Acesta era acoperit cu o blană densă, cu o acoperire exterioară dură din fire de păr lungi și un
subpăr scurt. Culoarea blănii a variat între întunecată și până la una gălbui-deschisă. Urechile și coada erau
scurte pentru a minimiza degerăturile și pierderea căldurii. Mamutul a avut o pereche colți lungi și patru
molari, care erau înlocuiți de șase ori pe durata vieții unui individ. Comportamentul său a fost similar cu cel
al actualilor elefanți, folosind colții la manipularea obiectelor, luptei și hrănirii. Dieta mamutului lânos a fost
constituită în principal din ierburi și rogoz. M. primigenius putea ajunge, probabil, la o vârstă maximă de 60
de ani.
Mamutul lânos a coexistat cu oamenii timpurii, care s-au folosit de oasele și colții săi pentru a-și
face instrumente și construi locuințe, printre altele a fost și vânat pentru hrană. A dispărut din arealul
continental la sfârșitul Pleistocenului, acum 10.000 de ani, cel mai probabil din cauza schimbărilor climatice
și contracției ulterioare a habitatului, vânatului, sau a unei combinații a celor două cauze. Populații izolate au
supraviețuit pe insula Saint Paul până acum 6.400 de ani și insula Vranghel până aprox. 4.000 de ani în
urmă. După dispariția lor, oamenii au continuat să folosească fildeșul său ca materie primă, o tradiție care
continuă și astăzi.