Antidepresivele

Clasificarea antidepresivelor

Antidepresivele se pot clasifica după mai multe criterii, în funcție de structură și apoi în
funcție de caracterul acțiunii. Apoi, în funcție de structură, antidepresivele se împart în două
mari categorii: heteroclitice și inhibitorii monoaminooxidazei (MAO).

I. După structură II. După caracterul acţiunii

A. Heterociclice 1. cu efect sedativ
1. triciclice  amitriptilină
 amitriptilină  nortriptilină
 dezipramină  maprotilină
 imipramină  mianserină
 clomipramină  opipramol
 trimipramină  pipofezină
 nortriptilină  pirazidol
 doxepină 2. cu efect activator
 dosulepină  clezipramină
 opipramol  doxulepină
2. tetraciclice  moclobemidă
 maprotilină  nomifenzină
 mianserină  fluoxetină
3. diciclice  nialamidă
 nomifenzină 3. cu efect echilibrat
4. din diverse grupe  imipromină
 viloxazină  dezimipramină
 paraoxetină  clomipramină
 pipofezină  trimipramină
 tiapentină  fluvoxomină
 fluoxetină 4. cu efect anxiolitic
 serolină  trozadon
 trazodomă  opipromol
 fluvoxamină
B. Inhibitorii MAO
1. ireversibili
 nialamidă
2. reversibili
 moclobemidă
 pirazidoltetrindol
 tetrindol

1
 Un alt tip de clasificare a antidepresivelor se organizează în funcție de modul în care
afectează diverși neurotransmițători. Avem așadar:
 inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (SSRIs), inclusiv Prozac (fluoxetină), Celexa
(citalopram) și Paxil (paroxetină);
 inhibitori selectivi ai recaptării norepinefrinei (SNRIs), inclusiv Effexor (venlafaxină) și
Cymbalta (duloxetină);
 antidepresivele triciclice (TCAs), inclusiv Elavil (amitriptilină), Tofranil (imipramină) și
Pamelor (nortriptilină);
 inhibitori de monoaminooxidază (MAOIs), inclusiv Nardil (fenelzină) și parnate
(tranilcipromină).
Printre alte medicamente antidepresive se numără în prezent, Remeron (mirtazapină) și
Wellbutrin (buproprion).

Administrarea de antidepresive trebuie să se facă în mod cât se poate de responsabil. În

funcție de caz și în măsura în care situația o impune. „Cel mai eficient mod de tratare a
pacienților cu depresie este terapia însoțită de medicamente antidepresive, eliberate pe baza
unei prescripții medicale” este de părere dr. Mitchell Mathis, director al secției de psihiatrie a
Food and Drug Administration a SUA (FDA). Specialistul recomandă așadar consultații la
psiholog, însoțite de medicamentație. În funcție de fiecare situație, se poate evalua nevoia de
antidepresive și se poate prescrie o rețetă. „Este foarte important ca pacienții să discute cu
medicul pentru a se putea identifica cel mai bun tratament”, mai susține doctorul Mathis.
Dar medicamentele nu vor ameliora peste noapte simptomele depresiei! Este nevoie de
timp pentru aceasta. Majoritatea pacienților vor trebui să ia medicamentele prescrise timp de
săptămâni întregi până când acestea să-și facă efectul. În plus, folosirea lor (îndelungată), poate
duce la complicații.
Printre complicațiile pe care le presupune administrarea de antidepresive se numără:
 greață și vărsături;
 creștere în greutate;
 diaree;
 tulburări de somn;
 probleme de natură sexuală.
De asemenea, printre pericole se numără inclusiv hipertensiune și chiar
malformațiicongenitale.

Efectele adverse ale antidepresivelor – de la greață, anorexie, diaree, intoleranță alimentară,

la suicid

Am vorbit deja că antidepresivele sunt foarte diferite și că, firesc, profilul efectelor
adverse diferă mult. Antidepresivele, mai ales cele noi, nu presupun riscuri majore pentru
sănătate. Nu înseamnă că nu au efecte adverse. Acestea sunt produse, în marea majoritate, de
excesul de serotonină. Astfel prea multă serotonină la nivelul tubului digestiv va conduce la

2
greață, anorexie, diaree, intoleranță alimentară. Reacțiile adverse digestive trec în maxim două
săptămâni de la începerea tratamentului, nefiind necesare intervenții suplimentare.
Poate cea mai mare problemă a antidepresivelor este disfuncția sexuală. Excesul de
serotonină poate conduce la diminuarea libidoului sau inhibarea orgasmului. Spre deosebire de
efectele adverse digestive, disfuncția sexuală nu trece în câteva săptămâni de la începerea
antidepresivului. Există o multitudine de strategii împotriva acestei probleme, dar eficiența lor
este limitată. De reținut că riscul de a avea o disfuncție sexuală variază mult între antidepresive.
Nu putem vorbi despre antidepresive ca un tratament care îngrașă. Există și în cazul
luării în greutate diferențe mari între antidepresive. De multe ori se face o confuzie cu alte
tratamente psihiatrice care prezintă acest risc și care pot fi folosite în depresie. Este vorba de
antipsihotice. Este necesară măsurarea greutății săptămânal. Dacă se constată o creștere în
greutate și/sau creșterea poftei de mâncare, trebuie evaluată înlocuirea antidepresivului.
Efectul advers cel mai grav este creșterea riscului de sângerarea. Este o situație relativ
rară, de care trebuie ținut cont la persoanele care au avut deja o hemoragie importantă sau
care iau un tratament ce influențează coagularea sângelui.
Există două situații care nu apar imediat după începerea antidepresivului, dar care îți pot
influența semnificativ viața. Acestea sunt o stare de oboseală persistentă și blocarea
emoțională. Oboseala persistentă are consecințe majore asupra funcționalității tale la serviciu și
în familie. Antidepresivul ar trebui să amelioreze această funcționalitate. Persistența stării de
oboseală trebuie discutată cu medicul tău.
Există persoane care sunt surprinse că nu mai pot plânge după ce au luat un
antidepresiv o perioadă îndelungată. Dacă la început pare mai degrabă un efect pozitiv, cu
timpul lipsa reacțiilor emotionale devine deranjantă. Din păcate soluțiile la această problemă
sunt limitate și, dacă survine, ar trebui inclusă la părțile negative ale unui tratament împotriva
depresiei.
Efectele adverse ale antidepresivelor nu se limitează la cele prezentate mai sus. În
schimb nu trebuie omis faptul că ele nu apar la toată lumea. De fapt un efect frecvent, precum
greața, apare la cel mult 10 la sută dintre cei care încep un tratament antidepresiv. Pe lângă
aceasta există multe persoane care au așteptări negative de la un tratament contra depresiei,
ceea ce se numește efect nocebo. Astfel putem întâlni persoane care au mai toate efectele
adverse din prospect sau care prezintă reacții adverse inexplicabile.

Riscul dependenței de antidepresive

Cele mai avansate studii în domeniu arată clar că antidepresivele nu dau dependență.
Cu toate acestea, multă lume vorbește despre dependență în cazul tratamentelor cu
antidepresive. Există două explicații posibile. Prima este că lumea pune în categoria
antidepresivelor toate tratamentele prescrise de un psihiatru, incluzând astfel în mod frecvent
anxioliticele care au un risc de dependență crescut.
O a doua explicație ține de apariția unui sindrom de discontinuitate care apare la oprirea
antidepresivelor. Această situație survine la o treime dintre cei care iau un tratament împotriva
depresiei. Sindromul de discontinuitate nu are niște manifestări caracterisice, variind mult de la

3
caz la caz. Deși nu presupune riscuri majore pentru pacient, senzația poate fi foarte neplăcută.
Tentația este de a relua antidepresivul și, în consecință, de a vorbi de o dependență.

Antidepresivele și suicidul

Anul 1986 a însemnat apariția primului antidepresiv cu specificitate mare pentru

serotonină; este vorba de Prozac. Acest lucru a făcut ca efectele adverse să fie mult diminuate.
Astfel antidepresivele au devenit un fenomen de masă. În SUA rata sinuciderilor a scăzut în
fiecare an din 1986 până in anul 2000.
La începutul anilor 2000, rata sinuciderilor a reînceput să crească, o posibilă explicație
fiind creșterea incidenței depresiei. În același timp au apărut studii care arătau că
antidepresivele conduc la apariția ideației suicidare în primele două luni de la începerea
tratamentului. În anul 2004 FDA (US Food and Drug Administration) a decis să oblige
producătorii să includă în prospect o atenționare („black box”) cu privire la apariția ideilor
suicidare la adolescenți și tinerii sub 24 de ani.
Ca urmarea a acestei hotărâri, rata prescrierii de antidepresive a scăzut semnificativ la
toate categoriile de vârstă. Medici au pus mult mai greu diagnosticul de depresie pentru a nu fi
nevoiți să prescrie antidepresive. Cum rata sinuciderilor a continuat să crească, FDA modifică
atenționarea în anul 2007. La mesajul inițial adaugă, în mod surprinzător, că depresia poate
conduce la idei suicidare.
În ciuda acestei modificări reticența în prescrierea unui antidepresiv a persistat. Astfel
rata sinuciderilor a continuat să crească, atingând practic în anul 2016 nivelul din 1986.
La peste 15 ani de la momentul deciziei FDA, știm că ideația suicidară apare la 4% dintre
cei care încep tratamentul cu un antidepresiv. Trebuie ținut cont că la un însemnat procent, de
2% ideația suicidară apare chiar și în contextul folosirii unui placebo! Aceasta se întâmplă în
general în cazul adolescenților și adulților sub 25 de ani. Pentru restul categoriilor de vârstă nu
s-a constatat o diferență între cei care au luat antidepresiv și cei care au luat placebo. Ba mai
mult, pentru persoanele peste 65 de ani incidența ideației suicidare a fost mai redusă în grupul
care a s-a tratat cu antidepresive.

Acțiuni adverse ale medicației antidepresive – un exemplu tipic

Un exemplu tipic de acțiuni adverse este cel al imipraminei, regăsită în medicamente

precum Antideprin sau Trofranil. Asemănarea structurală a acesteia cu fenotiazina, de care
diferă prin înlocuirea sulfului dintre cele două grupări benzilice cu radicalul CH2-CH2, conferă
imipraminei, pe lângă particularitățile sale farmacodinamice, unele caracteristici comune cu ale
derivaților fenotiazinici, astfel încât acțiunea principală a imipraminei reprezintă sumarea
acțiunilor antidepresive proprii cu cea tranchilizantă și neuroleptică (păstrată de la fenotiazină).
Introducerea în terapeutică a imipraminei a constituit o etapă importantă în tratamentul
diferitelor tulburări neuropsihice, contribuind, în mare măsură, la obținerea unor rezultate
imposibil de realizat cu substanțele antidepresive clasice, reușindu-se astfel să se recupereze un
mare număr de bolnavi, redați activității.

4
 Plecându-se de la structura imipraminei, s-a căutat ca, prin diferite substituiri efectuate
la atomul de azot care unește cele două grupări benzenice, să se obțină derivați cu acțiune
antidepresivă egală sau superioară acesteia, însă grevați de acțiuni negative mai reduse. În
terapeutică s-au introdus așadar doi derivați:
 desmetilipipramina (Pertrofan, Norpramin);
 trimepropimina (Surmontil).
În cercetarea clinică, aceștia nu s-au dovedit superiori imipraminei, justificarea păstrării
lor în arsenalul terapeutic modern fiind conferită de posibilitatea înlocuirii între ei în caz de
intoleranță față de unul dintre aceste preparate.
Acțiunea farmaceutică complexă – stimularea și deprimarea activității sistemului nervos
central – impune mult discernământ în recomandarea și administrarea acestor preparate cu
acțiune dominantă antidepresivă, ca și o atentă observație a bolnavului pe toată durata
tratamentului. În afara acțiunii complexe a acestor substanțe medicamentoase, trebuie avută în
vedere și reactivitatea particulară, individuală, care nu poate fi prevăzută, depinzând de tipul
activității nervoase superioare a bolnavului.
Administrați în doze terapeutice, variind între 150 și 250 mg/zi (și din punctul de vedere
al posologiei cei trei derivați antidepresivi se aseamănă foarte mult), imipramina și cogenerii săi
produc stimularea sistemului nervos central, cu atât mai marcatâ cu cât starea activității
nervoase era mai deprimată. Din acest punct de vedere, substanțele antidepresive se aseamănă
cu analepticele, care readuc la normal activitatea unor centri (circulatori, respiratori) deprimați;
de aici și denumirea lor de substanțe timoleptice sau timoanaleptice. Într-adevăr, imipramina și
derivații săi îmbunătățesc simțitor starea psihică, contribuie la îndepărtarea manifestărilor
psihotice, cresc capacitatea de muncă.
Mecanismul intim biochimic al acțiunii antidepresive nu este încă elucidat. Se consideră
că acțiunea stimulantă a sistemului nervos central sau readucerea activității nervoase la nivelul
normal se datorează capacității acestor substanțe de a readuce la normal sensibilitatea
neuronilor celebrali la acțiunea mediatorului chimic simpatic – noradrenalina.

5
 Antipsihoticele

Clasificarea antipsihoticelor

O primă modalitate de clasificare a antipsihoticelor se prezintă astfel:

Sedative Atipice
 Clorpromazina  Clozapina
 Levomepromazina  Olanzapina
 Tioridazin  Quetiapina
Incisive  Risperidona
 Haloperidol  Ziprasidona
 Trifluoperazin  Sertindol
 Flupentixol  Aripiprazol
 Flufenazina
Bimodale
 Sulpirid
 Amisulprid

O altă clasificare a acestora este următoarea:

Convenționale Atipice
 Haloperidol  Clozapina
 Trifluoperazin  Olanzapina
 Flufenazină  Quetiapina
 Flupentixol  Risperidona
 Zuclopentixol  Ziprasidona
 Tioridazin  Aripiprazol
 Perfenazină  Sertindol
 Clorpromazină Bimodale
 Levomepromazină  Amisulprid
 Sulpirid

Antipsihoticele (sau neurolepticele) sunt un grup de medicamente utilizate în

tratamentul unor boli psihiatrice grave, cum ar fi schizofrenia, paranoia sau parafrenia,
caracterizate, între altele, prin importante tulburări cognitive și de conștiință cu pierderea
capacității de autoapreciere a bolii.
Termenul de antipsihotic se referă tocmai la capacitatea acestor medicamente de a fi
eficace în tratamentul psihozelor. Termenul de neuroleptic se referă la faptul că aceste
medicamente, dacă se administrează în doze suficient de mari, cum sunt cele utilizate în

6
tratamentul psihozelor, determină o serie de semne și simptome caracteristice, încadrate în
ceea ce s-a numit sindrom neuroleptic.
Sindromul neuroleptic se caracterizează în principal prin patru tipuri de manifestări:
efect antipsihotic, efect sedativ, un sindrom extrapiramidal și un sindrom vegetativo-litic și
endocrin. În general, se acceptă ca termenii antipsihotic și neuroleptic sunt sinonimi, dar în
literarura anglo-saxonă se preferă termenul de antipsihotic, pe cand în literatura de limbă
franceză se preferă termenul de neuroleptic.

Indicații

Psihiatrice Nepsihiatrice
 Delir, halucinaţii  Greaţă, vărsături
 Agitaţie psiho-motorie  Sughiţ incoercibil
 Simptome negative, disfuncţii cognitive  Prurit
 Ticuri, hemibalism  Durere (neuroleptanalgezie)

Exemple: psihoze, delirium, TOC, boala Gilles

de la Tourette

Efecte și efecte negative

Cercetarea preclinică a medicamentelor antipsihotice sau neuroleptice întâmpină mari

dificultăți neîntâlnite în general la medicamentele cu efecte somatice. Este vorba în primul rând
de lipsa modelelor experimentale. Este foarte greu de spus dacă animalele prezintă manifestări
psihopatologice, de genul iluziilor patologice sau halucinațiilor, daca animalele gândesc, pentru
a nu spune dacă prezintă elemente de gândire patologică, dacă animalele pot prezenta sau nu
boli psihice asemănătoare celor de la om. De altfel, chiar și la om, cel puțin unele din
manifestările psihopatologice le cunoaștem numai în măsura în care le relatează bolnavul,
neavând practic la dispoziție nicio metodă paraclinică de obiectivare a acestor fenomene.
Aceasta a făcut ca efectul antipsihotic să fie descoperit practic întâmplător, iar cunoașterea
mecanismului de acțiune să fie posibilă printr-un demers mai degrabă de tip asociativ decât de
tip cauză-efect. Faptul că toate medicamentele antipsihotice blochează receptori dopaminergici
a permis aprecierea, unanim acceptată astăzi, că medicamentele antipsihotice acționează prin
blocarea receptorilor dopaminergici. Mecanismul de acțiune este confirmat indirect și de faptul
că medicamentele care cresc cantitatea de dopamină din creier pot produce halucinații și alte
efecte psihotice.
Din momentul statuării acestui postulat, evaluarea preclinică a unui posibil efect
antipsihotic la om s-a făcut prin teste care evaluează, în principal, în ce măsură substanța de
cercetat blochează receptorii dopaminergici din creier la animal. Este de remarcat că, în fapt,
este vorba de evaluarea unui mecanism de acțiune și nu a unui efect. Probabil ca acesta este
unul din principalele motive pentru care, timp de aproape 50 de ani, nu au fost descoperite sau

7
inventate medicamente antipsihotice, care să aibă alt mecanism de acțiune decât blocarea
receptorilor dopaminergici.

Tipurile receptorilori serotoninergici

Receptorii serotoninergici sunt grupați în șapte tipuri notate cu 5-HT1-7. Unele din
aceste tipuri prezintă subtipuri. Receptorul 5-HT1 prezinta cinci subtipuri notate cu 5-HT1A-F,
enumerarea sărind peste subtipul 5-HT1C care, pe baza structurii sale, este denumit 5-HT2C.
Receptorul 5-HT2 prezintă trei subtipuri notate cu 5HT2A-C.
Desigur că acest mecanism de acțiune este important, dovadă eficacitatea clinică
incontestabilă a acestor medicamente, atribuită blocării receptorilor dopaminergici din creierul
limbic. Problema delicată o reprezintă însă suportabilitatea acestor medicamente, deoarece
același tip de receptori sunt implicati și în reacțiile adverse ale medicamentelor respective.
Blocarea receptorilor dopaminergici din sistemul nigrostriat este responsabilă de efectele
extrapiramidale ale acestor medicamente, blocarea receptorilor dopaminergici din hipotalamus
este responsabilă de cel puțin unele din reacțiile adverse de tip vegetativolitic și endocrin.
Un progres important l-a constituit cercetarea structurii receptorilor dopaminergici și
stabilirea subtipurilor acestora. Se știe că există cinci tipuri de receptori dopaminergici notati cu
D1-5, toți din categoria receptorilor cuplati cu proteine G. Receptorii D1 și D5 sunt cuplați cu
proteine de tip Gs, acționând prin creșterea sintezei de AMPc intracelular, iar receptorii D2, D3
și D4 sunt cuplați cu proteine de tip Gi și acționează prin scăderea cantitatii de AMPc
intracelular. În baza celor de mai sus, receptorii D2, D3 și D4 sunt numiți de obicei receptori de
tip D2 (D2 like), pe când receptorii D1 și D5 sunt numiți receptori de tip D1 (D1 like). Apariția
unor substanțe blocante selective, inclusiv a sulpiridei care blochează selectiv receptorii de tip
D2, a arătat că receptorii de tip D2 și nu receptorii de tip D1 sunt implicați in efectul
antipsihotic. Din păcate însă, tot receptorii de tip D2 sunt implicați și în reacțiile adverse ale
acestor medicamente, astfel încât progresul adus de sulpiridă pare să fie mai degrabă unul de
cunoaștere a fenomenului decât unul de utilitate practică medicală propriu-zisă. Faptul că
receptorii D3, D4 și D5 se găsesc la nivelul creierului limbic și în cortex, dar nu în sistemul striat
sau hipotalamus, a oferit noi speranțe privind posibilitatea obținerii unor medicamente
antipsihotice lipsite de reacțiile adverse caracteristice. Speranța este aparent susținută de unele
antipsihotice, cum ar fi clozapina, care este mai bine suportată și care prezintă o oarecare
selectivitate pentru receptorii D4. Prima substanță cu înaltă selectivitate pentru receptorii D4,
care poartă numele de cod L-745,870 s-a dovedit însă complet lipsită de eficacitate față de
manifestările psihotice
din schizofrenie. Totuși, noile antipsihotice apărute în ultima vreme, așa numitele antipsihotice
atipice, pe lângă unele particularități legate de eficacitate, se caracterizează printr-o mai bună
suportabilitate, deși aceste medicamente continuă sa aibă efecte blocante dopaminergice.
Având în vedere că toate aceste antipsihotice noi acționează și asupra altor receptori
decât cei dopaminergici, o atenție deosebită a fost acordată receptorilor serotoninergici.
Blocarea acestor receptori ar putea fi responsabilă de mai buna tolerabilitate a medicamentelor
respective, poate chiar de unele aspecte ale efectului antipsihotic.

8
Receptorii serotoninergici

Receptorii serotoninergici fac parte din categoria receptorilor cuplați cu proteinele G, cu

excepția receptorilor 5-HT3 care sunt de tip canale ionice pentru sodiu, potasiu și calciu.
Receptorii 5-HT1 sunt cuplați cu proteine de tip Gi, acționînd prin scăderea cantității de AMPc
intracelular, receptorii de tip 5-HT4-7 sunt cuplați cu proteine de tip Gs, acționând prin
creșterea cantității de AMPc intracelular, iar receptorii de tip 5-HT2 sunt cuplați cu proteine de
tip Gq, actionând prin creșterea activității fosfolipazei C și, prin urmare, a diacilglicerolului și
inozitoltrifosfatului intracelular.
Receptorii serotoninergici sunt prezenți în sistemul nervos central, iar unii și în periferie,
și au fost implicați în variate funcții ale sistemului nervos central. Receptorii de tip 5-HT1 au fost
implicați în producerea efectului antidepresiv al noilor medicamente antidepresive, care inhibă
selectiv recaptarea serotoninei, în special receptorii 5-HT1A și 5-HT1B, și în efectul antimigrenos
al unor medicamente, precum sumatriptanul, care este un agonist al receptorilor 5-HT1B și 5-
HT1D. Receptorii 5-HT2 prezintă de asemenea un interes deosebit, ei fiind bine reprezentați
incortex și în sistemul extrapiramidal. Receptorii 5-HT2A au fost implicați în mecanismul de
producere a halucinațiilor de către unele substanțe halucinogene, cum este LSD, dar și în
eliberarea unor neurotransmițători, cum ar fi acidul glutamic, dopamina, endorfinele,
adrenalina etc. Receptorii 5-HT2C par să fie implicați în mod special în fenomenele de anxietate,
având în vedere ca agoniștii selectivi ai acestor receptori sunt capabili să producă anxietate și
panică la om, iar blocanții selectivi ai acestor receptori prezintă proprietăți anxiolitice la animale
de laborator.
Cel mai mare interes pentru efectul antipsihotic par să prezinte la ora actuală receptorii
5-HT2A, în special legat de faptul ca noile antipsihotice atipice, cum sunt clozapina, olanzapina
sau risperidona, care sunt mai bine suportate în terapeutică, în special în ceea ce privește
manifestările extrapiramidale, pe lângă receptorii dopaminergici, blochează și receptorii
serotoninergici de acest tip. În principiu, se aduc două explicații. Una din aceste explicații are în
vedere posibilitatea ca blocarea receptorilor 5-HT2A să aducă un plus de efect antipsihotic fără
un efect extrapiramidal, ținând seama de implicarea acestor receptori în producerea
fenomenelor psihotomimetice de către unele substanțe halucinogene. Această explicație ar
putea conduce la ideea unor noi medicamente antipsihotice care să acționeze selectiv asupra
receptorilor serotononergici, fără implicarea receptorilor dopaminergici. O a doua explicație
susține posibilitatea diminuării efectelor extrapiramidale datorate blocării dopaminergice prin
blocarea serotoninergică, având în vedere că blocarea receptorilor 5-HT2A crește eliberarea de
dopamină în corpul striat. Este greu de afirmat care explicație corespunde realității, dar ideea
cea mai agreata pare să fie aceea că cel mai bine suportat efect antipsihotic se obține printr-o
blocare simultană atât a receptorilor de tip D2, cât și a receptorilor 5-HT2A. Există autori care
afirmă că, cu cât raportul dintre blocarea receptorilor 5-HT2A și blocarea receptorilor D2 este
mai mare, cu atât fenomenele extrapiramidale sunt mai putin exprimate, iar medicamentul
devine mai eficace față de simptomele negative ale bolii psihice.
Există și studii care încearcă să acrediteze ideea că ar exista și unele diferențe de eficacitate, nu
numai de siguranță, între neurolepticele clasice și neurolepticele atipice. Spre exemplu, se
afirmă uneori că toate neurolepticele sunt la fel de active față de manifestările pozitive ale

9
psihozelor (de exemplu halucinațiile), dar ca neurolepticele atipice sunt mai eficace decât
neurolepticele clasice față de manifestările negative ale bolii psihice (de exemplu autismul).
S-au emis foarte multe ipoteze privind mecanismul de acțiune al acestor medicamente și
posibilitatea ca efectul antipsihotic să poată fi obținut și printr-un alt mecanism de acțiune
decât blocarea receptorilor dopaminergici de tip D2. Cel mai probabil este însă ca efectul
antipsihotic să fie produs și de aceste medicamente tot prin blocarea receptorilor
dopaminergici de tip D2, dar sindromul extrapiramidal să fie antagonizat prin blocarea altor
receptori farmacologici cum ar fi receptorii colinergici și în special a receptorilor serotoninergici
de tip 5-HT2A. Astfel, spre exemplu, dacă pentru neurolepticele clasice, precum clorpromazina
și haloperidolul, raportul între blocarea receptorilor serotoninergici și a celor dopaminergici
este de 0,3 și respectiv 0,016, pentru neurolepticele atipice acest raport este mult mai mare,
fiind de 11 pentru ziprasidonă, 6,9 pentru pentru risperidonă, 5,5 pentru clozapină, 4,4 pentru
olanzapină, ziprasidonă, risperidonă, clozapină si olanzapină făcând parte din categoria
neurolepticelor atipice. În plus de aceasta, unele din neurolepticele atipice blochează de
asemenea receptorii serotoninergici de tip 5-HT1A si 5-HT1B sau împiedică recaptarea
serotoninei sau a noradrenalinei, ceea ce le asigură în plus un efect antidepresiv, uneori de
mare importanță în tratamentul anumitor forme de psihoze. Probabil că acest caracter atipic
este asigurat tocmai de faptul că aceste medicamente acționează concomitent asupra mai
multor tipuri de receptori farmacologici, ceea ce este semnalat uneori în literatura de
specialitate prin sigla MARTA (multi acting receptor targeted antipsychotic).

10