Război În Tranșee Și Război Publicistic - Rom War in The Trenches and Publicist Media

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/317551974
Război în tranșee și război publicistic / War in the Trenches and Publicist

War
Article in Saeculum · June 2017
CITATIONS READS
0 203
1 author:
Lucian-Vasile Szabo
West University of Timisoara
64 PUBLICATIONS 15 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
E. A. Poe View project
Media communication: present and future View project
All content following this page was uploaded by Lucian-Vasile Szabo on 12 June 2017.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

SÆCULUM
anul XVI (XVIII) l nr. 1 (43) / 2017

serie nouă
SÆCULUM
Saeculum is a publication of the
„Lucian Blaga” University of Sibiu
under the auspicies of the
Association of the Graduate Journalists from Sibiu (ALUMNI)
and of the Center of Philosophy and Anthropology Baia Mare
Directori de onoare / Honorary Directors
Gheorghe VLĂDUŢESCU, Romanian Academy
Ion DUR, Technical University of Cluj-Napoca
Redactor-şef / Editor–in–Chief: Gabriel HASMAȚUCHI
Colectivul redacţional / Editorial Board
Aniela CORLĂTEANU, Răzvan ENACHE, Lucian GROZEA, Raluca MUREȘAN,
Adina PINTEA, Minodora SĂLCUDEAN, Radu STĂNESE
Colegiul ştiinţific / Scientific Board
Ioan BIRIȘ, West University of Timişoara
Alexandru BOBOC, Romanian Academy
Ştefan BRATOSIN, Université Paul Sabatier de Toulouse
Ionel BUŞE, University of Craiova
Didi-Ionel CENUŞER, Lucian Blaga University of Sibiu
Marc CHESNEL, Academié des Belles-Lettres Sciences et Arts de la Rochelle
Petru DUNCA, Center of Philosophie and Anthropology Baia Mare
Ludwig HILMER, Hochschule Mittweida
Dr. Mihai NEAGU, director of Rumänisches Forschungs-Institut, Rumänische Bibliothek, Freiburg
Hans Peter NIEDERMEIER, Hanns Seidel Stiftung
Dana POPESCU-JOURDY, Institut de la Communication, Université Lyon 2
Ion MILITARU, „CS Nicolaescu-Plopşor” Institute, Romanian Academy, Craiova
Bruno PINCHARD, Jean Moulin University of Lyon 3
Alexandru SURDU, Romanian Academy
Teodor VIDAM, Technical University, Cluj-Napoca
Tudor VLAD, Cox International Center, University of Georgia
Joachim WITTSTOCK, Writers Union of Romania
Jean-Jacques WUNENBURGER, Jean Moulin University of Lyon 3
Ilona WUSCHIG, Hochschule Magdenburg
Ullrich ZEITLER, VIA University College, Aarhus, Denmark
SAECULUM este indexată în: EBSCO şi CEEOL
Redacţia şi administraţia / Office and Management
550201, Sibiu, str. Brutarilor 3, ROMÂNIA
Tel: +40/269/218 287, tel./fax: +40/269/211 313
email: revista.saeculum@ulbsibiu.ro;
http://socio-umane.ulbsibiu.ro/dep.jurnalistica/revista_saeculum.html
dtp / Desktop–Publishing
Nicoleta ZAPCIROIU
Ilustraţia / Illustration
Coperta întâi – Zeus trimite pe Hermes la nimfa Calypso
Coperta a patra – Oedip tălmăceşte taina Sfynxului
©Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, România
Revista apare bianual, cu texte în limba română, engleză, franceză şi germană.
This publication is issued twice a year and comprises contributions
in Romanian, English, French and German by Romanian and foreign authors.
ISSN 1221–2245
CUPRINS
EDITORIAL
Ion DUR, Despre puterea adevărului.../ 7 /
CULTURA FONDATOARE
Ștefan AFLOROAEI, Dimitrie Cantemir. Despre timp, durată şi eternitate (I).../ 15 /
Viorel IGNA, Conceptul de sferă inteligibilă, în opera lui Marius Victorinus.../ 23 /
FEȚELE VEACULUI
Minodora SĂLCUDEAN, Social media ca spațiu public. Asumarea răspunderii pentru
conținuturile postate și/sau distribuite.../ 39 /
Rodica GRIGORE, Simbol și alegorie în proza lui William Golding.../ 46 /
ARGUMENTUL OPEREI
Maria-Roxana BISCHIN, Despre hermeneutica simbolurilor din arta naivă.../ 57 /
Ioan MARIȘ, Petre Stoica și poetica tranzitivității limbajului.../ 66 /
Ioana-Gabriela ȘANDRU, Cultura română între liberalizare și exil. Monica Lovinescu
și critica est-etică.../ 70 /
Ovidiu-Marius BOCȘA, The play of signifying. Ion Dur beyond the crisis of criticism.../ 79 /
Flavia TRIF, Recitind-o pe Adriana Bittel.../ 90 /
CONVERGENȚE / DIVERGENȚE
Aurel CODOBAN, A fost Noica un filosof literat?.../ 97 /
Ionel NARIȚA, Intensiuni inexprimabile.../ 102 /
Francisc NONA, Reading like a parasite: towards a rhetoric of readership.../ 109 /
Dragoș DRAGOMAN, René Guénon și criza lumii moderne.../ 117 /
Anca-Elena DAVID, Problema împrumuturilor în dezbaterile din presa transilvană a
sec. al XIX-lea.../ 129 /
Bogdan DIȚĂ, Atmosfera publicistică interbelică: între specificul național și canonul
european.../ 137 /
EXPERIENŢE ESTETICE
Vasile CHIFOR, Asonanțe.../ 145 /
Mariana GORCZYCA, Duminică.../ 149 /
Florin PREDESCU, Pasărea Măiastră .../ 156 /
Horia MARCHEAN, 21:22:21.../ 158 /
ISTORIE ŞI MEMORIE
Lucian-Vasile SZABO, Război în tranşee şi război publicistic.../ 167 /
Silvia Irina ZIMMERMANN, Alecsandri, Grigorescu şi Enescu și influențele lor asupra
operei literare a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva).../ 176 /
Bogdan CARANFILOF, „Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive
ale trecutului național”.../ 191 /
HÂRTIA DE TURNESOL
Mihaela-Gențiana STĂNIȘOR, L’ écriture blanche – l’apathie mise en exergue.../ 201 /
Marian NENCESCU, Despre interval, între dantelă şi decolteu, incursiune printre triviale-
joviale, cu Passionaria Stoicescu.../ 218 /
Gabriel HASMAȚUCHI, Din vremuri tulburi, o publicistică limpede.../ 223 /
Mihai Stelian RUSU, Viața lui C. Z. Codreanu: o istorie parafactuală.../ 226 /
COMUNICARE / CUMINECARE
Lucian GROZEA, Reviste manuscripte ale studențimii teologice sibiene în secolul al
XIX-lea (I).../ 241 /
Ioana AVĂDANI, Non available (II), – despre depozitul legal digital în România.../ 249 /
Paul OPRICEAN, Răzvan ENACHE, Energizing self-esteem - social uses of the starbucks
brand .../ 260 /
Raluca MUREȘAN, Riscul în organizarea evenimentelor şi managementul situaţiilor de
risc.../ 269 /
Radu STĂNESE, Învățarea prin proiecte (I) - elaborarea produselor de PR prin tehnici
fotografice.../ 276 /
Daniel CIUREL, Criticismul retoric: instrument calitativ în cercetarea comunicării.../ 285 /
ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE
Pr. Constantin NECULA, Despre naștere și despre moarte. O pedagogie a lecturilor
despre viață.../ 293 /
Pr. Dr. Wim LAMFERS, Cioran şi Levinas.../ 301 /
Viorella MANOLACHE, Henrieta Anişoara ŞERBAN, Politica one man show:
Noam Chomsky.../ 307 /
SÆCULUM 7
Ion DUR
DESPRE PUTEREA ADEVĂRULUI1
Plînsul Mîntuitorului
La începutul lunii aprilie, m-am plimbat puţin prin Parcul Sub Arini.
Era o zi foarte călduroasă, cu peste douăzeci de grade plus. Pîn-acasă am venit
pe jos, prilej să admir oraşul furnicar şi să simt în nări aerul nu tocmai curat din
orele de vîrf. Şi totuşi, mi-a oprit răsuflarea magnolia înflorită din faţa fostei
Primării, mi-au bucurat ochii casele frumos renovate sau nou construite, Sibiul
însuşi mi s-a părut un altfel de oraş, cu alt miros (ca şi omul, fiecare oraş are mirosul
său specific), de parcă foloseşte un deodorant discret european. Mi s-a părut mie
sau Sibiul a devenit un burg tot mai proaspăt, cu tot mai mulţi tineri şi adolescenţi
pe străzi? Şi îmbucurător, şi trist. Pe cei de aici îi văd şi îi simt, dar unde sunt cei ce
nu mai sunt?!
Eram în Postul Paştelui şi m-au provocat cumva cele spuse despre Hristos
în acele zile, mai cu seamă în media sau pe internet. Am avut impresia că lecturez
un rînd de dragoste din Marguerite Yourcenar şi-l simt confiscat de credinţă:
„Unde să mă ascund? Lumea e plină de tine. Nu pot fugi de tine decît în tine”.
Se vorbeşte despre Înviere, care rămîne poate cea mai mare sărbătoare a
creştinătăţii, dar se discută mult şi despre plînsul lui Isus. Chiar dacă, mai demult,
nu credeam asta, cînd încă nu citisem Biblia, Iisus a plîns. E vorba de plînsul lui
Hristos, şi nu de plînsul unui Nietzsche, de pildă, ca să amintesc titlul unei frumoase
cărţi scrise de psihiatrul Irvin D. Yalom, după cum nici Socrate sau Luther se pare
că n-au plîns, chiar dacă filosoful grec a privit moartea cu ochii lucizi, vorbind în
acele momente, la sugestia lui Platon, despre nemurire.
Acum mă interesează Isus. Dacă Hristos a fost şi este Fiu al Omului,
înseamnă că nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost şi nu îi este străin, afară de
păcat. Cînd a fost surghiunit, cînd i s-a pus, batjocoritor, cununa de spini pe cap,
cînd şi-a dus crucea pe Golgota sau cînd a fost răstignit, în niciuna din aceste
ipostaze Mîntuitorul nu a plîns. A fost, desigur, un plîns interior, cu lacrimi în
implozie, a suferit, a avut dureri groaznice, inimaginabile, putea să cedeze şi să
plîngă vizibil, dar nu a făcut-o. A răbdat totul în tăcere şi în demnitate sacră.
Şi totuşi Isus a plîns, nu metaforic, cu sufletul şi cu inima, ci a plîns pur şi
simplu. A făcut-o la vreo patru zile după moartea lui Lazăr, pe cînd era alături de
Marta şi Maria. A întîrziat să răspundă chemării pentru a-l ajuta pe Lazăr cînd era
bolnav, dar a venit la înmormîntare şi a plîns.
De ce a făcut-o dacă ştia dianinte că-l va învia pe Lazăr din morţi?!
Pentru că Lazăr, ca orice om, a murit, pentru că a trecut pragul unei vieţi
1
“About the Power of Truth”
8 Editorial
efemere şi pentru că Maria, sora lui, şi Marta plîngeau. Plînsul lor a devenit şi
plînsul Mîntuitorului. O făcea din empatie, din împărtăşirea unei dureri, a unei
suferinţe, chiar dacă acestea se vor transforma apoi în bucuria învierii
prietenului său. A plîns, aşadar, pentru că moartea e veşnică, pentru că ea nu iartă
pe nimeni.
Dar Isus a plîns, ne spune Luca (vezi cap. 19, vers. 41-44), şi pentru cetate,
atunci cînd s-a apropiat de Ierusalim. Pentru cetate cu tot ceea ce poate fi şi ceea ce
este în ea. Pentru trecutul şi pentru viitorul său plin de primejdii, cum reproduce
tot evanghelistul.
Hristos a vrut să arate, prin toate acestea, că e om, că e cu adevărat Fiul Omului,
Fiul lui Dumnezeu.
Înfăţişarea în durere şi în suferinţă a Mîntuitorului nu trebuie însă supralicitată.
Isus trebuie redat întotdeauna lui însuşi în mărime naturală, adică dumnezeiască.
Se spune că plînge pentru fiecare dintre noi. Metaforic, da, se poate, se poate să
plîngă pentru că suntem oameni ai cetăţii, ai unui Ierusalim virtual care îi va
cuprinde pe toţi cei ce-l iubesc şi cei ce suferă întru Hristos.
Dar mi se pare că, uneori, se exagerează, şi asta din prea mult zel sau din
dorinţa de a arăta că suferinţa şi iubirea sunt a filei două feţe, cum ar spune poetul.
Îmi e teamă că ne răsare pînă la urmă în cale un Isus poate plîngăreţ, plecat cu
asupra de măsură asupra tuturor suferinţelor noastre. Poate ar fi imaginea unui
Mîntuitor oarecum fragil, vulnerabil, poate prea vulnerabil la păcatul şi la suferinţa,
la durerea şi la moartea omului.
Plînsul ca plîns şi plînsul ca metaforă. Imaginea lui Isus în durere şi suferinţă
am asemănat-o cu înfăţişarea pe care o au preotul şi cei doi fii ai săi din celebrul grup
de marmură Laocoon. Sau poate invers, cînd am privit pe cel ce a intuit înşelătoria
cu calul troian, şi pentru care a fost pedepsit laolaltă cu copiii lui, m-am gîndit
totodată şi la durerea pricinuită lui Isus pe Golgota. Sugrumarea produsă de cei doi
şerpi odioşi, care se încolăcesc pe trupurile celor trei bărbaţi, nu s-a întipărit, cum
observa, între alţii, Lessing, în expresii oribile ale feţei şi restului corpului sau în
durerea dusă pînă la lacrimi. Cele trei personaje nu plîng, atitudinea lor este extrem
de raţionalizată, ea nu este o elefantiază, cum ar spune Blaga, înfricoşarea resimţită
de preotul troian şi fii săi nu depăşeşte limitele artisticului.
Îmi place imaginea lui Isus care nu plînge, tot aşa de mult ca şi a Sfinxului care
nici măcar nu zîmbeşte.
Puterea adevărului
A devenit deja un poncif faptul că puterea falsului este, în prezent, aproape
mai mare decît puterea adevărului. Nu doar de fake news e vorba, ci de întreaga
orchestră a falsului sau a falsităţii. În media şi în viaţa politică, minciuna germinează
mai bine şi mai mult, e mai trainică decît adevărul. Falsul ca pit bull pentru un
receptor, telespectator sau telealegător ca John Bull.
Boicotul istoriei nu s-a sfîrşit încă, iar adevărul e exilat în ţarcul dintre euforie
şi metaforă. În cel mai fericit caz!
Sintagma „Ultimul om”, de la Derrida şi Blanchot, primeşte cred în spaţiul
politic românesc sensul ei deplin peiorativ. Altfel nu se poate.
SÆCULUM 9
Parcă despre ultimul om vorbea Aleksandr Dughin, duhovnicul lui Vladimir

Putin, care a fost la Bucureşti. Şi-a lansat o carte la sala Dalles, în care scrie
despre eurasiatismul lui. Europa de sud-est Mare e visul său predilect. Spune că
este ahtiat după Mircea Eliade sau I. P. Culianu. Sub chipul lui aparent placid, de
călugăr emaciat, se ascunde cred un terorist ideatic diabolic. Un fanatic al ideilor
antiglobalizare. Parcă îmi aminteşte, sau mă înşel cumva, de o cunoscută mistică
a rugăciunii şi revolverului. Doamne fereşte!
Şi tot despre putere şi adevăr am mai aflat şi altceva, în aprilie a.c., la librăria
Humanitas. Întîlnire admirabilă cu Ioana Pîrvulescu, o prozatoare cu har.
S-a discutat despre două cărţi ale ei, ambele de top: Şi eu am trăit în comunism
şi Inocenţii. Prima este o antologie de reacţii ale unor persoane (devenite acum
personaje) care au trăit în comunism, un fel de momente şi schiţe despre viaţa
cotidiană de atunci. O carte îndeosebi pentru cei care au ratat comunismul
românesc, adică tinerii născuţi după revoluţie, dar, în egală măsură, şi o carte
pentru cei ce mai vor (?!) să-şi reamintească purgatoriul concentraţionar pe care
l-au trăit. Cealaltă carte încearcă izbînda estetică a unui roman autobiografic.
O copilărie petrecută în Braşov, alias oraşul Stalin, cu inocenţa şi aventurile unei
copilării şi a unei istorii făcute şi de plutonieri majori.
După ce am ieşit din librărie, Dumnezeu mi-a scos în cale un trimis de-al
lui. La nici o sută de metri, exact în locul unde cu decenii în urmă îl cunoşteam
pe poetul şi traducătorul Mircea Ivănescu, l-am întîlnit pe Constatin Necula, sau
Costi, cu numele lui de ştrengar. Ne-am îmbrăţişat, nu ne-am văzut de atîta amar
de vreme, am făcut apoi o poză, pe care am postat-o pe facebook. În pungile de
plastic din mîinile noastre aveam cărți. Poate niciodată ca aici nu era mai la ea
acasă expresia „life in plastic is fantastic”.
Îmi place să străvăd în Constantin Valer Necula nu doar pe cel ce e preot,
dascăl și poet, ci și pe ultimul om, de data asta în sensul biblic al sintagmei.
El își meșteșugește mereu corabia și adună pentru ea ceea ce i se pare elementar
(în sensul grecesc al cuvîntului) din Athos și pînă-n Maramureș, de la Nistru și
pînă la Dunăre.
Vorbind de corabie, mă obsedează de cîteva zile o vorbă de duh a lui Victor
Hugo: ce povară mare este să trăieşti fără să exişti. Aşa se simt mulţi români: trăire
fără existenţă, sau o existenţă suspendată între trăire şi suferinţa generată de un
regim politic clientelar.
Diferenţă specifică
Rudolf Steiner nu trebuie confundat şi nici substituit cu Rudolf Diesel, aşa
cum ar proceda un consumator-instant de produse culturale sau un locuitor
al disneyland-ului culturii de estradă. Cel de-al doilea, pe numele său complet
Rudolf Christian Karl Diesel, a fost contemporan cu Eminescu, numai că a apucat
să trăiască şi un deceniu şi ceva din veacul trecut (1858-1913). A fost inginer şi
inventator german, de numele lui se leagă, între altele, jucăria aceea mecanică fără
de care nu pot funcţiona unele dintre maşinile folosite de homo faber.
Dar nu despre domnul Diesel vreau să vorbesc acum, ci despre primul Rudolf,
adică: Rudolf Steiner, personalitate despre care omul-wikipedia, o structură (in)
10 Editorial
telectuală relativ nouă, află că a fost „filosof, esoterist, artist, pedagog și gînditor
social austriac, fondator al antroposofiei, pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii
biodinamice și medicinei antroposofice. A inițiat concepția despre tripartiția
socială, economia asociativă și a proiectat mai multe clădiri după principiile
arhitecturii organice, între care cea mai cunoscută este Goetheanum-ul,
sediu al Universității Libere pentru Știință Spirituală și Societății Antroposofice
Generale”.
E destul pentru a înţelege că avem de-a face cu o personalitate de răspîntie
(1861-1925), una care a excelat însă îndeosebi în antroposofie. A fost, aşadar, şi el
contemporan cu Eminescu, iar în anul morţii poetului, Steiner ţinea o prelegere
chiar la Sibiu. S-a plimbat prin Europa, unde a ţinut conferinţe prin mai multe oraşe.
A scris şi a publicat mult, poate prea mult ca totul să fie esenţial, a avut meritul
unor iniţiative spirituale şi sociale. A scris despre terapia antroposofică, a avut o
viziune personală despre karma şi reîncarnare, cu unele rezerve faţă de misticismul
oriental, după cum a fost adînc preocupat de semnificaţiile creştinismului şi ale
esoterismului vestic european. Dar preocuparea sa cardinală a rămas încrederea
şi încercarea de a întemeia posibilitatea cercetării directe a lumii spirituale
suprasensibile cu ajutorul unei științe spirituale, o disciplină insolită deconstruită
de el în multe conferinţe şi cărți, dintre ultimele cea mai cunoscută fiind
Ştiinţa tainică în schiţă sau Ştiinţa ocultă (1910), cum mai este cunoscută.
A generat, prin studiile lui, multă uimire, dar şi mult scepticism şi rezerve,
discursul său fiind caracterizat nu o dată ca fiind un demers care cantonează în
zona arguţiei.
N-am avut acces la el în facultate, ci mult după. Iar după 1990, s-a tradus
şi tipărit cu vîrf şi îndesat din acest autor. Nu ştiu dacă nu s-au organizat şi ceva
traininguri antroposofice plecînd de la operele sale.
Am făcut acest poate prea lung ocol pentru a sublinia însă altceva. Şi anume,
ceva despre ce înseamnă aceeaşi longevitate a adevărului (despre minciună, mai
puţin despre cea romantică, se spune, cum bine ştiţi, că are picioare scurte; şi
picioarele scurte sunt frumoase, la fel de frumoase ca şi ale unei amante posesive).
Ei bine, am citit la începutul primăverii o conferinţă a lui Rudolf Steiner de acum
un secol (Zürich, 9 oct. 1918). Sunt lucruri pe care, figurativ, le reia din cartea sa
de căpătîi (Ştiinţa ocultă). Este un text despre cum lucrează îngerul în corpul astral.
La care se adaugă şi alte aproximaţii despre Eu, corp eteric şi corp fizic.
Da, are dreptate Steiner, corpul nostru nu este o simplă asamblare de oase,
carne, sînge ş. a. Corpul e o sumă, dar mai mult decît o sumă, e una dialectică,
vectorială, cu conexiuni care fac din el ca întreg să fie mai mult decît este ca sumă
a părţilor. Partea şi întregul sunt aici într-un fel de relaţie holistică. Iar principiul
integrator de care vorbea holismul este constituit, pentru mine, din sensurile şi
semnificaţiile pe care le au legăturile dintre părţile corpului.
Dar ce puţin au trăit totuşi adevărurile antroposofului Steiner. Ce mult le
trebuie unor adevăruri ca să reziste un secol! Vom deveni, zicea el atunci, altfel
de oameni, vom vedea în semenul nostru, în celălalt, ca să folosim vocabula care
a făcut carieră serioasă, vom vedea deci în altul ceva de esenţă divină. Biserica
va deveni astfel de prisos. Ştiinţa spiritului pentru spirit, libertate religioasă
SÆCULUM 11
pentru suflet, fraternitate pentru trupuri – lucrare a îngerilor în corpul nostru

astral.
Să ne uităm în urmă la ceea ce a fost. Ce a însemnat de atunci încoace credinţa
religioasă, mai cu seamă în perioada interbelică şi după, unde suntem azi? Evoluţia
e în multe privinţe pe dos. Infernul, au spus francezii, e celălalt, ceea ce înseamnă
că suntem la un pas, dacă nu cumva l-am şi făcut, de a simţi în semenul nostru
o făptură satanică. Cultura europeană, credea Noica, nu este faustică, dar insul
european a devenit mefistofelic. Un automat mefistofelic. Aici e nodul problemei.
Probabil că au acţionat acele entităţi ahrimanice şi luciferice de care vorbeşte
Steiner, acele spirite care îi creează omului impresia întunecată că nu este o imagine
a lui Dumnezeu Aici Steiner ajunge să fie vecin cu Blaga, un binom despre care se
poate discuta cu sens. Cum tot cu sens poate fi conjuncţia Steiner-Cioran. Chiar în
conferinţa cu pricina parcă descoperi adevăruri despre români, despre unii dintre
ei, şi anume că dorm în stare de veghe. Aşa ar fi putut explica, poate, filosoful
nostru din Răşinari rămînerea în urmă cu aproape un veac a spaţiului cultural şi
civilizatoric românesc.
Şi iată cum întrebarea lui Pilat din Pont (Pontius Pilatus): ce este adevărul?
devine astfel: ce vîrstă poate atinge adevărul adevărat?!
Partidul plăcerii
Dacă ai criterii, poţi face orice vrei cu ele, numai să fii consecvent.
Nu-mi puteam imagina un partid la care să aderi rîzînd de bucurie, unul înfiinţat
în slujba eului personal, poate şi a eului colectiv, un partid care are la bază,
ce credeţi? plăcerea. Chiar aşa se şi numeşte, partidul plăcerii, avînd ca membru
fondator o tipă blondă, cu buzele doldora de botox, cu ochii crispaţi de-atîta
voluptate, hotărîtă să facă numai bine pentru sine şi, desigur, pentru semeni.
Sunt tare curios ce ideologie a plăcerii promovează, ce program electoral sau de
guvernare are o atare formaţiune ce aspiră la hedonism.
Ca mîine, poimîine vor apărea partide sprijinite pe te miri ce alte trăsături mai
mult sau mai puţin psihologice ale persoanei umane: partidul temperamentului
(cel flegamtic poate avea mulţi susţinători), al senzaţiei sau al percepţiei, al voinţei
sau al caracterului, al gurmanzilor sau al veganilor şi lista rămîne deschisă.
Între genunchi şi turul pantalonilor

Aici îi aflu, simbolic, pe mulţi dintre tinerii de azi, facebookezi get-beget,
spirite locvace, cu mobilul şi tableta pe post de a doua umbră, din aceste scule
extrăgînd de cele mai multe ori tainul cultural, amatori de piknik şi city break,
seduşi de maşini luxoase şi aventuri de multe ori ieftine. Pe unii îi admir, altora
le arăt o indiferenţă condescendentă. Ceea ce spun şi aş mai spune despre ei sunt
constatări sincere, fără vreun prejudeţ subiectiv, fără invidii meschine sau ironii.
A sosit cred vremea cînd la butoane vor ajunge, de-a buşilea şi tot ajung, cei
născuţi după 1989, cei care au ratat sistemul totalitar românesc sau orice alt sistem
din lagărul comunist. Este generaţia pantalonilor rupţi în genunchi şi a turului lăsat
dubios în jos, pantaloni aşa veniţi din fabrică, o generaţie care n-a ajuns însă, poate
12 Editorial
o va face într-o zi, la pantalonii găuriţi în tur, pantaloni peteciţi apoi cu bazoane
mai mult sau mai puţin estetice. Dar nu se grăbeşte domnişoara generaţie, e
o generaţie relaxată, mai are timp înainte berechet, dacă nu cumva intră la un
moment dat în marşarier (marche arrière), cum se şi întîmplă cu unii tineri
generaţionişti.
Dacă o Românie a gurilor cu două-trei cioturi de dinţi e de compătimit sincer,
dacă românul e pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte consumul anual de
pastă de dinţi, dar pe primele locuri ale consumatorilor de bere şi al infecţiei
cu paraziţi, în schimb, ca un adevăr categoric, există o simbolică, şi nu numai,
Românie a pantalonilor rupţi în tur de prea multă sărăcie, de prea multă
şedere sau, cum spune ar omul de rînd al lui Ţuţea, de prea mult aflat în treabă.
Cultura fondatoare
DIMITRIE CANTEMIR.
DESPRE TIMP, DURATĂ ŞI ETERNITATE (I)
Ștefan AFLOROAEI
Title: “Dimitrie Cantemir. On time, duration and eternity”.

Abstract: I have in mind the pages written by Cantemir in Sacro-sanctae scientiae
indepingibilis imago (1700), the fourth book, in reference mainly to time, duration and
eternity. Some of the ideas and discussions there are undoubtedly of Patristic inspiration.
There are also certain new representations, specific to the European savant environment
of the 17th century. Cantemir spoke firstly of the need to relate the temporal to the
eternal, which is previous from a metaphysical and theological point of view. Thus, time
is to be seen “in the mirror of divine eternity”. In its turn, time represents the mirror
(speculum) in which the created become distinguishable in their path. In that mirror man
“simultaneously” sees the past, the present and the future, which enables him to delimit
them and to relate them to one another. The temporal participate to universal time and
universal time confers itself to them according to their measure. From all that, present day
man may keep in mind that the image of finite time, scattered or senseless, unrestful as
such, may nevertheless have a trustworthy alternative.
Keywords: time; duration; eternity; the mirror of time; the meaning of time;
1. E greu de crezut că unele întrebări mai speculative, cu privire bunăoară

la temporalitate sau la sensul celor existente, ar fi fost formulate vreodată în
chip gratuit. Uneori este în joc nevoia de înţelegere, mai ales a înţelegerii de sine
într-o lume ce pare copleşitor de tăcută, străină. Alteori sunt în atenţie posibile
repere ale vieţii omeneşti, unele îndepărtate şi insesizabile ca atare. Sau o posibilă
relaţie cu ceea ce îi apare omului intangibil şi totuşi esenţial prezenţei sale.
Eventual posibilitatea unui mod de comuniune cu o putere creatoare, generoasă
în absolut şi mai presus de oricare alta. Faptul din urmă e sesizabil în paginile
lui Cantemir din Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte, cartea a patra (Despre
timp, unde e vorba despre mişcare, loc, durată şi veşnicie). Îşi va exprima de la
bun început credinţa că toate au fost create cu un rost pentru omul acestei lumi
(„Dumnezeu cel preabun şi mare a făcut toate celelalte creaturi după folosul
şi folosinţa icoanei sale inefabile”)1. Ceea ce înseamnă că inclusiv cele aparent
abstracte, speculative, precum timpul şi locul, ţin de buna economie a creaţiei
divine. De altfel, vorbind despre realitatea „abstractă” a timpului, Cantemir are în
1
Dimitrie Cantemir, Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte, traducere de Ioana Costa, în curs
de apariţie la Editura Academiei Române, p. 160; în continuare voi indica în text, între paranteze,
pagina din varianta în limba latină.
16 Cultura fondatoare
vedere cu totul altceva decât ceea ce spune acest cuvânt astăzi: „timpul nu poate
fi sau nu poate fi înţeles în niciun fel ca entitate succesivă, ci ca ceva mai abstract,
mai apropiat de veşnicie, mai asemănător şi într-o mai mare măsură propriu ei”
(204).
Referinţele la textul biblic, în varianta lui latină, sunt constante şi uşor
recognoscibile. Sesizabile sunt şi unele ecouri ale gândirii neoplatoniciene şi ale
celei stoice, însă inspiraţia de fond o asigură literatura patristică răsăriteană, de la
învăţaţii capadocieni la Ioan Damaschin, chiar dacă referinţe explicite sunt puţine
(de pildă, la „divinul Augustin” şi Confessiones); ecourile unor scrieri de mare
relevanţă teologică şi metafizică, precum Numele divine de Dionisie Areopagitul
(îndeosebi cap. X, Despre Atotştiitorul, Cel vechi de zile şi despre veac şi timp),
pot fi recunoscute în destule locuri. Sunt permanent în atenţie anumite idei şi
reprezentări noi, care circulau în mediul academic occidental şi în cel levantin,
cu privire la natură, temporalitate sau viaţă2. Neobişnuit de extinsă apare disputa
cu tradiţia aristotelică – în forma ei scolastică – şi cu perspectiva naturalistă
(„senzorială”, empirică) a unor învăţaţi moderni. În această privinţă, sunt urmate în
bună măsură scrierile lui Jan Baptista Van Helmont (din Opera omnia, 1682); unele
propoziţii şi idei vor fi preluate ca atare din opusculul De Tempore al învăţatului
flamand, existând însă şi diferenţe importante. Destule afirmaţii care i se atribuie
lui Aristotel au ajuns, în epocă, simplificate şi scoase din context, asemeni unor
enunţuri de manual. Este ştiut că sub numele lui avea să circule, mai târziu, un
gen de vulgată ce a parazitat cursul firesc al unei importante tradiţii filosofice.
Pot fi totuşi identificate anumite locuri din Fizica, mai ales din cartea a II-a şi
a IV-a. Îşi dă seama totuşi că reluarea continuă a acestor enunţuri în şcoli şi în
manuale a condus la uzura lor, ajungând să arate asemeni unor monede „bătute şi
cheltuite /.../ de aproape toţi negustorii lacomi ai ştiinţei simţurilor”. Faptul că sunt
atribuite „acelui mare trezorier al naturii” care a fost Aristotel, se explică probabil
printr-un reflex intelectual propriu timpului, acela de-a amenda înainte de toate
„păcatul originar”, sursa veche a unui mod de înţelegere. Multe locuri din Icoana de
nezugrăvit indică totuşi o dispută serioasă cu aristotelismul „de aproape”, din chiar
mediul constantinopolitan, întreţinut de Teofil Coridaleu şi de urmaşii acestuia.
2
Sunt în atenţie, cel mai adesea critic, ideile unor filosofi şi cercetători ai naturii care, deşi
nenumiţi, contau la timpul respectiv, precum Pietro Pomponazzi, Giacomo Zabarella şi Cesare
Cremonini, de la Universitatea din Padova. Cel din urmă are ca discipol pe Teofil Coridaleu,
animatorul unei întregi şcoli neoaristotelice la Patriarhia din Constantinopol (întreţinută apoi
de cei care au preluat conducerea Academiei: Ioan Cariofil, Alexandru Mavrocordat Exaporitul,
Sevastos Kimenitis şi Iacob Manos din Argos). Unele idei şi expresii par să trimită la scrierea lui
Francisco Suárez, Disputationes Metaphysicae, altele la Giacomo Aconcio (De strategematibus
Satanae, amintit în Divanul, 131 v) şi Andrea Wissowatius (Stimuli virtutem ac fraena peccatorum,
tradusă de Cantemir şi inclusă ca parte distinctă în Divanul). Sunt menţionate, în cărţile a V-a
şi a VI-a, două dicţionare (unul grec, publicat de Barinus, probabil Guarino da Favera, şi un
altul latin, de Calepinus /Ambrogio Calepino/; 219), cât şi unele locuri din De consolatione
Philosophiae, V, 1, fără a fi precizat numele lui Boethius (275-276). Se ştie că Ieremia Cacavela,
dascălul său din tinereţe, a trăit destul timp în Occident, având prilejul să cunoască savanţi (Isaac
Barrow, profesorul lui Issac Newton), teologi (John Pearson, Benjamin Wooddroffe, John Covel) şi
filosofi (Johann Olearius). La Constantinopol, Cantemir audiază prelegerile unor învăţaţi ca Iacob
Manos din Argos şi Meletie de Arta, cunoscător al lui Van Helmont şi al filosofiei occidentale.
SÆCULUM 17
Va răspunde tezelor aristotelice punct cu punct (184-187), căutând să vadă mai

ales contradicţiile şi obscurităţile pe care le ascund, ca să afirme viziunea creştină
în astfel de chestiuni.
Ne-am putea gândi că Dimitrie Cantemir se raportează negativ doar la figura
celui numit „scolast” (105, 114, 171, 184, 193), „scolast şi dialectician” (105),
„scolast ateu” (111, 135), „scolast modern” (137), „scolastul profesor” (171),
„înţeleptul scolast” (241), însă referinţele sale privesc atât filosofia de şcoală,
vulgata academică a unei epoci, cât şi anumite tendinţe, naturaliste şi empiriste
(„senzoriale”), evidente la vremea respectivă pentru o minte cultivată.
2. Să vedem însă în ce fel asumă Cantemir în aceste pagini problematica

timpului şi a eternităţii. Înainte de toate, consideră că realitatea timpului, ca şi cea a
vieţii, excede puterile omului. Aşa cum spune, dacă „toate cele create şi pământurile
naturii se supun omului, doar două scapă cu totul de sub stăpânirea omului, anume
timpul şi viaţa” (160). Apare neaşteptată această afirmaţie şi, pentru început, ne-am
putea gândi la acei stoici care, asemeni lui Epictet (Manualul, I, 1-2), disting între
ceea ce stă în puterea omului şi ceea ce nu stă. Dar şi la spusa Cronicarului moldav,
că nu vremurile se află sub om, ci bietul om sub vremuri3. Însă, aici, discuţia
decurge altfel. Timpul urmează a fi înţeles plecând de la ceea ce înseamnă veşnicia
divină – şi nu de la modurile temporale specifice celor create. În definitiv, „toate
sunt înfăţişate în el /în timp/, dar el nu e în nimic, decât în veşnicie /in aeternitate/”
(161). Există de altfel un „înţeles sacru al timpului” (191), anume eternitatea
însăşi, chiar dacă „nicio creatură nu va merita în chip propriu să fie numită
eternă şi perpetuă” (192). Nimic nu stă în analogie cu eternitatea lui Dumnezeu,
nici măcar eternitatea angelică, diferenţa dintre ele fiind „ca aceea dintre nimic
şi tot” (192). Ca eternitate, timpul ţine de „cele din preajma lui Dumnezeu şi
privitoare la Dumnezeu” (193), încât, „acel bărbat divin /Augustin/, scoţând din
timp orice accident – adică înainte şi apoi, lung şi scurt – ştia, neavând cunoştinţă
despre asta, că eternitatea şi timpul sunt unul şi acelaşi lucru”4. Înţelesul eternităţii
i se cuvine înainte de toate lui Dumnezeu, chiar dacă în absolut Dumnezeu este
mai presus de orice (195). Desigur, timpul este într-o privinţă unul şi acelaşi
lucru cu aceasta; nu întâmplător, „dificultatea de a cunoaşte timpul, viaţa şi veşnicia
decurge din unitatea razelor strălucirii ei” (162). Sub un alt înţeles, timpul se
distinge de veşnicia divină, procede din ea şi vine „după” ea, aflându-se între
puterea veşnic creatoare şi cele create („între mai înainte şi mai apoi”; 159).
În universalitatea lui se oferă celor particulare, le dă acestora timp după măsura
3
Formula memorabilă o oferă Miron Costin, în Letopiseţul Ţării Moldovei, cap. X: „Dzicem
că de ar hi cutare şi cutare /la cârma ţării, după căderea lui Vasile Lupu/, acmu ar hi într-un alt
chip. Iară nu sîntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”. De fapt, viziunea lui
Miron Costin este mai subtilă şi mai speculativă, anunţând înainte de toate puterea neobişnuită
a timpului, aşa cum face în Viaţa lumii : „Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte, / Îndelungate
împărăţii vremea primeneşte. / Vremea petrece toate; nici o împărăţie / Să stea în veci nu o lasă;
nici o avuţie / A trăi mult nu poate...”.
4
În ceea ce priveşte aeternus, aeterno şi aeternitas, în traducerea prezentă s-a optat uneori pentru
„veşnic”, „în chip veşnic” şi „veşnicie”, alteori pentru „etern”, „în chip etern” şi „eternitate”; ambele
variante pot fi luate ca potrivite dacă termenii sunt bine înţeleşi în contextul lor.
lor, iar ele participă la realitatea timpului, aşa cum şi acesta participă la veşnicia
divină (207). De aceea se cuvine ca toate cele create „să fie cercetate în veşnicie ca
accidente (ca unele ce sunt posterioare ei şi cuprinse în ea)” (161).
Aşadar, timpul şi viaţa ca atare sunt mai presus de puterile omului („De vreme
ce, spun, omul nici nu le poate stăpâni pe acestea două, nici nu le poate sta în
frunte, urmează în chip necesar că ele sunt supuse doar providenţei dumnezeieşti,
care este înainte de toate, în toate şi după toate şi care pe toate le atinge, dar de
nimic nu este atinsă”) (161). Omul poate stăpâni unele lucruri din această lume,
însăşi „această lume” în contingenţele ei temporale5, dar nu timpul şi viaţa ca atare.
Să întârziem puţin asupra acestei idei, care, în aparenţă, fie ţine de o viziune
fatalistă, fie anunţă o formă de predestinare. Cantemir nu susţine însă nici una
din cele două atitudini. Argumentul său are mai curând o structură speculativă,
în sensul vechi al cuvântului. Aşa cum lucrurile supuse schimbării presupun, la
limită, ceva neafectat de schimbare, la fel şi cele finite temporal, apar astfel doar
în oglinda timpului universal care, la rândul său, se oglindeşte în veşnicia divină.
Un argument asemănător putem întâlni de pildă la Plotin (Enneade, III, 7).
Dar şi la Augustin (Confesiuni, XI, 6) sau la Maxim Mărturisitorul (Ambigua,
I, §§ 60-62). Iar mai târziu, la Marsilio Ficino şi Jan Baptista Van Helmont.
Cantemir va spune limpede, bunăoară, că nu poţi înţelege timpul dacă în prealabil
nu ai un înţeles propriu al veşniciei, nu poţi descrie duratele unor lucruri dacă în
prealabil nu cunoşti caracterul universal al timpului. „Numai că orice dificultate
în cunoaştere de aici le apare muritorilor, pentru că /.../ au cutezat să definească
timpul, în care se află toate, chiar fără a cunoaşte veşnicia. Tot aşa, rămânându-le
ascuns caracterul universal al timpului, socoteau că pot descrie duratele particulare
ale lucrurilor” (162). Recunoscând mai întâi veşnicia însăşi, poţi vorbi cu înţeles
despre „ev” şi „secol”, „vârstă a lumii”, epocă, în cele din urmă despre durată finită
şi alternanţă. Înţelegi de fapt că timpul, ca durată universală, participă la durata
veşnică, fiind într-o privinţă una şi aceeaşi cu aceasta, iar duratele particulare,
proprii unor stări de lucruri, participă la durata universală; tocmai prin această
participare lucrurile sunt „în timp” şi obţin timp, au durată şi durează. La fel şi cu
privire la viaţă, trebuie avută în vedere mai întâi viaţa universală; însă unii, „fără a
cerceta viaţa universală, nu s-au sfiit să îşi dedice viaţa particulară (pe care o au în
stăpânire toate creaturile şi mai cu seamă omul, rânduit înaintea lor) unei imagini,
cu toate că razele veşniciei, ale timpului şi ale vieţii sunt aceleaşi şi decurg din
Cel Veşnic, unul şi acelaşi” (163). A-ţi dedica viaţa unei imagini înseamnă a cerceta
doar ceea ce e particular şi derivat, nu sursa ori modelul acestei imagini.
Aşadar, puterea timpului şi a vieţii provine înainte de toate din sensul lor
originar, în unitate cu cel al veşniciei („razele veşniciei, ale timpului şi ale vieţii
sunt aceleaşi şi decurg din Cel Veşnic, unul şi acelaşi”; 163). Ontologic vorbind, au
caracter prealabil şi universal, descoperă o anumită plenitudine în ordinea creaţiei.
Însă puterea timpului şi a vieţii pot fi recunoscute şi în altă manieră. Ele anunţă,
odată cu posibilitatea unor decizii omeneşti, înseşi limitele acestora şi ceea ce le
5
În Divanul, I, 71, i se aminteşte omului de un alt sens al calităţii de „stăpân al lumii”, pierdut în
parte după cădere. „Nu rob, ce stăpân lumii Dumnedzeu ti-au lăsat; pentru aceasta, tu pe dânsa,
iar nu ea pre tine să te stăpânească”.
SÆCULUM 19
transcende. E suficient să ne gândim, bunăoară, la timpul vieţii şi cel al morţii, la

succesiunea unor vârste sau epoci, la conjugarea atâtor decizii diferite sau chiar
opuse şi naşterea unor efecte istorice imprevizibile. Cu fiecare asemenea fapt ai în
faţă nu doar o formă de „nesupunere” a timpului, ci şi resursele lui inepuizabile.
Nu se descoperă doar ceea ce rezistă voinţei omeneşti, ci deopotrivă ceea ce o
excede. Cu alte cuvinte, puterea timpului înseamnă altceva decât relativitatea lui,
aşa cum ne apare ea astăzi, în actele noastre cognitive sau în voinţa noastră tehnică.
Îşi face loc, în acest efort de înţelegere a timpului, un motiv drag lui Cantemir,
frecvent în aceste pagini şi în alte lucrări ale lui. Este vorba de motivul metafizic al
oglinzii (speculum, odată cu termenii apropiaţi, speculor, specularis, speculativus)6.
Va spune cu privire la timp că „toate sunt înfăţişate în el /ca într-o oglindă/, dar el
nu e în nimic, decât în veşnicie /in aeternitate/” (161). Reia ideea într-o formă mai
explicită: „Acestea /lucrurile create/ însă nu se pot arăta decât în oglinda timpului
/in temporis speculo/ şi în viaţa particulară. Căci timpul este oglinda creaturii /
speculum creaturae/, în care sunt înfăţişate unele care au fost, unele care sunt şi
unele care pot să fie” (161). Şi revine imediat asupra formulării: „timpul, după
cum a fost definit, este oglinda creaturilor /speculum creaturarum/, în care celui
care priveşte cu credinţă i se arată cele de după creaţie” (163). Aşadar, timpul şi
viaţa reprezintă oglinda în care cele create pot fi văzute aşa cum realmente sunt7.
Pe de o parte, timpul se oglindeşte în eternitate: îşi are sursa în aceasta, este cuprins
de aceasta şi participă la ea, îşi află în ea înţelesul lui cel mai propriu. Pe de altă parte,
timpul este oglinda tuturor creaturilor, trecute, prezente şi viitoare; în cuprinsul lui
se delimitează ceea ce e propriu fiecărei făpturi în parte. Privind lucrurile – cu
mersul sau devenirea lor – în oglinda timpului, omul vede în chip simultan stări
trecute, prezente şi viitoare. Acest fapt îi dă posibilitatea de a le delimita şi a le
raporta pe unele la altele. Dacă nu le-ar privi în oglinda timpului, distincte şi totuşi
legate, ar putea crede fie că nu există, fie că nu au nici o semnificaţie.
Întrucât ţine de o ontologie proprie celor care fiinţează „între” („între mai
înainte şi mai apoi”, adică între puterea creatoare şi cele create; 159), timpul
participă la o vastă economie speculară. Se oglindeşte în veşnicie şi este, la rândul
lui, „oglinda creaturii” (161). Spuneam mai sus că o asemenea perspectivă deţine
o dimensiune speculativă, în accepţiunea veche a cuvântului: înţelegerea celor
sacre devine posibilă indirect şi în parte, aşadar „ca în oglindă” (ut in speculo).
Lucrurile create urmează a fi privite în oglinda timpului, iar acesta, în oglinda
eternităţii, acolo unde, în chip indirect sau simbolic, se descoperă realitatea lui
deplină.
6
Motivul oglinzii – de la tainica oglindă care este Sfânta Scriptură (162), la oglinda pe care o
reprezintă timpul sau viaţa şi până la oglinda finită a fiecărei făpturi în parte – are o recurenţă
impresionantă în paginile lui Cantemir. Să nu uităm că îşi comparase singur opera mai timpurie,
Divanul, cu „trei luminoase şi neprăvuite oglinde”, în care cititorul să-şi poată examina propria
viaţă.
7
Adaugă imediat că „viaţa particulară este cea în care sunt înţelese unele care au existat, unele
care există şi unele care pot exista” (161). Viaţa particulară este cea a unei specii date, de pildă cea
a omului sau cea a calului (214). Iar viaţa universală, deşi noi o „înţelegem mai degrabă abstract
şi de dincolo de senzorial”, este viaţa divină, însuşi Cuvântul, „după sentinţa adevărului: „Eu sunt
viaţa, calea şi adevărul”(215).
3. Cu aceasta, Cantemir respinge maniera aristotelică şi scolastică – atee, cum

îi spune de câteva ori – în care timpul era definit de regulă. Căci era văzut asemeni
unui „ce” străin de creaţie şi de veşnicia divină. Noile interpretări din filosofia naturii
insistă exclusiv pe relaţia timpului cu mişcarea sau schimbarea stărilor de lucruri8.
Fac acest lucru ca şi cum timpul ar fi un vector indiferent şi relativ al celor existente.
Îl aduc în dependenţă de o subiectivitate care, în noua epocă, s-a descoperit pe sine
ca putere teoretică şi tehnică. Ignoră astfel, pe de o parte, însăşi sursa timpului şi a
celor existente, iar pe de altă parte, puterea sa neobişnuită, „nesupunerea” în faţa
voinţei omeneşti. Noile interpretări ajung să vadă timpul celor date şi natura ca
suficiente prin ele însele. Nu se mai pune problema unui „înainte” şi a unui „după”
decât în sens fizic, obişnuit, cu dificultăţi de netrecut (167-169). Totul va fi redus la
o ordine relativă, orizontală, de efecte şi cauze naturale.
Însă lucrurile ar trebui privite în altă perspectivă, după o ierarhie a celor create,
văzând că de fapt „cauza e mai presus de elementul căruia îi este cauză”, iar ordinea
cu adevărat naturală este cea creată (168). Se poate distinge astfel între „atribute”
temporale (succesiuni, alternanţe sau momente) şi timp în sens propriu. Propoziţia
„mişcarea se produce în timp” vrea să spună că un atribut (de pildă, alternanţa
sau succesiunea unor stări de lucruri) are sens doar prin raportare la un subiect
(timpul ca atare). Nu decurge de aici că mişcarea se naşte din timp sau invers, căci
ambele îşi află adevărata lor sursă în ceva mai presus de ele (169). Atributele cu sens
temporal nu înseamnă timpul însuşi: „nu au putut naşte timpul, nici să-l facă, să-l
indice ori chiar să-i atingă elementul specific, cantitatea, calitatea sau ceva din cele
care pot dezvălui natura sau esenţa timpului” (170). Nu oferă înţelesul propriu al
timpului („odată îndepărtate atributele, timpul încă rămâne neştiut şi nedefinit”).
Ne dăm seama de aşa ceva mai ales când operăm imaginar reducţia acestor atribute,
suspendând in mente ceea ce poate deopotrivă să fie sau să nu fie, să fie într-un
fel sau în altul. Procedeul ar putea fi numit reducţie eidetică, fără să ne gândim
neapărat la demersul fenomenologic de mult mai târziu. Este vorba de mişcarea
regresivă a gândirii către cele care pot fi socotite esenţiale; ea este urmată, uneori, de
o reducţie mai radicală, apofatică, întrucât înaintează către ceva indefinibil ca atare,
mai presus de substanţă sau de esenţă9. Sunt relevante exemplele pe care le oferă,
8
Uneori Aristotel e invocat în cuvinte ce sună aproape apocaliptic: „fiul tenebrelor şi părintele
întunecimii păgâne...” (164). Probabil că Dimitrie Cantemir, ca şi alţi interpreţi ai epocii, îi
atribuie filosofului grec mai mult decât s-ar cuveni, atent mai ales la orientarea nouă pe care
tradiţia aristotelică o capătă prin unii savanţi şi filosofi „naturalişti”, precum Pietro Pomponazzi
şi Cesare Cremonini. Sau prin discipolul acestuia din urmă, Teofil Coridaleu (Introducere în
„Fizica” lui Aristotel, Comentarii la „Metafizica”), care caută să regăsească în opera aristotelică
vocea savantului de altădată, eliberată de comentariile teologice de mai târziu (cf. Constantin
Noica, Introduction à Théophile Corydalée, Commentaires à la „Métaphysique”, texte établi par
T. Iliopoulos, traduction de C. Noica, Association Internationale d’Études du Sud-Est Européen,
Bucarest, 1973). Cantemir ar fi cunoscut Fizica lui Aristotel în traducere latină, o translatio nova,
datorată lui Guillaume de Moerbeke; cf. Vlad Alexandrescu, op. cit., p. 447 (n. 1).
9
Iată un loc în care, prin reducţie, sunt lăsate în urmă atributele afirmative şi negative, înaintându-
se către ceea ce este dincolo de orice: „/E/ternul imobil (de care ţine eternitatea însăşi) este nu în
natură, ci mai presus de natură, nu substanţă, ci mai presus de substanţă, nu natural şi esenţial, ci
de dincolo de natură şi de dincolo de esenţă – şi aşa mai departe” (195).
SÆCULUM 21
întrucât, cu fiecare din ele, are în atenţie o formă a vieţii, aşa cum sunt viaţa naturii,
viaţa omului, viaţa unor popoare. „De exemplu: primăvara, vara, toamna şi iarna
nu sunt timp, ba chiar nici măcar părţi ale lui, ci sunt alternanţe ale meteorilor, care
se întâmplă în timp. Vârsta fragedă, copilăria, maturitatea, bătrâneţea şi celelalte
nu sunt timp sau părţi ale lui, ci succesiuni ale vârstelor ce se întâmplă în timp,
care nu descriu răstimpuri ale timpului, ci ale vieţii particulare şi ale vârstelor ei.
În acelaşi fel, secolul, intervalul de cinci ani, anul, luna, săptămâna, ziua, ora, minutul
şi clipa nu sunt timp, nici nu îl nasc, nici nu îl indică, ci sunt doar observarea sau
însemnări ale unor mişcări, născocite chiar de nestatornicia omenească...” (170).
Aşadar, diferitele alternanţe sau succesiuni, oricum ar fi măsurate, nu înseamnă
timpul ca atare, mai ales că unele ţin de deciziile obişnuite sau întâmplătoare
ale omului.
Cantemir exersează acest gen de reducţie, pe care, în finalul cărţii a patra,
îl va socoti esenţial în meditaţia asupra timpului şi în contemplarea acestuia.
„În sfârşit, cu gândul să pun capăt îndeletnicirii de faţă, te îndemn şi te rog
stăruitor, preaiubitul meu învăţăcel, să cercetezi şi să cuprinzi trăsătura specifică
a timpului nu prin poziţia entităţilor mobile, ci mai cu seamă prin eliminarea
lor; într-al doilea rând, să admiri timpul ca o strălucitoare splendoare a veşniciei.
Într-al treilea: timpul se află înăuntrul, în jurul şi în afara veşniciei, nu mai
puţin decât se află splendoarea luminii înăuntrul, în jurul şi în afara soarelui.
Într-al patrulea, şi cel din urmă: timpul se cuvine să fie îndrumătorul creaturii către
Dumnezeu, Cel de dincolo de intelect, unul singur, veşnic şi nedefinit” (210-211,
subl. ns.). Acelaşi gen de reducţie a elementelor contingente o practică filosoful şi
atunci când vorbeşte despre loc şi poziţie (179). Acestea nu trebuie confundate cu
mişcarea şi nu sunt dependente de mişcare sau de corpurile în mişcare Apar mai
curând în felul unor date prealabile, de fundal. „Căci, după cum mişcarea cerului
se produce în locul propriu (de parcă ar fi o măsură circumscrisă acelui loc, care
capătă o putinţă de cuprindere) şi totuşi mişcarea cerului nu este un loc, chiar
dacă este într-un loc, nici locul însuşi nu este mişcare, chiar dacă este în mişcare:
tot aşa, nici mişcarea nu este timp, cu toate că mişcarea se produce în timp” (179).
Într-adevăr, când e vorba de „întregul cer”, aşa cum spune mai sus, „mişcarea
cerului nu este un loc, chiar dacă este într-un loc”. Nu este nici timp, „cu toate că
mişcarea se produce în timp”. Devine astfel evident caracterul prealabil al locului şi
al timpului faţă de ceea ce se află într-un anumit loc şi într-un anumit timp.
Aşa cum am văzut mai sus, timpul e considerat nu doar obiect de cercetare,
ci şi realitate care se oferă contemplării. Când este cercetat, calea potrivită este cea
a reducţiei unor date empirice, precum mişcarea sau poziţia, până la sesizarea a
ceva propriu. Însă mintea recunoaşte elementul tainic şi mirabil al timpului când,
bunăoară, îl vede ca „strălucitoare splendoare a veşniciei” (211). Există un anume
apofatism al timpului, ignorat de cei care, reducând timpul fie la mişcare („măsură
a mişcării”), fie la unele atribute temporale, consideră că astfel îl pot defini.
Deşi vorbeşte despre ceva esenţial timpului, va preciza că acesta nu poate
fi definit ca atare, nici după gen şi diferenţă specifică (timpul nu are un gen,
însă îl recunoaştem în „oglinda veşniciei”), nici după categorii (cantitate, calitate,
relaţie etc.), însă nici altfel, de pildă matematic, încercând un fel de diviziune
a timpului în „puncte indivizibile”, definitorii (171). Ultima modalitate de
înţelegere a timpului devenise deja extinsă în epocă, prin cei care considerau că
natura trebuie „să se supună matematicii” şi că „timpul şi părţile lui sunt născute,
făcute şi compuse din puncte matematice indivizibile”. Nu modelul matematic
în sine este pus în discuţie, ci pretenţia de a-l considera suficient prin sine.
Aporia la care conduce este că încearcă să compună timpul, o entitate „pozitivă,
afirmativă, reală, actuală, esenţială, prezentă”, din puncte care, indivizibile
fiind, nu reprezintă decât „nimicul pur, privativ şi negativ”. Instrumentele
vechi şi noi de măsurare a timpului, mai precis a mişcării solare, ar fi încurajat
acest mod de înţelegere (172-173). Iar încercarea de a cunoaşte timpul „prin
instrumente artizanale” înseamnă, în afară de un efort zadarnic, „primejdia unei
blasfemii împotriva lui Dumnezeu” (173). Concluzia lui Cantemir e clară în
această privinţă. „Aşadar, punctele fizice indivizibile (pe care eu le numesc
‚plăsmuiri nenaturale’), mişcarea, soarele, umbra, cadranul solar, orologiul, oţelul,
spirala, roţi, frânghii, lanţuri, corzi, lungiri, scurtări, greutăţi, corpuri grele, corpuri
uşoare şi însăşi circumferinţa întreagă a cerului şi toate celelalte, despre care (nu
fără o ticăloasă blasfemie faţă de puterea supremă) ei susţin că sunt născătoare
ale timpului şi ale unei părţi a lui, toate sunt accidente în timp – străine, externe,
posterioare şi venite din afară –, iar nicidecum timpul sau o parte a lui” (174).
Recunoaştem în retorica din acest loc atât voinţa polemică a filosofului, răspunsul
ferm şi tăios pe care-l dă, cât şi o intenţie apologetică, dorinţa de apărare a unei
învăţături pe care o asumase deschis.
SÆCULUM 23
CONCEPTUL DE SFERĂ INTELIGIBILĂ

ÎN OPERA LUI MARIUS VICTORINUS
Viorel IGNA
Perugia, Italia
Title: “The intellegible spheres for Marius Victorinus”

Abstract: Along the western philosophical tradition for excellence sphere is a symbol of
perfection. Since Pre-Socratic philosophers (Pythagoras, Xenophan, Parmenides, Zenon from
Eleea, Melissos from Somos, Heraclit and Empedocles), continuing with the classics of Greek
philosophy. Platon and Aristotle and the great neoplatonic philosophers: Plotin, Porfir, Proclus,
Damascius, passing through the Middle Age and Renaissance up to modern philosophy, the
concept of sphere was used from different perspectives (“in primis” scientifically–cosmological,
psychological and ontological) to illustrate both the first and last of everything; “arche” as
well, consequently, the essential horizon where the human being lies, the doctrine of soul and
generally ethical dimension.
Our thesis aims to investigate one of those situations where it shows the concept of sphere
in the philosophical tradition, namely the intelligible spheres (sfaira noeté / sfera intelligibilis).
Our approach is configured considering the two traditions; on the one hand that classical
philosophical and the other the Christian tradition. If it is true that the emergence of intelligible
sphere concept it’s due the neoplatonic exegesis – in a context so eminently philosophical and
pagan, equally is true that the history of this concept is organically related to its takeover by
Christian theologians from Late Antiquity into the Latin Theologist Marius Victorinus work in
the Middle Ages and Renaissance by “Free XXIV philosophorum”, the book which represent the
origin of the definition of God as intelligible sphere and that is nothing else but a work of Marius
Victorinus, as we shall see.
Keywords: Neoplatonic; doctrine of the Trinity; intelligible spheres, ereziologic; concept of
sphere; human spirit; porfirian origin;
Legătura istorică între Marius Victorinus1 și tradiția clasică filozofică a

fost demonstrată exemplar de către Pierre Hadot în monumentala sa lucrare
Porfir și Victorinus dedicată izvoarelor filosofice pe care învățatul latin le folosește
în operele sale teologice. W. Beierwaltes, în recenzia sa la opera mai sus menționată
(în „Erasmus”, 1969, p. 622), menționează astfel rolul și importanța pe care
conversiunea lui Victorinus la creștinism a avut-o în istoria devenirii gândirii
occidentale:
1
Marius Victorinus a fost titularul catedrei de filozofie din Roma la mijlocului secolului al
IV-lea. Se convertește la creștinism in extrema senectute, fapt în urma căruia își pierde dreptul
de a mai preda. Opera lui teologică este in primul rînd dedicată combaterii arianismului și
exegezei epistolelor pauline din Noul Testament. De asemenea a comentat din marii clasici
ai filozofiei grecești și i-a tradus în latină pe Plotin și Victorinus. Lucrarea de referință despre
acest autor ramăne P. Hadot, Marius Victorinus: recherches sur sa vie et ses oeuvres, Paris,
Collection des études augustiniennes. Série antiquité ; 44, 1971. In acest capitol al lucrării noastre
o să revenim detaliat asupra figurii istorice și a operei victoriene.
„Chiar prin intermediul acestei conversiuni, Victorinus, paradoxal pentru

noi, devine autorul unicului sistem metafizic în limba latină: în centrul gândirii
sale stă tentativa de a pune bazele în mod sistematic dogmei Sfintei Treimi.
Prin intermediul termenului homoousios (consubstantialis) acesta își
concentrează întreaga sa capacitatea în mod esențial în apărarea creștinismului
împotriva arianismului, care a afirmat că „Fiul” în comparația cu „Tatăl” este
diferit și lipsit de asemănare, creat din nimic și schimbător. Din contră,
Victorinus a trebuit să demonstreze substanțiala unitate a triadei divine.
Metoda și elementele acestei demonstrații sunt de natură filozofică; Noul
Testament are numai o funcție euristică și de atestare. Victorinus este astfel
unul din exemplele cele mai instructive ale faptului cum filozofomenele
proprii filosofiei grecești și structurile conceptuale au putut fi acceptate în mod
corect și în mod solid ca structuri bazilare ale reflexiei creștine asupra credinței,
fără ulterioare justificări. În acest fel s-a format în mod natural o nouă figură a
gândirii care prin permanentul său echilibru între filozofie și teologie rămâne cu
totul fascinant.”2
Vom trece în revistă în continuare, împreună cu G. Reale, izvoarele pe care
le folosește Victorinus, modalitatea lor de interpretare, cum le receptează și le
utilizează ca și fundament rațional pentru credință, sau, mai bine zis, pentru a
exprima în mod rațional dogmele credinței. În soluționarea acestor probleme, ies
la iveală cîteva noutăți în ce privește cartea lui Hadot. Izvorul la care face trimitere
Victorinus este Porfir: a) mai ales în textele care nu ne-au parvenit; b) dar în
particular în Comentariul anonim In Parmenidem, care în opinia lui Hadot – cum
de altfel am văzut pe larg până acum este de sorginte porfiriană.
Giuseppe Girgenti în istoria criticii 3 ne spune referindu-se la Patristica greacă
și latină că „receptarea lui Porfir în Patristică a fost în multe privințe, așa cum s-a
văzut, un paradox, dacă se consideră c-a fost unul din cei mai acerbi adversari
ai creștinismului în plan cultural, cu cele cincisprezece cărți Împotriva creștinilor,
care au fost imediat percepute ca extrem de periculoase (…) tratatul anticreștin al
lui Porfir a suscitat răspunsuri imediate, intitulate Împotriva lui Porfir- este vorba
aici de lucrările lui Metodius din Olimp, Eusebiu din Cesareea, Apollonius din
Laodiceea și a lui Teodor din Cir. Scrierile lui Porfir au fost condamnate la a fi arse
în 448 d.Hr. prin ordinul împăratului Teodosie al II-lea și Valentinian al III-lea.”
În autorii creștini latini din acei ani ne spune în continuare Girgenti 4 „influența
exercitată de Porfir este determinantă, considerînd că deja Marius Victorinus în
secolul al IV-lea d. Hr., și apoi Severius Boethius, s-au ocupat în mod constant de
traducerea scrierilor filosofice și teologice ale lui Porfir.”
Este de asemenea cunoscut faptul că Sf. Augustin are acces la operele
neoplatonice ale lui Plotin și Porfir prin intermediul traducerii pe care a realizat-o
Victorinus. Acesta a tradus în latină Isagoge și De regressu animae, poate și
Sentenze - le (Propozițiile); de asemenea a utilizat lungi fragmente porfiriane
2
Beierwaltes W., Recenzie în „Erasmus” 1963, p. 622, în Reale G., Op. cit., p. X.
3
Girgenti Giuseppe, Introduzione a Porfirio, Editori Laterza, Milano, 1997.
4
Girgenti g., op. cit., p. 131
SÆCULUM 25
din operele teologice despre Trinitate în redactarea tratatelor sale antiariene.5

În sinteza lui Girgenti, principalele doctrine teologice porfiriene pe care le regăsim
în Victorinus sunt următoarele:
1) Identificarea Primului principiu cu ființa supremă, pentru a ne da seama de
absoluta unitate a lui Dumnezeu și de autorevelația sa ca „ființă”, în Ieșirea, 3, 14:
„Eu sunt cel ce este.”
2) Doctrina Triadei inteligibile, articulată în Ființă, Viață și Gândire, legată
doctrinei caldeene a Triadei supreme Tatăl – Puterea - Intelectul, pe care Victorinus
o folosește pentru a elabora o primă formulare a dogmei creștine a Sfintei
Treimi: pentru Victorinus, ne spune Girgenti, a fi, a trăi și a gândi sunt activități
divine care corespund celor trei persoane ale Treimii: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
(Sfântul Spirit).”6
Cum remarca G. Reale, „atribuirea Comentariului anonim In Parmenidem
lui Porfir presupune, în primul rînd, necesitatea configurării din nou a cadrului
conceptual al istoriei neoplatonismului postplotinian. De fapt, Porfir îl regândește
în profunzime pe Plotin, și-i modifică gândirea, tocmai în ceea ce privește primul
principiu, adică Unu.”7
Plotin, așa cum am văzut, ducând la extremele consecințe conceptele cîștigate
în mare parte pe filieră platonică (dialogurile Parmenide, Republica și Sofistul) îl
pune pe Unu deasupra ființei (substanței), sau, dacă preferăm, deasupra „ființei
determinate” pe care o identifică cu a doua ipoteză din Parmenide, deci cu
Nous-ul. Porfir în schimb, chiar dacă pune Unul deasupra „ființei determinate”, îl
face să coincidă cu Ființa (cu einai, mai precis) înțeleasă în sens suprem (ființa ca
pură energheia așadar),din care derivă, ca și moment succesiv, ființa determinată
(to on, adică Nous-ul)
Sintetic, această diferență între Plotin și Porfir este explicată astfel de
către Giovanni Catapano într-un text comemorativ dedicat lui Pierre Hadot
(1922 - 2010): 8 „La Plotin Unul produce Intelectul datorită preaplinului și
emanației, în timp ce la Porfir generarea Intelectului nu este decât manifestarea
și exteriorizarea unei activități care preexistă în Unul însuși. În mod asemănător,
în timp ce pentru Plotin Unul este în mod radical dincolo de ființă, conform lui
Porfir, chiar datorită faptului că este Ființă și Unul generează „ființa determinată”
Unul este purul act de a fi, ființă în mod absolut indeterminată la care participă
în mod determinat ființele determinate ale existenței.” Așadar importanța lui
Porfir în istoria filozofiei constă în faptul că este primul care a făcut distincție –
întru-un context henologic – între ființă nedeterminată, pură și ființa determinată.
5
Ediția de referință este Marius Victorinus, Traités theologiques sur la Trinité, Texte établi par
Paul Henry; introduction, traduction et notes par Pierre Hadot, Les Editions du Cerf, Paris 1960
(cităm din această ediție în traducerea noastră). P. Hadot a stabilit ca Victorinus a utilizat texte
porfiriene în construcția teologiei sale; din câte știm, până acum nu există o cercetare care să
infirme semnificativ teza savantului francez
6
G. Girgenti, op. cit., p. 131
7
G. Reale, op. cit., p. XI
8
Textul citat nu este încă publicat la momentul redactării prezentei lucrări
De asemenea, cum remarcă G. Reale, 9 în timp pentru Plotin Inteligența

coincide cu cea de-a doua ipoteză din Parmenide, pentru Porfir Unul însuși și
Inteligența coincid, chiar dacă în formă transcendentă; foarte probabil asistăm
la recuperarea unor instanțe de natură medioplatonică în fundamentarea acestei
doctrine:
„În desfășurarea acestor concepte, Porfir face să parvină în cadrul
neoplatonismului elemente medioplatonice, și de asemenea concepte exprimate în
Oracolele caldeene (care se inspiră din medioplatonism). Mai mult, acesta face să
transpară anumite concepte proprii școlii stoice, redefinindu-le în plan metafizic în
neoplatonism.”10
După cum o să vedem, aceste poziții doctrinare vor fi utilizate și de către
Victorinus.
Același G. Reale prezintă o sinteză a poziției lui Porfir (așa cum este aceasta
configurată în urma studiilor lui P. Hadot) folosind însă termeni mai radicali, dar
care aduc clarificări importante legate de rolul pe care Porfir l-a jucat în tradiția
platonică:
„Metafizica neoplatonică este o henologie, deoarece îl pune pe Unu ca principiu
prim din care derivă ființa (în formă triadico-dialectică). Aristotel a operat o
reformă radicală a gândirii platonice de bază, de la care a plecat neoplatonismul, și
a creat o paradigmă ontologică, care pune ființa in prim plan, absorbindu-l pe Unu
în ființă. Paradigma aristotelică a fost foarte puțin receptată de gândirea greacă,
dar s-a impus ca dominantă în Evul Mediu și în epoca modernă.”11 Tentativa lui
Porfir este văzută ca o operă de mediere între cele două poziții. De fapt el integrează
ființa în Unu, și explică „ființele determinate” ca și aplicații dinamico-relaționale
ale activității transcendente specifice Unului – Ființă.
„Neoplatonismul grec, totodată, nu-l va urma pe Porfir, dar va merge pe
calea deschisă de Iamblichos, fie în aprofundările protologiei, fie în explicarea
componentei magico-teurgice din Oracolele caldeene. În schimb neoplatonismul
latin va urma linia trasată de Porfir, care, în felul acesta, reușește să se impună
în Occident ca și „maestru al spiritelor”, așa cum spune bine Hadot și reluând și
amplificând o expresie a lui P. Courcell, ca și maestru al neoplatonicilor latini.”12
Este remarcabilă pentru a lamuri acest aspect seria de studii ale lui W. Theiler.13
Acesta ne prezintă în studiul său asupra Oracolelor caldeene influența acestora
asupra autorilor neoplatonici și creștini, în particular a lui Sinesius din Cirene.
Sinesius pare să depindă, în Imnurile sale trinitare de interpretarea triadei caldeene
9
Reale G., Op. cit., p. XI
10
Ibid., p. XI
11
Despre această revelație operată de Aristotel, G. Reale trimite la textul său: Saggio introduttivo,
testo greco con traduzione a fronte e commentario, in Aristotele, Metafisica, 3 vol, Vita e
Pensiero, Milano 1993, în part. vol. I, p. 303 - 321
12
Reale G., op. cit., p. XI – XII
13
Theiler W., „Die chaldäischen Orakel und die Hymnen des Synesios”, în AA. VV., Schriften
der Königsberger Gelehrten Gesellschaft, Geisteswissenschaftliche Klasse, t. XIII, 1, Halle 1942
(republicat în Forschungen zum Neuplatonismus), cf. n. 6.66 din care cităm. Studiile lui Theiler
au contribuit decisiv la reconfigurarea rolului pe care l-a avut Porfir în istoria neoplatonismului
și al creștinismului.
SÆCULUM 27
pe care Porfir a folosit-o: Tatăl – Puterea (dunamis) – Intelectul Tatălui (nous

patrikos), așa cum o cunoaștem din mărturiile lui Giovanni Lido (De Mens., 159, 5);
această interpretare își are fundamentul său în identificarea Triadei cu principiile
neoplatonice (Existență – Viață – Gândire), care sunt prezente toate trei în fiecare
termen în parte, după cum am arărat în capitolul precedent; Lido, de fapt, vorbește
de o „henadă supremă.” În alți termeni, această temă este prezentă și în Proclus
și Damascius, care, așa cum arată Theiler, la diferite nivele (Inteligibil, Inteligibil
- și - Intelectual, Intelectualul) identifică triada intelectuală cu divinitățile păgâne
Kronos – Rea (Hecate) – Zeus. Ultimul comentar al Oracolelor, bizantinul Michele
Psello (I, 74, 5), atestă că Porfir vorbea de o Monadă de dincolo, transcendentă și de
o Diadă de dincolo (dis epekeina), între care o punea pe Hecate, zeița Vieții; de altfel
urme ale caldeismului porfirian sunt prezente și în Macrobius (In Somn. Sc., I, 6,
7). Conform reconstrucției lui Theiler, „primul termen al Triadei (Tatăl, monada de
dincolo), era identificată de Porfir cu Unul Suprem, cu prima ipostază a lui Plotin,
în schimb al treilea termen (Intelectul Tatălui, Diada de dincolo) era identificată cu
Inteligența, cu a doua ipostază a lui Plotin: aceasta explică de ce Sfântul Augustin,
în De civ. dei, X, 23, nu înțelegea de ce Porfir interpune al treilea Principiu (Viața)
între Tatăl și Intelect, în timp ce Plotin îl așează succesiv (Sufletul); evident Viața
(termen intermediar al Triadei) nu coincide pentru Porfir cu Sufletul (a treia
ipostază). Sf. Augustin reinterpretează de fapt doctrina Triadei ca mens – notitia -
amor, în timp ce Sinesius rămîne mai aproape de schemele porfiriene.”14
Unul dintre acești maeștrii ai neoplatonicilor latini a fost fără îndoială Marius
Victorinus. Ne vom folosi de textul introducerii lui Pierre Hadot la Tratatul teologic
asupra Trinității15 care face o amplă prezentare a omului, a operei și a contextului
istoric.Vom începe cu mărturia Sfântului Augustin din Confesiuni despre Marius
Victorinus: 16 „I-am făcut deci o vizită lui Simplicianus, părinte prin harul Duhului
Sfânt, care a primit binecuvîntarea de la episcopul de atunci, Ambrogio, și stimat
de Ambrogio asemenea unui părinte. Cînd în descrierea căilor întortocheate ale
erorilor mele am făcut trimitere la unele lecturi din filosofii platonici, traduși în
latină de către Victorinus, deja Rector la Roma și care a murit botezat creștin, mă
felicită (Simplicianus n. n.) pentru faptul de a nu mă fi interesat de scrierile altor
14
În G. Girgenti, Porfirio negli ultimi cinquant'anni, Vita e Pensiero, Milano 1994, p. 36.
15
P. Hadot, Introduction, op. cit., p. 7 – 89.
16
Pe numele său complet Gaio Mario Vittorino, supranumit Afer pentru originea sa africană,
a fost maestru de retorică la Roma sub Constantin (337 - 361). S-a convertit la creștinism
în 355 iar cînd, în 362, împăratul Iulian Apostatul interzice creștinilor funcțiile imperiale
(cum era catedra filozofului nostru), Victorinus preferă să renunțe la catedra sa de filozofie.
După convertire a scris Liber de generatione divini Verbi – o operă în linie cu Conciliul din Niceea,
De homousio recipiendo, trei imnuri închinate Sfintei Treimi în registru anti-arian și diverse
comentarii la Scrisorile Sfântului Pavel și o lucrare de mare importanță, anume cele patru cărți
reunite sub titlul Adversus Arium. Din anii dinainte de convertire rămâne un tratat de gramatică
(Ars grammatica) din care ne-au ajuns numai cinci capitole care sunt scrise conform formulei
catechiste a întrebării și răspunsului. Aceast text este destul de superficial, însă folositor pentru a
înțelege contextul academic din secolul al IV-lea; capitolul De ortographia a avut un mare succes
în timpul Renașterii. despre traducerile sale din textele neoplatonicilor avem numai mărturia
acestor referințe ale Sfântului Augustin.
filosofi unde abundă minciuni și erori conform principiilor din această lume.”17
În nota de mai sus se face referire la decretul emis de împăratul Iulian Apostatul
în 17 iunie 362 prin care stabilește că rectorii creștini nu mai pot preda decât cu
aprobarea consiliilor municipale și cu aceea a împăratului. „Scrisorile Împăratului
Iulian, ne spune Pierre Hadot, care s-au păstrat despre acest fapt, arată că acesta îi
considera pe rectorii creștini „mincinoși” deoarece predau ceva ce nu este de acord
cu gândirea lor autentică.”18
Ca să cunoaștem reacția lui Victorinus la această interferență a Împăratului,
facem apel la textul lui Simplicianus, trimis Sfântului Augustin: „El povestește că
în timpul Împăratului Iulian, un edict ar fi interzis creștinilor să predea literatura
și arta oratorică, Victorinus s-a supus pe deplin legii preferînd să abandoneze mai
degrabă școala de elocvență decît Cuvântul Domnului, cel care dă elocvență odată
pus în gura copiilor; energia sa nu mi s-a părut superioară destinului său, deoarece
așa și-a găsit modalitatea de a i se consacra tot timpul.”19
Victorinus n-a fost singurul care a demisionat, ne spune Hadot, l-au urmat
Proheresius, rectorul din Atena, - renumit pentru faptul ca avea deja o statuie
proprie la Roma – și în ciuda faptului că împăratul îi propusese să devină biograful
său.20 Victorinus „nu întârzie să profite de acest otium și simte că este momentul să
scrie un expozeu magistral, să compună un tratat care să aibă în anumite privințe
rigoarea filosofică a unei lecții a lui Plotin și bogăția scripturală a unui tratat al lui
Atanasius (din Alexandria nn). Ceea ce noi numim acum Împotriva lui Arie, cartea
a treia și ceea ce manuscrisul de la Berlin numește de homoousio reprezintă cu
adevărat capodopera lui Victorinus.”21
Cuvintele de mai sus ale lui P. Hadot sunt credem lamuritoare în privința
programului exegetic pe care Victorinus și-l asumă în contextul disputelor
cristologice care animau jumătatea secolului al IV-lea. În aceste circumstanțe s-a
născut prima operă de filozofie creștină sistematică în Occidentul latin. Sub acest
aspect cel puțin, afirmația lui Harnack, și anume ca teologul latin este de fapt un
Augustinus ante Augustinum pare îndreptățită, cel puțin din perspectivă istorică.
Însă pentru a putea înțelege mai bine perspectiva teologică victoriană este
necesar să ne oprim succint asupra celor trei puncte dezbătute de Sinodul din
Alexandria din 362 d. Hr.:
„Problemele doctrinale ale acestui Conciliu sunt simptomatice. 1˚. Conciliul
admite ca și legitime expresiile mia ipostasis și treis ipostaseis pentru a desemna atît
unitatea substanței, căt și trinitatea persoanelor.22
2˚. Sinodul îi condamnă pe cei care pretind că Sfântul Duh este o creatură și că
el este separat de substanța lui Hristos.
3˚. Sinodul afirmă împotriva apolinarismului care se afirma în acel timp, că
Salvatorul nostru nu are un corp fără suflet, fără sentiment și fără rațiune.23”
17
Agostino, Le Confessioni, Torino, Einaudi, 2000, p. 249.
18
P. Hadot, op. cit., p. 54 – 55.
19
Ibid., p. 54.
20
Cf. LÉmpereur Iulien, Lettres, Bidez, p. 36 et 58 (episotla 31), în Hadot, Op. cit., p. 54
21
Hadot P., Op. cit., p. 53 - 54
22
Cf. lui Athanasius, Tomus ad Antiochen 5 și 6; P.G. 26, 801 – 804, în Hadot, p. 53
23
Ibid., 7; P.G. 26, 804, în Hadot, Op. cit., p. 53
SÆCULUM 29
Aceste puncte ale doctrinei creștine astfel expuse ne permit să datăm opera
victoriană din punctul de vedere al conținutului dogmatic. Ele se regăsesc efectiv
în „Împotriva lui Arie”, cartea a treia, într-o manieră foarte interesantă. „Pentru
primul punct, folosirea formulei: trei ipostaze, ne spune P. Hadot, este raportată
în mod explicit la Greci de către Victorinus.24 Folosește el însuși formularea «o
substanță, trei ipostaze», prin care nu se referă direct la cele trei Persoane divine,
ci la modelele metafizice care-i permit să conceapă raportul dintre: ființă – viață –
gândire. ”25 Pe bună dreptate, deja în „Împotriva lui Arie”, cartea a doua și în prima
carte Victorinus a făcut apel la această formulă aparținînd filozofiei grecești26
atestând astfel că ea era cunoscută în Occident în 358 – 359 d. Hr. dar este interesant
de văzut cum caută Victorinus să dea acestei formulări un caracter metafizic care să
fie armonios cu ansamblul doctrinei sale: din „esse”, adică din ființă, provin viața
și gândirea, care, fiind determinații, forme ale substanței, constituie astfel ipostaze
distincte, deoarece pentru el, ipostaza se definește ca o substanță determinată de o
formă.”27
Marius Victorinus a preluat așa cum am văzut schema plotiniană a sferei
noetice, în care un rol determinant îl avea doctrina conform căreia Unul este
dunamis al tuturor lucrurilor, și a adaptat-o pentru a demonstra astfel doctrina
consubstanțialității Sfintei Treimi (asimilîndu-l pe Tatăl cu ființa, pe Fiul cu viața
și pe Duhul Sfânt cu gândirea). 28
Această doctrina poate fi schematizată în acest mod:
Tatăl = ființă - viață - gândire

Fiul = ființă - viață - gândire
Duhul sfânt = ființă - viață - gândire
De asemenea, tot această teorie o să fie aplicată de către același teolog – într-o
manieră care se îndepărtează doctrinal de premizele fundamentale ale doctrinei
plotiniene – pentru a-l identifica pe însuși Dumnezeu cu sfera inteligibilă,
considerîndu-l pe Tatăl un punct originar (ființa) din care „pornesc” doi vectori
(Fiul și Duhul Sfânt , reprezentați de viață și gândire) care se învîrt în jurul
punctului originar și constituind astfel sfera perfectă. Textul lui Victorinus care
cuprinde această doctrină este unul dintre cele mai relevante problematizări ale
24
Prin greci trebuie înțeles un sinonim pentru reprezentanții filozofiei grecești
25
În Adversus Arium, II, 4, 51 – 52, în Hadot P., op. cit., p. 55
26
Și savantul italian M. Simoneti a remarcat faptul că aceasă formulă adoptată în teologia creștină
ar avea o origine porfiriană. A se vedea importanta lucrare a acestuia La crisi ariana nel IV secolo,
Roma, Institutum patristicum Augustinianum, 1975
27
Hadot P., L´homme et lóeuvre, op. cit., p. 55
28
Remarcăm faptul că există totuși diferențe între Victorinus și Plotin: în privința triadei inteligibile,
pentru Plotin rolul determinat îl avea viața (cum am văzut pe larg în capitolul precedent), în timp
ce pentru Victorinus este ființa. Desigur este de înțeles faptul că Victorinus are bine conturată
în minte versetul din Vechiul Testament în care Dumnezeu însuși se auto-identifică cu to on –
totodată, cum de asemenea am văzut, și comentariul anonim In Parmenidem, deci Porfir, dacă e să
adoptăm interpretarea lui Hadot, identifică principiul suprem cu ființa (cu einai)
sferei inteligibile din întreaga istorie a a filozofiei. Este un text porfirian – cum
susține Hadot – ori doar o exegeză originală a lui Victorinus, alimentată desigur
din Enneadele lui Plotin? Un asemenea răspuns este greu de elaborat, atît din
perspectivă istorico-filozofică cât și dintr-una strict filologică. Argumentele lui P.
Hadot rămân – după cum savantul francez însuși accentua – la stadiul unor ipoteze
pe care trebuie să le verifice cercetările viitoare din acest domeniu. Iată așadar
textul lui Victorinus (Adv. Arium I 60, 1-27), în care accentuăm parțile importante:
„Nous-ul cel mai înalt și perfecta Ințelepciune, adică Logos-ul universal –

pentru că în eterna mișcare aceștia sunt identici – era o mișcare circulară (circularis
motus) pornind de la punctul primordial, care se curba el însuși înspre extremele
periferii, pentru ca apoi să se întoarcă înspre același punct (originar nn), în timp
ce acest punct, cauză a mișcarii circulare, rămîne în mod inseparabil îndreptat
înspre el însuși; astfel, pornind de la Tatăl, îndreptîndu-se înspre Tatăl, co-existînd
cu Tatăl, Fiul se afla în Tatăl iar Tatăl în Fiu (in patre erat filius et in filio pater):
substanță primordială, substantă deja în substanțialitate, substanță spirituală,
substanța drept Nous (...). De aceea, dacă întîia mișcare este viața (prima motio
vita), afirm, și gândire (intellegentia) – atîta vreme cît doar unul și unul perfect
este amîndouă – această mișcare nu este doar circulară, ci sferică (non solum
circularis motio ista, sed sphaerica); mai mult, este o sferă și cu adevărat o sferă
absolut perfectă (magis sphaera et vere omnimodis perfecta sphaera). Deoarece a
fi este în aceeași măsură atît a trăi cît și a gîndi, în timp ce viața este exact a fi și
gândire, amîndoua extremele și mijlocul sunt într-însele (Si enim esse et vivere et
intellegere, et si vita ipsum esse est et intellegentia, et summitates et medium est in
unoquoque). Tot astfel este în cazul gândirii. De aceea fiecare dintre aceste genuri
este triplu (unum igitur istorum tria): acestea se reîntorc înspre ele însele si cu toate
participă în fiecare în parte, mai mult, toate (trei nn) se află împreună fără nici
o discontinuitate (sine aliquo intervallo). Aceasta este sfera, sfera primordială,
sfera perfectă, ea însăși unica sferă (sphaera est et prima et perfecta et ipsa sola
sphaera). Nous-ul cel mai înalt și perfecta Ințelepciune, adică Logos-ul universal –
pentru că în eterna mișcare aceștia sunt identici – era o mișcare circulară (circularis
motus) pornind de la punctul primordial, care se curba el însuși înspre extremele
periferii, pentru ca apoi să se întoarcă înspre același punct (originar nn), în timp
ce acest punct, cauză a mișcarii circulare, rămîne în mod inseparabil îndreptat
înspre el însuși; astfel, pornind de la Tatăl, îndreptîndu-se înspre Tatăl, co-existînd
cu Tatăl, Fiul se afla în Tatăl iar Tatăl în Fiu (in patre erat filius et in filio pater):
substanță primordială, substanţă deja în substanțialitate, substanță spirituală,
substanța drept Nous (...). De aceea, dacă întîia mișcare este viața (prima motio
vita), afirm, și gândire (intellegentia) – atîta vreme cît doar unul și unul perfect
este amîndouă – această mișcare nu este doar circulară, ci sferică (non solum
circularis motio ista, sed sphaerica); mai mult, este o sferă și cu adevărat o sferă
absolut perfectă (magis sphaera et vere omnimodis perfecta sphaera). Deoarece a
fi este în aceeași măsură atît a trăi cît și a gândi, în timp ce viața este exact a fi și
gândire, amîndoua extremele și mijlocul sunt într-însele (Si enim esse et vivere et
SÆCULUM 31
intellegere, et si vita ipsum esse est et intellegentia, et summitates et medium est in

unoquoque). Tot astfel este în cazul gândirii. De aceea fiecare dintre aceste genuri
este triplu (unum igitur istorum tria): acestea se reîntorc înspre ele însele si cu toate
participă în fiecare în parte, mai mult, toate (trei nn) se află împreună fără nici
o discontinuitate (sine aliquo intervallo). Aceasta este sfera, sfera primordială,
sfera perfectă, ea însăși unica sferă (sphaera est et prima et perfecta et ipsa
sola sphaera). Din acest motiv este necesar ca acel punct (primordial nn) este o
linie în potență și că acest punct produce linia: acesta pornește din sine fără ca
să se înstrăineze / să se parăsească (a semet ipso exiens et non exiens), fiind
întotdeauna și simultan în repaus și în mișcare (semper et in mansione et in motu
simul), întorcîndu-se fără oprire înspre sine ca un cerc, astfel încît este sferă
(undique sphaeram esse), deoarece Dumnezeu este peste tot (deo ubique exsistente)
și deoarece acesta este punctul (primordial) din care (a quo) pornește orice mișcare
și la care (in quod) se întoarce prin conversie orice mișcare.”
În doctrina de mai sus, Victorinus alătură două teorii: aceea a monadei
absolute (punctul primordial, respectiv Tatăl) și pe aceea a diadei (Fiul – Duhul
Sfînt). Acestei doctrine îi este integrată triada esse – vivere – intellegere. Atîta vreme
cât diada se află în monadă, deoarece aceasta din urmă este potențial linie (dunamis
panthon, cum ar spune Plotin), nu doar un punct izolat, consubstanțialitatea
este garantată. Mai remarcăm faptul că sfera inteligibilă, perfectă, este de
data aceasta Dumnezeu însuși, și nu doar Nous-ul, cum susținea Plotin.
Diferența este semenificativă și din punct de vedere istorico-filozofic fiind
determinantă pentru ceea ce o sa devină sfera inteligibilă începînd cu Evul mediu.
Din punctul nostru de vedere această doctrină victoriană îl califică pe Dumnezeul
întreit sub forma sferei perfecte tocmai pentru a garanta onsubstanțialitatea.
O ulterioară diferență față de Plotin este faptul că acesta din urmă acorda un
statut special vieții în triada inteligibilă, însă pentru Victorinus ființa/a fi
(deci esse, einai) este genul determinant:
Monada = Tatăl = esse – vivere – intellegere

Fiul = esse – vivere – intellegere
Diada
Duhul sfânt = esse – vivere – intellegere
Întreaga doctrină din Adversus Arium răspunde de fapt acestei idei: faptului
că teologii Bisericii ortodoxe vorbeau înainte de toate de consubstanțialitatea
Tatălui și a Fiului, ceea ce nu înseamnă că ei separă Duhul Sfânt de primele două.
Aceasta înseamnă, comentează Hadot, pur și simplu că, „prin numele comun
de Fiu, este desemnat pe rând Hristos și Duhul Sfânt. ”29Victorinus preia așadar
această doctrină a unui Logos binar în care Fiul și Spiritul sunt considerați într-o
intimă unitate.
29
Cf. Victorinus M., Adversus Arium I, 49, 2
Mai mult, Victorinus a fost constant interesat să stabilească în mod rațional

afirmația teologică de mai sus; aceste baze filosofice sunt noțiunea de „generare a
mișcării de către ființă sau substanță, apoi dedublarea acestei unice mișcări care este
Fiul, în viață și în inteligență, (gândire), viața corespunzând lui Hristos, inteligența
(gândirea) Sfântului Duh.”30
Cartea a treia ne prezintă excursul analitic bine argumentat și foarte bine încadrat
al acestei doctrine, bazându-se pe Sfânta Scriptură de această dată. „Nu există aici un
progres doctrinal, ne spune Hadot, ci există un progres în însăși metoda de expunere.
S-ar putea ca Victorinus să descopere de altfel, datorită acestei metode de expunere
completă a gândirii sale, toate implicațiile pe care aceasta le presupune. El este
stăpîn pe sistemul său de gândire, care reușește să asigure o coerență interioară între
datul dogmatic, atât cât este, schema filozofică pe care o aplică și textele Sfintei
Scripturi pe care le folosește. Astfel, este teologia Sfântului Duh care-l conduce la cea
mai bună expunere pe care o face din întreaga sa gândire teologică.”31
Cel de-al treilea punct doctrinal caracteristic Sinodului din Alexandria din
362 d. Hr. era afirmația „existenței unui suflet rațional, împotriva apolinarismului
care începea să se afirme. Este sigur că în Cartea a treia a lucrării Împotriva lui
Arie Victorinus se ocupă de acest subiect.”32 „Problema sufletului lui Hristos, ne
spune Hadot, este analizată aici de două ori, în mod explicit; Victorinus pare să
fi construit aici, în primul rînd o probă bazată pe textele Scripturii în ce privește
existența sufletului lui Hristos.”33 Încheiem comentariul la dizertația lui Hadot
privind această importantă lucrare a lui Victorinus cu o concluzie a savantului
francez:
„Împotriva lui Arie, cartea a patra (unul din textele despre homoousio, conform
manuscrisului) se prezintă sub formă de tratat dogmatic și nu lasă să transpară
decât în mod discret cîteva intenții polemice. După cea de-a treia carte pare extrem
de dificil să refacem pentru a doua oară expunerea sa privind consubstanțialitatea
ipostazelor trinitare. Cartea a patra pare a fi ieșită dintr-o dorință expresă de
precizie filozofică. Pînă aici Victorinus a întrebuințat în mod nediferențiat, pentru
a-L denumi filozofic pe Tatăl, Fiul și Spiritul (Duhul) Sfânt, la fel de bine verbele a fi
(essere) – a trăi (vivere) – a gândi (intellegere) cât și substantivele existență (existentia)
– viață (vita) – inteligență (intellegentia). Însă el se folosește acum de următoarea
nuanță: dacă a trăi (vivere) desemnează actul (actus), – viața (vita) desemnează
forma (forma) acestui act, trebuie stabilită o distincție între aceste două noțiuni.”34
Terminologia lui Victorinus așadar se complică ulterior întrucât fiecare dintre
termenii din triada inteligibilă esse – vivere – intellegere poate fi analizat în funcție
de actul și forma în care aceștia se actualizează. Și în Victorinus întâlnim aceeași fină
30
Hadot P., Op. cit., p. 56. Remarcăm aici faptul că ne aflăm în fața așa numitei doctrine
Filioque – care animă dogmatica creștină pînă în zilele noastre. Rezultatul acesta în teologia lui
Victorinus este însă rezultatul unei reflexii de natură mai degrabă filozofică, protologică, decît
strict teologico-scripturală.
31
Hadot P op.cit.., p. 56.
32
Victorinus M., Adversus Arium, op. cit. I 49, 2, în Hadot, Introduction, op.cit., p. 56
33
Hadot P op.cit.., p. 56.
34
Hadot P., op.cit.., p. 57.
SÆCULUM 33
diferență semantică între forma infinitivală (de ex. vivere) și forma substantivală
(vita). Mai mult Victorinus introduce o nouă distincție prin intermediul
abstractizării ulterioare: vitalitas, exsistentialitas s.a.m.d. Nu este o întîmplare că
teologul latin este receptat de către urmași ca un autor extrem de complex și de
obscur, ale cărui opere pot fi înțelese doar de către cei mai rafinați învățați.35
Nu este în intenția noastră de a discuta mai mult despre concepția lui Victorinus
asupra Sfintei Treimi, ci vom încheia acest capitol cu afirmațiile pe care le face
Battista Mondin în Istoria metafizicii și cu unele precizări de caracter general:
„Victorinus reia de la Porfir doctrina absolutei transcendențe a lui Dumnezeu:
ea privește în primul rând planul ființei: Dumnezeu se găsește dincolo de existență
(huparxis) și de toate entitățile, „ființele determinate ” (ta onta), și deasupra
aceleeași dihotomii între ființă și non-ființă, și deci dincolo de ființă și dincolo de
neant. În mod evident Dumnezeu transcende sfera gândirii: și aici el reprezinta
dihotomia gândului și a negânditului. De aceea nu pot exista nici imagini nici
concepte despre Dumnezeu. Dumnezeu se găsește în afara și deasupra tuturor
categoriilor ontologice, logice și semantice. El este în mod absolut imposibil de
cunoscut și de exprimat.”36
Așa cum explică Victorinus, distincția între ființă „essere” și „ființa
determinată” operează în două planuri: ontologic și logic. În primul caz ființa este
forța (potentia) din care provin toate „ființele determinate”. În al doilea caz este
genul universal al tuturor existenților (ființele determinate). Spune Victorinus:
„În adevăr existentul „ființa determinata” este genul tuturor existenților și genul
suprem constă în ființă.”37
„Ființa se identifică cu Dumnezeu, comentează Battista Mondin, nu atât ca gen
ci ca principiu neparticipativ al existenței „ființei determinate”. Ființa, care este pe
primul loc din punct de vedere ontologic, corespunde lui „esse ipsum subsistens”
a lui S. Toma dÁquino; în timp ce ființa primă din punct de vedere logic este
„fiinta comună.”
Prin distincția dintre ființă și ființa determinata Marius Victorinus reușește
să traducă în termeni metafizici absoluta transcendență a lui Dumnezeu, care este
una din cele mai mari cuceriri ale ebraismului și ale creștinismului. Este vorba de
o distincție de importanță capitală, care va fi perfecționată după aceea de către
Boethius, Avicenna și Guglielmo d'Auvergne, și va deveni axa principală a metafizicii
Sfântului Toma dÁquino.”38
35
Astfel ni-l portretizează Ieronimus pe teologul nostru în De viris illustribus 101. Secole la
rînd Victorinus o să fie amintit cu același epitet pe care îl avea Heraclit, și anume obscurul (ho
skoteinos). De altfel, doar odată cu lucrările lui P. Hadot și cu o nouă ediție critică a operelor lui
Victorinus (text stabilit de P. Henry, traducerea lui Hadot, Op.cit.) Victorinus a fost redescoperit
în toate valențele sale istorice, filozofice și teologice. Cum o să vedem în capitolul următor este
posibil ca un cunoscut text din perioada medievală (Liber XXIV philosophorum) să fie de fapt
o lucrare a lui Victorinus, ceea ce ar schimba optica în ceea ce privește fortuna pe care a avut-o
teologul latin în cultura occidentală
36
Battista Mondin, Il platonismo cristiano di Mario Vittorino, S. Agostino e Boezio, în Storia della
metafisica, vol. II, Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1998, p. 135.
37
Victorinus M., Adv. Arius, I, 48, 4
38
Battista Mondin, Op. cit., p. 137
Vom urma în continuare comentariul lui Battista Mondin care prin extrema lui
concizie, unică în felul său, ne redă sintetic întreaga concepție teologică a lui Marius
Victorinus, în special în ceea ce privește rolul pe care l-a avut sfera inteligibilă:
„Unicul Dumnezeu este, în același timp, Ființă, Viață, Gândire. În El este
unicitatea și treimea constituie un singur lucru. De fapt, Dumnezeu «este unitatea
celor trei puteri, a Ființei, a Vieții și a Gândirii» (est Deus tres potentias habere,
esse, vivere, intelligere).”39 Fiecare din aceste puteri este în fiecare din celelalte două,
conform faptului că unitatea este introdusă în interiorul Treimii asftel încât aceasta
constituie fundamentul celei din urmă; la rândul ei, Treimea este introdusă în
unitate astfel încât să constituie explicitarea și împlinirea care face să se întoarcă
în sine însuși principiul cuprins în sine: „triplex igitur in singulis singularitas et
unalitas in Trinitate.”40
Forma dobîndită de împlinirea acestei triple unități sau Treimi în sine este
aceea de cerc sau de sferă. Mișcarea Vieții și a Cunoașterii iese din Ființă deoarece
aceasta din urmă este punctul ei de origine și la ea se întoarce, fără a se pierde și fără
ca amândouă să se împartă una în cealaltă (cyclica causa inseparabiliter conversa). 41
Ieșirea din Principiu de fapt este în același timp repaus și mișcare: „iese și
împreună nu iese („exiens et non exiens et semper et in mansione et in motu
simul”).”42
„Această mișcare perpetuă, comentează Mondin, poate fi concepută foarte
bine ca un cerc sau o sferă, deoarece în ea începutul, mijlocul și sfârșitul sunt
identici, așa cum în cerc sunt centrul, raza care pleacă și circumferința. În Ființă,
Viață și Gândire fiecare element este trei: ei se învîrt în jurul lor și participă unul
la celălalt, și mai mult: ele există împreună în același timp, fără nici un spațiu gol
între ele.”43
Victorinus îl numește pe Tatăl Ființă, pe Fiul Viață și pe Duhul Sfânt Gândire.
Tatăl negenerat se exprimă în Viață generînd Fiul, și se reîntoarce apoi în sine însuși,
gândindu-se pe sine în Duh. Există aici o perfectă circularitate și coincidență între
cele trei Persoane divine, asftel încât ființa lui Dumnezeu nu poate fi lipsită de viață,
nici viața nu poate fi lipsită de gândire:
„El se știe, Ființă, ajunge la existență, constituie ființa sa proprie, și în același
fel, cu actul gândirii constituie modul său de a trăi.”44
„În transcrierea metafizică a misterului Trinității, ne spune Mondin, Victorinus
abordează cu multă claritate identitatea substanței, dar mult mai puțin reușește să
mențină distincția dintre persoane, ajungând la poziții aproape de modalism. Pe de
altă parte, speculația sa filosofică n-a fost în măsură să dea un spațiu adecvat nici
misterului „economiei” și nici organismului sacramentar. Dar acesta este prețul pe
care trebuie să-l plătească orice traducere a misterelor creștine în cheie metafizică.
39
Victorinus M., Adversus Arium IV, 27, 1, op.cit.
40
Ibid., 21, 26
41
Victorinus Marius, op.cit. I, 60, 5
42
Ibid., 24.
43
Ibid., 18 – 20, în Battista Mondin, op.cit., p. 139.
44
Ibid., IV, 27, 1.
SÆCULUM 35
Marele merit al lui Victorinus este de a fi fost primul creștin latin care s-a
implicat într-o cercetare atât de profundă. El preia în mod curajos termeni și
doctrine de la Plotin și de la Porfir și, imitându-i, creează noi termeni latini, care
fac parte din lexicul tradiției filozofice și teologice latine.
Influența lui Porfir este deja evidentă în De Trinitate a Sfântului Augustin, care
face distincție între esse, vivere, intelligere. Ordinea este de această dată schimbată:
esse, intelligere, vivere – în acest mod sunt mai clar subliniate atribuțiile celor trei
Persoane divine: esse pentru Tatăl, intelligere pentru Fiul și vivere pentru Duhul
Sfânt.”45
45
Battista Mondin, op.cit., p. 139.
Fețele veacului
SOCIAL MEDIA CA SPAȚIU PUBLIC.

ASUMAREA RĂSPUNDERII PENTRU
CONȚINUTURILE POSTATE ȘI / SAU DISTRIBUITE
Minodora SĂLCUDEAN
“Lucian Blaga” University of Sibiu
Title: “Social Media as Public Space. Assuming Responsibility for the Posted and/
or Shared Content”
Abstract: The Internet today is considered the freest medium of expression, thus
displaying a number of unprecedented advantages in public communication, but at the
same time entailing considerable risks. In Romania, based on a precedent, judicial courts
have decided that the social media represent public space. In reality, many Romanians
(particularly teenagers) are unable to make a clear cut distinction between the public
and the private spheres. Therefore, there have been and still are cases reflecting this
confusion, both at the level of public personae and that of ordinary citizens. In the case of
journalists, some mainstream media organizations have been confronted with the issue of
establishing limits for the freedom of expression within the social media hubs belonging
to professional journalists.
Keywords: social media; mass-media; freedom of speech; public space; influencer;
Din punct de vedere juridic, fără dubii astăzi, social media (rețelele sociale,
platformele de blogging, platformele colaborative, secțiunea de comentarii
a publicațiilor online, grupurile de discuții etc.) constituie un spațiu public.
La noi, prima dezbatere, în mass-media, pe această temă a fost prilejuită, în
2012, de o postare descalificantă a unui funcționar public din Târgu Mureș.
În contextul unor proteste antiguvernamentale, acesta a scris pe pagina sa perso-
nală de facebook următorul mesaj „Arbeit macht frei- asta să înțeleagă protestatarii”.
Cu trimitere implicită la tragicul episod al Holocaustului, postarea a intrat în
vizorul Consiliulului Național pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) care a
aplicat o amendă contravențională în valoare de 1.000 de lei, pe motiv ca „fapta
constituie o propagandă naționalistă care aduce atingere demnității umane și creează
o atmosferă degradantă, umilitoare și ofensatoare îndreptată împotriva grupului de
protestatari”.1 Funcționarul public a contestat în instanța locală această hotărâre,
„invocând, între altele, și faptul că pagina sa de Facebook, unde a postat mesajul
1
Vlad Barza, articol de presă, http://www.hotnews.ro/stiri-esential- 18726335-pagina-facebook-este-spa-
tiu-public-nu-privat-arata-decizie-irevocabila-inaltei-curti-justitie-casatie.htm, accesat la: 8.05.2017.
40 Fețele veacului
incriminat, ar fi spațiu privat”, însă contestația i-a fost respinsă. De la următoarea

instanță solicitată (Înalta Curte de Casație și Justiție) a venit o sentință irevocabilă,
care a circulat în mass-media și care a fost motivată astfel: „Utilizarea în sine a
afirmației Arbeit macht frei într-un cadru public sau accesibil publicului cu ocazia
exprimării unei opinii referitoare la o anumită categorie de persoane (protestatarii),
provoacă fără nici un dubiu asocierea acesteia cu sentimente de dispreț, repudiere,
intoleranță, așa încât, reclamantul nu poate susține că a acționat fără vinovăție. Pe de
altă parte, nu pot fi reținute nici susținerile potrivit cărora prin postarea mesajului nu
a urmărit lezarea demnității umane câtă vreme (...) utilizarea acestui slogan, asociat
în conștiința populară cu ororile nazismului, dovedește intoleranța acestuia față de
drepturile civile ale protestatarilor, consecința fiind lezarea demnității acestora”2.
Acest caz vine să clarifice oarecum o confuzie care trena în România de la
începutul utilizării rețelei Facebook pe scară largă. În 2014, anul în care a venit
decizia de mai sus a ÎCCJ, rețeaua fondată de Zuckerberg avea, în România, cca.
7 milioane de utilizatori. Conform facebrands.ro. astăzi, numărul utilizatorilor de
facebook a ajuns la 9.600.000. Rețeaua a crescut și ca densitate a internauților cu
vârstă matură3, ceea ce ar presupune și creșterea gradului de responsabilitate în
ceea ce privește conceperea și/sau distribuirea unor conținuturi. Însă lucrurile nu
stau așa. Dimpotrivă, fenomene asociate intersecției social media cu mass media,
cum ar fi fakenews, clickbait sau hatespeech, pentru a desemna doar câteva dintre
ele, au luat amploare în ultimii ani. Mai mult, deși adolescenții preferă, astăzi,
rețele precum Instagram pentru comunicarea virtual-iconică și whatsapp pentru
comunicarea privată și de grup, arătându-se tot mai puțin interesați de Facebook,
problema necunoașterii sau, mai precis, a neconștientizării, că social media
reprezintă un spațiu public ridică tot mai mult probleme etice și legale. Iar asta se
întâmplă în contextul în care există o tendință globală a adolescenților (din păcate,
insuficient investigată la noi) de a-și face publice pe rețelele sociale date personale
și de a se exhiba iconic în ipostaze intime pe grupurile lor de discuții sau pe site-uri
de photo și videosharing.4
Cei mai mulți utilizatori nu înțeleg unde ar trebui să fie granița dintre public
și privat în mediul online, deși lucrurile par aparent simple, dacă ne raportăm
la situația reglementată juridic din viața reală. Offline, strada, piața, sala de curs,
șoseaua, restaurantul etc. sunt tot atâtea spații în care știm cei mai mulți dintre
noi că o conduită necorespunzătoare poate avea repercusiuni legale. Aici, nu doar
violența fizică, ci și cea verbală poate intra sub incidența legii. În mediul online
lucrurile însă nu sunt atât de clare, iar opiniile unor specialiști sunt destul de vag
formulate, ca de pildă aceasta: „Sunt nişte implicaţii în legea penală care ar trebui
să ne dea de gândit cu privire la ce postăm pe Facebook. E nevoie de precauţie
2
Decizia nr. 4546/27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, Secţia de Contencios
Administrativ şi Fiscal, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.
Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=131400 , accesat la: 9.05.2017
3
Vezi graficele și diagramele de pe http://www.facebrands.ro/demografice.html, accesat la:
8.05.2017.
4
Sales, Nancy Jo, 2016, American Girls: Social Media and the Secret Lives of Teenagers Hard-
cover – Deckle Edge.
SÆCULUM 41
pentru că putem fi traşi la răspundere. Legea spune că dacă mai mult de două
persoane sunt lezate de o afirmaţie a cuiva pe site-urile de socializare deja nu mai
vorbim de spaţiu privat, ci de spaţiu public. Pe internet nu există spaţiu privat,
prin urmare trebuie să ne abţinem de la anumite comentarii.”5 (Cf. Nota bene de
la sfârșitul articolului: * există anumite fapte prevăzute de codul penal, care sunt
considerate infracţiuni numai dacă au caracter public, adică fapta trebuie să fie
săvârşită în public pentru a fi infracţiune. **Fapta săvârşită pe fb. are caracter
public, la fel cum era îndeplinită condiţia publicităţii, până acum, de fiecare dată
când fapta era săvârşită prin mass-media)
Sigur că există și spațiu privat pe Internet: corespondența electronică,
mesageria instant între două persoane, un grup familial restrâns (pe Fb) sunt
exemple de comunicare în spații online private. Pe de altă parte, cronologia de pe
Facebook, secțiunea de comentarii a articolelor de presă, forumurile, grupurile de
discuții, platformele colaborative etc. sunt tot atâtea spații publice asociate cu social
media, în care libertatea de exprimare are, evident, ca limită încălcarea drepturilor
celorlalți.
Un aspect care ne-a atras atenția, în cazul funcționarului public din Târgu
Mureș, este legat de calitatea celui care semnează mesajul. La momentul respectiv,
preşedintele Consiliului Național de Combatere a Discriminării, Csaba Ferenc
Asztalos, cel care a fost și responsabil de dosar, a declarat pentru adevărul.ro
că, atunci când a instrumentat cazul, în luarea deciziei a cântărit mult faptul că
semnatarul enunțului era persoană publică, deținea funcție de conducere și era,
implicit, formator de opinie. Prin urmare, în perspectiva juridică a acestui caz,
accentul cade pe statutul de funcționar public al semnatarului mesajului, iar
președintele CNCD a spus, referinduse „la alte sesizări cu privire la exprimările
tendenţioase ale unor anumite persoane” că nu neapărat oamenii obișnuiți fac
obiectul sesizărilor. „Nu trebuie să exagerăm odată cu luarea acestei decizii. Vizaţi
sunt formatorii de opinie, a (sic!) căror afirmaţii au efecte în societate. În orice caz,
trebuie să fim responsabili în exprimare.”6
Observăm că Internetul, în zona sa deschisă, generează și pentru experți
din domeniul juridic o tensiune dificil de gestionat între libertatea de exprimare,
ca drept fundamental, și (auto)cenzură înțeleasă ca atitudine responsabilă a
oricărui utilizator, dar mai ales a persoanelor cu vizibilitate și statut de influencer.
Potrivit legislației interne și internaționale, libertatea de exprimare nu trebuie
înţeleasă la modul absolut, exerciţiului acesteia comportând anumite limitări sau
restricţii, ce au drept scop împiedicarea abuzului de drept şi asigurarea echilibrului
societăţii prin garantarea tuturor principiilor fundamentale ale democraţiei7.
5
Diana Hatneanu , avocat, specializat în drepturile omului, reprezentant al Asociaţiei pentru
Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki (APADOR-CH), declarație
pentru adevărul.ro, http://adevarul.ro/news/eveniment/facebook-e-spatiu-public-vad-romanii
-decizia-curtii-supreme-1_547f491ea0eb96501e553d7c/index.html, accesat la 9.05. 2017.
6
Csaba Ferenc Asztalos, declarație pentru adevărul.ro, http://adevarul.ro/news/eveniment/
facebook-e-spatiu-public-vad-romanii-decizia-curtii-supreme-1_547f491ea0eb96501e553d7c/
index.html, accesat la 9.05.2017.
7
R. Mureşan, Reglementarea libertăţii de exprimare şi a dreptului la viaţa privată, Revista
Saeculum, nr. 1-2(39-40)/2015, p. 318.
42 Fețele veacului
De ce, în cazul unor mesaje controversate de pe rețelele sociale, calitatea de

persoană publică face diferența? În afară de cazul funcționarilor publici al căror
statut este clar reglementat prin lege, alte persoane cu notorietate și, implicit,
vizibilitate au capacitatea de a influența rapid publicul larg și de a determina reacții
în masă. E important acest detaliu pentru că el atrage atenția asupra unui fenomen
specific social media și anume potențialul de viralitate al conținuturilor transmise
de lideri de opinie (jurnaliști, artiști, profesori, intelectuali). E necesar să insistăm
asupra unui detaliu, de asemenea, insuficient cunoscut: asumarea răspunderii poate
fi atrasă nu doar pentru mesaje proprii, ci și pentru distribuirea unor conținuturi
(indiferent cui aparțin) care pot aduce prejudicii altor persoane.
Accesibilitatea conținuturilor și rapiditatea circulației acestora fac ca rata
de penetrabilitate în diferite medii sociale să fie fără precedent. La aceasta se
adaugă tendința permanentă de polarizare a reacțiilor când vine vorba de teme
controversate. De aceea, e legitim să ne întrebăm unde este limita libertății de
exprimare în www, cel mai liber spațiu de comunicare din câte au existat vreodată.
Un alt caz recent, de data asta, având ca protagoniști oameni obișnuiți, a
plecat tot de la afirmații făcute pe Facebook, astfel după divorț, fostul soț a postat
mesaje care au adus prejudicii de imagine fostei sale soții. Prima instanță a dat o
soluție în defavoarea reclamantei, motivând, printre altele că aceasta „nu a făcut
dovada ca a avut un anumit statut, de persoană publică și foarte cunoscută în
societate, astfel încât să se considere că i-a fost în mod grav afectat acest statut,
astfel încât imaginea și felul în care este percepută în societate poate să-i influențeze
profesia sau cariera sau că aceasta a fost deosebit de afectată de fapta pârâtului.”,
pentru ca apoi, Tribunalul8 să-i dea câștig de cauză femeii. Așadar, invocând art.
72, din Codul civil, instanța a considerat că, prin mesajele postate de fostul soț
pe Facebook, fostei soții i-a fost adusă atingere onoarei și deminității și a hotărât
„acordarea unei despăgubiri morale în cuantum de 10.000 de lei”.9
Între primul episod, din 2012, cu decizia ÎCCJ din 2014, și acesta din 2016
s-au consumat și se consumă încă și altele care au ca numitor comun ignorarea
sau necunoașterea faptului că social media reprezintă un spațiu public. Din acest
punct de vedere, așa cum am arătat mai sus, copiii și adolescenții reprezintă un
segment vulnerabil de utilizatori, pentru că, deși folosesc masiv social media, nu
cunosc și nu respectă reguli simple de protecție a intimității, confidențialității și
nu înțeleg întotdeauna unde este granița dintre privat și public.10 Acesta este, din
păcate, unul dintre cele mai problematice aspecte ale utilizării Internetului de către
copii și adolescenți a căror expunere publică este deosebit de riscantă.
Din practica utilizării Internetului, știm cu toții că, rareori, utilizatorii de
aplicații online parcurg secțiunea de termeni și condiții sau, în cazul Facebook,
8
Tribunalul Brăila, Decizia civilă nr. 670 din 27 iunie 2016.
9
https://www.juridice.ro/468742/extinderea-spatiului-public-in-spatiul-virtual-tribunalul-braila-acorda-
daune-morale-pentru-prejudicierea-onoarei-si-demnitatii-unei-persoane-printr-o-postare-pe-
facebook.html, accesat la: 10.05.2017.
10
Livingstone, S. (2008), Taking risky opportunities in youthful content creation: teenagers' use of
social networking sites for intimacy, privacy and self-expression, New media & society, 10 (3). pp.
393-411, DOI: 10.1177/1461444808089415.
SÆCULUM 43
acea Declaraţie de drepturi şi responsabilităţi11 revizuită în 2015. Cu toate că regulile

de conduită sunt clar și explicit formulate, ele sunt ignorate cu sau fără știință de o
mare parte dintre utilizatori. Un exemplu banal, neluat în seamă de adulții părinți
și educatori, este al copiilor care își creează cont, înainte de 13 ani, înregistrând
evident informații false cu privire la vârsta lor. La fel, conturile și informaţiile
personale false sunt la ordinea zilei pe Facebook, deși rețeaua cere utilizatorilor
responsabilitate și onestitate în gestionarea contului personal. Tot în Declaraţie
de drepturi şi responsabilităţi se solicita utilizatorilor ca acțiunile întreprinse pe
Facebook să nu încalce drepturile altor persoane și să nu încalce în orice alt mod
legea; de asemenea, să nu se publice documente de identificare sau alte informaţii
financiare sensibile ale altor persoane, să nu se eticheteze utilizatori fără acordul
acestora etc. Rețeaua Facebook nu își asumă niciun fel de responsabilitate „pentru
conţinutul sau pentru informaţiile pe care utilizatorii le transmit sau le distribuie
pe Facebook” sau pentru orice „conţinut ofensator, inadecvat, obscen, ilegal sau
contestabil în orice alt mod care ar putea fi întâlnit pe Facebook”.
Un alt caz aduce în discuţie problema stabilirii unei linii de demarcaţie între
activitatea profesională a jurnaliştilor şi comentariile pe care aceştia le fac pe
conturile personale de Facebook.
În iulie 2014, jurnalistul Cristian Citre a fost dat afară de la postul de televiziune
Digi 24, după ce a postat pe contul său de Facebook un comentariu anti-Ponta. În
respectiva postare jurnalistul formula următoarea întrebare retorică: „ mai are cineva
vreun dubiu că omul e bolnav, nesimțit și fără discernământ?. Că își bate joc, că îți
râde în față, că te minte fără să clipească? În ziua următoare, jurnalistul a fost chemat
de redactorul-șef de la Digi24, Cosmin Prelipceanu, care i-a spus că a sărit calul pe
Facebook și că jurnaliștii nu au dreptul la opinii. Contactat de site-ul Reporter Virtual,
redactorul șef al Digi24, Cosmin Prelipceanu, nu a negat incidentul, afirmând că:
„Ne vom despărţi de oricine nu împărtăşeşte valorile în care noi credem – echilibru,
echidistanţă, imparţialitate. (...) Digi24 se delimitează de jignirile aduse în spaţiul
public oricăror persoane, fie că este vorba despre politicieni sau nu”12.
Organizaţia ActiveWatch, care militează pentru comunicarea liberă în interes
public, a luat poziţie în cazul concedierii jurnalistului Cristian Citre, susţinând
într-un comunicat că decizia „a fost una abuzivă, disproporţionată şi arbitrară, de
natură să încalce drepturile angajatului media şi libertatea de exprimare a acestuia”.
Potrivit organizaţiei amintite „orice măsură administrativă luată ca reacţie la
exprimarea unei opinii, indiferent de forma pe care aceasta o ia, la adresa unor
politicieni, echivalează cu o formă de cenzură"13.
11
https://ro-ro.facebook.com/legal/terms, accesat la 9.05.2017.
12
Bidilă, Sergiu, „Jurnalistul Cristi Citre, dat afară de la Digi 24 după o postare anti-Ponta”, Reporter
Virtual, 16 iulie, disponibil la: http://www.reportervirtual.ro/2014/07/exclusiv-jurnalistul-cristi-
citre-dat-afara-de-digi-24-dupa-o-postare-anti-ponta.html, accesat în 10.05.2017.
13
Redactia HotNews, „Încă un caz de jurnalist concediar de la Digi 24 pentru comentarii pe
Facebook. ActiveWatch ia poziţie în cazul lui Cristi Citre”. HotNews.ro, 18 iulie, disponibil la:
http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-17699246-inca-caz-jurnalist-concediat-
digi-24-pentru-comentarii-facebook-activewatch-pozitie-cazul-lui-cristi-citre.htm, accesat în
12.04.2016.
44 Fețele veacului
De la acelaşi post de televiziune a mai fost concediată şi jurnalista Ana

Iorga Mihail, motivul fiind refuzul de a şterge un comentariu de pe Facebook.
Comentariul jurnalistei se referea la o greşeală a colegilor ei de post. După ce
conducerea Digi24 a făcut presiuni asupra ei timp de câteva zile pentru a sterge
postarea de pe Facebook, iar aceasta a refuzat, jurnalista a fost concediată14.
La BBC, unul dintre trusturile de presă de referință, considerat un reper
etic în lumea jurnalismului mondial, libertatea de exprimare a jurnaliștilor în
social media este reglementată deontologic într-un ghid15 detaliat, desigur, în
acord cu principiile declarate și asumate public de trust. Faptul că Digi24 nu
avea, la momentul respectiv, nicio reglementare în sensul acesta a făcut ca postul
să plutească într-o ambiguitate culpabilă. Ulterior incidentului, s-a introdus în
contractul de angajare o clauză în acest sens care clarifică lucrurile privind limitele
libertății de exprimare ale jurnaliștilor în social media.
Nota bene: *Potrivit art. 184, din Codul penal, o faptă se consideră săvârşită în
public atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil
publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe
persoane;
c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau
văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor
care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre
persoanele participante.
** Din motivarea Deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție

(partea referitoare la caracterul public al unei faptei savârşite pe fb, în text e
„reţeaua de socializare B”)
„Prin urmare, nu se poate reţine că reţeaua de socializare B. ar fi un spaţiu

privat comparabil cu o cutie poştală electronică, întrucât cutia poştală electronică
este controlabilă de către proprietar, sub aspectul comţinutului informaţional
transmis, respectiv depozitat, în timp ce B. este o reţea de socializare (informaţională)
publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care
utilizatorii se pot înscrie şi interacţiona liber cu alţi utilizatori, deja înscrişi.
Aşadar, fapta constând în sloganul postat pe pagina reţelei de socializare
îndeplineşte exigenţa juridică privind „caracterul public” întrucât, pe de o parte,
mesajul a fost postat pe o reţea de socializare care prin natura sa este destinată
accesului public/oricărui utilizator (utilizator existent - eventual „prieten”;
utilizator nou - potenţial „prieten” sau utilizator „intermediat”), în faţa unui
anumit număr de persoane, şi, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenţia
14
Ibidem.
15
http://news.bbc.co.uk/2/shared/bsp/hi/pdfs/14_07_11_news_social_media_guidance.pdf
SÆCULUM 45
parvenirii la cunoştinţa utilizatorilor publici ai paginii (în mod direct a „prietenilor”

şi indirect a celor care ar avea acces mijlocit) şi, pe cale de deducţie logică, categoriei
protestatarilor (fapt de rezultă neîndoielnic din adresarea mesajului „asta să
înţeleagă protestatarii”).
Caracterul public al faptei imputate reclamantului rezultă şi din consecinţele
efective şi directe ale postării în discuţie, în măsura în care, urmare a accesării
paginii de socializare a recurentului de către anumiţi utilizatori (asociaţi publicului),
mesajul a devenit accesibil publicului larg, neutilizator al reţelei de socializare în
cauză, prin diseminarea acestuia în mass-media.”
Referințe bibliografice:
Barza, Vlad, 2014, „Pagina de Facebook este spațiu public, nu privat, arată o decizie
irevocabilă a Inaltei Curți de Justiție și Casație”, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-
18726335-pagina-facebook-este-spatiu-public-nu-privat-arata-decizie-irevocabila-
inaltei-curti-justitie-casatie.htm.
Bidilă, Sergiu, „Jurnalistul Cristi Citre, dat afară de la Digi 24 după o postare anti-
Ponta”, Reporter Virtual, 2014, disponibil la: http://www.reportervirtual.ro/2014/07/
exclusiv-jurnalistul-cristi-citre-dat-afara-de-digi-24-dupa-o-postare-anti-ponta.html.
Livingstone, S., 2008, Taking risky opportunities in youthful content creation: teenagers'
use of social networking sites for intimacy, privacy and self-expression, New media & society,
10 (3). pp. 393-411, DOI: 10.1177/1461444808089415.
Mureşan, Raluca, Reglementarea libertăţii de exprimare şi a dreptului la viaţa privată,
Revista Saeculum, nr. 1-2(39-40)/2015, p. 318.
Sales, Nancy Jo, 2016, American Girls: Social Media and the Secret Lives of Teenagers
Hardcover – Deckle Edge.
Spiridon, Claudia, Facebook - spaţiu public. Ce consecinţe are decizia Curţii Supreme
asupra utilizatorilor rețele popularei, http://adevarul.ro/news/eveniment/facebook-e-
spatiu-public-vad-romanii-decizia-curtii-supreme-1_547f491ea0eb96501e553d7c/index.
html Redacția Hotnews, http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-17699246-
inca-caz-jurnalist-concediat-digi-24-pentru-comentarii-facebook-activewatch-pozitie-
cazul-lui-cristi-citre.htm
https://ro-ro.facebook.com/legal/terms
http://news.bbc.co.uk/2/shared/bsp/hi/pdfs/14_07_11_news_social_media_
guidance.pdf
46 Fețele veacului
SIMBOL ŞI ALEGORIE
ÎN PROZA LUI WILLIAM GOLDING
Rodica GRIGORE
Title: “Symbol and Allegory in William Golding’s Fiction”

Abstract: “I see, or I bring myself to see, a certain set of circumstances in a particular
way. If it is the way everybody else sees them, then there is no point in writing a book”, said
William Golding. None of this means that Golding has been a wild literary experimenter
or originator of philosophical ideas. He has worked well within the pale of recognizable
forms (of the novel and allegory) and an outline of Judeo-Christian morality. In some
respects, he is as conventional a writer as H. G. Wells; and like Wells he sees things form
a perspective that is personal, corrective and highly original. Unlike Wells, he does not
believe in the efficacy of science and he writes with the contained fervor, the subdued
musicality and sensitivity of a poet, an entranced seer.
Keywords: allegory; 20th century novel; English tradition, symbolic complexity, solitude,
sin, man’s fall.
„Văd sau încerc să văd şi să interpretez într-un mod special anumite situaţii
în care se pot găsi fiinţele umane. Dacă acesta e modul în care le vede toată lumea,
atunci nu are nici un rost să scriu şi o carte, ajunge doar să privesc”, spunea William
Golding. Această afirmaţie are gradul ei de utilitate în încercarea de a înţelege
metoda de creaţie a scriitorului britanic, dar ea nu înseamnă nicidecum că el ar
fi modelul prin excelenţă de romancier experimental sau de specialist în filosofia
ideilor. Căci Golding porneşte mereu de la formele consacrate – şi recunoscute ca
atare – ale romanului englez ori ale alegoriei, ţinând seama şi de morala şi modelele
de comportament iudeo-creştine. Tocmai de aceea, unii critici l-au considerat un
autor oarecum convenţional, în vreme ce alţii n-au ezitat să-l apropie de H. G. Wells
în ceea ce priveşte perspectiva generală pe care, ca om de litere, alege s-o adopte
în cărţile sale. Numai că, spre deosebire de Wells, Golding nu crede în eficienţa
tehnicii, neezitând chiar să sugereze impasul în care omenirea poate ajunge din
cauza acesteia.
De aici şi marile teme ale creaţiei sale, mai cu seamă (de)căderea omului,
oricând posibilă, plus explorarea abisului aflat dincolo de inocenţa copilăriei;
dovezi, toate, ale unei prăpăstii tot mai evidente (şi cu atât mai evidentă într-un
secol marcat de două conflagraţii mondiale!), între om şi divinitate. Toate aceste
caracteristici devin, însă, clare, abia după ce cititorul trece de unele capcane pe
care subiectele cărţilor lui Golding le implică, atât Lord of the Flies (1954), cât şi
SÆCULUM 47
The Inheritors (1955), iar atunci poate fi analizată tehnica aluzivă şi capacitatea
scriitorului de a uni, în acelaşi impuls creator, imagini ale trecutului cu semnificaţii
ale unui prezent marcat pentru totdeauna de ororile celui de-al Doilea Război
Mondial şi mai cu seamă de coşmarul Hiroshimei; dar şi de a sugera capacitatea
umanităţii de a renaşte.
Sintetizând în mod original o serie de influenţe ale lui Homer sau ale Sfântului
Augustin cu unele ce trimit la teme ale prozei lui John Bunnyan, Daniel Defoe,
Joseph Conrad sau Albert Camus, William Golding se dovedeşte a fi, la o lectură
atentă, unul dintre cei mai compleţi romancieri britanici ai epocii postbelice şi, fără
îndoială, cel care şi-a câştigat de timpuriu o celebritate de invidiat. Dar, contrar
părerii comune, drumul spre celebritate nu a fost nici atât de simplu şi nici atât de
scurt, câtă vreme Împăratul muştelor1, cartea de care numele îi este, probabil, cel
mai legat, a fost refuzată de nu mai puţin de douăzeci şi una de edituri, abia apoi
manuscrisul ajungând la Charles Monteith de la „Faber & Faber”, primul editor
convins imediat de valoarea textului şi cel care, de altfel, îl va şi publica, neezitând
să-l promoveze pe autor, cu toate că primele recenzii au avut un ton indecis în cel
mai bun caz, exemplul prin excelenţă fiind reprezentat de însuşi Walter Allen, cel
care, deşi aprecia „calităţile de povestitor” ale lui Golding, considera subiectul şi
construcţia personajelor „mai degrabă neplăcute şi nu întru totul convingătoare”.
Tendinţa aceasta indecisă a marcat, o vreme, şi cercurile literare americane, de
unde, însă, în doar câţiva ani, va veni şi consacrarea deplină a romancierului şi a
acestei cărţi care, deja în 1959 ajunsese să înlocuiască, în preferinţele publicului
cititor, De veghe în lanul de secară, de J. D. Salinger, care, până atunci, dominase
autoritar lecturile (şi vânzările de carte) de peste Ocean.
Subiectul romanului, extrem de cunoscut, legat de naufragiul unui grup de
copii pe o insulă pustie, a fost interpretat, nu o dată, drept aventura de iniţiere
a acestora într-o lume ale cărei reguli le stabilesc – sunt siliţi să le stabilească –
singuri, în linia scrierii lui Ballantyne, The Coral Island (1857), iar alteori ca o
replică la povestea supravieţuirii lui Robinson din celebrul roman al lui Daniel
Defoe. Desigur, detaliile sunt fundamental diferite, câtă vreme povestea din
Împăratul muştelor este plasată într-un context modern, postindustrial şi, mai ales,
postapocaliptic: copiii ajung pe insulă ca urmare a accidentului suferit de avionul
care îi evacua din Anglia, după o catastrofă ale cărei amănunte nu sunt precizate
până la capăt. Insula unde ajung aceştia pare a fi situată în Oceanul Pacific sau
Indian, iar totul se desfăşoară pe fundalul sumbru al unei foarte posibile catastrofe
atomice care afectase lumea până atunci civilizată. Imediat după debarcarea forţată
pe insulă, copiii se dovedesc a fi (încă) profund legaţi de valorile lumii din care
provin, astfel că, la început, încearcă să se organizeze democratic şi să impună o
anumită diviziune a muncii. Ralph e ales conducător şi paznic al focului menit a
le aduce ipotetica dar mult dorita şi aşteptata salvare, secondat fiind de isteţul dar,
spre ghinionul său, bondocul Piggy şi de sensibilul Simon.
1
William Golding, Împăratul muştelor. Traducere de Constantin Popescu, Bucureşti, Editura
Humanitas Fiction, 2008.
48 Fețele veacului
Numai că această formă de organizare va fi rapid pusă sub semnul întrebării

de acţiunile brutale şi negândite ale lui Jack şi ale grupului său de vânători care,
aproape pe nesimţite, ajung să practice ritualuri de o cruzime inimaginabilă,
desprinse parcă din obiceiurile triburilor primitive şi chiar, nu o dată, depăşindu-
le cu mult. Tocmai ei sunt cei care încep să venereze „fiara”, capul unui porc, ce
primeşte, astfel, o valoare totemică negativă. De aici şi titlul cărţii, numai că trebuie
să ţinem seama şi de semnificaţiile mai profunde ale sintagmei, deoarece, se ştie, ea
se referă şi la imaginea lui Beelzebut, a diavolului, venită pe filiera credinţelor iudeo-
creştine, dar, deopotrivă, la cea a lui Zeus însuşi, aşa cum era el cunoscut în lumea
greco-romană, având, pe lângă alte atribute, şi pe acelea de „stăpân al muşelor şi al
morţii”, nefiind, însă, exclusă, dacă ţinem seama tocmai de tehnica aluzivă pe care
o menţionam deja, nici o posibilă trimitere la dansurile şi incantaţiile dionisiace,
pe care Golding le cunoştea foarte bine. Iar dacă, la început, Ralph şi apropiaţii săi
privesc figura totemică a împăratului muştelor a fi doar capul retezat al unui porc şi
nimic altceva, convingerile tuturor şi mai ales ale lui Simon se vor schimba o dată ce
acţiunile lui Jack şi ale vânătorilor devin din ce în ce mai crude şi mai violente, unii
dintre copii ajungând să trăiască, în unele momente, parcă sub fascinaţia malefică
exercitată de „fiară”, nefiind capabili să i se sustragă. Astfel că moartea lui Simon
şi vânarea lui Ralph de către grupul lui Jack nu mai surprind, practic, pe nimeni,
fiind previzibile încă de când lucrurile începuseră să scape de sub control,
iar extrem de fragilul sistem democratic iniţial să se destrame.
Finalul romanului, acuzat, de unii critici, de superficialitate – notele de deus
ex machina neputând fi negate – aduce o nouă impunere a ordinii, în termenii
lumii adulţilor, pe insula stăpânită de copii. Dar, la o lectură atentă, Golding se
dovedeşte a fi, şi în ceea ce priveşte această variantă de final, un romancier atât
de simplu, încât devine extrem de complicat: ofiţerul de pe vasul ajuns pe insulă
tocmai a întrerupt partida de vânătoare condusă de Jack, a cărei victimă sigură ar
fi fost Ralph. Dar vasul e un crucişător aflat şi el la vânătoare... şi tot o vânătoare de
oameni, mult mai elaborată, e drept. Şi atunci, cine îi va salva pe adulţi şi cum va mai
putea fi salvată lumea celor mari în aceste condiţii? Finalul nu reprezintă, deci, un
facil happy-end, ci aduce o neaşteptată notă de alegorie meditativă, bazată, în mare
măsură, pe ironia retrospectivă a autorului, convins, şi aici, ca şi în The Inheritors,
că o a doua cădere a omului, cu consecinţe chiar mai grave decât cea biblică, este
oricând posibilă. Romanul este, deci, a fi un adevărat tur de forţă, combinând
perfect bogăţia vizuală a simbolurilor cu observaţia deprinsă din proza realistă, pe
fondul mitopoetic asociat, în general, cu mitul şi alegoria, Golding reuşind să facă,
la nivelul prozei, ceea ce un T. S. Eliot, de exemplu, făcuse în poezie. Iar Împăratul
muştelor convinge la mai multe niveluri ale interpretării, funcţionând şi ca un
veritabil document contrar pentru o posibilă istorie a ideilor consacrate cu privire
la modernitate şi la valorile acesteia, proza lui William Golding dovedindu-se a fi
mult prea complexă pentru a putea fi redusă la o interpretare unică şi schematică,
depăşind atât domeniul antropologiei sau psihologiei primitive, cât şi pe acela al
unei simpliste alegorii politice, personajele sale, chiar copii fiind, trecând dincolo
de notaţia caracterologică de natură să simbolizeze doar eternele tentaţii ale luptei
pentru putere.
SÆCULUM 49
Este evident pentru mai toată lumea că, faima de romancier a lui William
Golding se întemeiază, într-o măsură definitorie, pe primul lui roman, precum şi
pe reacţiile, interpretările (şi, nu în ultimul rând, controversele!) pe care le-a stârnit
această extraordinară carte de debut. De altfel, aceasta este şi cea mai admirată de
susţinătorii fervenţi ai scriitorului britanic, cu toate că exegezele recente manifestă
tendinţa din ce în ce mai clară de a aduce în prim plan romanul următor al lui
Golding, Moştenitorii2, şi de a-l considera pe acesta centrul întregii opere a autorului,
câtă vreme el însuşi a declarat în câteva rânduri că The Inheritors, text publicat la
doar un an după debut, este preferatul lui, sintetizând esenţa întregului sistem de
semnificaţii pe care a dorit să-l configureze în scrierile sale. Şi, într-adevăr, dacă
reuşim să facem abstracţie de celebritatea uriaşă dobândită de Împăratul muştelor
şi să citim Moştenitorii fără vreun parti-pris, ne vom da seama că al doilea roman
publicat de Golding îl depăşeşte pe cel dintâi atât la nivelul invenţiei epice, cât şi
la acela al realizării artistice propriu-zise. Fără îndoială, la prima vedere, cartea nu
face altceva decât să creioneze, din nou, un cadru asemănător cu cel din Împăratul
muştelor – nu doar prin primitivismul său, ci şi prin numeroase note comune uşor
identificabile în ceea ce priveşte tehnica narativă şi imaginile tutelare. O dovadă
a convingerii autorului că, după Hiroshima, civilizaţia nu mai este în măsură să
garanteze, singură ori prin ea însăşi, atitudinile şi evenimentele benefice care ar fi
de aşteptat, cel puţin teoretic, din partea sa.
Iar dacă, în primul său roman, Golding se întreba, subtextual – silindu-şi,
practic, şi cititorii să se întrebe! – ce s-ar întâmpla cu elementele fundamentale
ale civilizaţiei umane dacă acestea ar fi brusc transplantate într-un mediu primitiv,
în Moştenitorii interogaţia sa merge mai departe, iar imaginaţia scriitorului se
dovedeşte chiar mai prodigioasă: întrebarea este, aici, ce s-a întâmplat atunci
când omul de Neanderthal a întâlnit primii reprezenanţi ai noii specii, Homo
sapiens, şi cum a ajuns să fie înfrânt de aceştia. Desigur, punctul de plecare se
dovedeşte, de astă dată, a nu mai fi un text precum The Coral Island, elementul
(parţial) generator pentru Împăratul muştelor, ci o scriere a lui H. G. Wells, căci
epigraful Moştenitorilor este preluat din Outline of History (1920), tratatul lui
Wells descriind omul de Neanderthal drept o fiinţă hidoasă, inferioară prin toate
datele sale adevăraţilor strămoşi ai omului de astăzi, şi chiar – iar aici Wells îl
citează pe Sir Harry Johnston – elementul care a dat naştere imaginii cu multiple
semnificaţii a căpcăunului din mitologia populară. Citit în grabă, acest epigraf ar
putea da senzaţia că este un simplu punct de plecare şi un excelent pretext narativ
pentru discursul romanesc ce va urma. Numai că, dincolo de aparenţe, criticii au
descoperit, suficient de rapid, ironia conţinută în fragmentul plasat de Golding
înaintea cărţii sale, epigraful devenind, practic, elementul absolut necesar pentru
transformarea textului Moştenitorilor într-o veritabilă demonstraţie a contrario,
dar mult mai substanţială decât cele din cartea sa de debut. De altfel, pentru a
clarifica îndelungile dispute care s-au iscat, autorul însuşi a subliniat faptul că a
utilizat exact acest epigraf şi nu altul din nevoia de a avea un punct suplimentar de
2
William Golding, Moştenitorii. Traducere de Adina şi Gabriel Raţiu, Bucureşti, Editura Leda,
2009.
50 Fețele veacului
susţinere pentru mesajul pe care dorea să-l transmită. Astfel, dacă în anii formării
lui intelectuale, sub influenţa ideilor tatălui său, privea amintita scriere a lui Wells
ca pe un soi de „adevărată evanghelie raţionalistă”, ulterior a ajuns să-i decopere
neajunsurile şi erorile de perspectivă şi de viziune, propunându-şi să scrie un text
în care să contrazică ideile fostului său maestru spiritual şi să ofere o altă imagine
asupra omului de Neanderthal.
Prin urmare, la nivelul strict al epicului, în Moştenitorii, triburile lui Lok şi
Tuami iau locul – cumva şi ca o expresie a unui imaginar de acum pe de-a-ntregul
matur – grupărilor adverse conduse, în Împăratul muştelor, de Ralph şi de Jack.
Numai că de astă dată, Golding pare a contrazice tocmai concluzia (e adevărat,
una niciodată formulată explicit) a primului său roman, câtă vreme, acum, autorul
permite tribului mai civilizat să triumfe asupra celuilalt şi, astfel, să moştenească
pământul... Însă contradicţia este, la o lectură atentă, doar aparentă, căci, deşi
tribul lui Tuami se vrea a fi reprezentantul prin excelenţă al unui stadiu superior
în evoluţia umanităţii, finalul romanului dezvăluie tocmai cruzimea fără seamăn şi
ferocitatea unor fiinţe care, privite cu luare-aminte, le depăşesc – exact în cruzime!
– cu mult pe cele din neamul lui Lok. Deci, un Homo sapiens vicios dintru bun
început şi gata oricând să-l suprime pe aproapele lui. Evident, construiţi după
chipul şi asemănarea grupului de vânători sălbatici conduşi de Jack, din Împăratul
muştelor, cei din grupul masat în jurul lui Tuami reprezintă decăderea şi involuţia
speciei umane, de astă dată nu doar în sensul teoriilor lui Darwin, ci şi într-un sens
biblic, aceasta fiind o altă expresie a Căderii pe care Golding reuşeşte s-o exprime
într-un mod neaşteptat şi cu atât mai remarcabil. Iar dacă băieţii din banda lui Jack
involuau şi se îndreptau negreşit către distrugere, micul trib al lui Lok reuşeşte să
fie pe deplin convingător – oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru – tocmai
în ceea ce priveşte capacitatea de a evolua. Paradoxul, însă, merge mai departe, câtă
vreme catalizatorul principal al reacţiilor tovarăşilor lui Lok este exact apropierea
de noii duşmani, Homo sapiens, cei care, la nivel fizic, le vor provoca şi dispariţia.
Aici, însă, intervine celebra ironie a lui William Golding, căci progresul – fie el
şi doar aparent – din Moştenitorii are exact aceleaşi rezultate ca şi regresul micii
umanităţi din Împăratul muştelor... Căderea şi deopotrivă Decăderea omului (altfel
spus raţionalismul faţă de gândirea dogmatic-religioasă, abordarea sţiintifică faţă
de viziunea spirituală) reprezintă, aşadar, punctul central al structurii tematice şi
simbolice create de scriitorul britanic. Şi, deşi acest lucru este valabil în privinţa
tuturor creaţiilor sale romaneşti, nicăieri el nu este exprimat cu atâta claritate ca în
Moştenitorii.
În plus, odată cu acest roman, devine evident şi accentul pus de Golding pe
acele personaje capabile să perceapă, să vadă şi să exprime esenţa evenimentelor
relatate. Fără îndoială, modelul este Simon, din cartea de debut, iar acesta va fi
urmat de Sammy Mountjoy din Free Fall, ca şi de Dean Jocelin din The Spire,
câtă vreme bogăţia imaginilor vizuale şi puterea lor revelatorie dezvăluie rolul
important pe care Golding îl oferă acestora. Numai că, în Moştenitorii, problema
îşi găseşte o nuanţare remarcabilă: astfel, aici există două niveluri diferite ale
pecepţiei. Pe de o parte, Lok, veritabil pater familias în variantă de Neanderthal,
descoperă nesfârşitele posibilităţi, uneori de-a dreptul terapeutice, ale zâmbetului,
SÆCULUM 51
ale asemănării (şi asemănărilor!), nimic altceva, în fond, decât descrierea deloc
convenţională a funcţionării mecanismului metaforei, ajungând ca, la capătul
întâmplărilor prin care îi este dat să treacă, să-şi înţeleagă, fie şi numai parţial,
soarta. Pe de altă parte, Tuami, conducătorul incontestabil al grupului de Homo
sapiens, e un soi de artist primitiv, prezentat, în ultimele pagini ale cărţii, încercând
să sculpteze mânerul cuţitului, în vreme ce meditează care ar fi cel mai convenabil
mod în care ar putea să-l ucidă pe Marlan, unul din rivalii pe care-i are în rândurile
tribului: „Ce rost avea să folosească acest pumnal ascuţit împotriva unui om?!
Tenebrele lumii, cine le sfâşia?!”
În finalul cărţii, Golding recurge, din nou, la o esenţială schimbare a punctului
de vedere de până atunci – oarecum asemănător cu modalitatea pe care o găsise
pentru a încheia Împăratul muştelor. Primele zece capitole au în vedere situaţia lui
Lok şi a grupului său familial, nu puţini analişti subliniind capacitatea scriitorului
britanic de a portretiza şi de a conceptualize un stadiu primar al evoluţiei, într-un
mod net superior celui utilizat de mulţi dintre specialiştii în psihologie aplicată.
Căci Lok e dominat de afecte, încă insuficient clarificate, reprezentând, deci, un
prim stadiu în evoluţia inteligenţei umane. Însă cel de-al unsprezecelea capitol
nuanţează perspectiva, astfel încât, după dispariţia partenerei sale, Lok începe să
apară şi cititorului aşa cum este el perceput de Tuami, şi anume asemenea unui
animal şi nimic mai mult. Capacitatea de sinteză a scriitorului este cu adevărat
uimitoare, Golding reuşind ca, în doar câteva pagini, să-l transforme pe Lok, până
atunci capul familiei sau, după caz, clovnul simpatic de care micul trib avea nevoie
în momentele de tristeţe, în una din victimele sigure ale mult mai experimentaţilor
– dar şi mai cruzilor – oameni ai lui Tuami. În acest context, cel de-al doisprezecelea
capitol al cărţii, de fapt, şi cel din urmă, concluzionează fără a teoretiza şi pune
toate accentele care mai lipseau în această complicată şi subtilă parabolă creată
de scriitorul britanic: lumea aparţine de acum, este evident, lui Tuami şi alor săi,
iar textul romanului îşi dezvăluie, în ultimele pagini, toate sensurile, nu o dată de
natură a ne pune pe gânduri şi a ne face să medităm asupra (resorturilor) civilizaţiei
umane şi a calităţilor – ori lipsei de calităţi – a acesteia.
Primele romane ale lui William Golding, bine primite, atât de publicul cititor,
cât şi de criticii literari, i-au consolidat rapid scriitorului o poziţie de invidiat în
lumea literară britanică – şi nu numai. Însă, după mai puţin de cincisprezece ani,
situaţia s-a schimbat fundamental, generaţiile mai tinere de lectori preferând în
mod vădit o altă manieră de a scrie şi un alt gen de roman, de la formula simbolic-
parabolică a lui Hesse şi a continuatorilor acestuia, până la nuanţa distopică
a scrierilor lui Kurt Vonnegut sau la feminismul marcat al lui Dors Lessing. În
contextul acesta, Golding a început să pară multor analişti ai fenomenului literar
un soi de autor scos din uz şi deja clasat, câtă vreme în noua lume preocupată de
conflictul între generaţii, de problemele tot mai acute ale consecinţelor consumului
de droguri sau ale urmărilor Războiului din Vietnam, modelul mitico-simbolic al
autorului Împăratului muştelor ajunsese să dea senzaţia desuetudinii. Însă ultimele
două decenii au marcat o nouă creştere a cotei lui William Golding pe piaţa
literară, el devenind, la nivel alegoric, asemenea textelor care l-au consacrat, un
veritabil Lazăr reînviat, fiind tot mai frecvent şi mai aplicat discutată complexitatea
52 Fețele veacului
extraordinară aflată în spatele măştii simplităţii pe care scriitorul britanic a

preferat-o întotdeauna, cel puţin la nivelul formal al tuturor marilor sale creaţii
romaneşti.
Căci Golding, asemenea multor altor mari creatori dinaintea lui, a înţeles
la timp că, deşi vechea lume, cu valorile căreia era obişnuit, nu mai există
(se ştie, autorul a ales să nu publice nimic mai bine de cincisprezece ani),
mesajul pe care încă îl mai are de transmis rămâne actual. Prin urmare, îşi va
reconsidera unele poziţii estetice, va aborda teme noi – chiar dacă nu va renunţa la
unele din vechile sale strategii narative şi simbolice – şi, va reveni în prim planul
vieţii literare, reuşind să se adreseze întru totul convingător nu doar publicului
său consacrat, ci şi generaţiilor noi de cititori, mai cu seamă după publicarea
romanului Beznă clară (Darkness Visible, 1979)3∗. Simptomatic este că, imediat
după apariţie, textul e privit cu suficientă reticenţă şi pus în legătură cu creaţiile
anterioare, considerate a marca declinul unei strălucite reputaţii, întrebarea retorică
a unui exeget al momentului fiind „oare ce se întâmplă în realitate cu Golding?
Dispare progresiv, pierzând tot mai accentuat legătura cu vechii săi cititori, sau e
afectat de mult discutatul <<şoc al viitorului>>?” Ulterior, însă, întreaga sa operă va
fi, pornind de la acest text, reconsiderată, reevaluată şi recitită din alte perspective,
criticii deceniilor care urmează fiind de-a dreptul uimiţi de forţa imaginativă a
lui Golding, de capacitatea sa de intuiţie mai cu seamă în ceea ce priveşte redarea
uimitoare a unei imagini a umanităţii pe care majoritatea contemporanilor săi,
fie ei oameni de litere sau artişti, se temeau s-o examineze în înspăimântătoarea
ei profunzime şi complexitate. Nu va fi, deci, o surpriză prea mare faptul că, în
1983, lui William Golding i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură,
„pentru romanele sale care, cu perspectiva clară a artei narative realiste şi cu
diversitatea şi universalitatea mitului, iluminează condiţia umană în lumea de
astăzi.”
Personajele din Beznă clară păstrează din proza anterioară a scriitorului
potenţialul alegoric, însă Golding demonstrează, în această carte, extraordinara
artă de a da o formă de-a dreptul tangibilă unor viziuni care, altfel, ar fi părut
menite exclusiv a împodobi o proză prin excelenţă poetică sau, poate, o culegere
doctă de texte cu accente profetico-mistice. Centrat pe adesea nebănuita forţă de
autodistrugere pe care fiinţa umană nu ştie (nu poate) s-o mai controleze, romanul
poartă un titlu întru totul semnificativ – şi care spune multe, deopotrivă, despre
latura livrescă a vocaţiei autorului. Căci „darkness visible” e o sintagmă preluată
din secvenţa de început a Paradisului pierdut al lui Milton, cartea apărută în
1667, reprezentând chiar momentul în care Satan priveşte configuraţia noului său
domeniu, lumea care îi este destinată după Cădere („no light, but rather darkness
visible”). Pe de altă parte, din punct de vedere tematic, scenariul narativ este
inspirat de viziunea lui William Butler Yeats, din The Second Coming (1921), dar
şi de revelaţiile apocaliptice ale Sfântului Ioan şi, parţial, de cele ale lui Ezekiel.
Urmând, ca punct de plecare, modelul acestor predecesori, Golding pare a spune
William Golding, Beznă clară. Traducere de Iulia Gorzo, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction,
3 *
2014.
SÆCULUM 53
iar şi iarăşi cititorilor că suntem cu toţii meniţi a trăi într-un univers în care
centrul e tot mai greu de descoperit şi care va fi, prin urmare, dominat de haos – şi
marcat de semnul focului.
Focul, incendiile şi flăcările apar frecvent de-a lungul acestei cărţi, romanul
deschizându-se chiar cu descrierea unui bombardament care afectează Londra în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma căruia un băieţel scapă ca prin
minune cu viaţă, însă e îngrozitor mutilat. Peste ani, Matty va deveni, la capătul
unor uluitoare experienţe greu de prins ori de exprimat în simplele cuvinte, un
profet al epocii postapocaliptice, dar căruia îi este sortit să fie mereu respins de
oamenii în general incapabili să perceapă esenţa spirituală dincolo de aparenţa
mutilată a trupului. Considerat de unii simplu alienat mintal, chinuit, umilit,
abuzat, dar văzut de alţii ca atotştiutor ori chiar sfânt, Matty Septimus Windrove
(sau Windrow, ori Windrap!) este, oricât de şocantă poate părea această alegere din
punct de vedere estetic, protagonistul cărţii şi figura sa tutelară. O figură simbolică,
desigur. Care, finalmente, va reuşi să-şi exercite întreaga putere de fascinaţie asupra
semenilor săi dispuşi să-l urmeze, convinşi, la fel ca şi Matty, că e vorba despre o
fiinţă umană înzestrată cu o misiune cu adevărat specială. De altfel, prima parte a
romanului lui Golding este dedicată aproape în exclusivitate căutării identităţii de
sine a lui Matty, dar şi a substanţei substratului datoriei pe care o are de îndeplinit.
„Cine sunt? Ce sunt?” se întreabă de-a dreptul obsesiv personajul în timpul lungilor
sale meditaţii. Jurnalul pe care îl ţine reprezintă şi oferă un răspuns, fie el şi parţial,
ce derivă mai cu seamă de pe urma conversaţiilor pe care Matty le are cu spiritele
care-l călăuzesc. Este edificatoare – şi de neuitat – în acest sens scena în care chipul
grotesc al noului profet e prezentat asemenea unei veritabile jertfe pe altarul lipsei
de înţelepciune şi de măsură a oamenilor din perioada postbelică, gata să recurgă
la acte de terorism pentru a-şi domina semenii, demonstrând astfel, dacă mai era
nevoie de o asemenea demonstraţie, că au învăţat mult prea puţin de pe urma
conflagraţiei mondiale.
Iar mijloacele şi metodele prin care teroarea se insinuează în aparent liniştitul
orăşel Greenfield, locul unde Matty începe să meargă la şcoală, iar apoi să lucreze,
sunt foarte convingător prezentate în cea de-a doua parte a romanului. Cititorul
are în faţă evoluţia frumoasei dar maleficei Sophy Stanhope, care, alături de sora
sa geamănă, Toni, antrenată atent în tehnicile terorismului de către grupuri de
fundamentalişti arabi, pune la cale răpiri şi atacuri armate. Matty le urmăreşte
evoluţia, cunoscându-le din copilărie, de pe vremea când el frecventa anticariatul
lui Sim Goodchild, iar pornirile spre rău şi spre violenţă ale celor două fete care
preferau să chinuiască animale în loc să se joace cu păpuşile nu încetează să-l
uimească şi să-l înspăimânte. Ajutate de doi foşti membri ai forţelor armate
britanice, tinerele formează un veritabil cerc al răului în cadrul căruia membrii
acceptaţi sunt iniţiaţi în plăcerile combinate ale sexului, violenţei şi substanţelor
interzise.
Ultima parte din Beznă clară are în vedere câteva figuri ale oamenilor din
Greenfield, între care se remarcă anticarul Sim Goodchild, Edwin Bell şi Sebastian
Pedigree, care, în ciuda bunelor lor intenţii, nu reuşesc să stăvilească violenţa şi
cu atât mai puţin să readucă ordinea în această lume a valorilor inversate, care,
54 Fețele veacului
mult prea adesea, ameninţă să se prăbuşească în nebunie. Cei trei acţionează

(funcţionează?) într-un mod asemănător corului din tragedia greacă antică,
comentând evenimentele în desfăşurare – pe care, chiar dacă nu le pot prevedea,
le înţeleg mai bine discutându-le împreună. Fiecare dintre ei, pe de altă parte, se
raportează la anumite elemente ale mesajelor profetice ale lui Matty cel care, deşi
dăduse tuturor senzaţia că a pierdut totul, e capabil să identifice calea spre lumina
spirituală, căutând drumul cel mai sigur măcar spre salvarea individuală, dacă cea
colectivă devine, în acest univers, problematică.
Şi chiar dacă unii cititori n-au fost întru totul de acord cu unele dintre
sensurile simbolice ori cu o parte a mesajelor implicate în romanul acesta, probabil
că marea majoritate nu ar ezita nici o clipă să afirme că Beznă clară este unul
dintre textele cu adevărat canonice – în cel mai deplin sens al termenului – ale
lui William Golding, chiar fără să fie atât de cunoscut ca Împăratul muştelor sau
atât de iubit de autorul însuşi precum Moştenitorii. Însă cartea rezistă – şi
e o lectură extrem de actuală – şi atăzi, poate mai ales astăzi, în contextul
ameninţărilor teroriste cu care se confruntă deopotrivă Orientul şi Occidentul.
În plus, modul în care Golding ştie cum să combine stilul fragmentelor accentuat
profetice, scrise (puse) sub semnul marilor texte biblice cu secvenţele desprinse
parcă din paginile ziarelor de mare tiraj conferă romanului o atmosferă specifică,
stranie şi imposibil de prins în formule simplificatoare. În permanenţă scriitorul
îşi ajustează perspectiva şi îşi nuanţează viziunea, structurându-şi discursul narativ
din umbre şi lumini, din flăcări şi cenuşă, pentru a permite cititorului să privească
dincolo de oglinda mereu înşelătoare a prezentului – oricare ar fi acesta – şi să
dobândească, cumva pe deasupra oricărei bezne, o imagine globală şi clară, evident,
asupra condiţiei umane contemporane, confruntată cu toate provocările ultimelor
decenii.
Bibliografie:
Golding, William, Împăratul muştelor. Traducere de Constantin Popescu, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2008.
Golding, William, Moştenitorii. Traducere de Adina şi Gabriel Raţiu, Bucureşti,
Editura Leda, 2009.
Golding,William, Beznă clară. Traducere de Iulia Gorzo, Bucureşti, Editura
Humanitas Fiction, 2014.
Argumentul operei
DESPRE HERMENEUTICA SIMBOLURILOR

DIN ARTA NAIVĂ
Maria-Roxana BISCHIN
PhD Student
Faculty of Philosophy, University of Bucharest
Title: “Interpreting simbols in naive art”

Abstract: The naive art appears in France by the end of 1880's. It is an antitetic art
to the bourgeois society, an allegory to certain social phenomena. It can be corelated
with naivety, with ingenuity, but only apparently. The exeget Victor Ernst Maşek had
contributed a lot in this field of study considering that ”no map of human spirituality
shaped by art, cannot ignore the myterious archipelago of ingenuity”1. This ingenuity can
be correlated with ancestral forces of the subconscious, so that we can make a reference to
Adolf Bastian's theory who described the unity of the human psychic.
Keywords: naive art; ingenuity;Victor Ernst Maşek; folcloric art; Henri-Rousseau;
Wilhelm Uhde; The Manifesto “The Popular Artists of the Reality”; Hans Gadamer;
Weltverhalten; Spielgegebenheit;
Arta naivă apare în Franţa către sfârşitul anului 1880. Este o artă la adresa
societăţii burgheze, o alegorie la anumite fenomene sociale și este corelată, în
principal, cu naivitatea, cu ingenuitatea, dar doar aparent. Exegetul Victor Ernst
Maşek spune că „nici o hartă a spiritualităţii umane configurată prin artă, nu
poate ignora enigmaticul arhipelag al ingenuităţii”2. Această ingenuitate ar putea
fi corelată cu forţele ancestrale ale subconştientului, putem să facem o referire la
Adolf Bastian care descria această forţă colectivă ca „unitatea psihică a omenirii”3
sau Elementargedanken.
Arta naivă comportă mai multe ipostaze conceptuale: arta psihopaţilor,
arta naivilor, arta degenerată, artă populară/ „folcloric art”. Faptul că îşi caută
tematicile în folclor, este un motiv în plus să o corelăm cu teoriile etnomorfiste
fiindcă „ea permite comuniunea totală cu arhetipul şi cu un elan imaginativ
neinhibat”4.
1
Victor Ernst Maşek, Arta naivă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 5.
2
Loc. cit.
3
Traducere din Klaus Peter Köpping, Adolf Bastian and the Psychic Unity of Mankind. The
Foundations of Anthropology in Nineteenth Century Germany, Editura LIT, Berlin, 2005 apud
teoria lui Elementargedanken, cea a gândirii unitare care a fost formulată de Adolf Bastian.
4
Maşek, op. cit. , p. 5.
58 Argumentul operei
Unii atribuie începuturile acestei arte lui Gauguin sau lui Henri-Rousseau
Vameşul- fauvul. Mai târziu, un rol activ în arta naivă, îl va juca însuşi Klee.
Putem spune că şi catalanul Joan Miró onorează acest tip de artă, întrucât
„Constelaţiile” sale sunt inspirate din desenele copiilor. Putem vorbi de o mişcare
separatistă a naivilor, întrucât ei nu fondează un curent academist, ci doar o
atitudine: „Insula Naivilor e alcătuită azi din toţi cei a căror sensibilitate artistică
şi-a conservat starea de graţie a ingenuităţii”5.
Dar, există un oarecare realism în această ingenuitate, un naturalism post-
realist pus în tiparniţa unei atitudini pozitive, apolinice, ataraxice în faţa vieţii
(eirini/ ειρήνη). Totul pleacă de la o intensă explorare internă „dincolo de propria
epidermă” 6conform lui Mario De Micheli.
Termenul de „naiv” fusese introdus în estetică de către Schiller prin eseul
Despre poezia naivă şi sentimentală, conform căruia poeţii tind către o idealitate
fizică a naturii, dar acest sens imprimat de Schiller naivităţii nu se potriveşte cu
sensul dat de către Wilhelm Uhde de mai târziu. În Dicţionarul de estetică generală
arta naivă este „arta autodidactă cu trăsături artizanale şi populare caracterizată
prin descrierea minuţioasă şi intuitivă a lucrurilor, a fiinţelor, a faptelor, aşa
cum se impun ele atenţiei imediate”7. Termenul de „imediat” consacră ineluctabil
o alunecare înspre psihologismul lui Bergson. Herbert Read susţine că naivii
sunt mai mult singulari şi autodidacţi, ei nu lucrează pentru un public larg
deschis format din lectori avizaţi, ci pentru ei înşişi, pentru sentimentalism,
pentru simplitate. Căci simplitatea formei este parte integrantă a teoriei lui
Elementargedanken.
O metamorfoză a datului real nu există la artiştii naivi pentru că ei îl preferă
ca şi dat real fără preschimbări. Nu există nici mimesis, simplitatea se îmbină cu
mesaje sociale sau anti-sociale, depinde ce fel de poziţie de anti-artă capătă aceste
mesaje cu timpul.
Primele picturi naive sunt prezentate la 1884, la Salonul Independenţilor fără
juriu. Pictura va fi practicată doar de artişti amatori, Wilhelm Uhde lansând şi
un manifest către 1910 sub denumirea de Maeştrii populari ai realităţii. Într-un
comunicat de presă al muzeului MoMa din New York, datat la 27 aprilie 1938, reies
următoarele fragmente dedicate expoziţiei artiştilor populari americani şi europeni
deopotrivă, preluate din Maximilien Gauthier:
Precum Anatole France a zis, Universul este doar o reflexie a sufletului. Visul lui
Vivin este realitatea lui însuşi. Realismul lui Bombois este un vis al unei lumi mult
mai luminoase. Realitatea adevărată există fără suflet. Iar realitatea care există în
sufletele simple şi miraculoase este poezia. Acesta este întregul secret.8
Oarecum nu este nici o contradicţie că atât Chagall, cât şi artiştii naivi sau
chiar și gruparea celor realiști a lui Vlaminck vor transforma pictura în poezie
sau teatru de figuraţie. Jean Cassou era pe atunci curator asociat Muzeului MoMa
5
Ibidem, p. 6.
6
Mario De Micheli, passim Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, Bucureşti,
1968. Referire şi la Idem, Las vanguardias artísticas del siglo XX, Editura Alianza, Madrid, 2006.
7
***Dicţionar de Estetică Generală, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 243.
8
Extras din Exhibition at The Museum of Modern Art MoMa, 14 West 49 Street, New York,
27.04.1938, p.2, cota document 38423-18.
SÆCULUM 59
şi susţinea deschis că „artiştii care ne onorează în această expoziţie niciodată

nu au trăit ca artiştii...ei foarte rar gândesc sau vorbesc în termeni de artă”9.
În acest context, susține Jean Cassou în continuare, că „intelectul nu își pierde
drepturile și poate abstrage culoarea obiectelor pe care le defineste”10, așa vor face
atât fauviștii, naivii, cât și realiștii- „pornind de la natură, și anume de la o natură
resimțită până la exaltare, au suscitat o lume nouă, împlinind una din cele mai
uimitoare evoluții ale imaginației”11.
Catalogul expoziţional îi înşiră pe următorii artişti europeni: André Bauchant,
Camille Bombois, Adolf Dietrich, Dominique Paul Peyronnet, René Rimbert,
Henri Rousseau le Douanier, Louis Séraphine, Louis Vivin. La secţiunea artişti
americani ai stilului sunt Émile Branchard din părinţi francezi, Pedro Cervantez
din Arizona, Chester Dalson din Canada, Edward Hicks.
Tentativa lor este pe cât de vastă, pe atât de fortuită. Cotidianul îmbracă
mai multe transformări, genurile artistice sunt suspendate sau se suprapun
în anumite cazuri, spaţiul este organizat haotic cu intenţia anulării logicii
tridimensionale, „perspectiva conică este prea elaborată şi nu intervine deloc
în definirea spaţiului”12, astfel încât res extensa este destul de limitată.
C. Strumpf scrisese chiar la 1873 o lucrare de psihologie a spațiului intitulată
Über den psychologischen Ursprung der Raumvorstellung. Alfred Jarry pictează la
1907 Vameşul Rousseau ca o replică lui Henri Rousseau.
Exegeza cu privire la această artă se va extinde şi în postmodernism când
la 1970, Albert Dasnoy redactează Exegeza picturii naive13. Imageriile create
de către naivi consistă şi într-un factor comun al unităţii gândirii: „Să situăm
epicentrul antropologic al tuturor imaginilor noastre personale sau colective,
într-un spaţiu de simbolizare”14, „multe dintre imaginile noastre nu sunt banale
reproduceri ale realului, ci forme generice de la care plecând, realul poate să fie
perceput şi înţeles. Imaginile noastre ne învaţă mai mult despre real decât realul
însuşi”15.
Însă, această funcţie de simbolizare a realului va recurge în arta naivă şi la
decodificarea unui sens: „orice structură de semnificaţie, în care un sens indirect,
secundar, figurat nu poate fi înţeles decât prin intermediul primului”16 va crea o
constrângere a tuturor semnificaţiilor (Σsemnificaţii= S1+S2+...Sm). Simbolul
nu este ceva închis, ermetizat, căci dacă „l-am demasca am face caduc veşmântul
imaginii”17.
9
Doc. cit. , p.1, cota 38423-18.
10
Jean Cassou, Panorama artelor plastice contemporane, Editura Meridiane, București, 1971,
p. 112.
11
Loc. cit.
12
Isabelle Mercade, Patricia Fride Carassat, Să înţelegem şi să recunoaştem curente în pictură,
Editura Aquila'93, Oradea, 2001.
13
Albert Dasnoy, Peinture Vivante 1969-1970, Editura Lasconti, Bruxelles, 1970.
14
Jean-Jacques Wunenburger, Viaţa imaginilor, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998, p. 20.
15
Loc. cit.
16
Traducere din Paul Ricoeur, Philosophie de la volonté. Finitude et culpabilité, vol. II, Ed. Aubier-
Montaigne, Paris, 1960, pp. 324-325.
17
Loc. cit, p. 325.
Arta naivă apelează de multe ori şi la povestiri mitice care, conform lui
Wunenberg „aparţin unui spaţiu-timp figurativ extramaterial”18. Mitul se naşte
dintr-o experienţă empirică interioară, iar de aici se va declanşa întreg fluviul
naraţiunilor ancestrale şi a figurilor arhetipale.
Maşek ne atenţionează că „formele, temele ori registrul cromatic al artei naive
pot fi imitate”19, însă „motivaţia existenţială a acestei ipostaze, nu”20. Maşek susţine
că putem vorbi de o „fiinţare naivă pe cont propriu”21.
Johannes Volkelt susţine că „există şi o naivitate ce întrece sentimentalul”22
preconizat de către Schiller. Arta naivă lucrează cu sentimentalul- iubirea,
copilăria, bucuria, dar le adaugă şi o notă de realism- de exemplu în majoritatea
tablourilor predomină peisajul bucolic, sărac, dar bogat în copaci sau flori.
Există mai multe principii în arta naivă: apolinic, faustic, dionisiac, clasic,
romantic „ce împrospătează apele sensibilităţii şi fanteziei moderne”23.
Anatole Jakovsky afirma că „arta naivă a existat dintotdeauna”24. Există
picturile rupestre, o mare parte din ele au un caracter naiv, dar nu în totalitate,
există icoane şi fresce pe lemn ce se înscriu stilului naiv- exemplu, bisericile din
Lohja şi Hattula din Finlanda, sau chiar bisericile maramureşene. De asemenea,
miniaturile figurative longobarde, anglo-saxone sau ale goţilor se înscriu acestui
stil. În schimb, când vom face referire la picturile rupestre (Lascaux, Altamira)-
aici, lucrurile înclină mai mult înspre realismul primitiv al acestui tip de artă, spre
o artă figurativă (a se vedea studiile lui André Leroi-Gourhan, Pierre Francastel).
Bineînţeles, exemple există din plin, iar arta naivă este o artă dincolo de tiparele
unor anumite norme academiste. Formele şi motivele se înscriu gustului colectiv.
Maşek aduce ca şi Gadamer în discuţie caracterul festiv al artei desemnată
prin termenii de „Weltverhalten și Spielgegebenheit25”. Gadamer susține că
„întoarcerea la joc, eliberarea simbolului, sărbătoarea ca esență a unei comunicări
recâștigate a tuturor cu toți”26 este noul principiu al artei, dar mai ales latura ei
antropologic-filosofică desemnată încă de la Kahnweiler, cel care a fost exegetul lui
Juan Gris.
Gadamer, ca și anumiți critici de-ai lui Marc Chagall au desemnat rolul
important al teatrului în arta naivă, fără de care nu s-ar fi putut elibera expresia
coloristică: „teatrul este o adevărată creație, se dă la iveală și se alcătuiește aici
ceva ce din noi devine în fața noastră o formă pe care o trăim”27. Ceva-ce-din
noi-devine ar putea fi însuși echivalentul heideggerian al ecstazei So-Sein-ului28.
18
Wunenberg, op. cit., pp. 43-44.
19
Maşek, op. cit., p. 9.
20
Loc. cit.
21
Ibidem, p. 16.
22
Traducere din Johannes Volkelt, System der Ästhetik. Kunstphilosophie und Metaphysik der
Ästhetik, Editura Oskar Beck, München, 1914, p. 321.
23
24
Traducere din Anatole Jakovsky, Les peintres naïfs, La Bibliothèque des Arts, Paris, 1956, p. 15.
25
Hans Gadamer, Actualitatea frumosului, Editura Polirom, Iași, 2000, pp. 29-32.
26
Ibidem, p. 74.
27
Ibidem, p. 187.
28
Observația îmi aparține.
SÆCULUM 61
Acest So-Sein va fi echivalentul totului care trimite la tot, „totul este simbol,
dar există ceva în cadrul ființării care arată- Seiendens”29.
Opinia lui Mașek este în acord cu fenomenologia hermeneutică a lui Gadamer,
deoarece „nostalgia dilatează dimensiuni ireale, capătă proporţiile unei duminici
fără sfârşit, înghiţind şi anulând celelalte zile ale săptămânii, nu mai puţin reale
totuşi. O duminică nesfârşită pe care o evocau în pânzele lor şi care le inunda
într-o lumină festivă întreaga pictură”30. Pentru validarea acestui citat din Mașek,
aducem un alt citat extrem de important din Gadamer cu referire la inserția teatrală
în pictură: „constituie o sărbătoare nu numai împrejurarea de a fi scos din cotidian,
ci și faptul că ni se dăruiește un conținut pozitiv”31. Se va face apel la câștigarea
experienței în artă sau la non-distincția estetică, desemnată de același Gadamer
cu termenul de „Nichtunterscheidung”32. Este de fapt vorba aici de scoaterea din
cotidianitate, adică din ecstaza lui Heidegger.
Miraculosul şi infortuitul pânzelor erau cât se poate de autentice, astfel încât
acelaşi Jakovsky susţine că „nu oricine doreşte poate fi naiv”33. Nu orice dorește, ar
putea fi și teatral în artă, pentru că forțele psihologice ne sunt puse în contrasensul
ființei- „este acel caracter lugrubru al măștii care este o răsucire spre noi, o
suprafață fără nimic în spate și deci integral expresie”, adică integral Ausdrück
husserliană34, „este stranietatea a tot ceea ce ne face să tresărim de spaimă din
confortul autovalidării/ «Selbstbestätigung» și care se joacă chiar cu realitatea în
care ne putem încrede”35.
Nu este întâmplător că exotismul36 este un stil apărut tot atunci.
Sunt preluate note din Vincent van Gogh, Toulouse-Lautrec și Pierre Bonnard
sau din curentul realist al lui Vlaminck (1876-1958) și Dunoyer de Segonzac
(1884-1974). În timp ce concurența se dădea cu filosofia cubismului, „realitatea
nu își pierdea nici ea drepturile. Le revendicase mai demult prin explozia
fauvismului”37.
Oto Bihalji-Merin identifică peste 15 personalităţi ale stilului naiv cu tehnici
identice între post-rousseanism şi interbelic. Chiar şi Kandinsky era de multe ori
tranşant, susţinând că noile direcţii ale artei vor fi fie abstracte, fie naive - „falii
căscate în solul cândva omogen al sincretismului estetic originar”38.
Eistă mai multe direcţii ale artei naive. La 1907, Vlaminck şi Matisse
exploatează Arta Oceaniei. Fauvismul se îmbină cu exotismul. În acest sens, mai
multe detalii ne oferă Jean Cassou. Fauvismul este un stil ce își integrează exotismul.
„Corespondențele lui Van Gogh ne arată ce au devenit culorile sub ochiul acestui
29
Gadamer, op. cit., p. 10.
30
31
32
Ibidem, pp. 29-30.
33
Jakovsky, op.cit., p. 39.
34
Observația îmi aparține.
35
36
Michal Sobeski, Arta exotică, vol. II, Editura Meridiane, București, 1975.
37
Cassou, op. cit., p. 291.
38
vrăjitor și, nume, persoane cu adevărat, ființe, fiecre cu caracterul și drama ei”39,
astfel încât expresia din epocă a lui Kandinsky, aceea de drama culorilor preluată
pe filieră wagneriană, devine legitimă și în contextul acestor stiluri de artă. La fel va
face și gruparea expresionistă Die Brücke.
Orientarea geometriei este mai degrabă spre metonimie plastică, liniile
pot înlocui întregul sau figura întregului, pot disloca o idee sau o pot trans-
poziţiona. Se pleacă de la mesaj spre semn, și nu invers. În muzică și în arte, un
limbaj referențial nu există, ci doar cel simbolic aflat la dualitatea dintre semnificat
și semnificant.
Îl putem aminti și pe Joan Miró. Picturile sale abordează teme cu ființe
nautice, cu ființe ancestral-preistorice, conform opiniei sale, „mintea trebuie să ia
posesie de memoriile sale din diferitele epoci ale istoriei”40. Picturile sale înseamnă:
timpuri ancestrale, ființe ancestrale, gândire ancestrală. Totuși, și culorile lui
Miró joacă teatru, ca și la Kandinsky, numai că, de această dată, fiecărei culori
îi este atribuită o senzație, o sensibilitate mai mult sau mai puțin ancestrală.
Pentru Miró până și cele mai abstracte picturi exprimă o realitate spirituală
tangibilă care face foarte mult parte din viața reală. Încercuirea unui spațiu imaginar
prin cercuri și rectangulare de culoare desprinde interioritatea de ceea ce ne
înconjoară.
Miró se întreba „ce se va întâmpla cu obiectele acum?”41 Toate intersecțiile
liniilor trebuie văzute în conjuncție cu trecutul și cu viitorul. Figurile formate din
linii, așa cum se întâmplă în Hirondelle d'amour, 1934, transpar și apar dintr-o
suprafață mai închisă la culoare, dar care este acoperită de câteva zone mai
colorate. Figurile care se suprapun peste plan au fost umplute în culori puternice-
roșu, galben, ocru, oranj, alb și negru. Această pictură este una plină de vervă,
violența culorilor întrunind atât elemente de fauvism expresionist, iar precizia
liniei elemente de un cubism suprarealist. Însă el este un suprarealist liric, total
diferit de Dalí.
„Extensiunea definitului”42 face ca reprezentările de imagini naive să fie
inepuizabile. Nimic nu este spectaculos, ci doar global, formă simplă, fără
încărcătură filosofică sau academistă. Condiţia socială a personajelor este cea
modestă. Artistul naiv este propriul creator de reguli şi de legi. Obiectele „pot chiar
să zboare sau să vadă prin ziduri, pot suspenda gravitaţia conferind acestora starea
de graţie a levitaţiei”43. Exact acelaşi lucru îl vom observa şi în majoritatea picturilor
lui Marc Chagall. Ar fi greşit însă, după o analiză atentă a operei lui Chagall, să îl
integrăm pe acesta stilului naiv! Exegeza artistică nu îl încadrează unui curent sau
program artistic anume: Marc Chagall nu este reprezentantul prin excelenţă al unui
anumit curent artistic, ci, se observă din analiza asupra picturilor sale că el este un
39
Cassou, op. cit. 113.
40
Joan Miró, Culoarea visurilor mele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
41
Traducere din Walter Erben, Hajo Düchting, Joan Miro (1893-1983). The man and his work,
Editura Taschen, Köln, 2008, p. 75.
42
43
Ibidem, p. 60.
SÆCULUM 63
artist prolific, un artist eclectic pentru care „cercul hermeneutic”44 al experienţei

artistice trebuia să se deschidă mereu şi mereu. Prin urmare, el descoperă la naivi
şi la fauvişti dinamismul culorii şi al expresiilor zoomorfizate, la expresionişti
descoperă sentimentul stihial al angoasei, la cubişti descoperă tăieturile geometrice
indincibile capabile să de-fragmenteze orice, la cubiştii orfici descoperă lirismul
culorii, prin urmare va prelua motive orfice asupra personajelor care mânuiesc
vioara. Însă, Chagall se retrage în faţa suprarealismului considerându-l un program,
o manifestare exacerbată de automatisme mai degrabă decât un curent artistic cu
o viziune profundă.
Maşek identifică şi o altă trăsătură specifică artei naive- „atemporalitatea,
anistoricitatea”45 ei. Cu acest penel vor lucra André Bauchant, Shalom din Safed,
Alexandru Savu, Renè Rimbert, Natalie Schmidtova, Ivan Rabuzin, Ivan Generalić,
Natalie Brodskaya, Niko Pirosmani, Séraphine de Senlis, Henri Rousseau, Guido
Vedovdo, Branko Bahunek, Camille Bombois, Camelia Ciobanu, Gheorghe Coltet,
Corpodean Mircea, Cristea Viorel, Mikhail Dascălu, André Duranton, Natalia
Gontcharova, Ion Grigorescu, Morris Hirshfield, Paula Jacob, Boris Kustodiev,
Mikhail Larionov, Louis Sèraphine, Henri Matisse, Orneore Metteli, Oscar de Mejo
(supranumit „suprearealistul naiv”), Tateos Arman Manookian („primitivul”),
Louis Séraphine, Niko Pirosmani.
Artiştii naivi nu închid sensurile în mesajul pictural, nu vor un conflict
al interpretărilor aşa cum cere Ricoeur de exemplu, ci se doreşte mai mult „un
fantastic oniric şi suprarealist”46. Ei oferă o „deschidere semantică”47 totală.
Este o artă indisciplinată, observată încă de la 1870 de către Rimbaud şi Guillaume
Apollinaire. Folclorul, animalele domestice, peisajele câmpeneşti, peisajele cu
delauri predomină, corpurile care zboară iau locul oamenilor fiind un protest
împotriva avansului tehnologic, Londra trecând în perioada respectivă prin a doua
revoluţie industrială din istoria lumii.
Ca şi trăsături individualizante ale acestei arte amintim:
1. Efectele perspectivale geometrice creează modificări radicale în structura
internă a formelor geometrice, sunt modificări ireale, linia dură a pre-cubismului
este înlocuită cu linia ondulată despre care şi Kandinsky vorbea ca şi un element
pictorial ce desparte planurile tabloului și apare des în tablourile lui Ivan Rabuzin.
La Iav Generalić în schimb, predomină un fundal de o tonalitate mai închisă, iar
obiectele din prim-plan sunt scoase din cotext prin contraste de alternanță tocmai
pentru a se observa trecerile succesive de la tente realiste a la Bonnard la tente
naive. Ivan Rabuzin (1921-2008). Exegeza48 lui Ivan Sedej cu privire la opera lui
Ivan Rabuzin este cea mai importantă. Se distinge de ceilalți artiști prin opțiunea
pentru linia ondulată, un aspect important teoretizat chiar și de către Kandinsky în
44
Formularea aparţine întemeietorului filosofiei hermeneutice Hans-Georg Gadamer şi apare des
folosită în scrieri precum The Relevance of the Beatiful and Other Essays, Cambridge University
Press, Cambridge, 1986 sau Truth and Method, Edition Weinsheimer, New-York, 2004.
45
46
Ibidem, p. 66.
47
Loc. cit.
48
Ivan Sedej, Ivan Rabuzin. Yugoslav Naive Art, Control Data Pub, 1981, 122 pagini.
monumentala lucrare Point and Line to Plane. A Contribution to the Analyse to the
pictorial Elements (traducere de Howard Dearstyne and Hilla Rebay,Guggenheim
museum Library and Archives, 2011). Predomină lirismul culorilor, deschiderea
lor pastel, linia ondulată respectă perspectiva rectilinie pentru a conferi grandoare
copacilor reprezentați mereu în desenele sale. Această serialitate a liniei ondulate
care închide corpurile și deschide în același timp planurile secundare, conferă
ideea de dinamism a tablourilor sale. Obiectul se pierde în propria sa disoluţie,
iar culoarea deţine întâietatea. Linia devine culoare, deoarece ea se disipă, pentru
că obiectele se auto-absorb în culoarea lor pentru a dispărea. Ceea ce dispare, de
obicei, nu are nici formă creată de liniile geometriei. Numai că, de data aceasta,
spre deosebire de Kandinsky, Rabuzin nu mai asociază liniei ondulate și formele
geometrice, ci doar o păstrează la nivel de linie ondulată cu emfază ce se disipă spre
interior sau fie are un punct de fugă înspre marginile tabloului.
2. Levitaţia corporală predomină, personajele sunt fie zoomorfizate, fie
antropomorfizate. Naivii nu aderă la metodă, ci la transcedentalism spiritual.
Există la Chagall și la pictorii naivi o corporalitate aparentă.
3. Se folosesc culori vii, culori tari, se creează un eclectism al tipurilor de
contraste specifice tehnici de pictură: de succesiune, de alternanţă, simultaneitate,
contrastul negativ. Forma geometrică este golită de tot ceea ce poate fi rațional.
4. Tonalitatea culorii este indusă în manieră suprarealistă, se doreşte încărcarea
tonală a culorii, pe când la Kandinsky am fi avut o descărcare atonală a culorii.
5. Infantilismul devine dicteul automat al acestei arte, dar diferă mult de
intenţia de joc a artei menţionată de către Gadamer.
6. Penuria tehnică duce la o calitate precară a tehnicii de desen.
Robert Thilmany scrie la 1984 Critériology de l'art naïf. Realitatea interioară
a artistului naiv este de ordinul datului brut, de ordinul unui material neprelucrat
încă. Am putea încadra la stilul naiv şi arta lui Jean Dubuffet. Anumiţi critici,
Theodor Adorno sau Dietrich Mahlow vor considera arta naivă ca fiind kitsch,
acategorial-estetică. Câmpul lexical nu are un numitor comun. Nivelurile semantice
rămân doar la nivelul de reprezentare, nu şi la cel de semnificare.
Maşek susţine însă că deşi artistul naiv „are marea capacitate de înnoire a
simbolurilor, metaforelor sau alegoriilor sugestive prin care ne sunt reamintite
marile adevăruri existenţiale”49, ele rămân doar la nivelul perceptibil de apathè
dikaia, fără însă a pătrunde către intentum sau către conţinuturile actelor
intenţionale. Ei nu practică nici măcar o subiectivitate transcendentală, ci doar
partea ei de spiritualism ingenuu.
O altă trăsătură definitorie este anistoricitatea picturilor la graniţa „dintre
realitate şi miraj”50. Simplitatea aparentă este dezarmantă, chiar senzuală uneori la
Ivan Rabuzin, Stefan Tkać, Camille Bombois.
Există şi o categorie a umorului în arta naivilor, umorul fiind „plasa de
siguranţă”51 a naivilor. Petrecerile, nunţile, bâlciurile din sat devin lait-motive
având un nexus axiologic al comicului existenţial, al festivului lipsit de orice
49
Mașek, op. cit, p. 81.
50
Ibidem, p. 85.
51
Ibidem, p. 93.
SÆCULUM 65
tangenţă tragică, aici nici moartea nu mai este tragică. Este o lume aconvenţională,
mai degrabă dionisiacă decât apolinică, un teatru postdramatic52 – adică teatrul
despuiat de acţiune şi dramă, un teatru al senzaţiilor şi al imaginilor, dacă folosim
termenul în sensul folosit de Lehmann.
Arta naivă are doză de abstract nivelată de o doză de „virtuozitate tehnică”53.
Aici consistă motivaţia creativă a naivilor. Este despărţirea materialităţii tehnice de
artă. „Ea nu este o artă opusă celei moderne, ci o parte mult ignorată a acesteia”54.
Bibliografie:
Cassou, Jean, Panorama artelor plastice contemporane, Editura Meridiane, București, 1971.
Dasnoy, Albert, Peinture Vivante 1969-1970, Editura Lasconti, Bruxelles, 1970.
De Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, 1968.
Idem, Las vanguardias artísticas del siglo XX, Editura Alianza, Madrid, 2006.
***Dicţionar de Estetică Generală, Editura Politică, Bucureşti, 1972.
Eliot, Thomas, Eseuri, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
Erben, Walter; Düchting; Joan Miro (1893-1983). The man and his work, Editura
Taschen, Köln, 2008.
Gadamer, Hans, Actualitatea frumosului, Editura Polirom, Iași, 2000.
Idem, La actualidad de la belo, Editura TibiLibri, Madrid, 1991 (edițiecitită pe cont
propriu în limba spaniolă).
Jakovsky, Anatole, Les peintres naïfs, La Bibliothèque des Arts, Paris, 1956.
Köpping, Klaus Peter, Adolf Bastian and the Psychic Unity of Mankind. The
Foundations of Anthropology in Nineteenth Century Germany, Editura LIT, Berlin, 2005.
Lehmann, Hans-Thies, Postdramatic Theatre, Routledge London and New York, 2006.
Maşek, Viktor Ernst, Arta naivă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989.
Mercade,Isabelle; Carassat, Patricia Fride; Să înţelegem şi să recunoaştem curente în
pictură, Editura Aquila'93, Oradea, 2001.
Merin, Oto Bihalji, Die Malerei der Naiven, Editura Du Mont, Köln, 1981.
Miró, Joan, Culoarea visurilor mele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
Ricoeur, Paul, Philosophie de la volonté. Finitude et culpabilité, vol. II, Ed. Aubier-
Montaigne, Paris, 1960.
Sedej, Ivan Rabuzin. Yugoslav Naive Art, Control Data Pub, 1981, 122 pagini.
Sedej, Ivan, Yugoslav Naive Art, Editura Yugoslavenska Knjiga, Belgrad, 1986.
Sobeski, Michal, Arta exotică, vol. II, Editura Meridiane, București, 1975.
Volkelt, Johannes, System der Ästhetik. Kunstphilosophie und Metaphysik der Ästhetik,
Editura Beck, München, 1905.
Wassily, Kandinsky, Spiritualul în artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.
Wunenburger, Jean-Jacques, Viaţa imaginilor, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca,
1998.
Documente de arhivă:
Extras din Exhibition at The Museum of Modern Art MoMa, 14 West 49 Street,
New York, 27.04.1938, p.2, cota document 38423-18.
52
Hans -Thies Lehmann, Postdramatic Theatre, Routledge London and New York, 2006.
53
Ibidem, p. 124.
54
Sqq.
PETRE STOICA
ȘI POETICA TRANZITIVITĂȚII LIMBAJULUI
Ioan MARIȘ
Writer and literary critic
Title: “Petre Stoica and the poetic transitivity of language”

Abstract: The poet Petre Stoica (1931-2009) is a special case in the Romanian poetry
after 60s. He does, through his lyricism, a recuperative reading. His poetry, as we shall see
in the attempt here below responds even today to the horizon of the expectations of the
reader.
Keywords: Petre Stoica; poetry; innovating; poetic construction;
Neomodernismul anilor `60-70 aduce în poezia românească, după stingerea

sloganurilor ideologizante ale proletcultismului, un reviriment. Aceasta directivă
neomodernistă își propunea o revitalizare a lirismului marii poezii interbelice,
lirism strangulat de o istorie intrată în hybris. Critica și istoria literară încă nu au
situat într-un context adecvat poezia acestei generații care dincolo de voința de a
reabilita poesis-ul în litera sa onto-poetică provoacă o schimbare vizând raportarea
eului liric la mundan. Nu putem subscrie la aserțiunea optzecistă conform căreia
„prospecțiunea” și „noutatea” lirismului deceniilor `60-70 cu foamea după metafore
ar fi mai degrabă o aparență, o formă de lectură aplicată la un alt real „istoric
reprezentat după aceleași tipare metafizice de extracție modernistă” (cf. Gheorghe
Crăciun, Dimensiuni tranzitive în poezia românească, Ed. Paralela 45, 1988).
Ecourile eminesciene în volumele de început ale lui Nichita Stănescu, cele
blagiene la poeții ardeleni: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Gheorghe Pituț ș.a. ori
cele barbiene în poezia lui Cezar Baltag, vin, credem noi, din impactul formelor
modelizante ale limbii, forme impuse imperativ în constituirea eului poetic la
poeții amintiți, poeți ce vor marca, în pofida afinităților de structură cu modelele, o
voință de creație ce va împinge înainte modernismul poeziei interbelice românești.
Petre Stoica e un caz aparte în poezia de după anii `60. Poetul, receptat cu
oarecare reținere la început tocmai datorită spargerii canonului modernității,
aparține grupării de la Steaua, revista unde, grație redactorului șef, poetul,
prozatorul și eseistul de mare rafinament estetic A. E. Baconsky, se impune o
noua formulă poetică. Într-o Schiță de fenomenologie poetică din 1964 autorul
Cadavrelor în vid teoretizează „Declinul metaforei” și induce necesitatea
reconsiderării limbajului poetic printr-o deplasare de accent dinspre un limbaj
autoreferențial reflexiv, înspre o dimensiune referențială tranzitivă, teoretizând in
nuce un postmodernism românesc prin postularea unei tensiuni de câmp semantic
SÆCULUM 67
originat nu atât în metafora cât mai ales în notația directă denotativă, unde poezia,
parafrazându-l pe T. S. Eliot să ni se arate „goală cu oasele sale”, transparentă
„încât nu am mai vedea poezie, ci doar ceea ce trebuia să vedem cu ajutorul poeziei,
o poezie atât de transparentă încât, citind-o am fi atenți la ceea ce arată poemul și
nu la poezie” (apud Serge Fauchereau - Introducere în poezia americană modernă,
Buc. Ed. Minerva 1974, p.67).
Poezia lui Petre Stoica se instalează de la început în intervalul ivit ca urmare
a fracturii între transcendența și imanența limbajului, fractură ce favorizează o
atenție sporită acordată poeticii textului, facerii poemului dintr-un limbaj comun,
uzual și umil totodată, limbaj ridicat în raza noii poezii tranzitive prezente în toate
marile literaturi ale lumii.
Refuzul poeziei intrate prin receptare în canon,…. neaderenta sa organică
la genul metaforic al unui lirism, de multe ori calofil, acest refuz e programatic
exprimat, direct fără echivoc, în stilul nou caracteristic în textul Poemele mele,
o autentică artă poetică. Adresându-se prezumtivilor cititori, frumoasa
domnișoară ilfoveana, profesorul de liceu, poetul exclamă: „Vai cât de mult vă
înșelați vai/ poemele mele nu au strălucirea cozii de păun/ și nici gust de migdale
nu au/ iartă-mă frumoasă domnișoară ilfoveană/ știu că-ți plac sonetele stropite
cu eau-de cologne/ și iartă-mă iubite profesor de liceu/ știu că adori poemele al
căror sens e obscur/ (…) și iertați-mă cu toții voi care acolo sus în balcon/ v-ați
așteptat să arunc din gâtlej/ lungi triluri de privighetoare tradițională/ iar gâtlejul
meu e răgușit după atâta țipat în pustiu/ asta e situația v-o spun cu deplină
sinceritate/ poemele au duritatea pământului sărac/ parfumul lor e duhoarea
florilor căzute în șanț/ au strălucirea lămpii afumate/ gâfâie ca o roabă din secolul
trecut/ au gustul unturii de pește/ au gustul fructelor de pădure/ au gustul vieții
refuzate/ poemele mele copii părăsiți în ploaie/ poemele mele degete înghețate/
poemele mele saci cu zdrențe/ poemele mele da poemele mele glorioase/ dacă nu
vă plac/ suflați-vă nasul/ și dați în ele cu pietre.”
Am citat aproape întregul poem pentru a demonstra, daca mai era necesar,
ca poetul e un înnoitor al liricii anilor `60, un postmodernism alături de
Mircea Ivănescu și Leonid Dimov. Aceștia vor înscrie lirica românească într-o
direcție nouă a deconstrucției limbajului poetic, apăsând pe artificiul “suavizării”
referențialității cotidianului.
Acest nou tip de discurs poetic, comparabil în alt plan cu ceea ce a realizat
în proză Școala de la Târgoviște, se sprijină – cum spuneam, mai puțin (sau chiar
deloc) pe metaforă, metonimie, sinecdocă, epitet, comparație, figuri ce compun
un spațiu al invenției semantice, bazate pe conotația limbajului ce opacizează
sensurile. Poeții steliști și mai cu seamă Petre Stoica, recurg la notația directă la
„proza” cotidianului de unde acea transparență de care vorbea și marele înnoitor al
poeziei universale T. S. Eliot.
Poetul Petre Stoica se singularizează chiar și în cadrul generației steliste,
cultivând de la început o ironie ușor elegiacă, care, odată cu trecerea timpului,
primește o aură cu nuanțe sarcastice, frizând o deschidere spre meditația asupra
marilor teme poetice asumate auctorial în registrul autoironic.
Debutul în volum din 1957 ne dezvăluie un poet ce practica cu o știință a
construcției, versul mai direct, în răspăr cu retorica metaforico - metafizică oferind
un loc privilegiat în cetatea poeziei obiectelor mărunte prăfuite de vreme; un univers
compus din materiale umile pe care le desenează asemeni Vameșului Rousseau

cu un penel muiat în nostalgia copilăriei petrecută într-un spațiu ce configurează în
mic o Mitteleuropa a periferiilor în care poetul descoperă centrul lumii proiectat în
timp în derizoriu. „Poetul – ne spune Cornel Ungureanu – e regele și clovnul ce pune
în text acest spațiu – intrat și el în derizoriul vremii”. Ca rege am putea să-l arondam
unui anume tip uman, acela al „boieriei” lui homo aestheticus, ducându-se cu gândul
la o vecinatate mai puțin intertextuală cât mai ales de boema intelectuală proiectată
de mari spirite din Europa Centrală ca: Ernst Stadler, Paula Ludwig H. C. Artman –
poeți traduși de Petre Stoica, poeți ce-l marchează, simțindu-se „boala poeziei”,
afirmată prin asumarea nonconformismului și a marginalității ca sigle ale acestei
„boli”.
Eludând toposurile mari ale poeziei, poetul afirma pragmatic, cu o anumită
emfază, apartenența sa la ceea ce s-a numit poezia cotidianului, a lucrurilor pe care
le empatizează: „nu scriu poeme cu substrat hegelian/ nu scriu poeme înaripate de
mitologia grecească/ nu scriu poeme despre coapsele femeilor din provincie care
iubesc poezia subtilă/ nu scriu poeme despre nemurire și despre gloria celor rămași
în bezna piramidelor (…) // scriu despre iepuri și anotimpuri / scriu despre rîia de
pe limba mareșalului/ scriu despre măreția frunzelor de varză creață…”.
Cum spuneam, eul liric se raportează empatic la provincia care-și conservă
valorile într-un spațiu semnificant prin microarmonie, spațiul Europei centrale
unde târgul e un loc geometric în care se regăsesc toate semnele unei lumi vechi din
Banatul cântat de poeți, provincie la care se întoarce mereu ca la un locus amoemus.
Lirismul lui Petre Stoica face o lectură recuperatorie: gesturi, efigii ale unei lumi
apuse într-un timp de slavă imperială, dar și un timp al „miracolelor” zilelor de
duminică dedicate abundenței.
Poezia lui Petre Stoica reia de la un volum la altul atât temele cât și
modalitățile de textualizare a lor, respectiv notația directă de mare transparență,
dând impresia unui discurs liric manierist „poetul fiind, cum s-a remarcat rege
și clovn ce receptează lumea răsturnată ca un homo ludens în care subzista un
Deus ludens”. „Un Dumnezeu al cărui trimis în această lume ar putea fi un Isus-
claun.” (C. Ungureanu – „Petre Stoica – Banatul, o patrie un pic mai mare”, în vol.
Mitteleuropa periferiilor, Ed. Polirom 2002, p.222). Aceasta dublă perspectivă a
eului auctorial ca rege (Deus ludens) și claun (homo ludens) conferă un statut aparte
poeziei autorului. Ca homo ludens, el își etalează “boieria sa intelectuală de homo
aestethicus”, ce se simte în largul sau în registrul narativ al liricului, registru apropiat
în alt plan, cel al discursului pictural, cu pictura flamandă trecută, printr-un baroc
ce ascunde prin abundența sa formală „o fisură tragică” ce se prelungește într-un
expresionism afin ca viziune cu poezie unui mare poet austriac G.Trakl, tradus
de poetul roman: „Plouă argintiu și toate se înnegresc/ și lemnul crucii și chipul
tău de fecioară/ perdeaua atârnând afară putrezește - e steag/ de doliu albinele au
băut polen otrăvit/ vine seara cu lumini de mucegai și rugina/ cresc negri bureți pe
indicatoarele drumurilor/ și bâjbâind intrăm deodată în somn”.
În volumele de după anii `90 poezia lui Petre Stoica păstrează aceeași
tehnică a denotației tranzitive, o denotație încărcată de amărăciune și deziluzie:
SÆCULUM 69
„Lirism pentru cine? Pentru borfașul/ transformat în filozof? Pentru șeful

călăilor/ care își primește acasă pensia în plic parfumat?/ în nici un caz lirism
pentru burțile care așteaptă la coadă/ cu o hazlie răbdare mioritică// Scriu numai
pentru morți – ei sunt singurii/ care mai deslușesc ceva”.
Poetul își trăiește naufragiul – cum spune el însuși – sub pavilion românesc
într-o lume de data aceasta a ființelor și obiectelor moarte intrate în putrefacție:
„atâtea ființe se ascund în hârburi până/ și teoriile filozofice intră-n talazurile
putrefacției”. Provincia aurorată altădată induce în ultimele volume un lirism de
viziune sepulcrală: eul liric comunică direct, la modul poeziei tranzitive, poetul
fiind același cronicar al provinciei, un topos care de data aceasta ucide și uzează
chiar instinctele vitale „acea întâmplare penibilă/ petrecută în ziua întâlnirii mele/
cu malul deghizat în femeie” sau „împăcare numele tău e bătrânețe// la ceasul
amurgului culeg legume/ ud florile însetate de viață//cobor persienele aprind
lumina/ mă așez la masa și fac socotelile zilei/ marele câștig mi se repeta și acum/
singurătatea noblețea ei// și vine noaptea lungă visul/care amestecă sîni sidefii cu
tărâțe/ împăcare numele tău e bătrânețe.”
Concluzionând ne vom întreba dacă lirica lui Petre Stoica, atât de modernă
în postmodernitatea sa, răspunde orizontului de așteptare al cititorului de astăzi.
Răspunsul nu poate fi, credem decât afirmativ, dacă admitem că acest gen de poezie
în registru ironic/autoironic, poezie ce pune, în textul de notație directă, lumea
din imediata vecinătate a noastră, e în același timp și o creație ce întreține o stare
de spirit ancorată în diurn din care nu lipsește totuși anxietatea care în ultimele
volume gravitează în spațiul firesc al trecerii și al morții.
Acest mare poet și traducător și-a asumat ca un dat ontologic boema
intelectuală a unui autentic homo aestethicus, sincronizand poezia românească cu
cele mai noi tendințe ale poeziei europene și universale, fiind unul din cei mai
activi poeți ce singularizează în lirica românească semnele amurgului Imperiului,
contextualizat și în filonul figurilor poetice ce țin de un scenariu la limita epicului,
cu personaje emblematice: ofițeri, soldați luptători ce mai credeau într-o paidee a
Sfântului Imperiu..
Poet al Provinciei, al imaginilor Imperiului, poezia sa ne induce
meditația asupra rolului acestei Mitteleuropa a periferiilor care a dat nume
importante în literatura română și cea de limba germană din Bucovina – Cernăuți
și Banat.

Bibliografie:
Crăciun, Gheorghe, Dimensiuni tranzitive în poezia românească, Ed. Paralela 45,
1988.
Fauchereau, Serge, Introducere în poezia americană modernă, Ed. Minerva,
Buc., 1974. Stoica, Petre, Polifonia nopții, Ed. Paralela 45, 2010.
Ungureanu, Cornel, „Petre Stoica – Banatul, o patrie un pic mai mare”, în vol.
Mitteleuropa periferiilor, Ed. Polirom, 2002.
CULTURA ROMÂNĂ ÎNTRE LIBERALIZARE ŞI EXIL.

MONICA LOVINESCU ŞI CRITICA EST-ETICĂ
„Fără asumarea trecutului,
nu doar căile prezentului sunt barate,
dar şi viitorul devine incert”.
Monica Lovinescu
Ioana-Gabriela ȘANDRU
Master Student "Lucian Blaga" University of Sibiu
Title: “Exile and Liberalization in Romanian Culture. Monica Lovinescu's East-

Ethics Criticism”
Abstract: The condition of the intellectual under the totalitarian regime has been an
intensely discussed topic among Western theorists, both before and after 1989. Assuming
that, in Romania, critical thinking wasn't manifested by such specialists, this paper aims
to discuss the theories of Monica Lovinescu, the leading female voice of Romanian exile,
about the existing relations between the intellectual elite and the communist regime.
Keywords: liberalization; intellectual elite; exile; literature; communism;
Aceste pagini sunt rodul unor meditații asupra istoriei, sub diversele conjugări
ale timpului, cu accentul pe trecutul recent, spre ceea ce a însemnat comunismul,
exilul şi rezistenţa prin cultură. Acest exercițiu retrospectiv se desăvârșește
prin evocarea Monicăi Lovinescu, modelul unei înalte conştiinţe prin angajare
sacrificială, mărturie şi mărturisire, dar, mai ales, prin etică sau, mai bine spus,
prin critica est-etică.
În faţa celei care a fost Monica Lovinescu, a cărei operă şi viaţă s-au contopit
jertfelnic, nu te poţi simţi decât nevrednic. A găsi cuvintele potrivite să i te adresezi,
se poate dovedi copleşitor, întrucât, înainte de a scrie despre adevăr, jertfă, conştiinţă,
asumarea unei vocaţii la cel mai înalt nivel, trebuie să înţelegem că acestea sunt
virtuți în spatele cărora s-a înscris, mai întâi de toate, cu fapta. S-a angajat într-o
luptă, pe viaţă, prin asumarea morții chiar, cu răul comunist, surprinzând cu
tenacitate toate derapajele ideologiei comuniste, pe care barometrul sensibil al
literaturii le-a înregistrat mai mult sau mai puţin vizibil. A pledat pentru cauze care
păreau pierdute şi a vorbit în numele celor reduşi la tăcere1, asumându-şi exilul ca
pe o misiune niciodată încheiată faţă de propria ţară.
1
„Din moment ce ţara se împarte între Ei (guralivii stereotipului de partid) şi Noi (paznicii
chinuiţi ai tăcerii), mie beneficiind, printr-un capriciu geografic, de avantajul distanţei, îmi revin
să vorbesc în numele ultimilor.” – Monica Lovinescu, La apa Vavilonului: 1960-1980, vol. II,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 6.
SÆCULUM 71
Condiţia intelectualului în statul totalitar, mai cu seamă, a scriitorului,

implicarea acestuia în treburile „cetății”, sub chip de „apărător al adevărului”2,
constituie principiul pornind de la care Monica Lovinescu îşi instrumentează
cronicile, care vor deveni piatra de temelie a moștenirii sale spirituale, prin ciclul
editorial Unde scurte3. În primul volum, Unde scurte. Jurnal indirect, este schițat
profilul intelectualului din perioada „liberalizării” (1961-1971)4, fiind surprinse
și atent monitorizate reacțiile elitei la „schimbarea” de repertoriu a regimului
comunist. În acest context, al unei oarecare detensionări politice, cu consecinţe şi
în plan cultural, se ivesc premisele unei sfioase renaşteri a literaturii române, așa
numita „literatură de evaziune”. Era, incontestabil, un pas înainte, însă nu pasul
spre adevăr. Monica Lovinescu va sublinia, în repetate rânduri, că liberalizarea
în România nu a fost obţinută prin opoziţia scriitorilor, a intelectualităţii,
ci prin concesii acordate de către putere. În timp ce confraţii din alte state
înfierate de comunism urmăreau, mai presus de obţinerea libertăţii de inovare
a creaţiei, cucerirea dreptului de a rosti adevărul, elita scriitorilor români bifa
progrese timide, avansând cu maximă precauţie şi cucerind doar ceea ce li se
îngăduia.5 Ceea ce suscită interesul, dar şi, în aceeași măsură, indignarea Monicăi
Lovinescu, este tocmai această particularitate a „cazului” românesc în presupusul
proces de liberalizare, izvorâtă din incapacitatea „elitei spirituale de a deveni o elită
a curajului civic”. Revoltător i se părea faptul că nu talentul le-a lipsit intelectualilor
români, ci conştiinţa, curajul de a contesta prin propriile arme, prin literatură sau
prin oricare alt mijloc artistic, crimele unui regim oprimant.6 Dacă în „Ungaria,
Polonia, Cehoslovacia, Rusia, intelectualii au pornit contestarea de jos în sus,
2
Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre, 27 de interviuri, 1990-2011. Oare ne putem apăra
prin cuvinte?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 39.
3
Edificiul moştenirii sale spirituale are ca temelie ciclul editorial Unde Scurte, şase volume care
cuprind cronicile şi consemnările transmise iniţial pe unde radio. Unde scurte, I-VI: Jurnal
indirect (1990), Seismografe (1993), Posteritatea contemporană (1994), Est-etice (1994), Pragul
(1995) şi Insula Şerpilor (1996). Restul materialelor care intră în construcţie, de fapt, întăresc
şi completează, în subsidiar, imaginea de ansamblu, creionată prin publicistica radiofonică, a
unei istorii intrate în alertă: șase volume de jurnal care acoperă două decenii, 1981-2000 (Jurnal,
2003-2006), o carte de memorii (La apa Vavilonului, 2 vol., 1999, 2001), un volum de interviuri
(Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler (1992), volumul
Diagonale (2002), un volum dedicat părinţilor ei (Această dragoste care ne leagă, 2005) şi romanul
Cuvântul din cuvinte (2007).
4
Cronicile radiofonice din acest deceniu sunt cuprinse în primul volum, Unde scurte. Jurnal
indirect , apărut pentru prima dată în anul 1978, la editura Limite, din Madrid. Inestimabile
din punct de vedere documentar, articolele selectate spre tipărire, autentice mărturii, surprind
evenimentele culturale petrecute, atât în ţară, cât şi în Occident, din această perioadă a aşa-
zisei „liberalizări” sau a „agoniei totalitarismului”. Spiritul regizoral al autoarei îşi pune
amprenta asupra volumului, a cărui simplă răsfoire creează senzaţia derulării unei pelicule de
film, cu personaje pozitive şi negative, cu intrigi, momente tensionate şi răsturnări de situaţie,
toate cadrele având în prim-plan literatura şi cultura. Scenariul este plin de neprevăzut, iar din
distribuţie nu lipsesc nume ale unor scriitori, poeţi, pictori, sculptori care au marcat, într-un fel
sau altul, viaţa culturală a deceniului menţionat.
5
Avertiza bine ştiind că „ceea ce nu este cucerit cu greu poate fi păstrat.” – Monica Lovinescu,
Unde Scurte. Jurnal indirect, Editura Limite, Madrid, 1978, p. 493.
6
Într-un articol datat din 1967, cronicara va întări: „(...) nu de talent au dus lipsă cea mai mare
parte dintre scriitorii oficiali din ultimii douăzeci de ani. Talentul este totuşi o categorie care se
ofileşte repede. Erau mulţi scriitori talentaţi acum douăzeci de ani în România.” – ibidem, p. 211.
dând naştere unei literaturi de mărturii, de o valoare universală, prin condeiul

unui Soljeniţîn, Pasternak, Tibor Dery, Mrozek sau Andrzejewski, <<la noi,
teroarea stalinistă a fost pusă între parantezele tăcerii. Literatura nu s-a ocupat
de ea (...) din teroare s-a trecut în literatură, dar nu în literatura asupra acestei
terori.>>7
1. Liberalizare – evazionism în şi prin literatură

Pe la jumătatea anilor ’50, vremuri ale unei mari decăderi şi dezmembrări
interioare8, „visul nopţii comuniste” devenea tot mai real. Viaţa spirituală devine o
vistierie goală, cultura nu mai dă seamă de cele ale sale, ci capătă proporţiile unui
laborator în care se produc cele mai rapide şi eficiente formule de ideologizare. În
acest cadru sterilizant pentru spirit, reflectat prin suprimarea și subjugarea elitelor
de intelectuali, când este cu neputinţă ca literatura, presa sau oricare altă sursă
de (in)formare culturală să se dezvolte organic şi firesc, se va aprinde, tremurând,
flacăra nesperată a liberalizării. Acest fenomen cultural se instalează pe fondul
unei treptate destinderi politice la nivel extern, cu reverberaţii şi în plan intern.
Intensificarea relaţiilor cu Occidentul, eliberarea, începând cu acelaşi an, a miilor
de prizioneri politici, crearea unei conştiinţe naţionale, precum şi acordarea
anumitor libertăţi în domeniul spiritual sunt doar câteva dintre schimbările cu
iz de libertate, în măsură să-i iluzioneze şi pe cei mai sceptici dintre intelectuali.9
Dacă în primul deceniu de comunism, aparatul de stat a impus făţiş un model unic
de creaţie, odată cu ivirea primelor semne ale liberalizării, regimul va acţiona în
consecinţă, ştiind cum să-şi recalibreze cu precizie instrumentul de propagandă,
pentru a putea continua nestigherit să controleze nu numai producţia editorială, ci
şi conştiinţele scriitoriceşti nu foarte greu de sedus şi de manipulat.10 Indiscutabil,
compromisuri s-au făcut de ambele părţi, şi de către regim, şi de către intelectuali.
Fiecare a cedat, slujind propriului interes. Comuniştii, însă, au ştiut cât să cedeze
şi când s-o facă.11
În acest context, Monica Lovinescu examinează și înregistrează fiecare
„zvâcnire” a fenomenului de liberalizare, implementarea așa-ziselor noi metode
de promovare a culturii române, precum și rezultatele sale reale. Printre măsurile
întreprinse în acest sens se remarcă cele pentru reabilitarea scriitorilor care
creaseră înainte de „înscăunarea regimului comunist”. Desigur, cărţile acestora
nu vor reveni oricum în atenţia publicului, ci numai în urma unui procedeu de
7
Ibidem, p. 9.
8
Friedrich Nietzsche, Aforisme, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 14.
9
Moartea lui Stalin și afirmarea unui oarecare grad de independenţă faţă de Uniunea Sovietică,
consfinţită prin declaraţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în aprilie 1964, vor influenţa traiectoria
dezvoltării României din următorul deceniu, prin reorientarea direcţiei politice externe şi
economice. – ibidem, pp. 43-44.
10
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006,
p. 11.
11
„Regimul s-a mai deschis, iar vechii intelectuali s-au mai deschis şi ei spre <<marile realizări
ale socialismului>>. Doar că întâlnirea nu s-a petrecut la mijlocul drumului. Cedarea principal
nu a fost a regimului, ci a intelectualilor.” – Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală
românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 358.
SÆCULUM 73
deformare, trunchiere şi filtrare precaută.12 În condițiile în care literatura română

dinainte de 1945 se împărţea în două clase: irecuperabilii şi anexaţii, adică a
scriitorilor cu operele îngropate şi a celor care erau obligaţi să spună, de cele mai
multe ori, contrariul celor afirmate cu adevărat13, regimul găseşte un „remediu”
şi pentru prima categorie. „Irecuperabilii” sunt supuşi unor cosmetizări sub
titulatura pompoasă de „reconsiderare”, marcată prin introduceri şi prefeţe
explicative. Povestea era mereu aceeaşi, numai „personajul” se schimba. Scriitorul
era „mai întâi cenzurat în tăcere”, detaliile biografice sau istorice, în contradicţie
cu normativele regimului, fiind pur şi simplu eliminate. Sub aceste imperative, au
fost retrase din biblioteci şi librării numeroase categorii de cărţi „care îi puteau
stingheri pe comunişti”. Printre ediţiile de clasici confiscate s-au numărat şi operele
lui Mihai Eminescu, articole politice îndreptate împotriva Rusiei şi „faimosul ciclu
consacrat drepturilor româneşti asupra Basarabiei”, apărut în Timpul.14
În alte cazuri, unde se putea interveni mai puţin vizibil, Monica Lovinescu
sesizează strategia punctelor de suspensie. În acest sistem, sunt publicaţi
Nicolae Bălcescu, „împănat cu puncte de suspensie”, pentru a masca „diatribele
împotriva Rusiei, şi îndeosebi acele fraze profetice, prin care prevedea că
imperialismul moscovit avea drept scop transformarea ţărilor din răsărit în
<<sateliţi>>”, Dimitrie Cantemir, „tot cu puncte, puncte”, Delavrancea şi Caragiale,
dar şi mulţi, mulţi alţii. Pe de altă parte, s-au ivit şi situaţii în care sarcina criticilor
înregimentaţi era uşurată. Este vorba, desigur, despre acei scriitori care, pentru
a-şi asigura apariţia pe piaţă, apelează la autocenzură, eliminând în prealabil orice
inadvertenţă cu cerinţele ideologiei. Din această categorie, disidenta îl va aminti
pe Sadoveanu, care „suprimă el însuşi din propriul său volum, Viaţa lui Ştefan cel
Mare, toate referinţele la Dumnezeu şi la Basarabia.”15
Pe de altă parte, autoarea apreciază întreprinderea a tot mai multe eforturi
de „recuperare a moştenirii literare”, prin reconsiderarea unor figuri ilustre,
precum Maiorescu, Iorga, Densuşianu, Lovinescu, Zarifopol, etc., dar, totodată,
fără a pierde din vedere studiile şi articolele deja consacrate acestor autori,
îşi rezervă dreptul de a privi cu scepticism finalitatea şi, mai ales, calitatea
acestui proiect.16 Începând cu 1960, sub pana „unor istorici literari cu experienţă
din vechea generaţie”, printre care George Călinescu şi Tudor Vianu, începe să
prindă contur o „istorie a literaturii române de la începuturi şi până în prezent”.
Într-o primă fază, proiectul se ocupă cu reabilitarea „diferenţiată, <<în rate>>,
a unora dintre scriitorii blamaţi, cum ar fi Titu Maiorescu sau E. Lovinescu, iar
în a doua instanţă, cu publicarea în reviste literare a unor texte mai scurte sau
a unor fragmente din operele acestor autori.”17 Deşi, dintr-o pudoare intelectuală
şi „elementară decenţă”, la care o îndatora calitatea de fiică a marelui critic,
Monica Lovinescu ar fi preferat să evite subiectul „reconsiderării” tatălui său, în
12
Monica Lovinescu, op. cit. , p. 102.
13
Ibidem, p. 41.
14
Ibidem, p. 78.
15
Ibidem, pp. 40-41.
16
Ibidem, p. 130.
17
Annelli Ute Gabanyi, Literatura şi politica în România după 1945, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 2001, pp. 108-109.
câteva rânduri, circumstanţele o vor obliga să intervină. În condiţiile din ţară,

unde reintegrarea în literatură se practica prin deformarea operei originale, prin
trunchierea citatelor şi omisiuni intenţionate, Monica Lovinescu se vede nevoită să
restabilească adevărul. O va face, de fiecare dată, cu firească demnitate şi eleganţă,
confirmând nobleţea originilor şi verticalitatea caracterului, de care dă dovadă
pe parcursul întregii sale existenţe. Cu aceeaşi cadenţă, dar pe măsura cuvenită,
dă replică articolelor vituperante ale lui N. Tertulian şi Ov. S. Chromălniceanu şi
consemnează, de asemenea, cu maximă prudenţă, apariţia articolului „curajos” al
Ilenei Vrancea, „Câteva probleme ale istoriei literaturii române dintre cele două
războaie”, apărut în Lupta de clasă.18
Cu aceeaşi reţinută exaltare, autoarea apreciază că „transgresarea tabu-urilor
se produce, totuşi, prin opere precum Moromeţii II şi Intrusul de Marin Preda, F
de D. R. Popescu, Îngerul a strigat de Fănuş Neagu, Absenţii de Augustin Buzura,
prin parabolele amare din piesele lui Marin Sorescu, Iona, Există Nervi sau prin
filmul lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, fiecare reprezentând o treaptă de adevăr”.19
În acelaşi registru al speranţei, consemnează schimbările neaştepate şi îndelung
aşteptate, petrecute în anul 1965, prin Conferinţa Scriitorilor din România, care
marchează un moment semnificativ în cursul evoluţiei culturale. Monica Lovinescu
dezbate cele mai importante aspecte ale acestei reuniuni, criticarea şi eliminarea lui
Mihai Beniuc din fruntea Uniunii Scriitorilor, posibilitatea adoptării unor criterii
estetice, tehnici literare şi artistice occidentale, dar şi interesul tot mai pregnant
pentru promovarea literaturii naţionale peste hotare.
2. Chipuri şi măşti ale liberalizării

Atunci când vine vorba de etică, Monica Lovinescu desparte, prin condeiul
incisiv, „apele literaturii”, de o parte plasându-se Scriitorii, iar de cealaltă parte,
uzurpatorii şi trădătorii. Deși aparent simplistă, clasificarea depăşeşte frontierele
maniheiste. Literatura se metamorfozează într-un infern dantesc, pe ale cărui
cercuri concentrice, în raport cu gradul de compromitere morală, sunt plasate,
nuanţat, tipologii ale intelectualilor: oportuniştii, parveniţii, delatorii, „oamenii-
cârlig”, „Craii de Curtea-Nouă”.
În fruntea celor „mai abnegaţi scriitori ai regimului comunist” se plasează
Mihai Beniuc, zelosul denunţător al lui Lucian Blaga, ale cărui opere se traduceau
şi „într-o fişă de poliţie”. Eugen Barbu, „simbolul unei vieţi literare cu clevetiri,
învârteli şi cuţitari”, care pentru a face carieră nu s-a sfiit să apeleze la subterfugii,
precum „calomnia, dictatura la ziar spre a strecura note veninoase împotriva
concurenţilor.”20 Acestora li se alătură Dan Zamfirescu, „omul de ştiinţă care
trădează ştiinţa din motive de oportunism politic”21, în timp ce tot de la „adăpostul
puterii, păzindu-şi scaunul care i-a fost oferit, Zaharia Stancu se îndeletniceşte cu
glorificarea literaturii sovietice, urzind sistematice atacuri împotriva scriitorilor
revoluţiei maghiare”.22 Decăderea unor nume mari ale literaturii române, stâlpi
18
Monica Lovinescu, op. cit., p. 47.
19
Ibidem, p. 11.
20
Ibidem, p. 250.
21
Ibidem, p. 338.
22
Ibidem, p. 202.
SÆCULUM 75
de rezistenţă ai culturii noastre, care au cedat mult prea uşor presiunilor politice,
o descumpănesc complet pe Monica Lovinescu. „Căderea sub vremi” a lui
Tudor Arghezi, i se pare cu atât mai dureroasă, cu cât recunoaşterea lui ca „unul
dintre cei mai mari poeţi ai noştri”, apreciere făcută de însuşi E. Lovinescu, l-ar fi
îndatorat să nu se predea. În timp ce „un Blaga, un Barbu, un Voiculescu au ales
să tacă, Arghezi a fost singurul mare poet care a necinstit cuvântul în perioada
înnoptării oricărei poezii din România stalinistă.”23 Şi Tudor Vianu, „onestul
profesor şi estet de altădată”, se numără printre cei care „se leapădă de ştiinţă şi
conştiinţă”, care „total supus consemnelor oficiale, scrie, gândeşte şi acţionează ca
orice gazetar comunist de mâna a treia”.24
Pe de altă parte, Monica Lovinescu înregistrează, cu entuziasm, și semnele
redresării culturii române. Apreciază reapariţia în publicistică a filozofului Constantin
Noica, semnalează autenticitatea scriitorilor Ştefan Bănulescu, „scriitor de talent şi
de cinste”, şi Marin Sorescu, „care macină comunismul la rădăcină prin subversiunea
poemelor sale şi a pieselor de teatru”25, laudă explozia lirică a tinerilor, marcată de
poeziile lui Nichita Stănescu, „unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai <<liberalizării>>,
un fel de şef de <<generaţie>>”26, versurile pline de substanţă ale lui Ion Alexandru,
sau „prezenţa lirică incontestabilă”27 a lui Ion Caraion şi a altor scriitori de valoare
incontestabilă, nu atât prin evidenţa talentului literar, cât prin rigorismul manifestat
în contact cu starea de compromitere generală a intelectualilor.
3. Generaţia ’60
Problema liberalizării se va discuta în termeni de generaţii, fiind unul
din semnele prevestitoare ale firavei descătuşări. Monica Lovinescu confirmă
acest debut nesperat al schimbării de ritm tocmai prin apariţia unei „literaturi
de evaziune” şi formarea unei tinere elite intelectuale, factorii declanşatori ai
„conflictului de generaţii, reprezentativ pentru deceniul 60-70.”28 Această chestiune
va deveni, în timp, un subiect febril, „problema cea mai discutată din România”.29
Aparent, „gâlceava” dintre intelectualii bătrâni, cei care îşi consolidaseră carierele
literare în deceniul cincizeci şi noua generaţie care se face remarcată odată cu
liberalizarea, părea să fie „o problemă clasică de generaţii”. Monica Lovinescu
va „dezamorsa” această falsă problemă, demontând, pas cu pas, minciuna bine
dozată a „oamenilor-cârlig”,30 acei indivizi care intenţionau să stopeze cu orice preţ
mişcarea literară iniţiată de şaizecişti.
23
Ibidem, p. 268.
24
Ibidem, p. 53.
25
Idem, La apa Vavilonului, vol. II, p. 20.
26
Idem, Unde scurte. Jurnal indirect, pp. 209 şi 211.
27
Ibidem, p. 220.
28
Ibidem, p. 10.
29
Ibidem, p. 344.
30
Autoarea va insista asupra profilului acestei noi tipologii în a cărei structură intrau cei care se
opuneau schimbărilor produse de liberalizare: „Omul-cârlig nu este numai birocratul, ci şi acela
care, la toate nivelurile aparatului de stat şi de partid, înlocuieşte ideologia, devenită pretext,
prin voinţa exasperată de a se agăţa ca un cârlig de postul pe care-l ocupă pentru a opri toate
mijloacele – şi la nevoie chiar printr-o restalinizare – dezgheţul care le pune în primejdie şi
privilegiile prezentului şi justificările trecutului.” – ibidem, p. 176.
Contextul privilegiat al unei oarecare destinderi politice, cu consecinţe şi

în plan cultural, constituie, de fapt, rampa de lansare pentru tinerii reprezentanţi
ai generaţiei ’60, „generaţie care îşi nega predecesorii imediaţi, compromişi, și se
întorcea fervent fie spre literatura dintre cele două războaie, fie spre martorii tăcerii
din timpul stalinismului.”31 Dacă în perioada dogmatismului sovietic adeziunea
politică înlocuia talentul, odată cu slăbirea chingilor realismului socialist şi ivirea
acestei tinere generaţii de scriitori, oportunismul şi compromiterea profesională
vor fi capete de acuzare pentru intelectualii care le practicaseră. Scriitori şaizecişti
sunt cei care vor reuşi, într-un timp relativ scurt, să modifice canonul creaţiei, prin
reintroducerea criteriului estetic în literatură şi a diversităţii stilistice, prin resurecţia
trecutului interbelic.”32 Prima jumătate a deceniului şaizeci va fi una eminamente a
liricii, „o explozie lirică, fără precedent, a tineretului.”33 Apar, mai întâi, în diferite
reviste literare din ţară, iar apoi, pe rând, şi sub formă de volum, poeziile lui Ion
Alexandru, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu, Marin Sorescu,
Adrian Păunescu, Constanţa Buzea și alții.34 După 1964, se vor remarca prin proză
şi Nicolae Velea, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban,
Sorin Titel.35 Strigătul acestor tineri, în pustiul literaturii, izbucnea tocmai să acopere
lipsa reperelor morale a generaţiei precursoare, cu cele două excepţii binecunoscute:
Lucian Blaga şi Ion Barbu. Monica Lovinescu îşi proiecta speranţele în această nouă
tânără generaţie, care avea toate premisele înfăptuirii unei minuni, prin „şansa de a
recuceri o literatură, o artă, un stil de a exista”. Era „o şansă extraordinară a tinereţii,
un risc favorabil ca, în fine, ea să coincidă cu un fel de misiune artistică majoră.”36
Li se deschidea un drum desţelenit, căci „n-au avut de cucerit fragmentele de libertate
acordate de sus”,37 pe care să-l cultive cu „sămânţă bună”, cu tot cuvântul roditor al
Adevărului. Rezultatele nu întârzie să apară, dar sămânţa încolţeşte într-o literatură
cu un limbaj aluziv, eliptic, ermetic, care închide în sine adevărul.
4. Eticul, esteticul şi estul în critica Monicăi Lovinescu

Sub influenţa acestei „triade”, eticul, esteticul şi estul, s-a înscris discursul
Monicăi Lovinescu, ba, chiar mai mult, întreaga ei existenţă.38 La limita dintre
literatură şi jurnalistică, dintre cronică literară şi articol, practică o critică est-
etică39, îndreptată, cu precădere, către intelectualii din spatele cortinei de fier, pe care
31
Ibidem, p. 10.
32
Gheorghe Grigurcu, Jocul lieraturii şi al sorţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 71-72.
33
Monica Lovinescu, op. cit., p. 267.
34
Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 103.
35
Ibidem, pp. 106-107.
36
Monica Lovinescu, op. cit., pp. 182-183.
37
Ibidem, p. 491.
38
„A vorbit la microfonul Europei Libere în numele est-eticului căruia i-a sacrificat orice altceva.
Este triada, ca să nu spun treimea vieţii ei: eticul, esteticul şi estul. Acestora le-a dedicate tot
timpul şi toată grija.” – Prefaţă semnată de Ioana Pîrvulescu, în Monica Lovinescu, Jurnal esenţial,
Editura Humanitas, Bucureşti, p. 6.
39
Calamburul obţinut prin „fracturarea” termenilor se transformă într-un concept definitoriu pentru
prim-planul actualităţii. În sondarea unui sens mai profund al noţiunii, se poate spune că această
inspirată schismă nu denaturează semnificaţia întregului, ci semnalează ruptura, criza pe care regimul
comunist a provocat-o. – v. Cristina Cioabă, Literatura română între etic şi estetic, în Monica Lovinescu,
O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 7.
SÆCULUM 77
îi îndeamnă la o angajare demnă faţă de cuvânt.40 Apreciată drept „cea mai prolifică
exegetă a fenomenului comunist şi cea mai vehementă oponentă a ideologiei
totalitariste”41, Monicăi Lovinescu i-au fost recunoscute, mai degrabă, eforturile
necontenite în lupta destructurării regimului comunist, în timp ce judecăţile de
valoare despre cultura şi literatura română, exprimate prin ceea ce s-a numit critica
est-etică, au fost tratate cu „nejustificată reţinere”.42 I se va reproşa, atât în perioada
comunismului, cât şi după 1989, că „s-a abătut de la linia autonomiei esteticului în
favoarea unui etos excesiv dilatat”, cultivând politizarea discursului critic.43 De fapt,
această acuzație dezvăluie esența problemei pe care nici intelectualii, nici criticii
Monicăi Lovinescu n-au înţeles-o. La un deceniu după instalarea stalinismului,
timp în care se zdrobiseră oase şi suflete, când, în sfârșit, începea să bată în surdină
ceasul mărturisirilor, se impunea în mod imperativ reconsiderarea dimensiunii
principiului etic în actul de creație al literaturii.44 Desigur, în condiții de normalitate,
nu ar fi fost necesar ca literatura să-și asume denunțarea derapajelor politicului sau
ca eticul să prevaleze asupra esteticului, numai că aceasta era una din situațiile de
excepție în istorie, pe care, însă, majoritatea intelectualilor români n-a avut curajul
sau a refuzat să şi-o asume. Sub acest imperiu al profundei mistificări a realității și
sub iminența răspândirii epidemiei de abdicări morale, Monica Lovinescu invocă,
aproape imploră, „un popas pe pragul etic”, ca unică soluție de reabilitare a literaturii.
Întregul ei discurs critic se construiește pe nevoia de adevăr, „singurul temei de
creație cu putință” 45, singura cale de restabilire a normalității și de reconsiderare
a scării de valori, pe care dogmatismul sovietic le falsificase şi le denaturase sensul.
Dincolo de ceea ce s-a spus şi s-a scris, de-a lungul timpului, despre
Monica Lovinescu, ne stă mărturie o viaţă care se așază mai presus de orice
rostire. Însuşi destinul ei a fost cuvântul, iar cuvântul ei a schimbat destinele altor
oameni. A reprezentat, într-adevăr, acel model al intelectualului implicat,
„care nu se poate gândi pe sine decât în relație cu oamenii și cu timpul său.”46
Dacă moștenirea scrisă n-a fost suma așteptărilor și aspirațiilor sale literare, care
s-ar fi putut materializa într-un timp al firescului, autoarea și-a câștigat locul în
40
„Pentru scriitor, inevitabil, Cuvântul a fost <<la început>>. Soartă şi instrument de lucru,
singurul pe care nu-l poate lua în derâdere sau murdări prin minciună (…) Nu poţi crede un
lucru şi scrie contrariul său. Sau poţi, dar atunci se răzbună cerneala: nu se mai fixează pe hârtie.”
– idem, Unde Scurte. Jurnal indirect, p. 7.
41
Aşa cum afirma, ,,cu deplină responsabilitate şi convingere”, Vladimir Tismăneanu în Prefaţă
la Monica Lovinescu, Etica neuitării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 5.
42
Cristina Cioabă, Literatura română între etic şi estetic, în Monica Lovinescu, O istorie a
literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 6.
43
M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1998, p. 765.
44
„Criteriul estetic, singurul de reţinut pentru a evalua valoarea unei opere, se cerea dublat, nu
numai la noi, ci în tot Răsăritul comunizat, de unul etic în măsura în care totalitarismul a dus
la un asalt sistematic nu doar împotriva fiinţei literare ci a fiinţei pur şi simplu.” - Interviu cu
Monica Lovinescu realizat de Al. Vlad, Al. Cistelecan, în Vatra, anul XXIV, nr. 276, p. 7.
45
„Duceam o luptă în care imi puteam îngădui luxul unei unice suliţe: adevărul.” - Monica
Lovinescu, op. cit., p. 31.
46
Smaranda Vultur, O voce de care avem nevoie: Monica Lovinescu, în Revista Orizont, An. 21,
Nr. 4, (30 aprilie 2009), p. 9.
istorie tocmai prin valoarea documentară a operelor sale, scrise sub inspiraţia
privilegiată a unui spaţiu al libertăţii de gândire. În mod irecuzabil, Monica
Lovinescu, un spirit profund etic, prin gândire și, automat, prin rostire, fără
de care istoria literară a ultimelor decenii nu poate fi pe deplin înţeleasă, se impune
nu numai ca etalon al intelectualului coborât în agora cetăţii, ci ca model desăvârşit
al fiinţei jertfitoare, a cărei raţiune şi simţire au slujit în chip nedespărţit acestei
lumi.
Bibliografie:
Boia, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
Gabanyi, Annelli Ute, Literatura şi politica în România după 1945, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 2001.
Grigurcu, Gheorghe Jocul literaturii şi al sorţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.
Liiceanu, Gabriel, Estul naivităţilor noastre, 27 de interviuri, 1990-2011. Oare ne
putem apăra prin cuvinte?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.
Lovinescu, Monica, Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Limite, Madrid, 1978.
Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului:1960-1980, vol. II, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2001.
Lovinescu, Monica, Cuvântul din cuvinte, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Lovinescu, Monica, Jurnal esenţial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
Lovinescu, Monica, O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2014.
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro,
Bucureşti, 2006.
Nietzsche, Friedrich, Aforisme, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
Pleşu, Andrei, Nici aşa, nici altminteri, Dilema veche, Anul V, nr. 219, 20 aprilie 2008.
SÆCULUM 79
THE PLAY OF SIGNIFYING

- ION DUR BEYOND THE CRISIS OF CRITICISM -
Ovidiu-Marius BOCȘA,
candidate PhD, Doctoral School of Philosophy and Communications
Sciences, North University Center of Baia Mare
Technical University of Cluj-Napoca
Abstract: A semiotic play of signifying means a risky gesture and an assumed mature
role in the field of criticism. As a critic and essayist Ion Dur, belongs to the best Romanian
criticism family in search of the truth “sine ire and studio”: Could we be at home in a
“minor culture”? If my spontaneous metaphor borrows the words of a writer of other
childhood, Nicuță Tanase, “Changer harmonica” and “Where to run away from home”,
certainly, we agree some changes are required in the mass-media harmonica: especially,
self-censorship of dignity, asked by Professor Ion Dur in his approach of “the third sense”.
Keywords: Romanian culture; “Ion Dur;”de gustibus discutandum”; imagology;
Saeculum;
1. The (Adornian) “shivers of significant experience” as possible mirror

Subtle like the “play of gaze” of Jean Paul Sartre1, or Elias Canetti2, promoting
reflective thinking (like Theodor Adorno), each text of the distinguished professor
from Sibiu urges Romanian culture to walk on, after it fell ill for a while, that is to
rise again to walk taking care of the shoelaces, to finish without the boots complex
as it may appear from the Romanian perspective: with “the changed attitude and
axiological altitude”. If regained “the sandal of Empedocles” may remain only neither
1
It is a way of recognition of the subjectivity in others. See: Jean-Paul Sartre Being and Nothingness,
Part 3, Chapter 1.
2
Canetti discerns that “it is not a simple game, what happens in this book, it's a reality we
need to take responsibility more than to any criticism from outside” (Elias Canetti, Jocul privirii,
Dacia,1989 p.13: “nu este un simplu joc, ceea ce se petrece într-o asemenea carte, e o realitate
pentru care trebuie să-ți iei răspunderea mai mult decât pentru orice critică din afară”). "Kant in
flames" (the original title of the novel "Blindness"/Die Blendung) describes a character quite close
to each of us (if we think at the parable in the Bible, or in the verse of Shakespeare: “Looking on
darkness which the blind do see /„privind întunericul pe care-l văd orbii”), and the neighborhood
(of the totalitarian way), with a critical survival of the captive (now) in Media Ages (sic). The fate
of culture is suggested by the book burning, similar image in Fahrenheit 451 by Ray Bradbury
(https://en.wikipedia.org/wiki/Fahrenheit_451) as well as at the end of the novel Lighea / The
siren by Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Actually, his "Leopard" concludes: “If we want things
to stay as they are, things will change. »/ « Se vogliamo che tutto rimanga come è, bisogna che
tutto cambi»”.
as an example of slackness/weakness nor commodity, nor as the ideal of creativity,

while “the sandal of Freud”3. Also, it cannot indicate the absence of the “Romanian
immortals” (in literature, philosophy, art and criticism). We may think, perhaps not
incidentally, that a great writer belonging to the universal literature was passionate
about making boots. However, “A dance on volcanoes is not necessarily as a sign
of courage.”4 It's about creativity, even in the act of making shoes of any kind; it is
the connection with the ancestors` soil (there is a character who increases his power
just touching the ground). But also, our boots both protect and when winged (and
not a few stories were written on this matter) we observe improper speed, especially
the obsessive today (as once the obsessive decade): in a great hurry, without precise
direction/meaning, where?)
If Maculatorul cu spiral (Spirals Notepads)5 is recognized as a “bridge between
journalistic activity that connects Professor Ion Dur` works between, before and
after 1989, Ciorne și zile (Drafts and days) continues the similar walk under the
arches of time (like unfinished project of Walter Benjamin and Theodor Adorno
resumed with awaken conscience).
In looking for possible spiritual kinship and neighborhood lines, or
“imagology”, it is a rewarding experience to make an attempt to see the Picture of
Ion Dur (like that of “Ensor among masks” 6), in terms of criticism and common
major themes shared with:
1. Octavian Paler7 (with his “subjective mythologies”: classicism
becoming Romanticism in a “lonely wolf ” admiring the serenity
3
As we met in Romanian criticism (or even in the picturesque Romanian swears) some marks
remind of large dissatisfaction and another form of catharsis or self-treatment (present for
instance, in uncensored Creangă`s narrative like that from Povestea poveștilor/Best StoriesÒne
as well as in Magister from Cajvana`s works with “unbound laces shoes” in picturesque idiom
used in deconstruction of the ”wooden language”)
4
As Octavian Paler explained it, http://www.poezie.ro/index.php/personals/172262/Despre_curaj.
5
We may observe sections Face to Face (as interview - survey about cultural issues “in search of a
better conscience”) and My Document (version of Diary similar to Cariatide) explained by author
himself as “an imaginary section of fictional”).
6
Explanation: because (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/James_Ensor), he “depicts realistic scenes
in a somber style”, then because adds ”masks as a theatrical aspect in still lifes”, then because he
actually can see (I add: like Fellini:) “carnivals, masks, puppetry, skeletons, and fantastic allegories”
in our lives and in this kind of culture under the sign of the “Angel of History” (picture of Klee,
symbole of false progess as described by Theodor Adorno and Walter Benjamin. It is enough to
observe the three motto from Adorno`s Minima moralia: Das Leben lebt nicht/ Where everything
is bad it must be good to know the worst/Avalanche, veux-tu mèmporter dans ta chute?/ cf MM.
pp.20/49/99.
7
“I am a misanthrope. True, defensive misanthropic, not an offensive one. I lack faith in man.
Divinity seems necessary for this existence. Because if God does not exist, many are unexplained in
this world. Perhaps our need for comfort reason to believe in God.” Quoted from „Profesioniştii“,/
“Professionals”, broadcast by Eugenia Voda at TVR 1cf.http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/
convorbiri-cu-octavian-paler-3024749/ vezi și http://www.ziarulmetropolis.ro/octavian-paler-
pentru-confortul-ratiunii-noastre-e-nevoie-sa-credem-in-dumnezeu/ In fact, I think Jean-
Jacques Rousseau's interpretation of Moliere's character, which is not that who revolts against his
own suffering, but always to what happens to others…the injustice made to his neighbors.
SÆCULUM 81
of the mentioned spirit, as well The Clouds/Norii8 and “always

waiting love as a kind of sacrifice that you cannot have an offer,
that actually you are expecting a sacrifice that you can give as a
love ...” but “Love is not just a smile; it is not just a flower; love is
a soul hurt and then healed by another ...”9 He also explains that
„Ortega y Gasset in The Revolt of the Masses said that the politician
makes things to be increasingly more confusing, while intellectual
strives to make them clearer” but, sometimes they „justify
their apathy, disgust, secondments by what is seen and what is
happening.”(Moral relativity)10
2. Nicolae Manolescu in Noah's Ark/ Arca lui Noe speaking

about the spirit of Empedocles (between love and hate, as well
as between Nature and Purifications), then (Ionic and Doric)
relation between narrator and character, and homology between
the literary forms and the social structures in 'Corinthian' style
as hidden relation between the author and the fictional reality,
including subversive hints to the totalitarian nature of the “power
without glory” of politics.
3. Luca Pitzu (spiritual brother of Ion Creangă, who would

deserve to belong to a real Academy, obviously not only that kind
of Journal “Cațavencu Academy”) and his enjoyed” Metalepse”11 in
which hate is also underlined.12
8
“The sky had become for me what it is for any man of Bucharest: something lacking any
metaphysical shudder, a faded blue trivial polluted by tobacco factories, where it turns gray when
the rains fall to fill the city with puddles”/ “Cerul devenise pentru mine ceea ce este pentru orice
bucureştean. Ceva lipsit de orice fior metafizic, un albastru decolorat banal, murdărit de fumul
fabricilor, de unde când se înnorează, cad ploile care umplu oraşul de bălţi.”
9
http://www.poezie.ro/index.php/prose/119037/Despre_dragoste. See also The paradox of our
times, http://www.youtube.com/embed/AhSHPkoj6Ig,http://www.poezie.ro/index.php/poetry/
118352/Paradoxul_zilelor_noastre.
10
http://www.poezie.ro/index.php/essay/157965/Relativismul_moral.
11
Figure of style described in Luca Pitu, Sentimentul urii de sine a românului /Romanians' self-
hatred feeling, p.295 ”when author or the reader introduces himself as a character in the text to
take part in the extra-diegetic existence…”
12
Historically, in this field we may have a look upon the less-understood works and politics
of Dimitrie Cantemir and Constantin Brâncoveanu -to find possible men of resentment.
Esthetically, Oscar Wilde shows a certain background in his Preface to The Portrait of Dorian
Gray: “The 19th century hatred of Realism is Caliban's enraged reaction to seeing his own face in
the mirror. The 19th c. rejection of Romanticism is Caliban's fury at not seeing his face reflected
in the mirror.” To that explanation, we may add the Romanians frustration to be near a dream
and losing the chance to touch it.
4. Lucian Blaga and George Călinescu13 regarding necessary

connexion with the philosopical knowledge of times, events and
fiction to avoid the falling in temporality” (phenomenon explained
by Voltaire in the sense that”qui nà pas lèsprit de son age a tout
le malheur”).
5. George Pruteanu and Grigore Vieru14 in their common

interest to express their gratitude to the language of Eminescu
as real language of our culture. Also, like hunters of puns
and figures of style, and errors coming from the”sleep of the
nation”.
6. E. Lovinescu and Monica Lovinescu for their historical

interest and aestheticized attempts to explain the problems of
Eshtetics as East-Ethic15 and attempt “to operate with intellectual
symbols, allegories brought to the reader's understanding
through spiritual dissociation, enlightening comparisons easily
caught”, under the spirit of Western influence (e.g. Gabriel Tarde,
Les lois de l'imitation), “first through simulation, and then
stimulating” because “the trend of young people to become
synchronous, to reach, eventually by imitation, a higher
stage of development”.16 Also, “their main purpose was to
inform Romanians of cultural and political trends on in the
Free World”.17
13
As they may be described in the same fever of the play: Blaga well-known in his poems and
especially in Hronicul vârstelor/Chronicle of Ages and G.Călinescu described by G.Pruteanu. "I
like people who know how to play, I myself put an extraordinary patience and a frenzy (which
surprised those around me) in the game, I prepared them, repeated with them, I filled their
meanings, I drew everyone into dance with my exuberance. Fitness game reveals to man his
childhood land, ingenuity, which put him in position to guard against indifference "(cf. Cuvînt
înainte la Cronicile optimistului/Preface to the Cronicles of the Optimistic, EPL, 1964, p.5.) because
"the game, far from being a fun, is a concentration of the soul, a moment of throbbing forces"
(Id., ibid., p.6.) Also: "The game is not a waste of time, but an exercise seriously of all the powers
of the spirit." (Însemnări cu creionul, în Contemporanul/Pen Notes,in Omul contemporan/
Contemporary Man nr. 19/1961.) The game is a form of objectification suave (or fierce!) And
graceful self-sufficient through inefficiency. A play is exposing yourself in a certain order. (Mircea
Horia Simionescu, Ingeniosul bine temperat – Dicţionar onomastic/The well tempered Ingenious,
Ed. Eminescu, 1970, p.366.) "Play with children - urges Călinescu - frolic around, running,
stirring up even with them in their games. [He was 58 years old when he wrote it; cf.George
Pruteanu, Feldeința Călinesciana: http://www.pruteanu.ro/202eseuri/feldeinta-TOT.htm.]
14
''There are three opportunities to get to know yourself: work, love and turn ''(munca iubirea și
cumpăna). ''The country is like a child: if you forget it, he can run away from home. '' http://www.
agerpres.ro/flux-documentare/2014/01/17/documentar-grigore-vieru-poetul-care-nu-a-visat-
sa-ajunga-in-cosmos-ci-doar-sa-treaca-prutul-08-39-22
15
Romanian play on words used by Monica Lovinescu: „est-etic”.
16
https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu
17
https://en.wikipedia.org/wiki/Monica_Lovinescu
SÆCULUM 83
Firstlance critic exposing deception, “half-education”, mediocrity, indiffe-

rence and complacency to waiting for time to heal them all (“We have time
(for all)” / ”Avem timp (pentru toate)18, Ion Dur vividly describes the state of
criticism after the events of December, a reluctance to criticize poorly understood
liberty and freedom of criticism along the way up responsibility and dignity.
Like the painter Ensor, by using a wide range of colors, he gives expression to a
report of the current state of culture. Concerned with creativity and its fragile
identity in postmodernism, Ion Dur looks for sustainable solutions in the lasting
works.
I imagine Ion Dur as “Lancelot at the Court of King Eminescu”, in love with
Poetry (of M. Ivănescu). Indeed, the eminent critic carries the message of Mihai
Eminescu, who explained the Hegelian relationship between master and servant
in the language`s realm: where, the “rehabilitation of the word" as “living word”
with the power to write with a capital, in the most mysterious and deep thought
in which souls are gathered like in Noah`s Ark - an attempt of communicating
and sharing the similar experience “to reveal fragments of re-finding the own self ”,
beyond the “fall from Paradise” as “reason to enter the history (through the word)
between Life and Truth”.19
Some critics of the critic Ion Dur could say (like Jean Michel Jarre): “A chic
type, a rough20 type, an odd type21 - but never a stereotype”. Indeed, as knight of the
Round Table of Romanian criticism, he deserves to be recognized in the spiritual
Fortress built here, on the Romanian ground with specific problems22.
2. “De gustibus discutandum” (sic) and “common recollections”

The part of latin saying quoted by Ion Dur from Jean Ferry -but also there
is an Adornian aphorism from Minima moralia - , may introduce us to our need
to share significant experiences and construe judgments of taste, then of value
în order to arrive to the moral ones: “The beautiful, as something unitary, true
and appearanceless [scheinlos], emancipated from such individuation, is not
represented by the synthesis of all works, by the unity of arts and of art, but solely
corporeally and actually: in the downfall of art itself. Every work of art aims at
18
Octavian Paler, vezi http://www.poezie.ro/index.php/poetry/25587/index.html
19
Ion Dur, Hîrtia de turnesol. Emil Cioran – Inedit. Teme pentru acasa, Ed. Saeculum, Sibiu, 2000,
pp. 13-15.
20
In the sense of very directly and honestly expressing his opinions and strong like only diamond
could be.
21
You have still rested to Eminescu? (The third sense p.17) At the other side of the changeable
image under the Zeitgeist (spirit of time, or climate) and wishful thinking, there is a rule to be
used and understood (Ibidem., pp. 20-24) him and “the other Eminescu”…(Ibidem., pp.24-26) of
real creativity, including a moral one in communication and sharing the self in good alliance with
universal literature, theology and philosophy.
22
Separation without sharing /A philosophy with two alliances/Generation and spirit of the
time/ The philosopher who died in (proper) time/ Words and privileged communication/
Romanian feeling of mediocrity/Time, history and fall/Exorcism therapy/Romanian multitude
in true ends (as attitude and altitude of values)/Intellectuals and spirit of time/ Climates /temper
of weather/Body`s strength and body`s power/Primitive accumulation of sensational…
such a downfall, by seeking the death of all the others.”23 Some confusions must be
observed regarding Romanian culture as “atomized” by totalitarian way and the
habit of splitting and imitation or “doublethink mentality” or “moral dialectics”.
From Cratylos (explained by Constantin Noica), language is seen as freedom,
subjectivity and power24, terms used also by J.P. Sartre25, Michel Foucault and
Deleuse.26
From the (inner) “enlightened bank” of the time we can recognize the “Ballad
for Two Violins” sung by a Romanian Orpheus, before we arrive at the “Endless
Column”, or sit down at the “Table of Silence” to talk about “responsible generation”
and exponents of the “Romanian dream”. The sublime tale of Fancy`s Fairy from
“The Wonderful Grove”, expounds a part of the mysterious creativity of culture and
different examples of Romanian symbols. Constantin Brancuși explains (in the
aphorisms 162 and 202) the symbolic potential of his sculptures, while the essence
of creativity is related to love: “Love should be pure in heart, with all vigor … a
flight of bird of fire toward absolute wonder or “Măiastra” in love and infinite ...
even plenitudinar eros - heart, vigor “snaga”.27 A similar symbole28, the girl who lent
her name to the Olympic Games in Montreal (1976), captured in photos and in the
collective imagination reminiscent of a gorgious bird.29
23
Adorno, MM, Aphorism 47, p. 89. See, also: http://users.clas.ufl.edu/burt/MinimaMoralia_
Full.pdf.
24
Ion Dur, Cel de-al treilea sens, Editura Institutul European, Iași, 2014, pp. 180-185.
25
Language appears in a twofold manner: both as an action (not phenomenally altering history
and being, when it is not neglected consciousness –under the danger to be altered) and written
text as delayed way of communication. La Nausée may illustrate the link between language,
consciousness and the expression of freedom and subjectivity just like The Ego (EU) of Eugene
Ionescu in the opportunity to see the phenomenon of vision of Rhynoceros, and free seats of
audience for any Lesson of History; Ion Dur like Sartre ( The Psychology of Imagination and
What is Literature?) emphasizes the importance of writing and reading as means to establish a
lasting impression of personal freedom and subjectivity in a manner that defies space and time.
Roquentin as conscience for itself (perhaps an alter-ego of Sartre) recognizes the distinction
between his essence and his being, while freedom of his consciousness is able to become one with
other existential beings, such as a tree-root or a gust of wind. Sartre's work expresses his desire to
give rise to a knowledge of individual subjectivity that is 'authentic' — untainted, uninformed by
social, religious or political pressures.
26
In the sense of language as tool of the power, as Cratylos is explained by Glucktzmann în
Bucătăreasa și mâncătorul de oameni.
27
Constantin Zărnescu: Aforismele şi textele lui Brâncuşi, prefaţă de Marin Sorescu, editura Scrisul
Românesc, Craiova, 2009, pp.70-119. For the meaning of the symbols see also: Jean Chevalier,
Alain Gheerbrant: Dicţionar de simboluri, vol.III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, pp.410-411.
28
Romeo Vilara: Montreal '76. Olympics Nadia Comaneci; ed. Sport-Tourism, Bucharest, 1977,
pp.143-144 ("Times", US)
29
“Bird suggests a throb vertical mass sculptural ... sculpture and pedestal they form a unit
visual that cut clear space ... Birds in space contours suggesting increasingly clear flight, reaching
the sculpture in 1940, the Foundation Peggy Guggenheim, seem a simple graphic sign, a letter
written in the air, appearing overcoming gravity separation of land. Brancusi birds, it said, are
streamlined versions of powerful natural creature. Lines of force of a movement always vertical,
they are at the same time, living creatures that leave traces of their passage through the air”. (Dan
Grigorescu: Brancuși, Meridiane, București, 1980, pp.17-20).
SÆCULUM 85
“Here is a fundamental feature of Romanian culture, which extends to our

modern poetry: the pursuit of absolute oneness with the legend are always relative
to concrete man”30: They are Romanian “immortals” listed under the possible terms
of classifications; they are not mere archaeological remains in our consciousness. If
we talk about "shared memories" symptomatically reduced, this is a sign of disease,
of course. There are a lot of common recollections enriching the meaning of our
words, even when we remember that other generations in their sincere love knew
by heart the most enjoyable verses of great Alecsandri, Coșbuc, Eminescu, Blaga
etc., but sometimes (those who caught the end times) repeated the sorrow words
(or even cuss) of Eminescu, about that “people of need!”. “Another Eminescu”31
means to read it in the spirit of his time and judge him with mind and heart to
understand him from cultural, philosophical and political perspective.
Concerning types of education mirrored in literature, there are famous pages
from “Domnul Trandafir” (by Sadoveanu) in contrast with “Domnul Vucea” (by
Delavrancea) or Chicos Rostogan (Pedagogue of the New School by I.L. Caragiale).
However, at another level, who has not read the books, maybe has seen dramas
or movies / dramatizations of Muşatinii, or maybe Jder Brothers (Frații Jderi).
Who does not know the (anthem) lyrics of Andrei Muresanu: “Awake Romanian”
(from deadly sleep) / “Deșteaptă-te române”, maybe knows to sing or even to hum
it. The answer of one: “I know to whiz it”. It could be the result of new paradigm of
so free education since children didn`t find why and how to tie shoelaces, because
you are not allowed to use the words like “you must”, so that the educator let them
grow up free (movie: “If I want to whistle, I whistle”/ “Dacă vreau să fluier, fluier”),
on their way without rules and obligations or responsibilities. So, young people may
step forward with shoelaces untied. I believe that these and many other examples
may be also related to "Generations and spirit of the time".
I remember an article from the old journal "22", where the daughter of the
poet-philosopher remembered Lucian Blaga when he was a librarian and had to
take notes from (obligatory time of “politico-ideological” schedule) instead doing
that task, he wrote an essay that argued that only freedom could provide creativity.
Fortunately, "Romanian aprioricisms" disregard isolated cases of ignorance`s
measure. We may take with “The dynamic contradictory logic” (Stephen Lupescu),
“Energetic Personalism” (Radulescu-Motru), “Doctrine of Substance" (Camil
Petrescu), "Tales about Man" or The Romanian Feeling of Being (Noica), a.s.o.
The metaphor of Caryatids used by Ion Dur indicates his belief that true
culture needs the support of books, reading and worthy apprenticeship in
creativity. Some affinities with Max Frisch32 – as we may look for - when we follow
his honest ideas about culture (seen from historical, critical and philosophical
30
Ibidem.
31
See: Metodã și adevãr la Eminescu (Simpozion)/Method and truth at Eminescu" (Symposium)
especially "On Eminescu parable of " Green Clover Manifesto "(published in" Moment "from
1928 by C. Noica) going beyond the standstill in the project and long delay/procrastination.
32
See ”Journal” of Max Frisch, especially those regarding to Marion, the artist puppeteer who could
not understand or accept the duplicity, mimesis, mimicry, lack of character, rascaldom, imposture.
There is to be observed the author attitude concerning real criticism with added hand of help.
point of view), this is the version with added hand of help: his own model of writing
and participation to cultural life and opinion of necessary steps to dignity.
Oscar Wilde writes (in the famous Preface) that “No artist has ethical
sympathies”, there is to be observed the individual art of living as living through art.
Ion Dur explores a similar theme studying the line between life and art belonging
to responsibility as critical thought. In this context, the eminent Romanian critic
knows the danger of vanity (as original sin) and temptation of good in order
to construe (and destroy) what we enjoy the most (Culture: Between Narcissus
and Pygmalion). Like in The Importance of Being Earnest, the Romanian critic
estimates the value of virtues honestly concerned with criticism`s reputation.
But is it possible a perpetually young, beautiful, and innocent criticism?
Is Philosophy just like Snow White? Theodor W. Adorno speaks about the need
to “keep open the door”. Even reason may be tempted by the idols of Francis
Bacon. Warning against the dangers of valuing one's appearance too highly, and
of neglecting one's conscience, the critic must be honest; thus he is not completely
free of the moral constraints faced by ordinary men. With a similar Adornian
high dignity of the words, Ion Dur chose to practice a reflexive, intelligent
and often direct critic in order to touch the target. The writings of Ion Dur are
seen as “dur-abile” / strong-able to express responsibility and need of valuable
criteria to establish an order of values escaping from the danger of mimesis and
confusion between ethic, esthetic and ethylic beatitude. Criticism may appear as
„mourning at his own funeral” with strange representatives of picturesque order
including as I could add to enrich the mentioned ones, - in fruitful comparison
with fashion33 and tired spirit34 or generally speaking –euphemistically- about all
that is “improper”35. I do not insist upon them in order not to enter in vogue.
„An extradiegetic narrator is one who narrates a story from outside the fictional
universe of a particular text. This narrator communicates the primary narrative
to an audience equally removed from the storyworld; this audience, then, is
the extradiegetic narrate. Extradiegetic narrators may be characters in their
narratives, but at the moment of narration they are operating from without its
storyworld.”36
Like Oscar Wilde, Ion Dur from Sibiu seems having the esthetical criterion
33
If I am allowed to describe “the naked bely critics” thus "a strange link between bracels/corsage/
braid/lace, slyness and trickery seems to be confirmed in Romanian words: bretele /corsaj /șiret /
șireturi, șiretenie, șiretlic. I added them in addition to other types of critical presumed following
strange quirks of fashion, I do not insist upon them, not to become anthological ones: “Criticii
sau critica cu buricuțul gol” with the meaning of postmodern seduction depicted by Lyotard,
Baudrillard, etc.
34
I use the metaphor of “critics with left down braces”/ “Critica sau criticii cu bretelele lăsate”
with the meaning of ”childish” (not a mature one), less self-censhorship, or simple in a great
hurry.It belongs to strange (improper and ugly ) fashion
35
I add: “critics with shoelaces undone (unbound)/ „Critica sau criticii cu șireturile desfăcute
(la încălțăminte sau corset)” = „stilul lăbărțat”, thus a scrawling style, exaggerated, shocking,
libertinism or spirit of rebelliousness, inappropriate approach, too loose and irresponsible, that
in its turn is criticized through the moral, aesthetic and good sense point of view.
36
http://narrativetheoryandtheearlynovel.weebly.com/extradiegetic-narrative.html
SÆCULUM 87
of his writings following personal meditations on cultural forms and values, on

judgments of taste in terms of Romanian personalities. Professor Ion Dur looks
for an alliance of critics with philosophy, art, literature, science and theology, in a
sincere and responsible cultural gesture, kind of “crusade of ordinary Romanians”
against dangers of at random education through media”. In Noica. Customs
of Journalism /Noica. Vămile gazetăriei, there is to be observed the portrait of
Noica developed by Ion Dur (using quotes from the writings of the third decade,
surprising both attitudes and reactions and climate change)37. It is the problem on
how to discover liberty and responsibility. Some samples are given concerning The
Language`s being at Lucian Blaga38, Romanitude at the Side of the Truth in version
of Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran etc. At the low side
of the scale of values, it is to be observed mass-media type of “education” and the
(negative) characters of I. L. Caragiale39.
In a spontaneous mythology, or mental experiment (a kind of imaginary of
“one-dimensional being” who lost/cannot realize everything that happens to the
bi-dimensional ones), there are new “postmodern models”.40
Conclusions
Petru Creţia (one of the favorite authors of Ion Dur) would have also
recognized his “devotion, honor, boldness and fidelity, spreading around trust,
love, joy and grace.” The imperative of the critic Ion Dur regards the rehabilitation
of education, critic thought and culture: “More than ever, we need critic (…),
somewhere on the edge on aesthetic evaluation and having a special science,
37
E.g. Articles like: “What is a minister?” (December 31, 1933) or `Youth sick of politica`
(January18, 1934) show chronic Romanians disease of policy, always in fight with" windmills"
and on the other hand the great disgust.
38
See Exercises of Recognition (pp.61-71), observations on C-tin Noica (p.37), analysis of V.
Băncilă, Onisifor Gibu, V. Nemoianu, case of N. Crainic (pp. 42-43) in connection with the
wishing thought (see Adorno, MM.); the revolt of thought (and the movement “Gândirea”); the
masters of confusion (Bergson, Proust and Gide p.65 etc.),vague de làme; between soul and
sprit, spirit and conscience subordined to ethnic, to mystic, eo politics, to some apriorisms: rural,
ethnic, utopia, ideal, ideologies; some models of Viorella Manolache (The Third Sense 190-196)
Ibidem, Romul Munteanu (Ibidem.,pp.207-211), Mihaela Andreescu (Ibidem, p. 213)
39
Ion Dur makes a Radiography of Caragiale/ Radiografia Caragiale (Epoca, 1896) explaining the
timeliness typology in which "pack of politicians" is leading after instincts and interests. It may
be compared with somewhat reminiscent of Oswald de Andrade telling about kind of "unifying
cannibalism: Social. Economical.Philosophical".
40
I focus the child who was not learnt to tie his shoelaces, so that he will either always need the
intervention of a third person in his context such as literature, philosophy, art, culture, politics,
law (all require a critical view/demanding, that the same time provides support). He will either
learn by imitation (without even ask why, or always confusing causation with purpose) or will
complicate the things to tie each end of the shoelace (left, then right) and all the way to unravel
in much more effort and time. Democracy associated with inadequacy of freedom may focus the
image drawback binding shoelaces, and "new paradigm" education designed precisely this, it is
to let the child to develop freely, without imposing values ("If I Want to Whistle, I Whistle"). It
is indeed a distance of centuries to Aristotle, speaking about education which he found purpose
in learning the good virtues way grown and needed to be obliged to accomplish. In terms of
Adorno, it is maintained the curricular of "half-education", even if there were alternatives /
complementary REBT.
to reach what we call the third sense”. Actually, it is to understand the steps of
St. Augustine: “If a man who understood easily by showing him the gait in
walking distance will learn what is walking”?41 The answer (in the affirmative and
optimistic gallons of Augustine) could be that happy case of the supposed”inner
teacher”.
he Romanian thinker Ion Dur observes that our culture is seen with its
metamorphoses of identity making visible virtues and limits: “confrontation
between topos and chronos conjugated to another of the Geist and Zeit”42
reported “without bias or hatred”: “uninterrupted presence for itself and a
feverish attempt to propose or, elsewhere impose its representative values”.43 Every
statement searched and inspired by “temptation to be a Romanian”, for Professor
Ion Dur means also a personal example thereof, sent to a way to learn things: making
them and meditating on them. Culture can not only support the sustainable spirit
works through authentic representatives, through their example and reporting
them. Beyond the “subject dissolved in subjectivity” and the old dialogue between
power and truth remains remarkably dignified life exhortation. As we know from
Plato “there are many things not worth of a great effort but the effort still needs to
be done.”44
I imagine Ion Dur watching the descent of statues (of individual man who
played a certain role in culture, in literature, art or politics) strange idols from their
improper place, then in La dolce vita, the sequences of the film with the anchored
Jesus statue ascending (with open arms symbolically – a savior – embracing
the world) while suspended by rope from a helicopter flying over the ruins.
It is the image seen by the journalist from other helicopter…The visited images
are profanity lifestyle and architecture of “neo-modernism” with similar
challenging faces of postmodern condition, today: Just like in the last aphorism
from Minima Moralia of Adorno.
In the editorial Biruința gândului (Victory of Thought, 1995), about the Cenacle
from Paltiniş, the thinker Ion Dur proves a high responsibility under the arches
of time, passing through the gate with Caryatid decorations of Review Saeculum.
Twenty years of activity in 1995, turned in the new series Saeculum (“journal of
cultural synthesis”), with good samples upon the terms of “hope on a victory”
as they were called into program-article remembering Voltaire's Candide…
It happened that after another 20 years myself being kind of Candid(ate) to write
an article to this prestigious journal and put down these lines (with the feeling
of some like me and I always owe much more to culture): I hear the voice of culture
saying: “I am with you in the Saeculum”.
41
„Si enim sit bene intelligens, paucis passibus ambulatione monstrata, totum quid sit ambulare
cognoscet” (Augustin, De Magistro pp.102-103)
42
Ion Dur, Exerciții de recunoastere/ Exercises of re-cognition Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1992, pp. 5-9.
43
Ibidem.
44
Cf. Legile.
SÆCULUM 89
Bibliography
Adorno, Theodor, W., Minima moralia, Ed.Art, București, 2007.
Dur, Ion, Cariatide, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2007.
Dur, Ion, Cel de-al treilea sens, Institutul European, Iasi, 2014.
Dur, Ion, Exerciții de recunoaștere, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992.
Dur, Ion, Hîrtia de turnesol. Emil Cioran – Inedit. Teme pentru acasă, Ed. Saeculum,
Sibiu, 2000.
Dur, Ion, Maculatorul cu spirală, Ed. ULBS, Sibiu, 2010.
RECITIND-O PE ADRIANA BITTEL
Flavia TRIF
Title: “Re-reading Adriana Bittel”

Abstract:This work brings to the literaly attention a name of whose writing tallent,
of whose narrative strenght impregnated in the smallest forms of everyday reality enjoyed
literature 80s, a literature whose echo is still strongly perceived today: Adriana Bittel.
The main purpose consist in highlighting the creation, the prose rich in narratie processes
and techniques, all cleverly and descreetly embedded in the text: the technique of the
detail pronounced by the acuteness of seeing, the (especially in the noel Fototeca), the
inter-textuality, the self-reference or the overlapping of the plans and of the narrative
voices. All these contribute to the shaping of a vital destiny of Bittel`s short prose, because
the reference work is predominant short stories, the only exception being the novel
Fototeca, the only approach of this species by the author.
Another important aspect of the work concerns the genesis of the work, the way
that the author`s life and the system in which she lives influence it, but also its publicist
reception. We observe how the long and rich journalistic career reflects over the prose`s
universe, being in a close interdependence with it.
Keywords: Adriana Bittel; prose; narrative technique; publicist activity;
Ne aflăm în fața unei scriitoare1 de a cărei forță narativă impregnată în cele

mai mărunte forme ale realității cotidiene s-a bucurat literatura anilor `80, o
literatură a cărei ecou e încă prezent. Volumele publicate de Adriana Bittel2 sunt
dovezi ale unor experiențe profunde. Stilul epic cu care ne-a obișnuit autoarea
presupune relatarea unor întâmplări banale ale vieții cotidiene, pe un ton firesc
care „nu face abuz de introspecție, nu folosește parabola, nu umflă textul cu
considerații intelectuale și nici nu ordonează faptele într-o ficțiune largă și
simbolică”3, îndreptându-se spre un registru psihologic. Totuși, la o privire
mai atentă, observăm că literatura pe care ne-o propune este, în substratul ei,
1
Născută în data 31 mai 1946, Adriana Bittel urmează cursurile Facultății de Limba și Literatura
română a Universității București, după a cărei absolvire în 1970 devine corector al revistei România
literară. Din 1990, aceasta se alătură echipei redacționale, ocupându-se cu tact și profesionalism
de paginile de literatură străină. În activitatea publicistică se remarcă puternic și în cadrul revistei
Formula As unde coordonează rubrica dedicată literaturii, dar și în alte editoriale.
2
Lucruri într-un pod albastru (1980), Somnul după naștere (1984), Iulia în iulie (1986), Fototeca
(1989), Întâlnire la Paris (2000, Premiul Asociației Scriitorilor din București și Premiul ASPRO),
Cum încărunțește o blondă (2006).
3
Eugen Simion, Scriitori români de azi. Vol. IV, București: Editura Cartea Românească ,1989,
p. 685.
SÆCULUM 91
mult mai complexă: acuitatea privirii și surprinderea celor mai mici detalii ale
unor spații, dar mai ales vieți interioare, jocul cu timpul, intertextualitatea sau
artificiile narative, toate acestea reînnoiesc relația autorului cu textul și cu cititorii
săi, într-un pact activ care solicită, așa cum se întâmplă cel mai des în orizontul
literaturii optzeciste.
Și fiindcă am amintit mai sus de acuitatea privirii ca procedeu vital al operei,
trebuie să menționăm că cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă romanul
Fototeca (1989), acesta fiind prima trecere a autoarei „de la proza scurtă la lunga
respirație epică”4. Aici privirea capătă un rol esențial, este intensificată la maxim de
un ochi miop, într-un timp în care nu totul era permis a fi privit, dar care o folosește
în primul rând ca un instrument al memoriei. S-a vorbit uneori de aderența
autoarei la stilul Noului Roman Francez, „definit ca o școală a privirii”, tocmai
prin folosirea acestei tehnici, dar iată că Monica Lovinescu reușește să puncteze
foarte clar ceea ce o deosebește pe Adriana Bittel de această orientare: la ea
„privirea e participativă, un mijloc de a interveni în destinul celorlalți”5, nu se
rezumă doar la înregistrarea unor date sau detalii transpuse în text, ci are o menire,
o consecință.
Caracterizată drept o literatură feminină, iată că proza Adrianei Bittel are în
centrul ei mereu, ca personaj sau ca imagine, bineînțeles o femeie. Fie că e tânără
sau aflată undeva între două vârste, fie că e acea casnică mereu copleșită de griji
și de sarcini familiale sau o intelectuală,o femeie cultivată cu preocupări literare,
fie ambele simultan, aceasta se înscrie într-un profil feminin marcat de neșansă,
de multe ori sufocat de sistem, a cărui salvare rămâne doar literatura, un aspect
care merită studiat mai în amănunt în scrieri viitoare. De fapt, aproape fiecare
text al prozatoarei de față este marcat după cum apreciază și criticul Alexandru
Ștefănescu, de „experiența lecturii”. Citându-l, aderăm la opinia acestuia conform
căreia literatura „în afară de faptul că asigură tăietura impecabilă a narațiunii,
este de multe ori însuși subiectul prozei. În centrul a numeroase povestiri se află
un personaj feminin care cunoaște mai bine realitatea livrescă decât realitatea.
Când iese din lumea cărților, acest personaj e stângaci și ineficient în confruntarea
cu viața”6.
Această raportare la universul livresc reliefează încă de la debut o scriitoare
matură, cu o existență profund adâncită în lectură și care stăpânește deja o tehnică
narativă îndelung exersată. Bogatele referințe intertextuale prezente în povestirile
sale, un alt aspect al literaturii postmoderne a deceniului opt, aduc la lumină
preferințe precum literatura anglo-americană (de exemplu Julio Cortázar) sau
universul liric al lui Reiner Maria Rilke sau alți scriitori precum Cehov, Hesse,
Borges etc. Ca și la cei enumerați, însă de cele mai multe ori la dimensiunea a
doar câtorva pagini, textele abundă de tehnici narative în care naratorul devine
personajul central, se transpune în operă, se dedublează. Un exemplu elocvent
4
Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte.1960-2000. București: Editura
Humanitas, 2014, p. 382
5
Ibidem, p. 382.
6
Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000. București: Editura Mașina
de scris, 2005, p.1063.
este cazul povestirii Destul nu-i destul din volumul Iulia în Iulie în care Ilaria,
personajul central e trimisă de către familie în grija unui apartament lăsat liber de
niște apropiați plecați în vacanță. Ceea ce captează interesul în mod clar este felul
în care povestirea este întrepătrunsă de vocile auzite prin gura de aerisire și de
relatările jurnalului de front al unui tânăr din familia proprietarilor. Avem aici de-a
face cu trei planuri narative distincte, fiecare cu naratorul ei, care se întrepătrund,
dar care sunt armonizate de reacțiile și atitudinea Ilariei: una disprețuitoare,
dezgustată, ba chiar rebelă.
Toate aceste tehnici sunt completate de abordarea textualistă a prozei.
Din această perspectivă observăm un nou mod de organizare a materialului
narativ, prezentat într-un mod mai degrabă autoreflexiv decât auctorial.
Este interesant cum autoarea Adriana Bittel se transpune, intră efectiv în operă
cu numele său, povestindu-se pe sine, fapt remarcabil în texte precum Petrescu
și Munteanu sau Tibia și Peroneul. Totul se defășoară într-un continuu joc.
Și spunem joc întrucât proza Adrianei Bittel este caracterizată de o însemnată
dimensiune ludică: fie că e vorba de jocul vocilor narative, jocul intertextual,
jocul cu cititorul sau cu timpul, fiecare pagină incită la relectură. Rolul lectorului
devine unul activ: acceptă provocarea textului, se lăsă absorbit7 în relectura lui,
descifrează codurile, fie că e vorba de un cod hermeneutic, un cod semantic,
cultural sau simbolic, dezleagă din secretivitate. Absorbirea în joc devine posibilă
prin aplicarea metodelor de (re)lectură deja cunoscute: lectura pentru aflarea
secretului sau adevărului ficțional (căutând semnificații ascunse în detalii precum
onomastica folosită și numerologia utilizată: de exemplu predilecția pentru numele
a căror inițială este litera M din numeroase povestiri ale vol. Somnul după naștere,
semnificația datei de 27 iulie 1982, dată la care naratorul ține să sublinieze că este
data la care s-a scris O dâră de fericire, mirosul de lavandă devenit un laitmotiv
al narațiunilor sau geometria existenței personajeor din Scorpioni, care locuiesc
pe strada Pitagora), lectura intertextuală, sau lectura ludică, toate dependente
automat de relectura operei, menită să releve într-o circularitate continuă, sensuri
noi, puncte de vedere noi. Tot acest demers redefinește relația autorului cu textul
său, dar mai ales cu cititorul a cărui implicare activă în jocul narativ îl poate aduce
„pe picior de egalitate cu autorul”8, în timp ce naivul cititor se va afla în fața unor
pagini fără prea multe pusee sau excese.
Toată această varietate a procedeelor se înglobează unei opere atent urmărită de
un sistem pregătit mereu să ajusteze, să modeleze, dar mai ales să interzică. Modul
în care literatura optzecistă a fost influențată de acest sistem, cu precădere cea a
prozatoarei în discuție poate reprezenta un alt punct de interes pentru o viitoare
comunicare cu vădite accente asupra destinului vital al operei. De asemenea,
merită urmărit și modul în care eliberarea de sub acest sistem se răsfrânge asupra
textelor ulterioare (ex. Întâlnire la Paris).
7
Ne referim la distincția implicare-absorbire în procesul lecturii evidențiată de Călinescu,
M. (2003, p. 180). A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, trad. Virgil Stanciu. Iaşi: Editura
Polirom.
8
Călinescu, M. op. cit, p. 180.
SÆCULUM 93
Talentul creator al Adrianei Bittel a fost și este completat de cel publicistic

și invers, printr-o activitate intensă și implicată. Funcția de corector, dar mai
ales cea de redactor a adus-o în familia revistei România literară încă din anul
1990, acolo ocupându-se, după cum am menționat mai sus, de rubrica dedicată
literaturii străine, fiind o „Hestia modernă al cărei lăcaş menit proteguirii este
redacţia României literare”9, după cum apreciază însăși Ioana Pârvulescu într-unul
dintre articolele dedicate Adrianei Bittel. Activitatea sa publicistică este din nou
evidențiată în cadrul revistei Formula As ca redactor, coordonând rubrica dedicată
literaturii.
Oricât de mult am încerca să scoatem la lumină valoarea prozei, a literaturii
bitteliene, ar fi imposibil să nu facem apel la acest colosal sector publicistic: fiecare
articol abundă în dragoste pentru literatură, un leitmotiv al editorialelor indiferent
că ne recomandă o carte bună, ne prezintă un eveniment literar, sau amendează
diverse nelegiuiri în destinul unor edituri.
Cu vădită modestie, recunoaște că meseria și mai ales familia au primat
în fața scrisului, acesta din urmă fiind rodul unei plăceri nevinovate. Iată ce
mărturisește într-unul dintre interviurile acordate: Eu nu mă simt 100% scriitor.
Pe primul plan au fost mereu familia, slujba, iar scrisul a venit ca o plăcere pe
care mi-o permiteam fără să fac rău nimănui.10 Așadar, viața Adrianei Bittel
gravitează în jurul a trei repere fundamentale, toate aflate într-o interdependență
continuă: cel de redactor, de scriitor, dar mai ales cel al familiei, o familie mereu
pasionată de lectură - cea în care a crescut - și de ziaristică – atât soțul, cât și fiul său
sunt jurnaliști de calibru puternic. Acest triunghi e ușor identificabil și în opera sa
care, adesea, prezintă tablouri de familie în care personajul feminin e un corector
sau ziarist. Scriitura sa este și ea influențată de formația sa jurnalistică, mai ales
de cea de corector: frazele sale sunt curate, gândite, atent studiate cu creionul și
cu guma de șters în mână, după cum aflăm din același interviu. Vorbim de trei
dimensiuni care se completează reciproc și creează un profil veridic al Adrianei
Bittel.
Dacă ar fi să caracterizăm în câteva cuvinte vocea jurnalistică a Adrianei Bittel,
cu siguranță ne-am referi la trudă și perseverență, la un ton fie cald și la obiect,
fie revoltat, dar o revoltă care știe să atingă fără a împroșca. Ecoul său publicistic
aduce, cu fiecare articol, literatura mai aproape de cititori, valorificând-o cu
orice ocazie, adeseori într-un stil critic foarte apreciat. Iată cum îi caracterizează
Marian Drăghici, într-unul din articolele sale, activitatea jurnalistică, opinie la
care aderăm fără să contenim: „Cronicheta literară (cireașa de pe tort!) scrisă de
Adriana Bittel, cu un instinct sigur al opțiunii, mereu vie și interesantă, face din
rafinata prozatoare optzecistă, criticul cu audiență maximă la ora asta, dacă e să
luăm în calcul tirajul publicației, cel mai consistent la un săptămânal și, bineînțeles,
știința cronicăresei de-a scrie nuanțat, dar în tușe precise, direct, la obiect,
pe gustul a tot omul încă interesat de carte. E acesta un serviciu adus literaturii,
9
Ioana Pârvulescu, Ada Bittel la aniversară în România literară, nr. 22 / 2006, p. 10.
10
Dia Radu, Adriana Bittel – „ Un om care nu citește se privează de multe bunătăți ale vieții” în
Formula As, Nr. 1175 / 2015.
pentru care Adriana Bittel, și Formula AS merită, chiar merită, lauda oricărui
năzuros cititor. A noastră, nedisimulată, iat-o acum”.11
Din celălalt punct de vedere, interesant rămâne de urmărit și un istoric al
receptării în presă a operei sale, deziderat propus spre o mai amplă și viitoare
cercetare. Până atunci nu ne rămâne decât să constatăm că ne aflăm în fața
unui nume care își merită pe deplin locul în orizontul cultural de astăzi, dar mai
ales să-i cercetăm talentul, puterea creatoare, să-l repunem în lumina pe care și-a
câștigat-o meritat: bineînțeles, e vorba despre același nume: Adriana Bittel.
Bibliografie:
Călinescu, M (2003). A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, trad. Virgil Stanciu.
Iaşi: Editura Polirom.
Drăghici, Marian, Formula As, cea mai tare școală de reportaj în Formula As, Nr.
845 / 2008.
Holban, I (1987). Profiluri epice contemporane. București: Editura Cartea Românească.
Lovinescu, Monica (2014). O istorie a literaturii române pe unde scurte.1960-2000.
București: Editura Humanitas.
Manolescu, N (2008). Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură.
București: Editura Paralela 45.
Pârvulescu, Ioana, Ada Bittel la aniversară în România literară, nr. 22 / 2006, p. 10.
Radu, Dia, Adriana Bittel – „ Un om care nu citește se privează de multe bunătăți ale
vieții” în Formula As, Nr. 1175 / 2015.
Rotaru, I (1987). O istore a literaturii române. Vol III. 1944 – 1984. București: Editura
Minerva.
Simion, E (1989). Scriitori români de azi. Vol. IV. București: Editura Cartea
Românească.
Ștefănescu, Alex. (2005). Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000.
București: Editura Mașina de scris.
11
Marian Drăghici, Formula As, cea mai tare școală de reportaj în Formula As, Nr. 845 / 2008.
Convergențe / Divergențe
A FOST NOICA UN FILOSOF LITERAT?
Aurel CODOBAN
Title: “Was Noica a literary philosopher?”

Abstract. Was Noica a literary philosopher? Laudatory or critical, was repeated
about Noica it would be a literary philosopher. On the other hand, Noica itself suspected
literature, repudiating certain forms and aspects of it and generally disregards certain
modalities of artistics. The discourse of Western philosophy was born of "cosmo-tising
Greek mythology chaos" (Noica), i.e. logical arrangement of polysemic meanings of a
literary genre discourse. In the context of current thema-tising of communication
(signifying rationality), philosophy can recognize that it is a literary genre discours, i.e.
a speech in which signifying is at least equals if not overwhelms the power of logic.
Keyword: Constantin Noica; philosophical discourse; literary discourse; operational
rationality; signifying rationality; secular initiation; communication;
Elogios sau critic, onest sau tendenţios, s-a repetat despre Noica, în diferite
moduri, ceea ce se spusese şi despre Blaga, Eliade sau Cioran: că ar fi un filosof literat.
Însă, chiar dacă în această spusă se aude mai degrabă decât o voce profesională, una
resentimentară, afirmaţia nu conţine nimic umilitor. Cu atât mai mult cu cât, prin
inconştienţa lingvistică a vorbitorilor, aici s-a strecurat un adevăr profund, care ar
onora chiar şi pe cel mai mare filosof al secolului trecut, pe Heidegger. Ceea ce este
rău în aceste afirmaţii rezidă mai ales în felul superficial în care este cuprins un
adevăr de profunzime şi o ambiguitate pe care o atare cuprindere le produce.
De cealaltă parte, Noica însuşi suspectează literatura, repudiază anumite
forme şi aspecte ale ei şi, în general, desconsideră teoretic anumite modalităţi
ale artisticului. Astfel de suspiciuni, desconsiderări şi repudieri par, de altfel, să
însoţească adesea marile atitudini filosofice în istoria culturii occidentale. Oricum,
ele sunt destul de frecvente în istoria filosofiei pe o linie de continuitate ale cărei
puncte cardinale ar fi Platon şi Hegel, şi sunt concomitente, în registru pozitiv, cu
afirmarea filosofiei ca filosofie, a purităţii modalităţii filosofice de gândire şi discurs.
Aceste opoziţii între elogierea şi critica literarităţii discursului noician, între
situarea, dinspre exegeţi, de partea literaturii şi autosituarea de partea filosofiei pure
produc confuzie. În obscuritatea acestei confuzii se ascunde însă ceva mai profund
decât confuzia însăşi: refularea crizei actuale a filosofiei şi a discursului filosofic
contemporan. Pendularea paradoxală între poziţia filosofului, care, în buna tradiţie
platoniciano-hegeliană, condamnă literatura şi afirmă puritatea filosofiei şi poziţia
comentatorilor săi, care, critic sau elogios, îi descoperă literaritatea discursului evită
98 Convergențe Divergențe
anxietatea recunoaşterii adevăratului statut al discursului filosofic contemporan.

Recunoaştere ce implică nu numai jena mezalianţei şi coabitării filosofiei cu
literatura, cât mai ales spaima terifiantă a posibilului incest între discursul-mamă,
feminin prin polisemia sa literară, şi discursul născut din acesta – androgin, prin
împreuna lucrare a logicii şi semnificării – căruia cei mai mulţi dintre filosofi
preferă să-i vadă însă numai instanţa logică, masculinitatea care îl califică drept
discurs-fiu.
Discursul filosofiei occidentale s-a născut, după cum spune chiar Noica, prin
cosmotizarea dezordinii mitologiei greceşti. Adică prin ordonarea logică, dusă atât
de departe cât a fost cultural posibil, a semnificaţiilor unui discurs polisemic, de
gen literar. Odată cu momentul auroral apare şi principiul discursiv al filosofiei:
travaliul logicii asupra semnificării. Sau, într-o perspectivă mai largă: travaliul
logicii, născută din operaţionalitatea ritualului (care a avansat mai repede spre
profan decât mitul), asupra semnificaţiilor mitului; a raţionalităţii operaţionale
asupra raţionalităţii semnificante. Totodată, încă din acele momente, filosofia şi-a
simţit ameninţat discursul de o posibilă identificare ori contaminare cu discursul
literar şi, pentru a păstra distanţa şi supremaţia normativ-axiologică, a instalat
drept gardian estetica (poetica).
În filosofia germană, cealaltă tentativă, de autodefinire exclusiv din
perspectiva cunoaşterii, a logicii, ajunge la culminaţie. Filosofia devine „ştiinţă
absolută a absolutului”. De data aceasta ea foloseşte teoria cunoaşterii în calitatea
de gardian discursiv, pentru a păstra intactă ascendenţa normativ-axiologică
faţă de discursul ştiinţific. Această intenţie manifestă în proiectul de a cosmotiza
dezordinea ştiinţelor, nu s-a putut însă realiza. Pe parcursul unui secol, ştiinţele au
reuşit să preia teoria filosofică generală a cunoaştere şi să o transforme în propriile
lor epistemologii. Odată cu aceasta, ştiinţele şi-au procurat gardieni discursivi
şi au scos filosofia în afara teritoriului cunoaşterii ştiinţifice, în afara modernei
raţionalităţi operaţionale.
Prin principiul său discursiv filosofia este predestinată să se afle pe linia
mereu fluctuantă ce desparte raţionalitatea operaţională de raţionalitatea
semnificantă şi să cadă uneori de o parte, alteori de cealaltă. De aceea au existat
în afara momentelor de echilibru a celor două raţionalităţi şi de autonomie a
discursului filosofic şi formule compozite de genul: filosof şi literat sau filosof şi om
de ştiinţă. În istoria ei, filosofia a parcurs trei tematizări: a fiinţei, a cunoaşterii şi
a comunicării. Ea s-a definit mereu din perspectiva propriei tematizări: a fost mai
întâi înţelepciune sau iubire de înţelepciune, apoi „ştiinţă absolută” şi este acum
discurs. În contextul tematizării actuale a comunicării, a raţionalităţii semnificante,
ea poate foarte bine să recunoască – şi adesea şi recunoaşte – că este discurs de
gen literar, adică un discurs în care semnificarea cel puţin egalează, dacă nu chiar
covârşeşte puterea logicii.
În acest context se poate afirma fără jenă că discursul noician este un discurs
de gen literar. Ceea ce, după cum se vede, este cu totul altceva decât afirmaţia
că Noica ar fi făcut literatură, nu filosofie. Dimpotrivă, prin faptul de a duce
mai departe această afirmaţie, o răsturnăm: discursul filosofiei lui Noica este
de gen literar, pentru că discursul filosofiei actuale, care mai este încă vie, este
SÆCULUM 99
de gen literar. Pentru a finaliza demonstraţia noastră ne este suficientă dovada

existenţei unor puncte de contact în conţinut între gândirea lui Noica şi filosofia
actuală, care tematizează comunicarea şi elogiază raţionalitatea semnificantă a
limbii.
Dar participă gândirea lui Noica la această filosofie? Căci există la el un fel
de desincronizare culturală în raport cu filosofia occidentală actuală, exemplară
nu numai pentru vicisitudinile istoriei, ci şi pentru inserţia unei poziţii filosofice
creatoare şi personale într-un timp istoric dat. Pe de o parte Noica revine în contextul
cultural postbelic ca reprezentant al generaţiei filosofice interbelice. Pe de altă parte,
punctele de plecare ale gândirii sale formează o constelaţie istoric datată, cu stele de
magnitudini şi culori diferite, pe care le putem situa între Platon şi Aristotel, între
Kant şi Hegel şi între Hegel şi Heidegger. De aceea gândirea noiciană se pretează
foarte bine la o analiză spectrală în spectru clasic. Dar niciodată liniile spectrului
de absorbţie nu se suprapun peste liniile spectrului de emisie. Iar în ceea ce priveşte
calitatea sa de reprezentant al generaţiei filosofice interbelice, Noica este un filosof
al culturii care privilegiază spiritul sau, cum s-ar spune astăzi, transconştientul.
Într-o formulare dinadins sofisticată putem defini filosofia lui ca un raţionalism
culturalist al transcendentalului fără structuri apriorice.
Noica se înscrie astfel pe linia lui Blaga şi Eliade, dar filosofia lui nu se fondează
pe aspecte particulare ale culturii, cum ar fi stilul, nici pe forme şi domenii
specifice, cum ar fi simbolul, mitul şi religiile. Noica este filosoful culturii luată
în generalitatea ei. Al acelei culturi despre care se poate spune că este ceea ce-ţi
rămâne după ce ai uitat totul. Dar dacă în cultură există ceva mai profund decât
ea însăşi, acest ceva nu poate fi decât limba. Limba este ceea ce îţi rămâne dintr-o
cultură după ce ai uitat tot ce ai învăţat. Limba înţeleasă desigur mai larg decât un
simplu vocabular: ca o modalitate culturală de a folosi semnele, ca un mod de a
viza fiinţa.
În ceea ce priveşte temele şi problemele particulare ale filosofiei noiciene, ele
sunt prinse toate în aceeaşi schemă duală: dacă punctul de plecare este unul clasic,
situarea lor este actuală, dacă expresia lor este tradiţională, ea ascunde un exploziv
sens contemporan. Astfel, problema lui „cum e cu putinţă ceva nou” chestionează
tradiţionalul conflict între intelect şi raţiune, dar formularea ei ne lasă să citim
soluţia ca şi cum ar viza opoziţia dintre raţionalitatea operaţională şi raţionalitatea
semnificantă. La fel se întâmplă şi cu principalele categorii ale filosofiei lui Noica:
cu conceptele deschise, cu limitaţia care nu limitează şi cu închiderea care deschide,
cu devenirea întru fiinţă. Iar adevărul care nu este goala exactitate este un adevărat
scandal pentru raţionalitatea operaţională şi are sensul unei deschise opţiuni
doctrinare pentru raţionalitatea semnificantă.
Desigur, toate aceste simple aserţiuni ar avea nevoie de lungi analize
probatoare. Paradoxul este însă că atunci aceste analize ar avea de demonstrat
ceva care le-ar face inadecvate în formularea lor exclusiv logică. Şi, pentru că ele
nu s-ar putea niciodată ridica la nivelul superioarei eleganţe logico-semnificante,
a discursului noician, să recurgem din nou la el preluându-i un mit cu multiple
ocurenţe: mitul fiului risipitor. În acest mit, locul fratelui fiului risipitor este cel al
raţionalităţii operaţionale, iar figura fiului risipitor este cea a raţiunii semnificante.
Or, deşi Noica ştie prea bine că la modul absolut nici unul nu are dreptate,
că viaţa, la fel cum ar face principiul discursului filosofic, le echilibrează
adevărul, este peste tot şi deschis de partea fiului risipitor, adică a raţionalităţii
semnificante.
Chiar şi filosofia noiciană în întregul ei şi în ceea ce are mai specific este
o filosofie a fiului risipitor. Căci numai fiul risipitor poate visa la o şcoală unde
nu se predă nimic. Acest al doilea mit cardinal noician este emblema însăşi
a filosofiei actuale. El descrie situaţia unui discurs căruia nu-i mai aparţine
cunoaşterea – pentru că însăşi cunoaşterea s-a schimbat şi fiind altceva, aparţine
altcuiva: ştiinţelor moderne, raţionalităţii operaţionale –, ci re-cunoaşterea, adică
ceea ce-ţi rămâne după ce ai uitat totul.
Atunci de ce apără Noica cu atâta îndârjire puritatea discursului filosofic de
orice posibilă contaminare cu literaritatea? Tocmai pentru că el cunoaşte prea bine
puterea contaminantă a raţionalităţii semnificante şi ştie în acelaşi timp că ea nu
poate produce singură discursul filosofic, ci numai împreună cu logica raţionalităţii
operaţionale. Numai în discursul filosofic bun cele două raţionalităţi stau
împreună şi sunt una faţă de cealaltă ca limitări care nu limitează. Altfel, dacă ne
încredinţăm omnipotentei şi insidioasei raţionalităţi semnificante nu ajungem
decât la principiul literarităţii – semnificanţii lucrează asupra semnificanţilor şi
semnificaţiile glisează sub travaliul lor –, la literatură şi la imaginaţie. Or, în această
situaţie, cum spune Noica, semnificaţiile intră în posesia sufletului, nu a spiritului.
Iar imaginaţia face ca lucrurile să vină peste noi şi transformă omul într-o
imagine.
Se poate totuşi observa în discursul filosofic noician prezenţa unei modalităţi
epice, de care Noica este perfect conştient. Faţă de această modalitate discursivă,
discursul filosofiei occidentale, îndeosebi a deconstructivismului, apare mai
degrabă într-o modalitate „lirică” (în măsura în care lirică poate fi considerată,
spre exemplu, modalitatea analitică a psihanalizei). Pentru Noica însă, epicul ca
modalitate interpretativă, condiţia de a putea fi povestit, impusă conceptului, se
ridică la nivelul unui principiu hermeneutic. Explicaţia ne trimite de data aceasta
la ceea ce face ca filosofia să fie filosofie, la pragmatica discursului filosofic.
De fapt această formă „epică” a discursului filosofic este cea din filosofia modernă
de până la Hegel. Ea ilustrează la un mod aproape figurativ funcţia pragmatică
a discursului filosofic: în marea filosofie se întâmplă mereu ca în Fenomenologia
spiritului – sau ca în Divina Comedie a lui Dante –, unde suntem luaţi de mână
şi plimbaţi prin toate sferele cunoaşterii. Modalitatea este felul în care persistă
astăzi în discursul filosofic iniţierea profană pozitivă. Pentru că, diferit de discursul
unei filosofii actuale, angajată în deconstrucţie şi în iniţiere negativă, Noica,
deşi nu ignoră dezvăţul, perseverează în iniţierea profană pozitivă, care dintotdeauna
a fost implicaţia discursivă existenţială a filosofiei.
Discursul filosofic nu are a se adresa nici omului cunoaşterii exacte, nici
omului imaginaţiei. El nu vizează nici pe aceşti oameni înzestraţi cu însuşiri, nici
pe omul dăruit cu har; el se adresează omului ca toţi oamenii. De aceea el nu este
nici un discurs specializat, nici un discurs religios, ci este discursul unei iniţieri
profane, a omului ca toţi oamenii. În forma lui primă discursul filosofic avea ca
SÆCULUM 101
miză existenţială nu numai o viaţă de înţelept, ci şi constituirea unei comunităţi

între magistru şi discipoli. Avatarurile acestei comunităţi au dat naştere relaţiilor
dintre dascăli şi elevi, profesor şi studenţi (ambele într-un învăţământ filosofic),
autor şi public, gazetar şi publicuri. În decăderea relaţiilor comunitar-existenţiale
recunoaştem avatarurile pragmaticii discursului filosofic şi chiar ale discursului
filosofic însuşi în istoria filosofiei occidentale. Împotriva acestor avataruri
Noica încearcă să refacă sensul de discurs comunitar al discursului filosofiei.
Succesul său rămâne însă numai unul parţial şi, prin aceasta, modern: el obţine
numai o comunitate culturală, o Castalie. Distanţa dintre o comunitate numai
culturală şi cea existenţială este cea care, cu golul său, face să se audă uneori un
ecou literar la splendidul său discurs filosofic.
INTENSIUNI INEXPRIMABILE
Ionel NARIȚA
West University of Timișoara
Title: “Inexpressible Intensions”

Abstract: There must be two kinds of intensions: given or empirical and the intensions
which are built using the logical operations of negation, conjunction or disjunction. An
intension can be understood by the receptor of a message only if it belongs to a scale of
intensions, namely, only if it can be denied. From the fact that the empirical intensions
cannot be denied, it follows that such an intension cannot be expressed. Consequently,
only the constructed intensions can be expressed and the empirical intensions remain
inexpressible. We cannot express by any means our feelings or personal experiences.
Keywords: inexpressible; intensions; scales;
Problema de la care pornim este aceea a înțelegerii: cum pot oamenii să se

înțeleagă între ei prin intermediul limbajului? Considerând că înțelegerea este
posibilă, poate fi explicată prin ipoteza semnului:
1) Există expresii lingvistice, pe care le numim semne, care au înțeles obiectiv,
pe care îl numim semnificație, respectiv, înțelesul semnelor constă într-un obiect;
înțelesul lor este plasat în spațiu, în afara noastră.
2) Semnele alcătuiesc un sistem, numit limbaj.
Prima condiție este necesară deoarece, dacă înțelesul oricărei expresii ar fi
subiectiv, înțelegerea, adică surprinderea de către receptor a înțelesului intenționat
de către emitent ar fi imposibilă căci receptorul nu are acces la stările subiective,
interne, ale emitentului; prin urmare, nu ar avea nici un mijloc prin care să ajungă la
ceea ce emitentul vrea să transmită. Pe când, dacă înțelesul unui semn este obiectiv,
orice utilizator al semnului respectiv, adică orice membru al unei comunități
semiotice are acces la semnificațiile semnelor.
Pe de altă parte, semnele trebuie să fie în relație unele cu altele. Dacă semnele
ar fi izolate ar fi imposibil, pentru receptor, să stabilească semnificația unui
semn oarecare. Semnificația poate fi determinată numai în relație cu un context;
semnele nu pot ființa izolate. De aceea, semnele nu pot fi analizate printr-un singur
parametru, pe lângă semnificație, un semn se caracterizează și prin sens, care dă
seama tocmai de caracterul sistemic al semnului.
Tentativa de a explica modul în care are loc înțelegerea prin intermediul
semnelor a dat naștere la două perspective opuse, realismul și nominalismul.
Realismul, pornind de la observația că fenomenul înțelegerii nu este posibil dacă
limbajul nu indică spre ceva obiectiv sau spre obiect, susține că orice expresie
SÆCULUM 103
lingvistică are înțeles obiectiv sau, orice expresie cu înțeles are semnificație,
respectiv, este un semn.
În acest fel, înțelesul și semnificația coincid; este totuna să vorbim despre
înțelesul unei expresii sau despre semnificația sa. Pe de altă parte, orice înțeles este
obiectiv, constă într-un obiect. Pentru realiști, orice este indicat printr-o expresie
este obiectiv, constă în obiecte cum sunt forțele, energiile, diavolii, numerele, zânele,
electronii etc. Pentru a evita obiecția că unele dintre acestea nu pot fi percepute, că
nu pot fi localizate în spațiu, realismul nu ezită să admită obiecte ideale, deși avem
de-a face cu un termen autocontradictoriu.
De asemenea, obiectivând orice înțeles, realistul nu are nevoie de un al doilea
parametru al semnului ci semnele se caracterizează numai prin semnificație.
Această concluzie ultimă a realismului este trasă de teoria cauzală asupra înțelesului
(sau a semnificației, odată ce realiștii nu disting între acestea două).1 Reprezentanții
teoriei cauzale susțin că semnele, sau numele, se caracterizează doar prin denotat
sau obiectul denumit, respingând distincția lui Frege între semnificație și sens.2
Teoria cauzală explică modul în care semnele dobândesc semnificație
pentru utilizatorii lor, în cadrul unei comunități semiotice, prin intermediul
unui eveniment inițiatic, numit botez originar.3 În momentul în care un nume
este introdus în limbaj, acesta este asociat unui obiect care devine denotatul său,
iar actul asocierii este public, astfel că membrii comunității pot utiliza cu succes
semnul respectiv trimițând spre acel eveniment originar. Cu toate acestea, teoria
cauzală nu reușește să obiectiveze pe deplin înțelesul deoarece actul asocierii nu
este obiectiv ci membrii comunității trebuie să recunoască un asemenea act, altfel
semnul ar avea pentru fiecare dintre ei o altă semnificație.
Prin urmare, realismul nu reușește să dea seama de fenomenul înțelegerii.
Realismul trebuie respins datorită următorului raționament:
1) Pentru a explica înțelegerea trebuie, așa cum am văzut, ca semnele să
alcătuiască un sistem (limbajul).
2) Nici un sistem nu se reduce la elementele sale ci, pe lângă elemente,
trebuie să existe structura sistemului, alcătuită din anumite relații care au loc între
elementele sistemului.
3) Limbajul nu se reduce la semne, care sunt elementele sale, ci trebuie să
existe expresii lingvistice cu înțeles care nu sunt semne și care să dea seama de
structura limbajului (expresii structurale).
4) Teza realistă că orice expresie cu înțeles este semn nu poate fi susținută
și realismul trebuie respins.
Respingând realismul, ajungem la teza susținută de nominalism că nu orice
expresie cu înțeles este semn. De aceea, înțelesul nu coincide cu semnificația ci
1
Kripke Saul, Naming and Necessity, Basil Blackwell, Oxford, 1986, p. 48. Kripke argumentează
că numele are doar denotat deoarece este designator rigid, are același denotat în orice lume posi-
bilă. El nu ține seama că există și parametri variabili.
2
Frege Gottlob, Sens și semnificație, Logică și filozofie, Ed. Politică, București, 1966, p. 54. Frege
arată că, dacă nu atribuim numelor doi parametri nu putem explica diferența dintre propozițiile
de identitate necesare și contingente.
3
Kripke Saul, Op. cit., p. 78.
există expresii cu înțeles (termeni) care nu sunt semne și nu au semnificație.

Înțelesul acestora trebuie să fie subiectiv, adică, trebuie să fie o intensiune.
Dacă ar avea înțeles obiectiv, am cădea, din nou, în realism. Înțelesul unui termen
constă în sensul său. Prin urmare, intensiunile (înțelesurile subiective) trebuie să
existe.4
Semnele trebuie să aibă doi parametri, sunt expresii care au semnificație și
sens. În vreme ce semnificația este parametrul lor intențional, obiectiv, sensul
este parametrul subiectiv, natural și dinamic. La momente distincte, un semn are
sensuri diferite. Odată ce semnificația constă într-un obiect, sensul este alcătuit din
intensiuni.
Fiind subiective, intensiunile sunt elemente ale stărilor interne ale subiectului
conștientizate în prezent de către subiect. Distincția dintre obiectiv și subiectiv,
dintre obiecte și intensiuni este temporală. Prezentul este subiectiv în vreme ce
trecutul este obiectiv.
Urmează că intensiunile sunt de două categorii: a) intensiuni prezente, date,
trăite, elemente ale stărilor interne ale subiectului;5 b) intensiuni construite prin
operații logice, cum sunt negația, conjuncția sau disjuncția, aplicate altor intensiuni.
De pildă, culoarea pe care o văd acum este dată, prezentă, în vreme ce culoarea roșu
este construită prin disjuncția mai multor culori date.
Dacă intensiunile sunt subiective, cum pot fi înțelese? Dacă emitentul exprimă
o intensiune, cum poate receptorul să o recunoască, ținând seama că acea intensiune
este subiectivă? Pentru ca înțelegerea să fie posibilă, ar trebui ca receptorul să aibă
acces la aceeași intensiune ca și emitentul. Intensiunea transmisă de către emitent
trebuie să fie aceeași cu intensiunea recunoscută de către receptor. Cei doi trebuie
să atribuie aceleiași expresii, aceluiași termen, un singur înțeles.
Singura modalitate pentru a da seama de coincidența intensiunilor la doi
subiecți diferiți, fără să invocăm vreo minune, este să presupunem că intensiunile
exprimate sunt universale, aceleași pentru fiecare deoarece niciunul dintre ei nu are
acces la subiectivitatea celuilalt. Intensiunile sunt universale numai dacă alcătuiesc
sisteme astfel încât, aplicate aceluiași semn, generează tautologii. Fie semnul a și
sistemul de intensiuni S = /f1, f2, …, fn/; condiția de universalitate a intensiunilor
din sistemul S este ca propoziția H = f1a ∨ f2a ∨ … ∨ fna să fie tautologie.
În acest caz, H are loc pentru orice subiect indiferent de starea în care s-ar găsi,
la orice moment, deoarece tautologiile sunt aceleași pentru toți. Prin urmare,
oricare ar fi distanța între emitent și receptor, oricât de diferiți ar fi unul de altul,
H are loc pentru ambii. De aici rezultă:
1) Intensiunile fi sunt aceleași pentru toți subiecții, atât pentru emitent cât
și pentru receptor. Dacă vreuna dintre intensiuni ar fi diferită la subiecți diferiți,
atunci propoziția H ar fi diferită și, în acest fel, nu ar mai fi tautologie.
2) Oricare dintre intensiunile fi poate fi recunoscută sau identificată de către
orice utilizator al semnului „a” analizându-i sensul; ori semnul „a” este același
pentru toți deoarece înțelesul său este obiectiv.
4
Folosim termenul „intensiune” într-un înțeles apropiat de cel utilizat de Rudolf Carnap. (Carnap
Rudolf, Meaning and Necessity, The University of Chicago Press, Chicago, 1948, p. 23).
5
Streng Frederick J., Metaphysics, Negative Dialectic, and the Expression of the Inexpressible,
Philosophy East and West, 25, 4, 1975, p. 429.
SÆCULUM 105
Despre un sistem de intensiuni S cu proprietatea de mai sus, spunem că

formează o scală. Se dovedește ușor că scalele există deoarece orice sistem /f, f*/6
alcătuiește o scală ținând seama că propoziția „fa ∨ (fa)*” este tautologie.7
Prin urmare, orice intensiune care aparține unei scale este universală și, prin
urmare, este aceeași pentru toți subiecții. De exemplu, culorile alcătuiesc o scală.
Putem fi siguri că pentru oricine există aceleași culori chiar pentru un nevăzător.
Nu pot exista subiecți pentru care culorile să fie altele deoarece, în acest caz,
propozițiile de tipul H pentru culori nu ar fi tautologii, contrar ipotezei. Chiar
dacă, să spunem, un subiect ar spune culorii roșu „verde” nu înseamnă că acesta
nu ar avea acces la culoarea roșu. Neînțelegerile într-un asemenea caz, s-ar rezolva
prin raportare simultană la un obiect care, la acel moment, ar fi roșu. Ambii ar avea
acces la obiectul respectiv și, ținând seama de stările în care s-ar afla cei doi, cu
necesitate ar recunoaște aceeași culoare de roșu. Chiar dacă, în mod sistematic, un
subiect ar analiza starea oricărui obiect prin culoarea verde în loc de roșu și invers,
nu ar apărea nici o neînțelegere pentru că, pentru ambii, propoziția „a este roșu” ar
avea aceeași valoare de adevăr.
Putem obține o scală din orice clasă de intensiuni. De pildă, fie clasa de
intensiuni G = {f1, …, fn}. Construim, prin disjuncție, intensiunea S = f1 ∨ … ∨ fn.
În acest caz, sistemul S = /f1, …, fn, S*/ alcătuiește o scală deoarece propoziția: U =
f1a ∨ … ∨ fna ∨ (Sa)* este tautologie:
U = f1a ∨ … ∨ fna ∨ (Sa)*

U = (f1a ∨ … ∨ fna) ∨ (f1a ∨ … ∨ fna)*
U este tautologie fiind disjuncția dintre o propoziție și negația ei.
Intensiunea S este intensiunea generică a scalei, iar S* se numește originea

scalei S. De exemplu, intensiunea generică a scalei culorilor este colorat = (roșu sau
portocaliu sau galben sau …) iar originea este intensiunea necolorat = (nici roșu
nici portocaliu nici galben nici …) Constatăm că, dacă nu am include originea,
nu am avea de-a face cu o scală; originea sau negația intensiunii generice a scalei
aparține cu necesitate unei scale. De aceea, cea mai simplă scală este alcătuită din
intensiunea generică și origine: S = /S, S*/. Mai mult, orice scală poate fi redusă la
perechea intensiune generică – origine:
Sistemul S = /f1, …, fn, S*/ este o scală.

S = f1 ∨ … ∨ fn
S = /S, S*/
De exemplu, scala culorilor poate fi redusă la /colorat, necolorat/ sau scala

înălțimilor se reduce la /cu înălțime, fără înălțime/ etc. Dacă ținem seama de
definiția originii, rezultă că intensiunile intră în componența unei scale cu ambele
forme, pozitivă și negativă:
6
Prin „*” simbolizăm negația.
7
Ellis Brian, Basic Concepts of Measurement, Cambridge University Press, London, 1968, p. 39.
S = /f1, …, fn, S*/

S* = (f1 ∨ f2 ∨ … ∨ fn)*
S* = f1* & f2* & … & fn*
S = /f1, …, fn, (f1* & f2* & … & fn*)/
S = /(f1 ∨ f2 ∨ … ∨ fn), (f1* & f2* & … & fn*)/, unde am redus S la intensiunea
generică și origine.
Constatăm că orice element pozitiv al intensiunii generice este negativ în

origine și reciproc. Am obținut următorul rezultat:
Pentru ca o intensiune să aparțină unei scale, trebuie să poată fi negată și,

totodată, să fie negația unei alte intensiuni.
Intensiunile care nu pot fi negate sau nu admit o formă negativă nu pot

alcătui scale deoarece nu pot fi elemente fie ale intensiunii generice fie ale
originii scalei. Orice intensiune construită are atât o formă pozitivă cât și una
negativă. Intensiunile construite sunt rezultatul operațiilor logice. Acestea
se restrâng la negație, disjuncție sau conjuncție. Prin urmare, intensiunile
construite pot fi aduse la una dintre următoarele forme logice: L1 = f, L2 =
f*, L3 = f1 ∨ f2, L4 = f1 & f2. Oricare dintre acestea poate fi negată, ajungând
la o altă intensiune construită: L1* = f*, L2* = (f*)*, L3* = f1* & f2*, L4* = f1*
f2*. Se poate decide sintactic asupra oricăreia dintre aceste expresii ale negațiilor
intensiunilor construite și se va ajunge la rezultatul că sunt, la rândul lor, intensiuni
construite. Prin urmare, operația de negație este închisă față de clasa intensiunilor
construite, în sensul că negația oricărei intensiuni construite este, la rândul ei, o
intensiune construită.
În schimb, intensiunile date sau primare nu pot fi negate. Nu poate exista
nici o intensiune despre care să spunem că este negația sau forma negativă a
unei intensiuni date sau empirice. Să presupunem că g este intensiunea negativă
corespunzătoare intensiunii empirice f. În acest caz, ar avea loc f = g* prin urmare,
ar exista o intensiune a cărei negație este f. Dar, prin ipoteză, f este intensiune
primară, respectiv, nu poate fi obținută din alte intensiuni în urma unor operații
logice. Intensiunile empirice nu admit negații deoarece, în acest caz, nu ar mai
exista intensiuni empirice ci orice intensiune ar fi construită.8
Pe de altă parte, am văzut că o condiție necesară pentru ca o intensiune să
aparțină unei scale este tocmai ca acea intensiune să poată fi negată, să existe o
altă intensiune care să fie negativa sa. Prin urmare, intensiunile empirice nu
alcătuiesc scale și nu pot fi elemente ale niciunei scale. După cum am arătat, o
condiție necesară pentru ca o intensiune să poată fi exprimată și înțeleasă este ca
acea intensiune să aparțină unei scale. Dacă intensiunea respectivă nu face parte
din nici o scală, nu este parte a unei tautologii și, în acest fel, nu este universală,
8
Schneider Benjamin, Inexpressible Properrties and Grelling Antinomy, Philosophical Studies,
148, 2010, p. 369.
SÆCULUM 107
nu poate fi înțeleasă de către nimeni altcineva decât de cel care o trăiește la un

moment dat. Urmează că intensiunile empirice nu pot fi înțelese de către nici un
receptor, nu pot fi comunicate:9
Intensiunile empirice nu pot fi exprimate.
Consecința acestei constatări este că nu putem exprima ceea ce simțim sau
ceea ce trăim. De exemplu, când emitentul E spune „Eu văd galben”, el nu reușește
să transmită ceea ce vede deoarece sensul termenului „galben” constă într-o
intensiune construită; prin acest termen E nu poate surprinde nuanța de galben pe
care acesta o simte ci are în vedere o intensiune convențională care acoperă infinit
de multe nuanțe. Pentru receptor este imposibil să refacă sau să înțeleagă ceea ce
vede emitentul ci, el înțelege doar o formă convențională care nu are de-a face cu
trăirile emitentului.10
Putem încerca să ne apropiem de exprimarea sau înțelegerea trăirilor cuiva,
fără să le atingem, utilizând mijloace conversaționale de exprimare, cum sunt
figurile semantice. Acestea reprezintă metode de îmbogățire a sensului unor
termeni obținând astfel, nuanțe mai precise ale intensiunilor pe care dorim să le
surprindem. De pildă, dacă avem în vedere mesajele „Eu văd galben” și „Eu văd
un galben ca al Soarelui”, termenul construit prin comparație „galben ca Soarele”
este mai precis, are sensul mai bogat decât termenul „galben” deoarece clasa sa este
mai restrânsă. De bună seamă, însă, nici de această dată, emitentul nu reușește să
surprindă exact trăirile sale deoarece galbenul Soarelui nu este întotdeauna același
atât pentru emitent cât și pentru receptor.11
De-a lungul vremii, au fost elaborate mai multe demonstrații cu privire la
imposibilitatea de a exprima anumite intensiuni.12 Prima dintre aceste demonstrații
îi aparține școlii lui Pitagora. Reprezentanții acesteia au dovedit că există lungimi
inexprimabile sau, am putea extinde că orice lungime este inexprimabilă. Pentru a
exprima o lungime, să spunem a lui L, avem nevoie de o unitate, U, față de care să o
comparăm, ajungând la figura semantică: „L este lung ca xU” unde x este un număr.
Dacă avem în vedere lungimea diagonalei unui pătrat față de latura acestuia, care
reprezintă unitatea, constatăm că nu există nici un număr prin care să o putem
exprima. Într-adevăr:
x2 = U2 + U2 = 2
x = 21/2, dar nu există nici un număr al cărui pătrat să fie 2.
Această demonstrație care apare la Euclid și de care pomenește Aristotel

este pentru o teoremă de nonexistență, arătând că nu există nici un număr care
să aibă proprietățile respective; de aceea, este o eroare să o transformăm într-o
demonstrație de existență a așa-ziselor numere iraționale.
9
Dunn Stephen, The Inexpressible, The North American Review, 265, 1, 1980, p. 57.
10
Hofweber Thomas, Inexpressible Properties and Propositions, Oxford Studies in Metaphysics, 2,
Zimmerman Dean W., (ed.), Oxford University Press, New York, 2006, p. 155.
11
Schneider Benjamin, Op. cit., p. 369.
12
Streng Frederick J., Op. cit., p. 429.
La rândul său, Parmenide eleatul arăta că Ființa (ceea ce există) nu poate fi

nici negată nici exprimată. Pentru Parmenide, Ființa este o intensiune deoarece
există în prezent (nu poate fi nici în trecut nici în viitor) și nu are loc în spațiu,
nu este nici aici nici acolo. Prin urmare, Ființa fiind aspațială,13 nu este o entitate
obiectivă ci una subiectivă, spirituală; după cum am văzut, subiectivitatea este
tocmai ceea ce are loc în prezent. Pe de altă parte, Ființa este dată și nu construită
de cineva.14
Nu putem gândi că Ființa nu există sau că există Neființa, cu alte cuvinte,
Ființa nu poate fi negată.15 Din acest motiv, Ființa nu poate fi exprimată, termenul
„Ființă” stă tocmai pentru ceea ce nu poate fi exprimat. Prin urmare, nu putem
exprima prezentul, cea ce există. Expresiile noastre surprind trecutul sau viitorul,
care nu există ci sunt plăsmuirea noastră, sunt plăsmuirea simțurilor sau imaginației
deoarece observația, experiența nu înseamnă altceva decât proiectarea prezentului
în trecut. Deci înțelesurile expresiilor noastre nu sunt reale: „De aceea, toate sunt
cuvinte goale, pe care muritorii le-au afirmat în credința că le-ar sta o realitate la
bază.”16 Putem spune, urmându-l pe Parmenide:
Nu putem exprima ceea ce există iar ceea ce putem exprima nu există.
Bibliografie:
Bagdasar N., Bogdan V., Narly C., Antologie filosofică, Casa Școalelor, București,
1943.
Brian, Ellis, Basic Concepts of Measurement, Cambridge University Press, London,
1968.
Carnap, Rudolf, Meaning and Necessity, The University of Chicago Press, Chicago.
Dunn, Stephen, „The Inexpressible”, The North American Review, 265, 1, 1980.
Frege, Gottlob, „Sens și semnificație”, în Logică și filozofie, Ed. Politică, București,
1966.
Hofweber, Thomas, „Inexpressible Properties and Propositions”, Oxford Studies in
Metaphysics, 2, Zimmerman, Dean W., (ed.), Oxford University Press, New York, 2006.
Kripke, Saul, Naming and Necessity, Basil Blackwell, Oxford, 1986.
Schneider, Benjamin, „Inexpressible Properrties and Grelling Antinomy”,
Philosophical Studies, 148, 2010.
Streng ,Frederick J., „Metaphysics, Negative Dialectic, and the Expression of the
Inexpressible”, Philosophy East and West, 25, 4, 1975.
13
Bagdasar N., Bogdan V., Narly C., Antologie filosofică, Casa Școalelor, București, 1943, p. 10.
14
Idem, p. 9.
15
Idem.
16
Idem, p. 10.
SÆCULUM 109
READING LIKE A PARASITE:

TOWARDS A RHETORIC OF READERSHIP
Francisc NONA
Unitec Institute of Technology, Auckland
Abstract: The present article asks a number of questions about what needs to
happen between a writer and a reader in order for their relationship to come into being.
The issue of the address, regarded from a rhetorical perspective, will be emphasised
throughout the article, with answers teased out from a general theory of rhetorical
situations, as formulated in the 1970s by Lloyd Bitzer, and also from Michel Serres’s
theory of parasitic relations.
Keywords: Writing; Reading; Rhetorical situation; Address; Addressee; Parasites;
I want to start this excursus by writing (not saying) a few things about the
relationship between writing and rhetoric, because the two are often presented
in a bundle hard to separate and because the idea of readership depends on it.
The rhetorical aspect of writing resides, of course, in its intention to persuade. To
persuade, i. e. to change the state of someone's mind, where ‘someone’ should be
understood as a generic addressee: an individual, a mass of readers / listeners /
viewers, a culture, the entire world.
The problem of the address

There is, in persuasion, which is this intention to change someone’s mind, an
unpronounced resistance to utterance. The addressee, the one who receives, doesn't
want or doesn't expect to be addressed. They have no way of knowing that they are
being made the end-point of an utterance until the address has taken place as such;
when the orator has said his/her part. The address, therefore, takes place in a call-
for-attention that is in itself uncalled-for.
Placed in the centre of a whirlwind often defined in terms of information
overload, the recipient craves non-communication. A lot is said and represented
that the recipient is not interested in. There is the issue of selectivity, of course,
which is thought to be a ready solution, but selectivity too comes upon an addressee
as the expression of an excess. There is always already too much for them to read,
too much to respond to, and selection doesn’t preclude but accelerates reading; so
they take refuge in the silence that precedes utterances.
Writing, in all its forms (not only the rhetorical type), comes about as a duty to
formulate a truth in such a way as to render this resistance inoperational.
If you know how to write down a demand, it will seize your reader even if he/
she was utterly uninterested in what you wanted to say in the first place. This would
be, in rough terms, the primary principle of rhetoric.
There is this anecdote in Amélie Nothomb's Life Form (2013), where the
protagonist tells the story of how she learnt the art of addressing audiences.
“Already at the age of six I was forced by my parents to write one letter
a week to my maternal grandfather, a stranger who lived in Belgium.
My brother and my older sisters were subjugated to the same regime.
Each of us had to fill an entire letter-sized page addressed to this
gentleman. He answered with one page per child. ‘Tell him what happened
at school,’ my mother would suggest. ‘He won’t be interested,’ I retorted.
‘That depends on how you tell it,’ she explained.” (68)
The grandfather is, obviously, a character in the background, someone who's

not here and now – a distant audience of the kind all forms of writing must take into
account when they play the game of persuasion. But what is of utmost importance
in Nothomb's allegory is the problem of the address itself. Note that the grandfather
has never asked for those letters. Even if he had (the novel doesn't show this to have
been the case), the situation wouldn't have changed, because what is certain is that
the demand to address him comes from elsewhere. It is the mother who acts as
the one who’s calling for writing. This demand is an external demand, something
called-for by the present rhetorical situation, in which the grandfather represents
the invisible, mute, unknown reader; one who might not even be interested in
reading those letters.
To Nothomb’s narrator, this is an exercise at the end of which lies the truth
about writing with an addressee in mind:
“Novels, poems, and so on, [a]re texts into which others [a]re free to
enter, or not. Letters, on the other hand, d[o] not exist without the other
person, and their very mission, their significance, [i]s the epiphany of the
recipient” (69).
And so, in the first place, the writer is moved by puzzlement. The writer doesn't
know what stands before her. She is taken by surprise to discover this demand for
an address that is uncalled-for.
Behind this puzzlement is the reality of the fact that the writing act comes
about not only without knowing its invisible-yet-present audience, but that it also
comes about as an address unpreceded by a call.
Most books in the world have been written while the world had no
need for them. In order for a need to become apparent, one has to be aware
of that which is desired; one has to know it. I desire that which I do not have,
but which I can (fore)see in the world as present, as potential: unattainable
by me, and therefore desirable, but desirable because already-seen. So a text that
SÆCULUM 111
doesn't exist in the first place as a pre-text cannot be wanted. In the theory of
rhetorical situations formulated by Lloyd Bitzer (1968), it is pointed out that the
situation precedes the act:
“[R]hetorical discourse comes into existence as a response to a situation,

in the same sense that an answer comes into existence as a response to a
question, or a solution in response to a problem” (5).
A rhetorical enunciation does come after a rhetorical situation. Without the
former, the latter is not willed, and, therefore, it cannot be said to exist.
The desire of persuasion

With persuasive writing, the desire is that of convincing an audience which
the writer perceives as a nebulous presence: something I am sure exists out there,
but which I cannot immediately associate with my own writing act.
In other words, the fact that there is an audience doesn't mean that this
audience is my audience. To make this audience mine I need, first and foremost,
to come forward with a request to have its attention. Ladies and gentlemen, can I
have your attention, please! is that kind of formulation. It resembles the situation
in Nothomb’s novel, where the narrator calls the unknown grandfather “this
gentleman” (see above).
Neither the ladies nor the gentlemen are known to me, the utterer. They are
just common nouns – known to exist but not bound to listen to my utterance or
to read my argument. Writing comes to address precisely this lack of connection
between me and my audience. It is through writing that the connection is written
into existence: formulated the way all uncertainties are formulated, by means of
a call into a rhetorical void. This void is where I negotiate my position and where
I need to find my audience.
“[A] rhetorical audience must be distinguished from a body of mere

hearers or readers: properly speaking, a rhetorical audience consists only
of those persons who are capable of being influenced by discourse and of
being mediators of change” (Bitzer: 8)
Everything that follows my address will be fairly easy to perform once I know
what my audience is, and once the audience is here, with me, walking along,
nodding, maybe turning their eyes towards the place (public stage, soapbox,
lectern, written document) whence I pronounce my statement.
Let us say here, at least in passing, that the rhetorical situation, which is
the organising principle of my audience, is also the principle that organises me as a
participant in the rhetorical process.
“[T]he rhetor is not antecedent to the audience response. In fact, the rhetor
emerges in response to the truths, motives, and the need for community
of an audience. More specifically, the audience ‘produces’ a rhetor for the
expression of its prehensions” (Baxter & Kennedy, 1975: 162).
In other words, my utterance is nothing (in the sense that it doesn’t even exist
as such) until it meets the audience on the field marked as rhetorical situation.
Speaking in the void can only generate void. Which, interestingly, gets us back
to the mysterious reader: the entity that I need in order to form an address and,
consequently, in order to find (and found) myself as rhetor or writer.
But I seem to be speaking ahead of myself, since the reader hasn’t arrived yet.
His arrival will make things easy, for sure, yet it is the hardest thing to acquire.
In fact, Jacques Derrida (1988) suggests that the reader must be completely
absent (not only physically and chronologically, at the moment of the text’s
production) in order for all writing to take place; or rather: in order for the test of
writing (because writing must be tested in order to prove its worth) to attest the
validity of the writing gesture.
In order for my ‘written communication’ to retain its function as writing,
i.e. its readability, it must remain readable despite the absolute disappearance
of a receiver, determined in general. My communication must be repeatable –
iterable – in the absolute absence of the receiver or of any empirically determined
collective of receivers. (7)
One needs to take this necessary absence seriously, because a known reader
can only frustrate writing. So the absence of the addressee is, up to a certain point, a
necessity, as well as a comfortable precondition. The freedom of the writer depends
on not-knowing the reader, although the reader, as we have seen, marks the most
serious obstruction of the address. But, more importantly, the freedom of the writer
resides precisely in their exercise of bringing a reader into being.
Offerings
Because the reader is unknown and must be brought to the table, he/she needs
to be offered something. The address found in writing is, in essence, an offering to
the reader. I need to give something away in order to gain my audience. And that
‘something’ is my opacity. As a being that values privacy and is most comfortable
in a state of isolation, I, the writer/rhetor, am tempted to raise around me a barrage
of impenetrabilities. Taught to regard texts as private property, a lesson Foucault
(1977) put a lot of effort into rebuffing, I strongly believe that I can keep myself
safe if I formulate my thoughts and words in such a way as not to give the audience
everything. If everything could be given at once, I would cease to be interesting. And
who likes a boring writer? Therefore, I need to measure carefully the amounts of
whatever it is that I am willing to give away.
What puts even more pressure on my writing is the fact that I am not alone in
this. Brought up within the same framework of suspicion and restraint, the readers
are situated at the opposite end of the anxiety that overwhelms the writer. They are
most tempted by that which they can penetrate. If the privacy I am proposing to
them is too dense to breach, they will respond by leaving me alone.
There’s no use in reading a text that refuses to be read. Behind such a text the
writer is a mere spectral apparition: not even certain, not even of the material kind.
A perhaps at best.
SÆCULUM 113
My reaction to this demand for clarity can only be a diplomatic one, since
diplomacy is what I discover to be necessary in finding a way out of the ‘reader
conundrum.’ I need to tickle the indifferent spirits of my readers in order to
startle them and make them aware of my presence. That's why all written texts
need to make manifest the fact that the author is renouncing their essential
hermeticism; that there is no more room for his/her reference to a self that is not
translatable, not understandable without mediation. To put it otherwise, through
writing I make a concession to my reader by facilitating their understanding of me
(and my text).
All this is because, due to an organic incapacity for retention, I cannot remain
sufficient to me. My writing marks a rupture in my self, as Cioran (1992) suggests.
And through that rupture enters the reader.
Saying it well
To recapitulate: the author puts forth a call for recognition that the reader needs
to read accordingly. If the reader fails to read, the text can be in one of the following
two situations: it will either be horribly misread, and therefore slaughtered, or it
will be read differently, and therefore brought to life. But in both instances, the
separation of the text from the writer is immediately apparent, since once the text
has been presented, its lack of obscurity has already been stated. In other words, it
has already been made available.
This is the biggest hurdle, as it turns out: the formulation of the address that
appeals to the reader to such an extent that the reader is willing to participate in
the game of reading.
After the address, anything can happen.
This is why eloquence is so important. Eloquence, or well-saying, is the
means by which utterances are articulated so as to make sure they hit their target.
The target, i.e. the/an audience. But eloquence is the long-exercised aim in a
game of archery in which the arrows are always shot in the dark. Knowing-your-
audience, the desideratum of all rhetorical situations, is nothing but a red herring.
There's no such thing as knowing your audience. Simply because your audience
isn't there for you to see, and neither is it there unchanged, set in stone, or like
a fruit waiting to be picked. Audience is not even something to be named in the
singular. Audience is multiplicity (Rosen, 2006): it evolves constantly, sometimes
at the very time when it is being addressed. What’s more, the text itself can be
approached by audiences the writing subject has never considered. Plus, some of
these audiences do not approach the text in its totality but only for the parts that
serve their present interest or curiosity.
Faced with these perfectly volatile conditions, writers are forced to return
upon the address as the only real chance of making a move. Their ability to call
for attention is the only weapon to be used in this battle of the spirits. Their act is
not a statement of power but an invitation. They do not conquer, but offer to
sacrifice. And this offer to sacrifice happens, oddly enough, when nobody is
requesting it.
My awful guest
But who is this addressee that justifies all efforts of writing and of persuasion?
The writer has been getting ready for this meeting, without knowing who the
audience was, but he/she has reached a point where that audience is becoming
clearer; where faces start showing, limbs come together to form distinguishable
bodies, and even though no absolute clarity will ever be possible, the writer can
hang on to a hope.
Addressed in the second person, the reader is always a guest. But a guest
who is given the freedom to mess up with the dishes and to turn tables upside-
down.
A reader who behaves well is not a happy situation. A reader who respects the
author too much and has perfect table manners every time he sits at the author's
feast is an epigone, an imitator. He does everything for the author but nothing for
the text. And yet it's the text that matters, because it's in the text that the author's
survival can be hoped for. But it is also in the text that the author is at his most
fragile. It's in the text that the author is most exposed. That is why readers find it
so easy to impose themselves upon a text. Every reading is a different reading, as
the saying goes. And it is so because every reader finds it necessary to show off
their skills. A text depends on the skills of the one that reads it. The more skilful
the reader, the better-looking the text. As Wolfgang Iser (1974) put it, speaking of
texts that are literary in nature but articulating a theory applicable to all textual
formations,
The fact that completely different readers can be differently affected by

the ‘reality’ of a particular text is ample evidence of the degree to which
literary texts transform reading into a creative process that is far above
mere perception of what is written. (278)
One needs to be rude to be a good reader. In fact, let's put it more bluntly:
the reader is a parasite. He or she feeds on the body of a text and the carcass of
an author who has worked hard to produce that text. So we should know from
the very beginning that nothing in the order of politeness can be expected from
such a boor, from such a scavenger, from such an “abusive companion” (Serres,
2007).
But the parasite, this one and only guest at the feast of an author who's given
his all, is, funnily enough, the author's only ally. As Iser’s statement implies, the
reader, in his impoliteness, doesn't treat the text as a non-entity. Only those
who don’t read can be polite to books; and those are, as the Comte de Buffon
suggested somewhere, the people with the best-looking (but not best-read)
libraries. The text perused by the one who reads it is very much present in the
reader's body. The body of work that makes up his or her ecosystem is a body that
accumulates reading experiences. A reader is made up of all the texts they have
read. Like Giuseppe Arcimboldo's bust of the Librarian, which is a conglomerate
of carefully ordered books, the reader too is an atlas of texts. This means that every
SÆCULUM 115
text is treated with a special kind of care. It is read with the intention of enlarging
an existing collection. Of course, as in all collections, some pieces will be valued
more, some will be valued less. But none of them will be disregarded. Not even
those that have been disrespected, abused, desecrated, murdered. Those more
than the highly valued ones, in fact, because in order for one to have high regard
for an object one needs to have a perfect understanding of the objects of a lesser
value. (In order to parade with my estimation of haute cuisine I need to know what
living on instant noodles is like. Otherwise I would have no point of reference.
And so, when I happened upon a sample of haute cuisine I would have no idea
what miracle I have just encountered.)
The parasite, as an outsider, exhibits this singular ability of articulating for the
body everything that the body has been taking for granted. That's why the speaker
of a foreign language can see the shortcomings of the new language, as well as its
creative potential, more so than a native speaker. The former comes to the new
language as a parasite. He/she attempts to learn the language not by showing good
respect but by doing violence to it. Yet it is in this violence that the language finds
the way of moving on, of evolving into something it was not when approached by
the native speaker (who is, in the strictest of senses, an epigone, a mere imitator,
a parasite). It is with the Barbarian, therefore, that the hidden potentials of
language become apparent, because the Barbarian has no reason to pay homage to
something that isn’t his/her own. Derrida (2007) says this:
“When you introduce something into language, you have to do it in

a refined manner, by respecting through disrespect its secret law.
That's what might be called unfaithful fidelity: when I do violence to the
French language, I do so with the refined respect of what I believe to
be an injunction of this language, in its life and in its evolution.” (65)
The Barbarian who comes to the new language with the intention to spouse
it does so with a clearly preconceived intention of being unfaithful. Yet his/her
parasitism becomes the highest form of respect.
The same thing happens to reading (if only for the fact that learning a new
language is a way of reading). Reading makes room for the text to expand, to grow
to a proportion never truly intended by the author. And that requires an address
that invites a reader and an invitation that brings a parasite about.
Works cited:
Baxter, G. D., & Kennedy, B. F. (1975). Whitehead's Concept of Concrescence and
the Rhetorical Situation. Philosophy and Rhetoric, 8(3), 159-164.
Bitzer, L. (1968). The Rhetorical Situation. Philosophy and Rhetoric, 1(1), 1-14.
Cioran, E. M. (1992). On the Heights of Despair (I. Zarifopol-Johnston, Trans.).
Chicago and London: University of Chicago Press.
Derrida, J. (1988). Limited Inc (S. Weber, Trans. G. Graff Ed.). Evanston, IL:
Northwestern University Press.
Derrida, J. (2007). Learning to Live Finally. The Last Interview (P.-A. Braualt, Trans. J.
Birnbaum Ed.): Palgrave Macmillan.
Foucault, M. (1977). What is an Author? (D. Bouchard & S. Simon, Trans.). In D.
Bouchard (Ed.), Langauge, Counter-Memory, Practice: Selected Essays and Interviews with
Michel Foucault. Ithaca, NY: Cornell University Press.
Iser, W. (1974). The Implied Reader: Patterns in Communication in Prose Fiction from
Bunyan to Beckettt. Baltimore: Johns Hopkins University Press.
Nothomb, A. (2013). Life Form (A. Anderson, Trans.): Europa Editions.
Rosen, J. (2006). The people formerly known as the audience. Retrieved from http://
archive.pressthink.org/2006/06/27/ppl_frmr.html
Serres, M. (2007). The Parasite (L. R. Schehr, Trans.). Minneapolis: University of
Minnesota Press.
SÆCULUM 117
RENÉ GUÉNON ȘI CRIZA LUMII MODERNE
Dragoș DRAGOMAN
Title: “René Guénon and the Modern World in Crisis”

Abstract: The crisis currently experienced by the modern Western World originates
in the pure materialism which engulfs every single action. Based on the characteristics
of the matter, a matter ever changing through the pressure of time, the Western world
is fragmentation and opposition, speed and transformation, incoherence and illusion.
Those material characteristics are not only to be found into the general framework of the
Western societies, but in the specific social organization and scientific institutions and
practice. Being purely natural, empirical and despising any supra-natural knowledge, the
modern Western science paves the way to the unprecedented accumulation of facts, with
no capacity of integrating them into valuable and authentic explanations. In the same
time, the denying of authentic, spiritual knowledge, of any tradition relying on revelation
and intuition is the most difficult obstacle for the social and political cooperation with the
Oriental traditional societies.
Keywords: modern world; Western societies; traditional knowledge; spirituality;
Lumea se află în Kali-Yuga,1 epoca sumbră a sfârșitului de ciclu cosmic

și, ca atare, nimic din ceea ce lumea reprezintă azi nu trebuie să ne surprindă.
O epocă întunecată, în care adevărul nu mai este rostit de nimeni, o epocă
în care indivizii sunt prinși în vârtejul tot mai accelerat al materialismului,
individualismului și ignoranței. O epocă în care viața este scurtă, rapidă, iluzorie.
De altfel, nimic comparabil nu se înregistrează înaintea epocii noastre, pentru că
noi ne aflăm mai aproape de sfârșitul ciclului, de dizolvarea și distrugerea lumii, o
distrugere din care încolțesc semințele noii lumi, în noul ciclu.
Înaintea noastră au mai existat revirimente, precum cel produs de instaurarea
creștinismului pe ruinele lumii antice. Nimic nu pare însă să sugereze că o nouă
redresare, care să dilate timpul căderii, mai este posibilă. Lumea contemporană
occidentală pare să fi intrat în ultimele faze ale ultimului ciclu, în disoluția ce nu
mai poate fi depășită decât printr-un cataclism purificator.2 Este lumea în care
dezordinea și confuzia domnesc în toate domeniile, în care cunoașterea adevărată,
1
Pentru o descriere a sistemului ciclurilor cosmice în hinduism, vezi Mircea Eliade, Le mythe
de l’éternel retour. Archétypes et répétition, Paris, Gallimard, 1969, pp. 131-137. Kali-Yuga, cu o
durată de 1000 de ani cosmici, este ultimul ciclu din seria celor patru cicluri, care, însumate,
formează un mare ciclu sau mahâyuga, întins pe durata a 12000 de ani cosmici și care se încheie
cu o distrugere, o disoluție, o pralaya.
2
René Guénon, La crise du monde moderne, Paris, Gallimard, 1973, p. 39.
esențială și autentică, a fost redusă la dimensiunile sale cele mai utilitare, la purele
aplicații ale principiilor celor mai banale, la glorificarea separării și la explozia
multiplicității. Această este o lume a cantității și a vitezei, goală de orice sens real și
de orice speranță, o abominabilă lume a dezolării.
Nimic comparabil nu poate fi găsit înaintea noastră. Nici chiar în decadența
lumii eleniste nu putem înregistra dorința modernă de ruptură față de principiile
superioare, în care principiile materiale să înlocuiască disprețuitor orice
cunoaștere ce depășește limita strictă a umanului. Grecii antici nu au cunoscut
umanismul, sau ceea ce principiul reducerii la dimensiunile strict umane
presupune. Iar glorificarea civilizației greco-romane, oricum redusă la câteva aspecte,
este lipsită de sens în lipsa unei prize de conștiință cu privire la transformările ce au
avut loc în spiritul occidental odată cu Renașterea. Căci ceea ce părea o „renaștere”
a omului reîntors la rădăcinile sale antice s-a dovedit un „umanism”, o situare a
omului în centrul intereselor și acțiunilor, dar și al înțelegerii. În ciuda progresului
aparent, centrarea asupra omului a devenit o limitare la dimensiunile sale, o ignorare
și apoi o negare vehementă a tot ceea ce depășește limitele omenești. În definitiv,
o negare a supra-umanului, a divinului și a legilor sale. Laicizarea societății nu
poate fi înțeleasă fără umanismul Renașterii, crede Guénon.3 Fără eliminarea lui
Dumnezeu din universul uman nu ar fi avut loc nici eliminarea lui din sfera de interes
a științei moderne, apoi din întreaga lume a modernității. Iar evacuarea divinului
din lumea omenească a început în Renaștere, prin începutul distrugerii ordinii
sociale a Evului Mediu, dar a continuat prin pretenția Reformei de a baza credința
pe examenul personal, pe efortul individului de a discerne singur, fără nevoia
revelației, prin examinarea tuturor lucrurilor în forul său interior. Este ceea ce, mai
târziu, Rousseau va numi o „religie naturală”, fondată pe refuzul oricărei revelații și pe
capacitatea rațională a tuturor de a judeca și de a simți.4
Limitarea universului uman se însoțește astfel de inversarea tuturor ierarhiilor
stabilite, pretenția celor de mai jos de a judeca despre cele mai de sus. Problema
discernământului este ocultată de cea a rațiunii, considerând mentalul cea mai
înaltă facultate omenească.5 Aceasta este calea fără ieșire în care se avântă filozofia
și psihologia în modernitate,6 în acord cu pretențiile științelor naturii de a explica
lumea fără recurs la ceea ce este supra-omenesc. Plecat pe această cale, Occidentul
are dificultăți tot mai mari de a înțelege civilizațiile tradiționale orientale, cărora le
este de altfel ostil din principiu. Dar orice revitalizare mai rapidă, orice reconstrucție
accelerată a Occidentului, dacă va fi vreodată dorită de o elită occidentală conștientă,
va fi posibilă doar prin luarea de contact cu civilizațiile orientale, chineză, indiană
3
Ibidem, p. 38.
4
Jean-Jacques Rousseau, Profession de foi du vicaire savoyard, Paris, Flammarion, 2010.
5
În tradițiile orientale, mentalul nu este decât una dintre facultăți, fiind depășită în ierarhia
inferioară a înțelegerii de discernământ și de simțul individualității. Alături de cele cinci simțuri,
acestea sunt formele de manifestare concretă ale Divinului și participă la cunoașterea Lui. Vezi și
La Bhagavad-Gîtâ présentée et commentée par Śrî Aurobindo, Paris, Albin-Michel, 1970.
6
Edmund Husserl, Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală, trad. rom.
Christian Ferencz-Flatz, Bucureşti, Humanitas, 2011.
SÆCULUM 119
și arabă, care păstrează spiritul societăților tradiționale. De altfel, acesta este cel mai
mare serviciu pe care Orientul l-ar putea aduce Occidentului.7
Ostilitatea manifestă față de societățile orientale vine chiar din reacția
modernității în fața tradiției persistente. Orice opoziție însă între cele două tipuri
de societăți ar dispărea imediat ce Occidentul ar reveni la ceea ce el era înaintea
deviației indusă de modernitate, anume o societate tradițională în adevăratul sens
al cuvântului. Reconcilierea ar fi imediată, căci ea ar fi bazată pe aceleași principii
intime ale cunoașterii metafizice, care este universală în principiile sale. Acest
domeniu al cunoașterii intelectuale pure, al spiritualității autentice, este singurul
ce nu are nevoie de un efort de adaptare între mentalități diferite, ce nu sunt de
fapt decât adaptări diferite ale principiilor la particularități secundare. Fondată pe
principii, reconcilierea este posibilă de sus în jos, adaptând ariile particulare acestor
principii, iar efortul de adaptare a cazurilor particulare la principiile fundamentale
ale ordinii tradiționale ar fi chiar opera unei elite intelectuale, indiferent care sunt
distincțiile sociale, ce rămân pur exterioare.8
Conflictul dintre civilizații, așa cum apare el astăzi, nu trebuie înțeles drept
anti-occidental. El ar trebui descris mai curând drept o reacție anti-modernă a
societăților orientale. A fi anti-modern nu este un atac la adresa Occidentului,
ci s-ar putea dovedi chiar un efort valid de a salva Occidentul de la dezastru.
Nici un reprezentant autentic al Orientului tradițional nu s-ar opune Occidentului
ca atare,9 ci acelui Occident modern, deci anti-tradițional. Apărarea Occidentului
nu are logică atâta vreme cât Occidentul este cel care împinge lumea în dezordinea
materialismului și în confuzia valorilor.10 Este cu atât mai greu de înțeles cum
Orientul poate amenința Occidentul, din moment ce nu dorește decât să trăiască
independent și lăsat în pace.11 Poate mai nimerit ar fi spus reforma Occidentului,
decât apărarea lui, căci Occidentul trebuie într-adevăr apărat, dar împotriva
propriilor tendințe distructive.12
Dar de unde vine însă diferența dintre Orient și Occident și cât este ea de
importantă ca să stârnească asemenea ostilitate față de societățile tradiționale?
Una dintre sursele cele mai importante ale diferenței este rolul cunoașterii și
acțiunii. În timp ce cunoașterea prin contemplare, deci cunoașterea metafizică
7
René Guénon, La crise du monde moderne, p. 51.
8
Ibidem, p. 58.
9
Motivațiile religioase ale terorismului islamist nu sunt decât o justificare facilă a violenței, iar
ele nu fac decât să adâncească confuzia generală și ura Occidentului față de tot ce este tradiție.
Nici o cunoaștere autentică a principiilor superioare, divine, nu poate conduce la violență, altfel
această cunoaștere s-ar dovedi falsă.
10
11
Criza imigrației din Europa din 2015-2016, datorată în mare parte ororilor războiului purtat
de occidentali în Siria și Irak, precum și atentatele teroriste islamiste din aceeași perioadă, nu ar
trebui să facă opinia publică să ignore faptul că civilizația occidentală și-a extins larg influența
(nu doar politică și militară), exportând peste tot valorile materialismului cel mai banal, drapat în
hainele consumului, investițiilor, eficienței economice și productivității muncii. În ciuda știrilor
alarmiste cu privire la asediul Occidentului, economia globală a producției materiale occidentale
este azi mai răspândită decât niciodată.
12
este specifică Orientului, în special Indiei, Occidentul și-a dezvoltat de-a lungul
modernității o tradiție a acțiunii exclusive. Această diferență nu trebuie judecată
pripit, crezând probabil că orientarea către cunoaștere exclude acțiunea,13 deoarece
cunoaștere înseamnă de fapt identificare cu obiectul, fuziunea deplină a acțiunii și
a principiului său călăuzitor. Acestei cunoașteri metafizice, Occidentul modern îi
opune o cunoaștere rațional-discursivă, o umbră a adevăratei cunoașteri, și chiar în
limitele acestei cunoașteri modernitatea occidentală preferă cunoașterea orientată
spre un scop practic.14 În lipsa principiului călăuzitor, acțiunea nu face decât să
degenereze până ajunge să nu fie nimic mai mult decât agitație sterilă. Aceasta este
poate caracteristica cea mai frapantă a lumii occidentale moderne, schimbarea
necontenită, viteza, chiar nevoia de agitație continuă. Privită lucid, lumea modernă
nu este decât progresia infinită a dispersiei în multiplicitate, o multiplicitate ce nu
mai este condiționată și orientată de nici un principiu superior.15
Efectele multiplicării la infinit se văd imediat în concepțiile științifice,
dar și în relațiile sociale. În domeniul științific, ceea ce domină este fărâmițarea
indefinită, analiza împinsă la extrem, o dezagregare a activității umane, ce nu
conduc decât la frânturi descriptive golite de sens. Știința modernă a ajuns
nu doar greu de înțeles, datorită hiperspecializării sale, dar și irelevantă, căci
ea nu mai este girată de un principiu superior, care să sintetizeze progresele
câmpurilor de cercetare particulare, acolo unde poate fi vorba de vreun progres.16
Fără principii directoare superioare, cercetarea devine cercetare per se, ea nu
produce decât o succesiune accelerată de ipoteze ce se acumulează doar pentru
a fi înlocuite de alte ipoteze, cu durată de viață și mai scurtă.17 În final, nu avem
13
Exemplul dat de Guénon este chiar Bhagavad-Gîtâ, enunțată spre folosința prințului Arjuna
și a tuturor reprezentanților kśatrya, casta războinicilor. Vezi René Guénon, La crise du monde
moderne, p. 70 și La Bhagavad-Gîtâ présentée et commentée par Śrî Aurobindo, Paris, Albin-
Michel, 1970, capitolul 5, despre karma-yoga.
14
Tendința spre cunoașterea practică exclusivă este vizibilă și în sistemul de educație superioară,
unde idealurile și valorile secolelor anterioare, oricât de reduse ar fi fost ele în comparație cu
societățile tradiționale orientale, au fost înlocuite de valorizarea pură a aplicațiilor tehnice,
universitatea devenind în mod cvasi-natural o agenție de recrutare și formare de forță de muncă
calificată pentru ramurile tehnice ale industriilor și serviciilor. Pentru o critică a sistemului
universitar american actual, vezi și Allan Bloom, Criza spiritului american. Cum universităţile
au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor, trad. rom. Mona Antohi, Bucureşti,
Humanitas, 2006.
15
16
Dovada cea mai concludentă o reprezintă fizica modernă, ce nu poate avansa pe căile deschise de
noile teorii ale secolului XX, din moment ce nu poate reconcilia cadrul teoretic și mai ales deducțiile
inerente teoriilor cuantice cu cele ale relativității. În final, teoria cuantică ajunge să admită imposibilitatea
obiectivității observației, din moment ce astfel ea ar încalcă flagrant legea clasică a conservării energiei.
Cu onestitate, Bohr recunoaște limitele teoriei cuantice în stabilirea deplină a cauzalității. Vezi Niels Bohr,
Teoria atomică şi descrierea naturii, trad. rom. Maria Ţiţeica, Bucureşti, Humanitas, 2013.
17
Această perspectivă a ipotezelor dominante ce explică „mai bine”, pun în acord „mai multe”
observații empirice decât ipoteze concurente, pentru a deveni așa-numite „paradigme”, este
concepția dominantă cu privire la progresul cunoașterii științifice occidentale. Chiar și așa,
teoriile devin dominante nu pentru că pot explica toate observațiile factuale, ci pentru că sunt
îmbrățișate de cea mai mare parte a membrilor comunității științifice. Vezi Thomas Kuhn,
Structura revoluţiilor ştiinţifice, trad. rom. Radu Bogdan, Bucureşti, Humanitas, 2008.
SÆCULUM 121
de-a face decât cu o monstruoasă acumulare de fapte și de detalii ce nu pot dovedi

și nu pot însemna nimic.18
La fel se întâmplă și în afara domeniului cercetării științifice, bunăoară în
câmpul social. Și nici nu poate fi altfel, din moment acestea sunt consecințele
materializării, adică a precipitării, a decantării și coborârii principiilor superioare
în manifestările cele mai concrete. Materia nu este decât diviziune și multiplicitate
infinită, iar materia este fundamentul și limita obiectivă a societății occidentale
moderne. De aici decurg toate conflictele dintre popoare și dintre indivizi.
Iar cu cât avansăm în procesul materializării, al reducerii întregii cunoașteri
și existențe la nivelul cel mai de jos al manifestărilor materiei, cu atât divizarea,
conflictul, opoziția de toate felurile sunt mai numeroase. De altfel, există o
corespondență între starea lucrurilor în Occident, o stare instabilă și dezorganizată,
și mentalitatea specifică indivizilor din societățile occidentale. Cum în lume nu mai
este loc pentru imuabil, pentru permanent, la fel nu mai este loc pentru cunoașterea
veritabilă, ci doar pentru negarea tuturor principiilor transcendente și universale.
Iar pretenție de relativitate a modernității se dovedește o negare a cunoașterii reale,
chiar și așa parțială, pentru că nu poate exista relativ fără absolut, schimbare fără
imuabil, multiplicitate fără unitate.19
Filosofia devenirii, a schimbării, caracteristică modernității, aflată sub influența
ideii de „progres”, nu este decât un „evoluționism” cu tentă naturalistă, în sensul în
care ea reduce totul la natură, fără să accepte existența unei realități supra-ordonate,
a unui domeniu metafizic, reglat de principii imuabile și eterne. Nici chiar atunci
când reiau teme clasice, modernii nu se pot debarasa de mentalitatea naturalistă.
Dovada pe care Guénon o prezintă aici este concepția lui Bergson despre „durata
pură”.20 Aceasta este chiar dizolvarea, dispersia în instantaneu, imposibilitatea
oricărei cunoașteri veritabile, căci intuiția bazată pe fluxul continuu de date sensibile
nu este cunoaștere. Această intuiție bergsoniană a fluxului lucrurilor sensibile nu
este o intuiție metafizică, căci aceasta nu s-ar putea baza pe lucruri sensibile.21
Dar pentru moderni este natural să limiteze totul la percepțiile lucrurilor sensibile
și să nu recunoască nimic superior rațiunii în ierarhia înțelegerii, deci să nu
recunoască intuiția metafizică.22 De aceea nici nu există „raționalism” înaintea lui
Descartes.
18
Deși seturi de date pot fi „explicate” de teorii concurente, ceea ce aruncă o umbră serioasă
asupra pretenției de validare a teoriilor științifice doar prin acord cu datele empirice, Popper
își bazează metoda riguroasă de determinare a științificității unei teorii exact pe producerea
de date empirice ce vin să contrazică, să invalideze teoria respectivă. Vezi Karl Popper, Logica
cercetării, trad. rom. Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Erwin Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1981.
19
20
Henri Bergson, Gândirea și mișcarea. Eseuri și conferințe, trad. rom. Ingrid Ilinca, Iași, Polirom,
1995, în special conferințele „Intuiția filozofică” și „Percepția schimbării”.
21
Henri Bergson, Materie și memorie, trad. rom. Cora Chiriac, Iași, Polirom, 1996.
22
Grecii antici identificau cunoașterea superioară cu o capacitate a unei părți speciale a sufletului/
spiritului, o parte supra-rațională. Pentru orientarea cunoașterii către principiile imuabile, vezi și
Aristotel, Metafizica, trad. rom. Andrei Cornea, București, Humanitas, 2001.
De altfel, negarea intuiției intelectuale face imposibilă orice tradiție și

devine un obstacol în înțelegerea cu reprezentanții societăților orientale. Căci
din concepția metafizică decurg toate. Această doctrină este esențialul și totul se
leagă de ea în societățile orientale tradiționale, cu titlu de consecință sau de aplicație.
Este vorba atât de știință, cât și de instituțiile sociale, văzute drept prelungiri,
reflexii ale cunoașterii primordiale, absolute, principiale. Astfel, veritabila ierarhie
este peste tot respectată în societate, la fel cum științele moderne nu sunt văzute
decât ca specializări înguste și multiplicate, cunoștințe ale unor detalii care nu au
merit prin ele însele.23 Pentru occidentali însă, specializarea foarte îngustă este
acceptabilă, un rău în sine, dar justificată, căci ea permite acumularea unui număr
atât de mare de detalii, așa cum nici o știință particulară n-ar putea cuprinde.
Reversul este însă imposibilitatea unificării multiplicității, așa cum am exemplificat
prin situația fizicii atomice. Această imposibilitate vine din interdicția modernă de
a le lega de un principiu superior. Știința modernă occidentală abordează lucrurile
de jos și din exterior, în loc să o facă de sus și din interior.
Poate cel mai bun exemplu al acestei abordări este transformarea „fizicii”.
Pentru Aristotel, fizica era încă „secundară” metafizicii, lucru ce s-a păstrat până în
Evul Mediu. Pentru societățile moderne, însă, negarea oricărui principiu superior
naturii, din care această știință să derive ca aplicație, este un motiv de glorie numit
„pozitivism” sau „agnosticism”. Nu doar că acesta este un principiu ignorant ce le
interzice și altora să cunoască ce este dincolo de fizică, de natură, dar această știință
astfel constituită nu este decât un demers cu totul superficial, o dispersie în detalii,
așa cum am văzut mai devreme. Aceasta nu este deloc o cunoaștere, chiar și una
inferioară, din moment ce se reduce la simplele aplicații practice, fenomen vizibil în
ușurința cu care modernii confundă știința cu ingineria, în identificarea inginerului
cu savantul tipic.24 Ea este o știință materialistă, care nu este doar o negare a ordinii
superioare, ci o ignoranță, o completă indiferență față de lumea de dincolo de
lucrurile sensibile, și ceea ce este și mai grav, acest „scientism” este în mod constant
inoculat prin sistemul de învățământ. Concepută astfel, nu este de mirare că știința
pierde mult din profunzime și din soliditate și că se pierde în hățișul detaliilor de
fapt pe care le produce, dar pe care nu le poate ordona coerent, din moment ce
în știința „experimentală” teorii cu totul diferite pot explica la fel de bine datele
culese. Mai departe de materia astfel „ordonată” nu pare să existe nimic pentru
oamenii de știință occidentali. Nimic în afara lucrurilor sensibile, măsurabile, strict
cuantificabile, pe baza cărora se construiesc științele experimentale. Dacă acceptă
uneori că există și alte lucruri dincolo de lumea senzorială, ei se și grăbesc să le
declare nu doar necunoscute, ci imposibil de cunoscut.25
Aceasta este limita științelor experimentale, multiplicitatea datelor și sărăcia
ideilor, impregnarea cu caracteristica materiei și negarea intuiției intelectuale prin
rolul exclusiv al rațiunii, de altfel o facultate pur umană și limitată. Ca efect al
individualismului dominant, științele moderne sunt complet „naturale” prin refuzul
23
24
Ibidem, p. 86.
25
Ibidem, p. 146.
SÆCULUM 123
obstinat al metafizicii, dar la fel de bine complet relative, căci rațiunea este relativă
la un domeniu de studiu el însuși relativ. Ultimul pas făcut de știința modernă
este coborârea și mai profundă în material, prin negarea până și a înțelegerii
oferite de cunoașterea modernă, prin înlocuirea „adevărului” cu „utilul”.
Singura utilitate acordată înțelegerii lumii este capacitatea ei de a răspunde unor
scopuri practice, devenind în termenii lui Bergson, un instrument ce fabrică
instrumente. Acesta este „pragmatismul”, ce depășește chiar și limita inferioară a
umanului. Înainte, „raționalismul” era încă legat de o facultate umană, de rațiune.
Coborârea în infra-uman deschide poarta „subconștientului”, rătăcirea definitivă
a filozofiei „profane” abandonată propriului demers.26 S-a ajuns până într-acolo
încât măsurarea a fost introdusă în psihologie, domeniu care scapă prin natura
sa cuantificării, uitând că posibilitatea măsurării se bazează pe o caracteristică
inerentă materiei, pe divizibilitatea indefinită.27
Revenind la domeniul social, distincția socială bazată pe diviziune strictă,
precum sistemul castelor, ea este expresia naturii individuale însăși cu tot ansamblul
său de aptitudini speciale pe care le presupune și care-i predispune pe indivizi la
îndeplinirea unei funcții determinate. Originea haosului specific modernității este
de găsit în chiar negarea diferențelor care există între oameni, în negarea oricărei
ierarhii. Această negare a ierarhiei a devenit ulterior unul dintre pseudo-principiile
cele mai dragi modernității, acela al „egalității”. Un principiu absurd, căci este greu
de găsit doi indivizi identici.28 De aici decurg nenumărate consecințe, precum
organizarea sistemului de învățământ, în care educația se desfășoară ca și cum
toți elevii ar fi predispuși în mod egal să asimileze aceleași învățături, prin aceleași
metode. Aici este mai curând vorba de a „învăță” decât de a „înțelege”29, adică de
acumularea de noțiuni rudimentare și eteroclite în detrimentul calității, adică tot
de o dispersie în multiplicitate, atât de caracteristică modernității. De altfel, acest
tip de învățământ rămâne un tabu al societăților occidentale contemporane, în
deplin contrast cu tendința epocii actuale de a pune totul sub semnul întrebării și
de a supune absolut totul discuției.30
În egalitarismul epocii actuale, un individ nu-și poate îndeplini funcția decât
accidental, în mod excepțional, ceea ce ar trebui în definitiv să fie excepția, nu
regula. Cu toate acestea, oamenii sunt îndemnați să ocupe diverse funcții, uneori
total diferite, iar acest lucru este cel mai vizibil în cazul politicienilor. Din nou,
acest fapt este în contrast cu specializarea dusă la extrem ce caracterizează lumea
modernă, dar în deplin acord cu aspectul său democratic. Astfel, incompetența
nu este un obstacol în derularea unei cariere politice, căci puterea vine de jos, de
26
Ibidem, p. 107.
27
Ibidem, p. 148.
28
Guénon reia aici argumentele clasice ale conservatorilor, ce reacționau împotriva manifestării
principiilor egalitariste impuse de Revoluția Franceză. Vezi și Edmund Burke, Reflecţii asupra
Revoluţiei din Franţa, trad. rom. Mihaela Czobor-Lupp, Bucureşti, Nemira, 2000.
29
Diferența este mai ușor de sesizat în limba franceză, unde ea apare sub forma unui joc de
cuvinte prin alternanța verbelor formate prin compunerea cu prefixe a verbului „prendre”,
respectiv „apprendre” și „comprendre”.
30
la o majoritate, în contrast cu orice competență, care fiind o superioritate, este

apanajul unei minorități. Cum ar putea egalitarismul să producă competență?
Orice putere legitimă vine de sus, puterea spirituală fiind cea care condiționează
puterea temporală. Iar puterea poporului nu este decât o iluzie, căci poporul
nu poate avea o putere în sine. Altfel, aceasta nu este decât sursă de confuzie și
dezordine.
Imposibilitatea democrației, așa cum este ea expusă de Guénon, nu vine doar
din imposibilitatea ca cei guvernați să fie în același timp și guvernanți sau din
abandonarea de fapt a puterii în mâna unei minorități guvernante, ci și din domnia
covârșitoare a sentimentelor, fundamentală politicii, ce împiedică orice reflecție și
este principalul obstacol pentru înțelegerea anumitor lucruri. Nu este de mirare
că politicieni vulgari și abili exploatează cu succes această incompatibilitate dintre
reflecție și sentimente. De altfel, acest lucru este vizibil și în cazul discursurilor
despre pacifism, în situația în care dezvoltarea extraordinară a capacităților de
război este unul din elementele specifice ale „progresului” modern. La fel ca și
transformarea războaielor convenționale anterioare modernității în războaie totale
îndreptate înspre toți membrii unei anumite națiuni, împotriva civililor, inclusiv
împotriva celor mai puțin apți, dar care sunt cu toate acestea mobilizați pentru
război.31 Avem de-a face aici cu altă confuzie tipic modernă, ce vede în sintagme
ca „mobilizare generală”, „națiune înarmată” expresia unei credințe în forța
brută a numărului, conformă caracterului pur cantitativ al societăților moderne.
Cauza acestui război total între națiuni, căci bazat pe forța numărului și pe
disponibilitatea cheltuirii tuturor resurselor pentru victoria finală, este, fără
îndoială, diviziunea și opoziția dintre națiuni, ce au înlocuit în epoca modernă
construcțiile politice și sociale feudale, au distrus regimul feudal și au produs
ruptura radicală cu autoritatea spirituală, superioară, a creștinătății. Doar o
autoritate superioară ar fi fost capabilă să oprească un conflict, căci ea ar fi fost prin
natura sa deasupra oricărui conflict politic.32
Revenind la dezvoltarea materială, spune Guénon, și chiar acceptând că există
avantaje pe care aceasta le aduce, nu putem să nu vedem costurile: o cunoaștere
superioară uitată, o intelectualitate autentică distrusă, o spiritualitate dispărută. În locul
lor avem o cunoaștere practică, foarte limitată și limitatoare, orientată înspre utilitatea
industrială. Dar chiar și acceptând beneficiile, o îndoială persistă. Chiar dacă scopul
occidentalilor este „bunăstarea”, este greu de acceptat efortul covârșitor ce trebuie depus
pentru aceasta, și chiar și atunci nu este clar dacă scopul este atins. Este oare vorba de
o bunăstare reală? Sunt oare mai fericiți cei ce folosesc mijloace de comunicare mai
31
Dacă am putea pune aceste remarci pe seama traumei produse spiritelor conștiente de ororile
Primului Război Mondial, consultând știrile agențiilor de presă actuale putem constata că ele
sunt încă valabile. Nici Organizația Națiunilor Unite, nici alte organizații regionale nu pot
rezolva conflictul intern din Siria, de exemplu, atât timp cât el este alimentat cu resurse de război
de marile puteri mondiale și regionale, spre disperarea pacifiștilor de pretutindeni și cu prețul
imensei suferințe a civililor sirieni. Organizațiile internaționale au fost însă la fel de neputincioase
în cazul războaielor purtate înainte de marile puteri în Indochina, Vietnam, Afganistan sau Irak,
confirmând temerile legate de răspândirea războiului total.
32
SÆCULUM 125
rapide, având astfel o viață mai agitată și mai complicată?33 Nu este mai degrabă aici
vorba de generalizarea unui dezechilibru, a unei agitații permanente întreținută de
crearea neîncetată de nevoi noi, care, în succesiunea lor neîntreruptă, lipsesc permanent
oamenilor? Nu acesta devine scopul civilizației moderne, anume multiplicarea nevoilor
artificiale,34 în sensul în care societatea modernă creează mai multe nevoi decât este în
stare să satisfacă? Nu este aici explicație inerției dominante, în lipsa de putere și chiar
de motivație de a se opri din această transformare neîncetată, superficială și iluzorie?
Înainte de această epocă, ar fi suferit oamenii de lipsa unor lucruri ce nu existau și la
care nici măcar nu s-ar fi gândit?
Întrebarea aceasta devine importantă imediat ce vedem că astăzi oamenii
suferă dacă aceste lucruri le lipsesc, pentru că au ajuns să le considere necesare
și unele dintre ele chiar au devenit necesare. De aici vine explicația acțiunilor
prin care oamenii fac toate eforturile pentru a dobândi ceea ce ce le poate oferi o
satisfacție materială, de aici provine și darwinismul social, „lupta pentru existență”,
de aici și invidia și ura cu care sunt priviți cei care dețin bogăția de cei care sunt
lipsiți, căci succesul lor ostentativ este în contradicție cu promisiunea generalizată
a egalității.35 Întrebarea capătă o importanță deosebită mai ales când ne gândim
la cei care ar vrea să se sustragă „progresului”, maniei vitezei, agitație moderne.
Puterea acestora de rezistență este mică în comparație cu presiunea nestăvilită a
conformismului social, ce le impune cu forța „beneficiile” progresului modern.
Fiind puțini, aceștia sunt considerați o cantitate neglijabilă, ceea ce este în deplin
acord cu modul de gândire modern, care este pur cantitativist. Pretenția lor la
diferență este de neacceptat, asta pentru că se opune argumentului egalitarist al
epocii. Chiar și așa, majoritatea nu se simte deranjată defel atunci când încalcă
spiritul modern egalitarist, atunci când impune „beneficiile” modernității cu forța
argumentului „superiorității” rezultatelor și produselor sale.36
Sfârșitul civilizației moderne occidentale nu poate veni decât din acest
dezechilibru indus de forțele materiale, sub presiunea dorințelor dezordonate pe
care forțele materiale le-au declanșat la nivelul maselor. Cel care dezlănțuie forțele
brutale ale materiei va sfârși zdrobit de ele, că este vorba de forțele naturii sau
de forțele maselor umane, sau de unele și altele în același timp, atât timp cât nu
reușește să se ridice el însuși deasupra materiei. Concluzia este ușor de tras, spune
Guénon, anume predicția unui sfârșit tragic pentru această civilizație occidentală
materialistă, destin inevitabil în lipsa unui reviriment spectaculos, radical, care să
survină rapid și să conducă la o veritabilă transformare.37
33
Nu trebuie uitat că Guénon face această remarcă în contextul extinderii comunicațiilor prin fir și prin
unde radio. Lucrurile nu sunt însă diferite în cel al comunicațiilor „fără fir” (wireless), al rețelei globale de
internet (world wide web), al terminalelor mobile cu mare putere de calcul (smartphone, tabletă, laptop etc.).
34
Guénon nu face aici decât să anticipeze rolul covârșitor jucat de strategiile de marketing în
vânzarea produselor și serviciilor, la o scară și o intensitate care fac greu de stabilit granița dintre
nevoi și dorințe, din moment ce nenumărate dorințe capătă aparența nevoilor moderne.
35
36
Ipocrizia este cu atât mai flagrantă și ridicolă atunci când europenii moderni încearcă să-și
impună cu forța valorile în diferite societăți tradiționale ale Orientului, pe care nu se sfiesc să le
catalogheze drept „înapoiate” și să le ceară membrilor acestora să le demonstreze atitudini de
recunoștință pentru „modernizarea”, „dezvoltarea”, „emanciparea” țărilor lor.
37
Există încă, desigur, elemente care atenuează oarecum acest materialism

dominant, iar fără aceste elemente este foarte probabil că această civilizație s-ar fi
sfârșit deja lamentabil. Aceste fragmente disparate de spiritualitate se mai regăsesc,
în Occident, în organizarea religioasă, dar Guénon a subliniat deja cât de slăbită este
religia aici și ce idee îngustă și mediocră au chiar adepții ei despre ea, cât de mult a
fost ea epurată de intelectualitate, care este adevărata spiritualitate. Dacă anumite
posibilități încă există, ele rămân în stare pur latentă, iar efectul lor este unul
extrem de redus. Nu trebuie însă să nu admirăm vitalitatea unei tradiții religioase
care, în ciuda stării actuale de existență virtuală, persistă în ciuda atâtor eforturi
depuse de atâtea secole de a o sufoca și distruge.38 Astfel, etichetarea frecventă a
Occidentului modern, din partea unor non-europeni, drept creștin, este o eroare
vădită, căci spiritul modern este anti-creștin pentru că este profund anti-religios;
și este anti-religios pentru că este profund anti-tradițional. Ceea ce persistă însă,
ultimele resturi ale creștinismului, cu bagajul său de tradiții ce au fost păstrate,
reprezintă cea mai mare și poate unica speranță de salvare.39
Pentru a renaște, Occidentul trebuie să pună o nouă piatră de temelie
cunoașterii. Aparent contradictoriu, dar ceea ce pare cel mai departe de ordinea
practică a lucrurilor este și cel mai eficient în aceeași ordine practică, fără de care
orice realizare nu ar fi decât agitație superficială și inutilă. Ceea ce contează, deci,
este cunoașterea. Dacă toți oamenii ar înțelege ce este cu adevărat lumea modernă,
spune Guénon, lumea ar înceta instantaneu să existe așa cum este ea azi, căci
existența ei, ca și ignoranța și limitarea, este pur negativă, în sensul în care ea este
o negare a adevărului tradiției și a realității supra-omenești.40 O astfel de iluminare
ar feri lumea de orice catastrofă.
Cum ar putea fi însă toți oamenii conștienți, din moment ce ei sunt azi mai
departe de această cunoaștere decât oricând in istoria lor? Aici Guénon introduce o
soluție neașteptată, dar grea, căci cea mai simplă soluție ar fi să lăsăm ciclul cosmic
actual să-și consume existența, așteptând cu speranță renașterea ce urmează
dizolvării stării de fapt. Nici nu ar fi necesar, spune Guénon, ca toți să devină
conștienți, atât timp cât o mică elită, oricât de restrânsă, dar puternic constituită,
ar da lumii o direcție prin sugestii care să nu facă necesară neapărat înțelegerea
mecanismelor de acțiune și a finalității, ce ar rămâne mai departe necunoscute
maselor largi. Și chiar dacă nu ar reuși acest lucru, un astfel de efort nu ar rămâne
nerăsplătit, din moment ce tranziția de la un ciclu cosmic la altul nu se face, chiar
în condițiile unui cataclism care are aparența unei rupturi, cu discontinuitate
absolută și fără să se respecte înlănțuirea cauzală universală ce leagă ciclurile între
38
Distrugerea fizică a preoților și a bisericilor la Revoluția Franceză nu poate fi înțeleasă
fără acțiunea persistentă și profundă a criticismului și deriziunii lui Voltaire și ale autorilor
Enciclopediei, dorinței de progres a iluminiștilor, eforturilor protestanților și umaniștilor, în
definitiv, chiar ideilor Renașterii. Toate au surpat edificiul spiritual pe care creștinismul occidental
se sprijinise de-a lungul Evului Mediu. Încercarea romanticilor de a reabilita Evul Mediu și odată
cu el creștinismul occidental a eșuat, lăsând în urmă un sentiment de melancolică nostalgie. Vezi
și Chateaubriand, Le Génie du Christianisme, Paris, Garnier, 1966.
39
40
Ibidem, p. 187.
SÆCULUM 127
ele. Este posibil, deci, pentru o elită, să pregătească schimbarea în așa fel încât
aceasta să se desfășoare în condițiile cele mai favorabile, dacă ea se organizează cât
mai este încă timp. Chiar și în situația imposibilității acțiunii eficiente înainte de
închiderea ciclului cosmic, sarcina sa este importantă pe alt plan, anume pe acela
al conservării a ceea ce merită și trebuie să supraviețuiască lumii actuale, pentru a
folosi la edificarea lumii viitoare.41 Nu trebuie așteptat ca tendința de cădere să se fi
epuizat pentru a pregăti renașterea lumii, în ciuda așteptării catastrofei ce va veni.
Cine poate însă în Occident să mai constituie încă o elită conștientă?
Există din ce mai mulți oameni, scria Guénon acum aproape un secol, care încep
să aibă o priză de conștiință asupra ceea ce este cu adevărat lumea în care trăiesc,
chiar dacă sunt încă reduși la a vehicula aspirații imprecise și căutări de cele mai
multe ori sterile. Asta pentru că nu există nici o organizație care să le confere o
direcție doctrinală autentică, așa cum există în Orient, în societățile tradiționale.
De altfel, chiar aceste societăți tradiționale orientale ar putea fi cheia declanșatoare
a revigorării occidentale, în cazul în care o trezire spontană de posibilități latente
nu ar fi chiar opera Occidentului însuși. Cum această perspectivă nu este deloc
probabilă, nefiind însă exclusă, funcția elitei occidentale este de a se reconecta
adevărului universal, intrând sub influența secundară a societăților tradiționale
orientale. Iar această reconectare ar putea fi facilitată prin intermediul membrilor
acelui grup intelectual occidental ce s-au conectat deja, în mod individual,
la învățăturile autentice ale Orientului și au devenit o parte a elitelor Orientului,
exprimându-i valorile tradiționale și autentice în lumea occidentală. Situați deja în
afara lumii occidentale, ei ar putea fi o punte de legătură cu elitele occidentale, care
trebuie să-și caute propria cale de organizare și acțiune.
Un avantaj pentru elitele intelectuale42 occidentale, dar nu o necesitate, ar fi
ancorarea într-o organizație occidentală efectivă. Singura organizație occidentală
care să-și fi păstrat caracterul tradițional și care să aibă o doctrină capabilă să
susțină un astfel de demers nu este decât Biserica Catolică. Acesteia îi trebuie redat
doctrinar sensul profund pe care l-a avut, fără a schimba ceva în forma religioasă
cu care se prezintă spre exterior, sens de care actualii reprezentanți nu par să mai
fie conștienți, cum nu mai sunt conștienți nici de unitatea ei esențială cu alte
forme tradiționale. Astfel, o înțelegere cu reprezentanții tradițiilor orientale va fi
posibilă imediat ce reprezentanții Occidentului redevin conștienți de principiile
tradiționale, așa cum sunt încă cei ai Orientului, pentru că o înțelegere autentică
și durabilă nu se poate realiza decât de sus și din interior, în domeniul spiritual,
adevăratul domeniu intelectual.
Un eventual eșec al înțelegerii dintre elitele intelectuale occidentale și orientale,
această reconciliere a principiilor autentice, nu ar face decât să lase renașterea
Occidentului în seama elitei occidentale, făcând efortul său solitar mai dificil
41
Această conservare este în domeniul spiritual ceea ce unele guverne occidentale fac deja în
domeniul strict material, conservând diferite semințe și chiar secvențe ADN și pentru refacerea
diversității biologice în urma unui viitor cataclism global.
42
Guénon folosește termenul „intelectual” în formularea sintagmei de elită intelectuală, realizând
o echivalență între adjectivul „intelectual” și cel „spiritual”. O înțelegere autentică și validă nu este
posibilă în afara spiritualității adevărate.
și mai îndelungat, în situația în care această elită va fi nevoită să creeze singură

toate elementele revirimentului, în loc să le folosească pe cele existente, gata
pregătite în altă parte. Chiar și așa, un astfel de viitor nu este exclus. Există în
Occident indiciile unei transformări ce rămâne încă incomplet definită, dar
care ar putea și ar trebui să ducă la constituirea unei astfel de elite conștiente,
răbdătoare și încrezătoare, dispusă să facă efortul necesar redresării spirituale, o
elită care să aibă drept crez Vincit omnia Veritas.
Bibliografie:
Bergson, Henri, Gândirea și mișcarea. Eseuri și conferințe, Iași, Polirom, 1995.
Bergson, Henri, Materie și memorie, Iași, Polirom, 1996.
Bloom, Allan, Criza spiritului american. Cum universităţile au trădat democraţia şi
au sărăcit sufletele studenţilor, Bucureşti, Humanitas, 2006.
Bohr, Niels, Teoria atomică şi descrierea naturii, Bucureşti, Humanitas, 2013.
Eliade, Mircea, Le mythe de l’éternel retour. Archétypes et répétition, Paris, Gallimard,
1969.
Guénon, René, La crise du monde moderne, Paris, Gallimard, 1973.
Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Humanitas, 2008.
Popper, Karl, Logica cercetării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
SÆCULUM 129
PROBLEMA ÎMPRUMUTURILOR ÎN DEZBATERILE

DIN PRESA TRANSILVANĂ A SEC. AL XIX-LEA
Anca-Elena DAVID
Title: “The problem of borrowings in the discussions of the Transylvanian press in

the 19th century”
Abstract: Lexically speaking, five major themes sprang out from the arguments
between the editors and the collaborators: the unification of the language, borrowings
from other languages, the elimination of useless terms, the writing of a dictionary by the
Romanian Academic Society and the publication of meanings and etymologies in order
to master the meanings and the evolution of words.
Solving the problem of borrowings brings about many arguments and points of view.
We remarked various ways of solving this problem. Each and every intellectual agreed
that borrowings are necessary. They also agreed that the enriching of the vocabulary must
be done by means of borrowings, according to the specificity of our language.
Keywords: borrowings; press; latin; folk language; progress;
Publicistica transilvană a secolului al XIX-lea a manifestat un interes deosebit

față de problema modernizării lexicului limbii române literare. Intelectualii
și oamenii de cultură și-au exprimat punctele de vedere, în primul rând, prin
intermediul presei scrise, al publicațiilor periodice existente: Foaie pentru minte,
inimă și literatură, Organul luminării, Familia, Amicul școalei, Transilvania.
Am identificat, în cadrul dezbaterilor teoretice și practice dintre redactori și
colaboratori, cinci teme majore referitoare la îmbogățirea și cizelarea vocabularului:
unificarea limbii la nivelul lexicului; problema împrumuturilor din alte limbi;
necesitatea curățirii vocabularului, prin exprimarea de căi viabile concretizării
acestui obiectiv; rolul Societății Academice Române în elaborarea Dicționarului
limbii române literare și a altor opere lexicografice; popularizarea de semnificații
și etimologii, în cunoașterea, însușirea și aprofundarea sensurilor cuvintelor și a
evoluției acestora. În articolul de față mă voi opri asupra celei de-a doua teme,
împrumuturile din alte limbi.
La nivelul lexicului, „s-au întâlnit aceleași puncte de vedere opuse, ca și în
celelalte probleme principale ale dezvoltării limbii române: etimologismul latinizant
și curentul istoric-popular”1. Latiniștii propuneau revenirea limbii române la modelul
originar latin, fapt care constituia o imposibilitate logică și istorică. Limba preconizată
1
D. Macrea, Studii de istorie a limbii și a lingvisticii române, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1965, p. 15.
de ei era livrescă și artificială, necunoscută de popor, constituind, în esență, o barieră

în comunicarea dintre români și în dezvoltarea culturii noastre moderne. Pe de o
parte, însușirea vocabularului impunea cunoașterea limbii latine, exigență greu de
îndeplinit de către oamenii de rând, iar, pe de altă parte, formarea unei terminologii
moderne, exclusiv din latina clasică, era irealizabilă, întrucât latina, în acel timp, era
considerată purtătoarea unei culturi a trecutului. La polul opus, s-a situat curentul
istoric-popular, reprezentat de scriitorii grupați în jurul publicațiilor Dacia literară,
Propășirea și România literară. În accepțiunea lor, limba reprezintă creația istorică a
poporului, ea dezvoltându-se pe baza limbii populare și a tradiției literare existente.
Soluționarea problemei împrumuturilor antrenează, în jurul ei, aprinse
discuții și interesante puncte de vedere. Am remarcat evidențierea unor modalități
diferite de realizare concretă a acestei cerințe. Acțiunea de indicare a manierei în
care se vor face împrumuturile este precedată de sublinierea necesității acestui
proces. Astfel, pentru N. Istrate, împrumutul din alte limbi este o acțiune vitală:
„Nici o limbă nu e destul de deplină și înavuțită ca să poată rosti întrânsa toate
cugetările și a se împărtăși cunoștințelor omenești”2. În opinia sa, trebuie „a se păzi
totdeauna cuvintele unei limbi neciuntite, întărindu-se în adevărata lor însemnare,
iară (…) toate cuvintele străine ce vor fi primite spre a se rosti idei noi, să se îmbrace
în forma acelora între care se primesc”3. Cu alte cuvinte, românizarea expresiilor
străine este esențială. Cunoașterea și aplicarea acestor reguli vor duce, inevitabil,
la unitatea acțiunii literaților privind împrumuturile din alte limbi. Un autor
anonim arată necesitatea înnoirii și îmbogățirii limbii române, în primul rând,
prin asimilarea a cât mai multor termini neologici, iar, în al doilea rând, prin
reactivarea conceptelor vechi, „populare”, specific culturii naționale: „Cine nu
prețuiește cu mândrie un odor aflat, carile știe că au fost întrebuințat de strămoșii săi?”4
Se afirmă, la unison, că înnoirea și îmbogățirea vocabularului trebuie să se
concretizeze prin asimilarea de noțiuni, conforme cu spiritul și geniul limbii
noastre.
În timp ce unii intelectuali reclamă urgența împrumutării de termini latini,
numai din necesitate, cu scopul de a exprima idei noi și realități inedite, Cipariu,
dr. Silași și Hașdeu se declară pentru împrumutarea de cuvinte, exclusiv, din
izvorul latin. Considerații de bun-simț împotriva exagerărilor lingvistice, mai ales
împotriva abuzului de latinisme, realizează G. Bariț într-un articol, în care inserează
citate din Cugetătile lui A. Russo. Prin urmare, entuziasmul acesta, de a împrumuta
cât mai multe cuvinte latine, trebuie temperat, astfel încât „se împrumută de la
antica latină numai atâtea cuvinte, câte ne sunt de neapărată trebuință-întocmai ca
și la celelalte limbi romanice”5. El critică „lăcomia” de a despuia și prăda dicționarul
latin , procedeu care ar avea drept rezultat o limbă aristocratic „atât de comică”,
schimonosind, de fapt, limba poporului. Bariț împărtășește ideea lui Heliade de
2
C. Viișoreanu, Ceva despre limba română, în Foaie pentru minte, inimă și literatură, IX, 1846,
nr.40, p. 318.
3
Ibidem.
4
*** Lexicografie, în Foaie pentru minte, inimă și literatură, V, 1840, nr. 7, p.55.
5
G. Bariț, Putine aieptari pentru latinirea limbei nostre”, în Foaie pentru minte, inimă și literatură,
XVIII, 1854, nr. 44, p. 233.
SÆCULUM 131
a înlătura numai „slavonismele care ne stau în capul mesei”, subliniind lipsa de

discernământ în eliminarea masivă a acestora din lexicul românesc. Se declară
pentru adunarea întregii ei avuții la un loc din toate regiunile locuite de români
și susține că „limba nu ne e mai săracă decât altele începătoare; suntem însă noi
înșine săraci de dânsa, o mai și sărăcim cu capriciul nostru”6. Cărturarul numește
„capriciu” acțiunea literaților de a împrumuta, masiv, termini latini, ignorând
posibilitatea valorificării cuvintelor populare românești.
În Principia de limba si scriptura, Timotei Cipariu consideră că termenii curat
românești (ce nu se mai regăsesc în limbajul curent) se află în cărțile vechi de la
1590 până spre 17007. El califică slovenismele drept „stricatiuni a limbei”, fapt ce
impune renunțarea la ele, locul lor fiind luat de expresii din dialectele italiene, între
care cea dintâi și cea mai veche este latina.
Crezul lexical al lui Cipariu este redat încă din primul articol din Organul
luminării: „A scrie dar o limbă cât se poate după împrejurări mai curată; a
reînsufleți moartele, uitatele, părăsitele forme, însemnări și cuvinte; a lepăda
slovenismele etc. și în locul lor a reintroduce termeni luati, când alte fântâni ne
vor lipsi, din dialectele romane; a le întocmi după formele și exemplele ce ne
înfățișează structura limbii, iar nu după ușurătatea buzelor, plăcutul urechilor,
- acestea ne sunt propunerea, scopul și principiile din partea limbii”8. In esență,
Cipariu exprimă viziunea curentelor reformatoare, care solicitau înfăptuirea unei
duble acțiuni, complementare, în procesul de reconstruire a lexicului: una de
împrumutare a noilor cuvinte (evident, de origine latină sau romanică) și alta de
eliminare a termenilor proscriși (în majoritate de proveniență slavă)9. El consideră
că receptarea de termini latini trebuie să se realizeze cu discernământ, în funcție de
originea fiecărui cuvânt, analizat în parte, fiind siguri de latinitatea acestuia. Cipariu
își exprimă reticența față de anumite „forme curat latine și curat neromânești”,
care au influențat formarea cuvintelor românești, ca de pildă: terminația –bilis în
abominabil, confortabil, semtibil, aflabil.
Cipariu afirmă că limba română nu simte lipsa de variante lexicale și terminații
noi. El îi contrazice pe cei care dezaprobă folosirea terminației – tiune în cuvinte ca:
inchinatiune, intieleptiune, acceptând formele inchinare, intielegere. Ca argument,
Cipariu invocă existența, în latină, a terminației – tione, pe temeiul căreia – tiune să
se întrebuințeze și în română.
Foarte multe studii cipariene evidențiază apropierea limbii române de latină
și italiană10, fapt ce denotă preferința filologului pentru formele italiene și latine, în
detrimentul celor franceze. Cipariu insistă asupra ideii că termenii latini nu trebuie
adoptați sub aceeași formă, ci românizați conform structurii lexicale, specifice
termenilor din cărțile vechi românești. De exemplu, conscientia în loc de cuscientia,
comunicatiune, în loc de cuminecatiune, „măcar știm că vechii români așa au zis și
6
Ibidem.
7
Timotei Cipariu, Principia de limba si scriptura I, în Organul luminării, I, 1847, nr. 4, p. 16.
8
Ibidem.
9
Ion Gheție, Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1982, p. 123.
10
T. Cipariu, Principia de limba si scriptura, în Organul luminării VI, I, 1847, nr. 7, p. 32.
au scris”. Filologul din Blaj elaborează, de asemenea, un catalog de cuvinte originare

și derivate, latine și românești, care, spre deziluzia lui, au ieșit din uz. Dintre acestea,
amintim: aleptu, ales; agru, ager; amenator, lenesiu; arine, arena; aua, uva; coru, cor;
frutu, fructus; fumelia, familia; oara, hora; vomu, vomo11. Cercetările sale istorico-
analitice au urmărit și inventarierea de cuvinte latine, dispărute din lexicul roman,
dar care există în uzul unor limbi romanice.
Acuzat că a latinizat limba, Cipariu răspunde că „noi nu latinizamu, decât
unde nu ne este cu putință a ne răspunde cugetele cu expresii numai românești”,
mărturisind, totuși, preferința pentru apelarea la izvorul latin: „că mai voim a
latiniza, decât a sloveni, turci, greci; însemnând însă, că nu numai și într-astea
facem alegere, preferind cele cu forme mai analoge formelor românești, ci și pe
cât suferă împrejurările românindu-le”12. În opinia lui Cipariu, s-a creat o confuzie
în definirea latinismelor. Prin latinisme trebuie să se înțeleagă cuvintele, formele,
semnele adoptate și aflate în latina clasică13, el făcând diferența între cuvintele
latine și cele romane, primele fiind cele mai vechi și cele mai dezvoltate în cadrul
limbilor romanice. Cipariu nu neagă faptul că îmbrățișează ideea de a împrumuta
expresii din latină, dar, din neștiința unora, a fost învinuit pe nedrept și atunci când
a reactivat cuvinte curat românești, uitate sau rar întrebuințate. În accepțiunea sa,
„schimonosirea” limbii române s-a realizat ca urmare a introducerii, în limba deja
formată, a elementelor străine (slavonă, greacă, maghiară, turcă).
În ceea ce privește cizelarea și îmbogățirea lexicului românesc, Radu
Nasturelu consideră că latina și greaca ar putea constitui două surse de împrumut,
cu mențiunea să se folosească numai de „puține cuvinte latine, care să nu fie
sancționate de consimțământul comun, înțeles de toți, ori impus din necesitate și
de bunul gust”14. În același articol, Nasturelu subliniază obligativitatea receptării
de termeni străini „care sau sunt admiși de toți sau sunt ceruți de necesitatea de-a
exprima idei noi, lucruri noi, sau pentru a da limbii o varietate și abundență în
cuvinte și expresii, care însă să apară ca și cum ar fi deodată născute și crescute
cu ea”. Lipsa uniformizării lexicului românesc este acut sesizată de autor, pe de o
parte, prin existența în Ardeal a unor cuvinte latine neînțelese de ceilalți români,
iar, pe de altă parte, prin prezența în vocabularul celor din Muntenia a termenilor
francezi, deloc întrebuințați în cealaltă provincie.
Selectarea, numai din necesitate, a termenilor latini pentru exprimarea
„jargonului” este susținută de Julianu Grozescu, care accentuează ideea că
necunoașterea „geniului” limbii române se datorează studierii și însușirii limbilor
străine. Drept consecință, în lexic primează cuvinte de origine germană, franceză,
latină, italiană, maghiară, în detrimentul celor curat românești. El condamnă
nepăsarea, apatia și haosul din domeniul lingvistic: „Lipsesc dar armonia între
corpul literaților și între publicul român, și până când va exista aceasta nicicând
vom putea ieși din stadiul înapoiat al culturii naționale”15.
11
Idem, Principia de limba si scriptura, XIX, în Organul luminării, I, 1847, nr. 21, p. 106.
12
Idem,Principiade limba si scriptura, XLV, în Organul luminării, II, 1848, nr. 55, p. 338.
13
Idem, Principia de limba si scriptura XLVI, în Organul luminării, II, 1848, nr. 61, p. 341.
14
Radu Nasturelu, Familia, II, 1866, nr. 41, p. 489.
15
Julianu Grozescu, Meditatiuni literary, în Familia, III, 1867, nr. 29, p. 346.
SÆCULUM 133
O viziune aparte are I. Lepădatu, care insistă asupra acceptării, din partea
literaților, a unei modalități de îmbogățire a limbii: „sau împrumutarea temenilor
ce ne lipsesc, pentru a-i altoi pe trunchiul limbii românești; sau topirea rămășițelor
limbii noastre naționale în adunătura barbarismelor, fie din ce limbă vor fi. Cine
nu vede, că cea din urmă procedură ar fi uciderea limbii noastre, de care nu prea
suntem departe?16” El se declară împotriva reactivării limbii cronicarilor, fapt ce-
ar determina reînvierea slavismelor și a altor elemente barbare. Soluția, în opinia
aceluiași autor, ar fi să împrumutăm din limba latină numai ceea ce ar trebui să
împrumutăm din alte limbi; să ținem din elementul slav tot ce-a luat fidel fizionomia
limbii noastre. Lepădatu susține, pe de o parte, cunoașterea structurii sufletești
a poporului român, mai ales din poezia populară și, pe de altă parte, studierea,
cu seriozitate, a cărților bisericești și a cronicarilor. În acest sens, la constituirea
vocabularului românesc va contribui atât materialul latin, cât și cel neo-latin,
fundamentat pe sintaxa românească. Finalmente, Lepădatu se pronunță, până la
stabilirea unui punct oficial din partea Academiei, pentru respectarea uzului, în
defavoarea „capriciilor de reforme individuale”.
Pentru latinizarea limbii române se pronunță dr. Silași: Căutăm, vrând nevrând
a latiniza pentru noțiunile noi cuvintele și expresiile lipsă în limbă împrumutându-
le din latină. (…) Da; pentru că fiind româna os din oasele, sânge din sângele și
carne din carnea latinii”17.
Referitor la problema împrumuturilor, Timotei Cipariu ridică problema
adaptării lor la normele fonetice și morfologice ale limbii noastre, constatând
că: „pentru cuvintele străine, cautăm să mărturisim, că ele nu vor totdeauna să
se acomodeze regulilor limbii românești”18. În perspectiva introducerii și utilizării
neologismelor, el susține necesitatea ajustării lor, ultimul cuvânt revenind uzului
limbii: „să le scriem cum s-ar putea mai aproape de regula limbii, și apoi să le lăsăm
această stare până ce se vor dumiri și asemenea cu ale noastre, sau vor lua lumea
în cap”19.
Aserțiunea lui Hasdeu: „Orice s-ar face, orice s-ar zice, literatura română, mai
cu seamă cea științifică, și-a croit deja o limbă, pe care o înavuțește și-o va înavuți
mereu, nu cu elemente slavice, maghiare, turce etc., ci numai cu elemente latine”20,
Bariț o consideră veridică. Cărturarul brașovean își exprimă, în alt articol, punctul
de vedere referitor la problema împrumuturilor, considerând că operația în sine
trebuie precedată de cunoașterea și studierea tuturor cuvintelor și expresiilor
românești răspândite pe întregul teritoriu: „Dară de unde știm noi ce avem să
împrumutăm, de ex. din limba latină atât cea clasică cât și cea din evul mediu sau
din limbile neolatine, atâta timp cât nu am apucat a ne aduna la un loc toată avuția
limbii noastre cu provincialisme cu tot, din gurile tuturor românilor de prin toate
țările locuite de ei? Bătrânii noștri cu mijloacele lor foarte subțiri, cum am zice, (…)
au adunat cât au putut în cursul vieții lor, fiecare mai mult din provincia în care au
16
I. Lepadatu, Confusiunea limbistica, în Familia, VI, 1870, nr. 52, p. 614.
17
Dr. Gr. Silași, Dl. Slavici și serbarea României June, în Familia, XIX, 1883, nr. 1, p. 7.
18
Timotei Cipariu, Discursulu, în Amicul școalei, III, 1862, nr. 31, p. 252.
19
Ibidem.
20
G. Bariț, Recensiune, în Transilvania, XII, 1881, nr. 9-10, p. 68.
trăit și au suferit; au rămas însă tezaurul imens ascuns de dinaintea lor chiar și pentru
două vieți de oameni. Acel tezaur se adună acum în zilele noastre”21. Îndemnul
dat de Heliade în vederea conservării fondului lexical romanic este următorul:
„Români, luați-vă înapoi literele și vorbele voastre, căutați-le pretutindeni pe unde
se vorbește limba română, căutați-le în cărțile voastre, în manuscrisele voastre, în
limbile surori, în latină și restabiliți-vă în drepturile voastre”22. Cărturarul arată,
în același studiu, necesitatea cultivării limbii române prin „curățirea”, îmbogățirea
ei cu noțiuni conforme cu spiritul și geniul poporului nostru: „limba noastră e
romană ca și cea latină, însă sunt și alte faze: și acum e vorba numai de-a o
cultiva, va să zică a o curăța, a o înnobila, a-i da o educație după natura ei și la
educația aceasta să fim cu luare aminte ca la orice educație”. Filologul muntean
precizează condițiile în care putem păstra cuvinte străine în vocabularul românesc:
„Putem în cele din urmă să avem vorbe străine pe atât cât vom vedea că limba nu
devine nici aspră nici monstruoasă, după natura și întregul ei. (…). Fie și la noi
vorbe străine pe cât poate ierta istoria națiunii și arta, pe cât acestea să n-aducă
paralizia limbii și naționalității noastre”23.
G. Bariț se declară onorat și încântat de-a recenza o operă valoroasă ca a
lui B. P. Hasdeu, Istoria limbii române. În această lucrare, Hasdeu cataloghează
drept exagerări cele două școli lingvistice românești: „școala latiniștilor” și cea „a
slaviștilor”, considerând că e timpul „de-a recurge la ajutorul rațiunii reci pentru
graiul român”24. Bariț mărturisește că este de acord cu următoarea aserțiune a
filologului ieșean, pe care mulți o critică, fie prin cuvinte, fie prin scrierile lor:
„Națiunea română a făcut într-un scurt interval niște pași atât de mari și atât
de iuți pe calea progresului general, încât cercul său de cugetare lărgindu-se
peste măsură, literatura la noi și mai ales știința se văd silite vrând - nevrând, a
căuta din afară un arsenal de expresii, pe care nu le află deloc, sau nu le găsește
după placul în graiul poporului. Acel arsenal ni-l procurau latina și limbile
romanice, de care ne leagă gintea, curentul de aspirații și proveniența culturii
noastre actuale”25. În accepțiunea lui Hasdeu, cel dintâi cărturar care a indicat
„procedura” de-a forma o limbă literară tuturor românilor a fost Paul Iorgovici,
ale cărui idei au fost propagate și aplicate de Heliade, în Muntenia și de Asachi, în
Moldova.
Reproducerea, din Revista Lumii Latine din Iuliu, a articolului Limba romanesca
cultivata, consemnează punctul de vedere al autorului, în ceea ce privește existența
unei limbi românești necultivate încă, incapabilă de-a fi comună tuturor românilor.
În opinia lui Obedenariu, dacă termenii pătrunși, pe diferite căi, în vocabularul
nostru ar fi întrebuințați și cunoscuți de către românii din toate provinciile, atunci
s-ar fi cuvenit să-i admitem în limba cultivată și să nu fim obligați să împrumutăm
din latină și din alte limbi romanice. Dar, cuvintele „luate din bulgărește, din
21
G. Bariț, Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română de B.P. Hasdeu, în
Transilvania, XVIII, 1887, nr. 15-16, p. 121.
22
Ibidem, nr. 20, p. 231.
23
Ibidem, p. 242.
24
G. Bariț, Recensiune, în Transilvania, XII, 1881, nr. 9-10, p. 67.
25
Ibidem, pp. 67- 68.
SÆCULUM 135
rusește, din turcește și din ungurește nu există în toate sub-dialectele românești,

sau dacă există, n-au pretutindeni aceeași semnificație”26, fapt ce reclamă nevoia
stringentă de a se apela la alte surse lingvistice, în vederea cultivării limbii.
Obedenariu elogiază eforturile lingvistice ale lui Heliade, prin eliminarea
cuvintelor bulgărești, inaugurând, în felul acesta, procesul de curățire și înavuțire a
limbii române, într-un mod sistematic și coordonat. În Moldova, Seulescu folosea
o limbă curată, omogenă și frumoasă, iar ardelenii l-au imitat. Cu toate acestea,
elementul politic a întrerupt dezvoltarea firească a limbii, rezultatul fiind existența,
în acea epocă, a multor cuvinte bulgărești, turcești și ungurești. Autorul consideră
că a sosit timpul să luăm exemplul grecilor, al rușilor și al ungurilor, care nu s-au
oprit din procesul de modernizare a limbii.
La rândul său, A. S. Cărpenișeanu formulează o normă în ceea ce privește
problema împrumuturilor: „să primim tot ce e bun din orice parte să ne vină
cu o condiție însă: să-l însușiim sub forma cea mai potrivită spiritului latin în
general, și spiritului românesc în particular”27. El afirmă cu convingere, în cadrul
aceluiași articol, că: „daca voim să avem o limbă, care să fie românească, nu
numai prin cuvinte dar și în exprimarea și gruparea ideilor noastre, trebuie mai
întâi să simțim și să cugetăm românește”, referindu-se, de fapt, la spiritul limbii.
Respectarea stilului limbii românești, atât în Transilvania, cât și în Bucovina,
zone influențate puternic de particularitățile vorbirii germane și maghiare,
generează serioase probleme. Cărpenișeanu a remarcat că greșelile cele mai grave
s-au făcut în momentul traducerii dintr-o limbă străină, cuvânt cu cuvânt, fără
a ține cont, dacă se respectă sau nu geniul limbii române. În consecință, el
recomandă ca traducătorii, din germană sau maghiară, să evite traducerile
literale, exprimându-se asemenea unui român cu bun simț, recunoscător al celor
două limbi. O altă regulă, sugerată de autor, ar fi evitarea formulării de idei și
cuvinte neînțelese de majoritatea oamenilor. Scriitorul este dator a cunoaște
limba publicului cult și nu invers. Prin urmare, limba „nu e proprietatea exclusivă
a câtorva cărturari, ci a națiunii. A o modifica în mod arbitrar, nimeni n-are
dreptul. Fără îndoială și limbile tind la progres, la forme mai curate, la o materie
mai omogenă. Dar această selecțiune se face pe nesimțite, prin curentul necesar
și irezistibil ce cuprinde întreaga națiune”28. Cărpenișeanu susține că, în folosirea
unui termen, ceea ce primează nu este originea sa latină, ci înrădăcinarea sa în
limba vorbită de cât mai mulți români. Sau „se pot întrebuința în limba română
numai acele cuvinte de origine savantă, care constituie fondul comun al tuturor
limbilor surori, neputându-se exprima prin alt cuvânt românesc și anume sub
forma mai corespunzătoare pronunțării limbii noastre”29.
26
Obedenariu, Limba romanesca cultivate, în Transilvania, XV, 1884, nr. 21-22, pp. 162.
27
A. S. Cărpenișeanu, Observațiuni asupra graiului ardelenescu în raport cu limba literară de peste
Carpați, în Transilvania, XXI, nr. 6, p. 162.
28
Ibidem, p. 168.
29
Ibidem, p. 143.
Bibliografie:
Bariț, G., Puține aieptari pentru latinirea limbii noastre, în Foaie pentru minte, inimă
și literatură, XVIII, 1854, pp. 233-234;
Bariț, G., Recensiune, în Transilvania, XII, 1881, nr. 9-10, pp. 68-69; XVIII, 1887, nr.
15-16, p. 121; XI, 1878, nr. 19, p. 219, nr.20, p. 231, nr.21, pp. 241-242; XII, 1881, nr. 9-10,
pp. 67-68;
Cărpenișeanu, A. S. Observații asupra graiului ardelenesc în raport cu limba literară
de peste Carpați, în Transilvania, XXI, nr. 6, pp. 162-168;
Cipariu, Timotei, Principia de limba si scriptura, în Organul luminării, I, 1847, nr.4,
p.16, nr. 7, p.32, nr. 21, p. 106, nr. 22, p. 112; II, 1848, nr. 56, p. 338, nr. 61, p. 341, nr. 58,
p. 326.
Cipariu, Timotei, Discursul, în Amicul școalei, III, 1862, nr. 31, p. 252;
Gheție, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1982, 191 p.;
Grozescu, Julianu, Meditațiuni literare, în Familia, III, 1867, nr. 29, p. 346;
Lapedatu, I., Confuzia limbistică, în Familia, VI, 1870, nr. 52, p. 617;
Istrate, N., Încă câteva însemnări asupra limbii românești, în Foaie pentru minte,
inimă și literatură, VII, 1844, nr. 20, p. 157;
Macrea, D., Studii de istorie a limbii și a lingvisticii române, București, Editura
Didactică ți Pedagogică, 1965, 253 p.;
Nasturelu, Radu, Cum scriem astăzi, în Familia, II, 1866, nr. 40, p. 475, nr. 41, pp.
489-500;
Obedenariu, Limba românească cultivată, în Transilvania, XV, 1884, nr. 21-22, pp.
161-164;
Silași, Gr., Dl. Slavici și serbarea României June, în Familia, XIX, 1883, nr. 1, p. 7;
Viișoreanu, C., Ceva despre limba română, în Foaie pentru minte, inimă și literatură,
IX, 1846, nr. 40, pp. 318-319;
***, Lexicografie, în Foaie pentru minte, inimă și literatură, V, 1840, nr. 7, p. 55.
SÆCULUM 137
ATMOSFERA PUBLICISTICĂ INTERBELICĂ:

ÎNTRE SPECIFICUL
NAȚIONAL ȘI CANONUL EUROPEAN
Bogdan DIȚĂ
Independent researcher
Title: “The Interwar Publishing Atmosphere: Between the National Spirit and the
European Way”
Abstract: The Romanian Interwar Period is a very animated one, with respect to the
atmosphere of the national newspapers and also the intelectual life. The Romanian press is
like a volcano, very active, full of ideas, arguments, wars, because all the men of culture are
preocuppied with the country's future. The intellectuals and the newspapers are divided in
two groups of ideas: the first group is in favour of the national spirit, the organic growth
of the society; they claim that it is important to conserve the traditions, the customs and
that we need to build the modern Romanian society according to the national features
(religion, beliefs, mentality and traditions); the second group claims that it is important
to align the Romanian society to the European way of thinking, values and mentality,
because only this way Romania can grow, otherwise the country will be considered an
outsider in Europe and Romanians will be seen like a group of peasants.
Keywords: national spirit;traditions; ideas; European way; newspapers;
După 1918, spaţiul publicistic românesc devine extrem de dinamic şi

eterogen. În 1919, se înfiinţează Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti.
Statistic vorbind, dacă în 1923 existau 1090 de publicaţii, în 1932 vor fi 1400, iar
în 1935 numărul lor ajunge la 2300. Din acestea, 118 cotidiene, 1200 săptămânale,
950 cu periodicităţi diferite.1
Discursul publicistic din această perioadă se remarcă prin dublul nivel pe care
îl atinge dezbaterea de idei: calitativ şi cantitativ. Perioada interbelică reprezintă
apogeul presei româneşti, asta şi datorită faptului că marii noştri gazetari sunt
foarte exigenţi cu ei înşişi, nu mai practică acel mimetism al formelor şi ideilor
apusene şi nu în ultimul rând se bucură de o mare libertate de expresie, cel puţin
până în deceniul al IV-lea.
„Perioada interbelică nu a întreţinut numai o atmosferă ostilă cugetării
raţionaliste. Ostilitatea se răsfrângea asupra a tot ce semnifica modernitate şi
înnoire”. 2 Axa ideatică sau ideologică (în sensul etimologic al termenului) pe care
1
Emil Samoilă, Ziaristica, Atelierele Adevărul, Bucureşti, p. 193.
2
Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980,
p. 335.
o urmează discursul publicistic, mai ales în sfera culturală, se divide acut între
doi poli extremi: pe de o parte avem o pledoarie în favoarea tradiţionalismului
de diferite facturi: sămănătorist, realist, gândirist sau autohtonist (etnocentric, în
esență), iar pe de altă parte o pledoarie pentru modernismul cu accente radicale.
Temele de dezbatere în perioada interbelică sunt focalizate pe ideea de
specific naţional, fapt firesc în condiţiile în care atât mai vechea cât şi mai noua
intelectualitate sunt preocupate să arate lumii particularităţile minţii, spiritului şi
sufletului unei naţiuni proaspăt închegate și autentice în profunzimile ei.
Specificul naţional este un măr al discordiei disputat deopotrivă de
tradiţionalişti şi modernişti, în sensuri opuse, dar, evident, complementare.
De la N. Iorga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi mai tânăra generaţie 27, până la
Tudor Arghezi, E. Lovinescu sau G. Călinescu, toate marile nume culturale intrate
în gazetărie se pronunţă în mod substanţial asupra acestei idei.
Nichifor Crainic consideră că există două mentalităţi opuse - una patriarhală
şi una modernă, sau industrial-comercială. Crainic este un susţinător declarat
al mentalităţii patriarhale şi acest lucru reiese clar şi din textul acestuia intitulat
„Parsifal”: „Oricât de felurite, de exotice ar fi aceste soluţii, ele izvorăsc din adânca
deznădejde actuală, rod al crizei civilizaţiei. Oswald Spengler nu e un glas răzleţ.
Nici în hotarele Occidentului, nici, mai ales, în afară”.3
Nae Ionescu vine şi el în ajutorul lui Nichifor Crainic şi scrie în 1926 un articol
în care spune: „Dacă în de două ori atâta vreme câtă i-a trebuit Japoniei de pildă, noi
n-am izbutit să întemeiem un stat european, să-l întemeiem şi să-l trăim organic,
pricina trebuie văzută, între altele, şi în incapacitatea noastră congenitală de a intra
în anumite tipare fabricate pe alte realităţi; cu alte cuvinte, şi în vitalitatea greu de
înfrânt a formelor noastre specifice de viaţă”.4
Iorga pledează pentru conservarea dimensiunii rurale româneşti, în varianta ei
bucolică; de aceea, direcția lui tradiționalistă este percepută ca utopică şi anacronică,
în contextul în care ţăranii români trăiesc la limita subzistenţei, în condiţii de o
precaritate greu de imaginat. Marele istoric este preocupat de morala mondială şi
vorbeşte despre „oamenii dezorientaţi de o lume în shimbare (înnebunită) care au
pierdut vechile repere şi nu au găsit încă altele în loc, şcoala care mai mult deformează
decât formează şi mai ales ameţeala sau somnambulismul bogăţiei şi puterii la cel pe
care o urcase repede l-a adus la o situaţie la care, n-ar fi visat să se ridice vreodată
la o treaptă de bogaăţie pe care nici măcar în speranţele sale n-a zărit-o vreodată”.
Infrastructura din acea perioadă este demnă de luat în seamă. Astfel,
„Bucureştiul anilor `30, avea aproximativ 20 de străzi electrificate, iar celelalte erau
luminate cu petrol sau unele doar cu lumină de lună. Încep să dispară căruţele,
precum şi cărucioarele trase cu mâna de negustorii ambulanţi care încurcau
traficul”.5 Modernismul românesc interbelic este reprezentat de Sburătorul lui Eugen
Lovinescu. El observă că realităţile lumii rurale au suferit mutaţii evidente „dizolvând
raporturile economice pentru a le reface după cerinţele capitalismului modern”.6
3
Nichifor Crainic, „Parsifal”, Gândirea, III, nr.8-9-10, 1924, p.183.
4
Nae Ionescu, „Ortodoxia de foileton şi radicalismul literar”, Cuvântul, III, nr. 479, 13 iunie 1926.
5
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 12.
6
E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei, vol. II, pp. 104-105
SÆCULUM 139
Un susţinător al ideii lui Lovinescu este Şerban Cioculescu, care nu vede

satul românesc izolat complet de oraş, deoarece acest lucru este practic imposibil.
Contrazicându-l pe Rădulescu-Motru, Cioculescu afirmă: „Nimic nu este etern şi
nimic nu este imobil. O excepţie de la această lege este exclusă. Satul românesc de
astăzi, cu toată lipsa de gospodărie, reprezintă o treaptă foarte înaintată faţă de
satele troglodite de la începuturile vieţii noastre rurale. Oricare i-ar fi insuficienţele,
să nu uităm că a fost capabil să evolueze şi să dea târgurile şi oraşele de astăzi...
Oraşul românesc nu este decât capătul unei evoluţii rapide”. Criticul încheie
spunând că este timpul ca în societatea românească să aibă loc o reorganizare,
prin care satele şi oraşele să fie aduse la acelaşi nivel: „a venit momentul unei
autodeterminări pentru societatea românească. Reorganizarea materială şi
culturală trebuie concepută pe tipul unui urbanism ştiinţific, singurul capabil prin
gospodărie şi administraţie raţională şi realistă, să ridice satele şi oraşele la nivel
comun”.7
De asemenea, şi foştii poporanişti printre care şi Mihail Sadoveanu sunt
de acord cu utilitatea unei înnoiri. Aceştia sunt pe deplin conştienţi de faptul că
trebuie să evoluăm şi luptăm pentru acest lucru. Însă, ei întâmpină o rezistenţă
puternică formată din curentele tradiţionaliste, care se opun vădit progresului şi
evoluţiei structurilor româneşti.
„Disputa în jurul laitmotivului „pe ce cale evoluăm?” avea să cunoască în
anii 1924-1926 o acuitate fără precedent. E fireşte, o consecinţă sau o încoronare a
polemicilor angajate de la sfârşitul războiului. Tocmai acesta a determinat, probabil,
acea rară densitate de idei care a saturat această confruntare. Dar momentul de vârf
al acestei înfruntări avea să fie cel cuprins între anii 1924-1926. Şi aceasta pentru
că a îngăduit taberelor adversare să-şi definească poziţiile, să şi le autoclarifice, să
producă argumentele după regulile clasice ale polemicii”.8
Taberele sunt formate din tinerii intelectuali care s-au afirmat după război,
mai precis: Crainic, Şeicaru, Ralea, Vianu, Filotti, Teodorescu-Branişte, Aderca,
Cezar Petrescu şi s-au desfăşurat în reviste întemeiate majoritatea de aceşti
tineri: Gândirea, Hiena, Cuvântul liber, Mişcarea literară, Cetatea literară şi din
personalităţi din generaţia precedentă: Lovinescu, Ibrăileanu, Rădulescu-Motru
ale căror instrumente de propagare a ideilor au fost publicaţiile Viaţa românească,
Ideea europeană, Sburătorul.
„Gazetele literare trec însă de la general la particular şi dau frecvent nume şi
portrete ale oamenilor politici, indiferent dacă aceştia sunt sau nu scriitori. Alături
de Iorga sau de Goga, literaţii îi pun sub lupă pe Maniu, pe Mihalache, pe I.G.
Duca, pe Brătieni”.9
Ideea europeană. Critică, artistică şi socială a lui C. Rădulescu-Motru, de pe
poziţii democratice se preocupă în mod constructiv de raporturile dintre cultura
7
Şerban Cioculescu, „Psihologia satelor”, Kalende, an I, nr.2, pp.23-26, apud Z. Ornea, op. cit.,
p. 338.
8
Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980,
p. 339.
9
românească şi cea europeană, astfel că îşi propune „să informeze publicul românesc
asupra curentelor de idei şi transformărilor sociale din Europa, interpretând
totodată cu obiectivitate, pe cele din cuprinsul românesc.”
Viaţa românească, un nucleu al publicisticii noastre, este în favoarea înnoirii
structurilor româneşti. Mihai Ralea caută să distingă rostul publicaţiei şi arată că ea
se situează „la jumătatea drumului între europeism şi tradiţionalism”. El consideră
că specificul naţional trebuie păstrat în artă şi în literatură, şi era de acord cu
înnoirile din diverse domenii: economie, învăţământ politică, urbanizare.
În aceşti ani, poezia patriotică este minunată, dar după cum spunea
Eugen Ionescu are un singur defect „nu există”. Perpessicius are numai cuvinte de
laudă în „Mişcarea literară” pentru ideea ziarului Universul de a acorda premiul
Nobel pentru poezie patriotică.
Nichifor Crainic, director al revistei Gândirea, se întrebă ironic: „Încotro
ne îndreptăm?” şi precum un bătrân înţelept ne reaminteşte că „drumurile cele
mai sigure sunt cele pe care le-am mai bătut”. Mai mult, Crainic blamează oraşul
pe care îl consideră o creaţie hibridă, artificială şi parazitară, care poluează puritatea
satului românesc. Crainic declară, atacând ideea lui Eugen Lovinescu, că această
evoluţie înseamnă o supunere a noastră în faţa Europei, o pierdere a identităţii
noastre: „De doi ani se discută şi la noi chestiunea orientalism-occidentalism,
adică încotro ne vom orienta în viitoarea noastră dezvoltare culturală.
Idealişti sau materialişti, occidentaliştii noştri se declară adepţii unei legi a
interdependenţei care, aplicată nouă, n-ar fi pe numele ei adevărat decât un
determinism european implacabil exercitat asupra vieţii noastre. După această
lege ar trebui să ne declarăm apriori înfrânţi, fără nici o posibilitate de salvare.
Europa ar exercita, ca să zic aşa, un fel de dictatură asupra forţelor noastre proprii
de creaţie. Determinismul sociologic acesta n-ar fi decât anularea personalităţii
etnice”.10
Eugen Lovinescu, proprietarul Sburătorului, se apără afirmând că: „prefacerile
sociale nu se realizează, în genere, prin voinţa oamenilor, ci prin necesitatea legilor
sociale/...Fenomenele sociale scapă în mare parte directivei individuale”.11
Metamorfozele ce au loc în statul românesc interbelic se obervă şi pe plan
social. În această perioadă, bărbaţii pot să îşi radă atât barba cât şi mustaţa,
distrugând astfel un canon estetic cu o rezistenţă de secole. Femeile care în trecut
erau ridiculizate prin tăierea părului, fac acum acest lucru de bunăvoie. Bărbaţii şi
femeile fac sport împreună, contemplându-şi unii altora corpul care fusese ascuns
atât vreme sub multe veşminte. „Din gazete se poate afla că îndrăgostiţii se sărută
la fiecare 4 minute, că femeile întreabă în medie la 10 minute „Mă iubeşti?” şi are
trei-cinci crize de gelozie pe săptămână, iar bărbatul două-trei crize de nervi pe
acelaşi interval de timp”12.
10
Nichifor Crainic, Gândirea, an. V, nr.10, 1925, p.290, apud Z. Ornea, Tradiţionalism şi
modernitate în deceniul al treilea, p. 346.
11
Felix Aderca, De vorbă cu dl. E. Lovinescu, Mişcarea literară, III, nr. 2, 22 noiembrie 1926,
p. 134, apud Z. Ornea, op. cit., p. 347.
12
SÆCULUM 141
Pentru femei „totul este un limbaj şi semn: felul în care sunt salutate, felul în
care sunt sărutate, culoarea florilor pe care le primesc, felul în care un bărbat duce
cupa cu şampanie la gură. Teatrele îşi invită spectatorii prin mari afişe ispititoare,
pe care numele vedetelor sunt trecute cu roşu”.13
În 1930 este difuzat primul film sonor, cu scenariu după Ciuleandra, al cărui
regizor a fost Martin Berger şi tot în acest an se deschid nenumărate cinematografe
noi şi se ridică imobilul modern al societăţii Asigurarea Românească, cu sala de
spectacol ARO din Bulevardul Tache Ionescu, sală care va rezista în decursul anilor.
Cel care a folosit pentru prima dată termenul de europeism, care înseamnă
de fapt modernism, înnoire, este Eugen Filotti în Cuvântul liber. El nu agreează
tradiţionalismul considerându-l „formă hieratică bizantino-moscovită ale
unei culturi primitive fără evoluţie şi fără orizont”. Filotti susţine că idealul în
cultură al moderniştilor este dinamic, dornic de sporire, înnoire şi fecunditate.
„Nu în agăţarea de o tradiţie sterilă şi, în multe privinţe, imaginară, nu în cultivarea
exclusivă a caracterului autohton, nu aci vedem noi rostul frământării generaţiei
noastre(...) Rostul de cultură pe care înţelegem să-l propovăduim noi este european.
Lumina noastră vine din Apus. În occidentalizarea acestei ţări, putrezită în multe
organe vitale înainte de a fi ajuns la maturitate, vedem scăparea (...) Dacă e vorba
de o afirmare, noi nu vedem decât una activă şi productivă: afirmarea geniului şi
fiinţei noastre specifice în forme de cultură europene....”.14
Liviu Rebreanu îşi exprimă dezacordul faţă de acest program în ziarul România
din Cluj, deoarece pentru el această modernizare ar pune în pericol caracterul
naţional, specificul poporului nostru, „românismul”.
Un atac dur împotriva celor care susţineau modernismul este iniţiat de Pamfil
Şeicaru în Hiena, care îi numeşte pe modernişti- „neobonjurişti”. Şeicaru este pe
aceeaşi lungime de undă cu susţinătorii tradiţionalismului, atunci când declară
că acest sincronism pune în pericol spiritul românesc: „Un veac am gâfâit făcând
salturi, galopând ca să putem ajunge în avangarda umanităţii. Am dărâmat vechile
noastre aşezări gospodăreşti şi am ridicat în pripă noile locaşuri ale civilizaţiei
europene. Fără tranziţie ne-am azvârlit în ritmul poporelor înaintate, îmbrăcând
cele mai moderne forme de viaţă socială”. Ziaristul semnalează că susţinătorii
modernismului fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o şi bonjuriştii, adică nu
înţeleg legătura dintre cultura unei ţări şi istoria ei, şi „sufletul ei aşa cum l-au
format veacurile printr-o lentă acumulare de puteri morale”.15
Crainic atrăgea atenţia că „problema culturii noastre începătoare stă azi
între civilizaţia occidentală a cărei limită extremă se proclamă atinsă şi între
Răsăritul, în haosul creştin al căruia se prevede viitorul. Avem noi naţia virgină şi
enigmatică în posibilităţile ei creatoare şi ortodoxia ale cărei puteri dumnezeieşti
s-au păstrat neepuizate în odăjdiile ritualismului. Cotropite în organimsul viu
13
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 89-90
14
Eugen Filotti, Gândul nostru, în Cuvântul liber, seria a II-a, nr. 1, 26 ianuarie 1924, pp. 2-4,
apud Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, p. 352
15
Pamfil Şeicaru, „Neobonjuriştii”, Hiena, anul V, nr. 7, 15 februarie 1924, pp. 3-4, apud
Z. Ornea, op.cit., p. 354.
al unei demofilii evanghelice, ele pot însemna pentru viitoarea noastră cultură
drumul care l-a dus pe Parsifal salvatorul către burgul primejduit al sfântului
Graal”.16
Cel care contrazice părerea lui Nichifor Crainic este chiar mai tânărul său
coleg de la Gândirea, filozoful Tudor Vianu. Vianu nu înţelege împotrivirea faţă
de această schimbare, transformare care se va produce oricum, deoarece depăşeşte
voinţa subiectivă a indivizilor. Putem observa că ideea lui Vianu se aseamănă în
mare parte cu cea a lui Ralea. Tudor Vianu este pe deplin conştient de faptul că
„transformarea se va petrece şi fără voia noastră. Căci dezvoltarea lentă în timp
este o lege a vieţii istoriei, contaminarea între cercuri deosebite de cultură este
o altă lege. Această transformare se va petrece uşor pentru noi prin forţa atâtor
factori noi introduşi în viaţa poporului şi menit să-l îndrumeze pe căile unui stat
modern”.17
Confruntarea de opinii se dă între publicaţiile Cuvântul liber, Hiena, Ramuri,
Drum drept, Gândirea, Sburătorul, Viaţa românească. Mihai Ralea, reprezentatul
Vieţii româneşti, nu este de acord cu tradiţionalismul extremist în cultura şi
civilizaţia românească. În concepţia lui Ralea, specificul naţional trebuie să rămână
numai în artă, iar modernizarea trebuie făcută la nivelul instituţiilor, structurilor
româneşti, la nivelul civilizaţiei.
Acest conflicte de idei au durat mulţi ani şi nu s-a terminat nici spre sfârşitul
deceniului al treilea. Se reluau aceleaşi idei, dar sub alte forme, cu alte tonalităţi,
iar dosarul problemei „pe ce cale evoluăm” se redeschidea mereu. În timp, putem
observa că Tudor Vianu şi Mihai Ralea au fost foarte aproape de adevăr, deoarece
statul a evoluat lent şi a depăşit stadiul patriarhalităţii.
Alte teme care sunt disecate de presa vremii au fost: consecinţele războiului,
problema agrară, industrializarea, veleitarismul politic, problema învăţământului,
a minorităţilor, precum şi situaţia internaţională, tot mai încordată, pe care
România o resimte din plin sub ameninţarea celor doi coloşi totalitari, sunt tot
atâtea subiecte intens dezbătute în publicistica dintre războaie.
Bibliografie:
Crainic, Nichifor - Parsifal, Gândirea, III, nr.8-9-10, 1924
Ionescu, Nae - Ortodoxia de foileton şi radicalismul literar, Cuvântul, III, nr. 479, 13
iunie 1926
Lovinescu, Eugen - Istoria civilizației, vol. II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1997
Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu,
București, 1980.
Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Ed. Humanitas, București, 2003
Samoilă, Emil, Ziaristica, Atelierele Adevărul S.A, București, 1932
16
Nichifor Crainic, „Puncte cardinale în haos”, p. 91, apud Z. Ornea, op. cit., p. 356.
17
Tudor Vianu, „Statul ca îndreptar”, Gândirea, III, nr. 11, 5 februarie 1924, pp. 241-243, apud
Z. Ornea, op. cit., p. 357.
Experiențe estetice
VASILE CHIFOR
ASONANŢE
O stare de fapt. Incendii implorând
iarba să nu moară / în faţa
nesomnului cuvintelor tăgăduitoare
şi-a ultimului gest de penitenţă
sugerat
de un solstiţiu de mult decolorat,
când şi insomniile încă mai dorm
răscolite
de o partitură barocă în
tonalităţi liturgice
insolite.
O nelinişte angelică
şi imagini danteşti desprinse
din dogoarea refluxului întârziat
neantizează clipa
într-un repaus mult aşteptat.
Simulacru de
recluziuni contrapunctice
şi un freamăt neîndestulător / sedus
de o arhitectură a sunetelor
răspândite în asonanţe aritmice,
ca o incantaţie şi un fior
ce te scoate din amnezie,
ţintind spre un zigurat ce-şi dizolvă
fragila temelie
într-o răsuflare fără ecou
şi într-o captivitate complice,
târzie…
146 Experiențe estetice
DE PROFUNDIS
Gest cordial al unei pierdute
candori,
al unui somn de cortină / peste
o memorie verde, frustrată
de o ritualică izbăvire
într-o noapte colocvială
cu străluciri eterice,
într-un rotund sculptat cu migală
în volute asimetrice.
Sacre mai rămân / doar

stările de graţie,
nopţile împodobite cu har,
limpezimile brumate / ale
fragmentelor de vise / risipite
printre picturi medievale vetuste
afectate
de orăvurile putrede ale
unui somn vegetal, scufundat
în metamorfoza secundei
bătând în ornic rar,
tot mai rar…
Joc sclipitor ca o rază-n izvoare,

Celest peregrin printr-un dor ce nu doare,
Foame de cercuri în ritmuri concentrice,
Fruct pentru Cina de taină,
Rug mai aprins decât un nufăr de baltă
Ce-mbracă din abis sărbătorească haină.
STAMPĂ
Îmbătată de linişte clipa. Era
Într-un amurg de noiembrie / şi
Făptura ta căpăta finisări sculpturale.
O hermeneutică mirare
într-un decor confuz şi demodat.
(Storul e tras, iar întunericul a devenit
şi mai adânc, şi mai întunecat).
SÆCULUM 147
Exulţi. Poate mai speri într-o remuşcare tardivă,

poate invizibil ceaţa ne mai încearcă auzul
într-un dialect al silabelor tânguitoare,
iar măduva ploii respiră uşurată
în această duminică de odisei polare
stârnite de subiective alegorii
selectate dintre vitralii tomnoase
ca dintr-o retină captivă
macerând Timpul
strecurat într-o clepsidră,/ venită
de niciunde, fictivă.
Iar din când în când, /pe
îndepărtatul tavan,
prin aburii cafelei – piciorul odihnindu-se,
mai leneş acum, pe canapeaua unor vremuri
apuse –
imagini bizare tresar / descompuse
de fosforul scurs / dintr-un ochi
subteran…
INTERIOR CA UN VID ILUZORIU

Lumina filtrează într-un interior
ca un vid
biografiile efemere,
desluşind pe fundalul echivoc / al
formulei enigmei
chipul fiinţei reflectat în oglinda
scânteind
în ochiul unei stele stinghere,
asemeni unui stigmat
peste pleoapele de nesomn tresărind,
în timp ce,/ răsfoind distrat o carte,/
contempli zăpezile
venind tot mai aproape,
venind…
ELEGIE
Trezit la viaţă de ecoul
unui tunet tot mai îndepărtat,
Curcubeul coboară
peste inima râului,
de toate culorile înconjurat.
Niciun refugiu nu-i /mai aproape de noi

decât atingerea ploii revărsate
de pe umerii goi
ai unei flori
seduse de mângâierea tandră
a unui fluture îndrăgostit
de propriile sale culori.
REPAUS RELATIV
Un compromise de lege
Curbează nerăbdarea
Şi-n tine însuţi grabnic
Te-mbogăţeşti c-un Pol.
Râul purificat se-ntoarce iar în sine
Supus precum osânda
De-a desena pe unde
Un cerc rănit şi gol…
RITUAL
O cuminţenie precară se dăruieşte
Poemului acestuia vămuit de tăgadă,
Împovărat de impulsuri,
De ochi învăţaţi să nu vadă.
Ceremonii somnoroase decriptează cuvinte

Prin cascade şi vechi iubiri ardente,
Rezonează auzu-n irizări transparente
Şi-aduceri-aminte…
SÆCULUM 149
Mariana GORCZYCA
DUMINICĂ
Coborâse din avion cu paşi sprinteni, bucuros că îşi punea, în sfârşit, corpul
în mişcare. La ghişeele de control al paşapoartelor erau deja cozi. Nici o problemă,
îşi va activa din nou telefonul şi îşi va citi mesajele, dar nu înainte de a‑şi trece
rucsacul de pe un umăr pe ambii. Apăsă pe setări, apăsă pe modul avion.
Aşteptă să aibă acces, însă nivelul de concentrare îi era scăzut. Un amalgam de stări
îl cuprindea la fiecare revenire în ţară şi nu dintre cele care să încapă în cuvinte
clare, precum „bucurie” sau „tristeţe”. Fiecare strat de stare depus în sinea lui era
definibil în multe cuvinte. Nuanţe de dor, tresărire, apăsare, frustrare, indignare,
nemulţumire, împăcare, aşteptare, nerăbdare. Dacă se întorcea în ţară pe şosea,
stările se complicau şi se coagulau în nori de nemulţumire. I‑ar fi plăcut să intre
în patrie rapid, drept, cu acces pe două benzi pe sens, fără obstacole de căruţe,
tractoare, fără îngustimi şi fără atâtea sinuozităţi. Să ajungi cât mai repede în
patul tău. Patria să te aştepte cu simplitate, deschisă, netedă, bucuroasă să te aibă,
din nou, acasă. Dacă se întorcea cu avionul, trecerea frontierei se simplifica în
percepţii, infrastructura în aer fiind ireproşabilă. Dar de ce se înaintează aşa de
încet? Rucsacul cu laptopul se îngreunase de la cele două sticle cu vin, cumpărate
de pe aeroportul din Viena. I se părea că se aşezase tocmai la coada la care cel de
la ghişeu se mişca cel mai încet. Se înălţă pe vârfuri şi văzu că era o familie cu
copii în faţă. Părinţii îi ridicau pe rând, în aşa fel încât să fie văzuţi de funcţionar.
Dar apoi au urmat doar adulţi şi controlul fiecărui paşaport era la fel de vigilent.
Ori era vorba de un angajat nou, ori se întâmplase ceva şi se înăsprise verificarea
identităţii trecute în acte.
Și rucsacul care se făcea tot mai greu. Uitase de cărţi, da, îşi cumpărase şi două
cărţi din aeroport. Ambele de Alessandro Baricco, unul din preferaţii lui. Îi crease şi
un nickname, Abe. Când vorbea cu prietenii lui despre ficţiune şi rolul ei, îl aducea
pe Abe în discuţie. Ficţiunea este golul din existenţa noastră care trebuie completat.
Viaţa fiecăruia, un puzzle din care lipsesc, pe ici pe colo, piese. Ca puzzle‑ul să
arate bine, îl umplem cu ficţiune. Altminteri, la ce bun filmul, la ce bun cartea?
Nu Abe spunea asta, ci el, cetăţeanul Popescu Ioan din România, cunoscut în
cercurile de prieteni cu numele de Pi, poreclă dată de profesorul lui de matematică
din liceu, la începutul clasei a IX‑a. Deci Pi nu cita din Abe când vorbea despre
nevoia de ficţiune şi de rolul ei. Cu pasaje din Alessandro Baricco exemplifica,
argumenta, garanta pe termen lung cele afirmate. Îi plăcea cum dezvăluia el date
despre evenimente şi personaje, cum devoala cauze şi motive, abia când cititorul
aproape că nici nu se mai aştepta să le afle de la autor, între timp el construindu‑şi
propriul scenariu, umplând de unul singur interstiţii cu ochii minţii, apelând la
propriile rezerve de imaginaţie. Cărţile, care deveniseră tot mai grele pe umerii
lui, aveau titluri diafane: Tre volte all’alba, respectiv Questa storia. Ce va face cu
ele? Le citise deja. Nu bifa tocmai des cumpărături de prin aeroporturi dar, de data
asta, fusese ispitit din cauza Sărbătorilor care se apropiau. Mai ales că escala în
Viena durase trei ore, timp suficient să treacă cu răbdare pe la rafturi. Și cele două
cutii de bomboane Mozartkugeln. Pe una o începuse, îşi zâmbi el vinovat, fiindcă,
în privinţa ciocolatei, rămăsese la fel de pofticios ca în copilărie, când, după orele
de pian, primea de la profesoara lui câte o mingiuţă de ciocolată, împachetată cu
chipul lui Mozart pe staniolul auriu. Hm! Din Polonia cumpărase vodkă cu chipul
lui Chopin pe recipient, austriecii exploatau dulce pe salzburghezul Mozart...
La alţii, branduire culturală pe produse culinare. La noi, încă nu vindem miere
de salcâm sau de tei cu chipul lui Eminescu, nici ceva care să alunece pe gât,
cu chipul lui Enescu şi vioara în exerciţiul funcţiunii. Iar eticheta de pe sticlele de
vin, pe care umerii lui le simţea acum, arătau chipul lui Haydn, sub sigla casei de
vinuri Esterházy, veche de la 1750… Le va scoate din punga aceea sigilată pe care
scrie Duty free şi avertismentul ca nu cumva să o deschizi until final destination.
Avea uneori pofte acute de băut un pahar cu vin, două, trei… nu mai mult.
Ceruse şi în avion o sticluţă de vin. Red? White? (În avion, la Economy, alegerea
se limitează la culoare). White, please, îi precizase el însoţitorului de zbor,
cam încordat şi cu amabilitate forţată. Dar de ce se gândea la chestiile astea acum?
Ajunsese, în sfârşit, la dunga din faţa ghişeului, marcată cu o bandă adezivă
galbenă, de vreo 7 centimetri lăţime. Pantofii lui maronii îi erau în picioare încă de
dimineaţă, când se încălţase să meargă la micul dejun. Ce‑i drept comozi, primul
criteriu după care îşi alegea încălţămintea, apoi calitatea şi preţul, aspectul, moda,
prilejul, eventuala perioadă de reduceri. Comozi‑comozi, dar cât poate sta un om
încălţat?, chiar şi unul ca el pentru care călătoria se producea aproape lunar…
Abia aştepta, ajuns acasă, să şi‑i scoată şi să simtă prin şosete drumul spre baie,
rosturile de 7 milimetri dintre plăcile de gresie, la punerea căreia ajutase, apoi îşi
va căuta papucii, care îl vor duce spre frigider, apoi spre paharele din raftul de
deasupra…
Cu paşaportul în mână, deschis la fotografie, făcu, în sfârşit, cei câţiva paşi
până la ghişeu. Tipul de dincolo de geam nu părea vreun începător care să se
mocăie la fiecare pasager.
Domnul Popescu Ioan?
Da, eu.
Angajatul de la ghişeu îl măsura atent, poposind cu ochii pe fruntea lui, pe
nasul lui, pe bărbia lui.
Ce înălţime aveţi?
Dimineaţa am un metru opjnouă.
Domnule, vă amintesc că aeroportul nu‑i un loc de glumit cu angajaţii.
De unde veniţi?
De la Paris, escală în Viena.
SÆCULUM 151
Angajatul se uita când pe monitorul calculatorului, când în paşaport, când la

chipul lui.
Unde mergeţi?
Aş vrea să ajung în noaptea asta acasă – frază începută cu zâmbet maliţios şi
terminată neutru, oficial, ca să nu mai aibă parte de o lecţie. Dar, totuşi, curiozitatea
nu şi‑o putea anihila:
S‑a întâmplat ceva? Sunt jurnalist, poate mă informaţi ce se întâmplă.
Expresia feţei funcţionarului, la auzul cuvântului „jurnalist”, fu a lehamite.

Era cauzată de un jurnalist anume sau de toată breasla? Nu conta. Era dreptul lui
la lehamite.
Nu mi‑aţi spus unde mergeţi.

Tonul celui plătit de pază ţării era alcătuit, cumva, din două semitonuri:
oficial şi inchizitorial. Cel chestionat, preparându‑şi inflexiunile vocii cu calm,
ca pe un ceai:
Ba v-am spus adineauri. Sunt cetăţean român şi merg acasă.
„Acasă” însă fu rostit cu o ridicare a umărului stâng şi o înclinare simultană

a capului spre aceeaşi parte. Putea însemna orice. Mai fu scanat, încă o dată,
cu o privire cercetătoare, apoi primi paşaportul şi putu să se îndrepte spre
banda de bagaje. Trecuse deja mai bine de o oră de la coborârea din avion şi banda
încă nu se pornise. Ceilalţi pasageri încep să se mişte cu oarecare nervozitate, să
caute angajaţi ai aeroportului şi să întrebe ce se întâmplă, alţii vorbesc la telefon
cu rudele care îi aşteaptă dincolo de uşi. El îşi puse rapid căştile să asculte muzică
ca nu cumva să aibă parte de replici precum: Numai în România se poate întâmpla
asta sau așa‑mi trebe dacă m‑am întors în România, ştergând cu buretele toate
neajunsurile întâmpinate pe la alţii. De câte ori se izbea de astfel de acuzaţii,
îmbibate bine de autocompătimiri, se simţea întors pe dos. Fatalitatea rostită cu
obidă şi, automat, transfer de vinovăţii dinspre sine spre sinea ţării. Un complex
de ţară de care se jena. Găsise o carte cu bancuri care circulau în comunism,
editată sub egida Institutului Cultural Român. Unul dintre ele suna cam aşa:
„Cum interpretează un mut cântecul „M‑am născut în România”? Își dă câțiva
pumni în cap. Devenise alergic la toţi ofuscaţii din motive etnice. Asta când nu
era tentat şi el de comparaţii la noi…, la alții. Dar lamelele din cauciuc încep să
se precipite felie din felie, să se deruleze în evantai, la locul privilegiat pe care
şi‑l alesese pentru ridicarea bagajului de cală. Prin faţa lui trec felurite genţi şi
geamantane, unele înfăşurate în folie de protecţie ca să le apere de julituri şi de
trânteli. Câţi dintre cei care încarcă şi descarcă bagaje pe aeroporturi călătoresc, cât
de des şi cât de departe? La ce se gândesc ei în timp ce sute de geamantane, zilnic,
le urcă sau le coboară, din burta avioanelor? Pe bandă vin în continuare bagaje,
câteva seamănă între ele, dintre cele made in China, noroc cu câte o fundiţă ca
semn distinctiv sau cordon de la vreo haină de ploaie.
Bagajul cu care călătorim spune la fel de mult despre noi, ca şi încălţămintea?

Dar ce am, frate, de‑mi pun atâtea întrebări? O fi fiind din cauza răgazului, sau a
aşteptării. Se pare că cele mai multe întrebări ni le punem în starea de aşteptare.
Asta dacă lăsăm la o parte întrebările care năvălesc în starea de surprindere.
Gând întrerupt imediat de apariţia din tunel a geamantanului său în două nuanţe
de gri, de la Samsonite, personalizat de o aplicaţie lipită cu un adeziv puternic,
reprezentând partea de sus a corpului unui handbalist care aruncă la poartă, un
magnet de frigider la origine, deturnat de la scopul cu care fusese cumpărat de la
un Campionat Mondial de Handbal. Înşfăcă geamantanul, îşi făcu loc şi se îndreptă
spre ieşire.
Dincolo de uşile cu senzori, figuri ale celor care aşteaptă de regulă, părinţi,
soţi şi soţii, prieteni, şoferi ai unor hoteluri… dar se mai profilau şi alţii, cu figuri
vigilente, scrutătoare. Cu ce rost forfoteau ei pe acolo? Ce‑ar fi trebuit să facă Pi?
Să se oprească şi să se informeze sau să meargă acasă? „Acasă” suna mult mai
îmbietor. Dacă ar fi fost colecţionar de cuvinte, cu siguranţă „acasă” ar fi fost demn
de păstrare, îngrijire şi etalare celor care ar fi meritat să îi vadă colecţia. Tatăl lui,
Ștefan Popescu, „Steve” pentru prieteni, fiindcă semăna leit cu Steve Martin, i‑a
spus cu un amestec de emfază şi de îngrijorare părintească, la întoarcerea lui din
Baltimore, unde fusese plecat cu un job de vacanţă vreo trei luni: „Tinere, viaţa este
o călătorie a cărei destinaţie este acasă”. Era felul lui de a‑i spune: mă lași, fiule, cu
entuziasmul tău pentru America? N‑o să fii acolo în veci „acasă”. Dar câţi acasă
avea Pi? Acasă, în garsoniera lui cu vedere spre lac. Dar acasă mai era şi acolo
unde locuiau părinţii, la drept vorbind, primul lui acasă. Mai era acasă, la iubita
lui. Acolo avea o stare de acasă temporară. Totul aranjat în funcţie de cărţi, experţi,
energii. Era plăcut pentru el să îșii viziteze la sfârşit de săptămâna iubita, să împartă
cu pasiune un pat, să bea un pahar cu vin, să se uite împreună la un film, să o
asculte despre „x” sau despre „y”. Numai că şosetele încă nu putea să şi le arunce
pe unde voia. Merse în parcare, bâjbâi puţin fiindcă uitase exact pe care rând şi‑o
lăsase, trecu pe la automat ca să plătească, îşi aruncă literalmente pe bancheta din
spate geamantanul, îşi aşeză rucsacul pe scaunul dreapta faţă, îşi scoase căştile din
urechi, porni motorul, dezaburirea, îşi puse centura de siguranţă. Unde sunt iernile
de altădată? Nici un pic de zăpadă în România! Țara lui nu scăpase de efectele de
orice fel ale globalizării, inclusiv chestia cu încălzirea, pe care unii o negau dar pe
care el şi mai ales părinţii şi bunicii lui o constatau iarnă de iarnă. Toţi erau schiori
în familie, dar fără inventarea tunurilor de zăpadă nu mai puteau practica regulat
acest sport în Carpaţii atât de familiari.
Se cădea să sune, să spună că a ajuns. Amână. Telefonul,oricum, i se descărcase.
Maică‑sa, Elisabeta, căreia apropiaţii îi spuneau Queenie, îl pisase, cu vigilenţă la
ordinea din camera lui, la temele efectuate, la notele obţinute, la ce prieteni îşi
făcea, doar în copilărie şi început de adolescenţă. După care i‑a spus că e pe cont
propriu, responsabil pentru viaţa lui. Iar în privinţa lui Iubi, ea se întorcea abia
a doua zi de la munte, unde firma la care lucra organizase petrecerea de iarnă.
Directorul lor îi ducea la cabane îndepărtate, cu semnal slab, dorind să îi rupă timp
de trei zile de gadgeturi. Apăsă pe butonul din dreapta faţă şi CD‑ul aflat înăuntru
SÆCULUM 153
revărsă în interiorul maşinii Rapsodia română, într‑o înregistrare mai veche, cu

Yehudi Menuhin. Iubita lui îi făcuse CD‑ul cadou de 1 Decembrie, alături de o
rudă de salam de Sibiu şi o sticlă de demisec de Budureasca, cu capul lui Burebista
în medalion. De ce Burebista? Fiindcă era de prin zonă, o figură istorică de tare
demult şi vinurile şi vechimea dau bine împreună. Deci avem şi noi branduire,
mai ales pe felia de istorie. Pentru Petra – aşa o chema pe Ea – cadourile erau
gândite, personalizate în tot felul de asocieri şi oferite cu un zâmbet şi o emoţie care
contaminau teribil cadorisitul. Aproape că nu conta faptul că el uita de evenimente
şi că nu ştia să se ridice la nivelul ei în privinţa cadourilor. Știa însă că va asculta
Enescu doar până va ajunge acasă (i‑ar fi plăcut să îl audă discret şi în lifturile din
aeroport, de ce nu?). După care îşi va deschide televizorul.
Ajuns în faţa uşii, Pi conştientiză că, de fiecare dată, sunetul cheii răsucite în
yală îi crea o stare unică şi, ca orice stare intensă, era greu de descris în cuvinte.
Poate redată pe note. Cu atingeri de tamburină sau, mai bine, cu clape de pian.
Sunetele – îi spunea profa – pot fi scurte, ca o lovitură de ciocan, sau lungi ca
dangătul unui clopot. El intuia că mai sunt şi cele din a treia categorie, cele care
redau clicurile unei chei răsucite în mecanismul cifrat al fiecărei intrări într‑o casă,
cele care se repetă constant la fiecare întoarcere. Dincolo de acel cluc clic clac este
tărâmul cucerit al lui Acasă. Cum să nu se simtă Pi Acasă, odată intrat în micul lui
apartament? Toate erau la locul lor şi le‑ar fi găsit, la orice oră, în cel mai negru
întuneric, iar când se descălţă şi îşi aruncă şosetele care aterizară una pe raftul cu
cărţi, alta pe televizor, drapele fluturând pe citadela luată în stăpânire, voluptatea
Binelui Absolut se revărsă în tot trupul lui. Bău un pahar cu vin din acel demisec cu
capul lui Burebista pe el, porni să îşi recupereze şosetele pentru a le duce direct în
maşina de spălat şi, ajuns în dreptul televizorului, apăsă pe clapeta de la prelungitor
pentru a conecta aparatul la sursa de curent. Rămas pe Digi World de la plecare,
ecranul fu umplut de nişte papagali de mare care aterizau din zbor direct pe burtă,
iar vocea plăcută, caldă a crainicului … perechile tinere trebuie acum să‑și sape
locul de clocit, deși dacă există posibilitatea, mai degrabă vor ocupa o vizuină
de iepure. Legătura dintre membrii unei perechi durează de obicei toată viața.
Chiar dacă nu‑și petrec împreună tot timpul anului, în fiecare an își dau întâlnire,
din nou, la cuib. Îşi tăie o felie de telemea, tăie şi din pâinea veche de câteva zile,
puse felia în prăjitor şi în cameră se răspândi un miros îmbietor. Cu farfuria la
îndemână, pe măsuţă, se tolăni pe canapea şi găsi telecomanda sub perna cu
ciucuri, cadou tot de la Ea. Se gândi să facă un tur al canalelor, înainte de a merge la
duş. Digi Sport Unu, Doi, Trei, Euro Sport, Pro Sport, Fashion Tv, HBO… secvenţe,
secvenţe, colaje derulate, Simona Halep – raliu – Paris – Dakar – Peru – Messi
driblând Sagrada Familia – Sharapova – Milano – un podium de prezentare – Sean
Connery, îmbrăcat în rasă de călugăr… Nebunie sau poate normalitatea întrevăzută
prin cuantică. Lumile paralele, concomitente din Spaţiu.
El, cu telecomanda lui, putea alege dimensiunea pe care voia să poposească.
Moment în care curiozitatea din aeroport reveni şi apăsă direct pe tasta nouă,
pe canalul lui de ştiri preferat, cel despre care spunea prietenilor că e „BBC‑ul
nostru”. Și, din acel moment, ochii nu i se mai desprinseră de ecran. Surprindere,
şoc, bulversare, nelinişte, indignare, oripilare, mulţumire (Doamne, bine că nu am

fost atunci acolo) se instalară în tot corpul lui. Târziu de tot, nu mai ştia câte ore
trecuseră, când se ridică de pe canapea să meargă la baie, trupul era înţepenit
ca al unui mort. La scurt timp după ce avionul companiei Tarom, în care el se
afla, decolase de pe Charles de Gaulle, trei indivizi aflaţi în zona de check in, la
distanţă de aproximativ 14‑15 metri unul de altul, şi‑au detonat în acelaşi timp
încărcăturile explozive pe care le aveau pe sub hanorace şi poate şi în bagajele care
îi însoţeau. Probabil că agenţiile de presă încă mai căutau câteva surse credibile
pentru a formula ştirea şi jurnaliştii din Paris să se îndrepte buluc, spre cel mai
mare aeroport din Franţa, că pe Schiphol, tot în zona de check in, încă trei persoane
kamikaze procedaseră aproape identic. La nici cinci minute, în zona de dinaintea
controlului la bagaje, pe Heathrow, un pasager cu un singur bagaj de mână îşi
detonează explozibilul aflat asupra lui. Morţii sunt de ordinul sutelor, răniţii de
ordinul miilor, haosul creat de nedescris, reţelele de telefonie supraîncărcate,
aeroporturile din toată Europa închise, nu mai aterizează decât cursele aflate în aer,
pe aeroporturi, altele decât cele trei devastate.
Știrile curg, informaţiile se împrospătează, reporteri ajunşi la faţa locului
transmit imagini de coşmar. Cuvintele deveneau prea puţine, imagini de coșmar,
de apocalipsă, care vă pot afecta emoțional, îngrozitoare… erau deja truisme.
Se banalizaseră de la atâta uzură în ultimii ani. Oare cât va mai trece şi astfel
de evenimente să se banalizeze şi ele? Ce? Încă un atentat? Câți morți?
Numai o sută? Schimbă canalul să ne uităm la un film. Aeroportul... Impactul
emoţional se propagă ca un seism de mare magnitudine şi loveşte necruţător ca
un tsunami. Pe un aeroport internaţional este cuantificat tot globul. La o oră de
la comiterea lor, atentatele au fost revendicate. Nu era o mare surpriză cine le
provocase. În timp ce se uita la imaginile cu salvări, poliţişti, victime, resuscitări,
acolo, pe jos, derută, reporteri… Pi se întreba când vor apărea pe posturi
oamenii politici, şefii de state cu declaraţii, cu luări de poziţii, cu acel optimism
fabricat în final de discurs: „Nu ne temem” şi „vinovaţii vor plăti…” Cine îi va
mai crede? Cât de tari şi de generoase vor fi fiind legăturile dintre cercurile din
jurul lor şi fabricanţii de armament care se exportă, la vedere sau pe ascuns, în
Orientul Mijlociu? Sau doar petrolul intră în ecuaţie? Sau sunt doar depăşiţi
de situaţii? Le sunt pălăriile de pe cap prea mari? Cum a ajuns Europa să fie
atacată la ea acasă? A greşit Occidentul când a vrut să aranjeze mobila după
gustul lui acasă la alţii? Și ce va schimba ea în politica faţă de lumea arabă,
şiită, sunită, islamică… în politica legată de soarta refugiaţilor, cine va mai
distinge care e linia între înţelegerea problemelor altora şi înţelegerea până în
miezul lucrurilor a propriilor probleme? În Orientul Mijlociu, în bucata aceea
intercontinentală pe care geografii o lipesc fie de Asia, fie de Africa, se află patru
culturi principale, cea evreiască, cea persană, cea arabă şi cea turcă, culturi cu
origini lingvistice şi etnice diferite, cu subdiviziuni între care clivajele – vechi
de sute şi sute de ani – se adâncesc, într‑un proces continuu. Ce căutăm noi
acolo? Să‑i împăcăm? Dar ne‑au cerut ei să ne băgăm în certurile din familia lor?
Petrolul nu ne ajunge? Și vântul care, slavă Domnului, că suflă şi prin Europa,
SÆCULUM 155
n‑ar putea fi exploatat mai mult? Și o micşorare a risipei. Poate că ar trebui să

reînvăţăm să trăim doar cu ce avem pe lângă casa noastră.
Voia să se dezmorţească, se simţea stors, dar nici somnul nu‑i venea.
Îşi aduse aminte de telefon, de facebook, de yahoo, de viaţa lui de fiecare zi.
Îşi puse telefonul la încărcat şi abia atunci văzuse câte apeluri pierduse.
Cel mai des îl sunase mama. Se uită la ceas. Era trecut de ora patru dimineaţa.
Era cazul să o sune, dar auzi soneria la uşă. Prin vizor o văzu pe mama, cu un
palton descheiat, o căciulă în mână, agitată. Îi deschise rapid şi, înainte să poată
închide la loc uşa, o susţinu de la cădere în braţele sale.
Iartă‑mă, dragule, că am dat buzna. Era şi varianta ca tu să fi pierdut avionul…
cum te duci tu mai mereu în ultima clipă… şi să fi rămas pe aeroportul ăla.
O ajută să ajungă la canapea şi o întrebă, printre sughiţuri, dacă vrea un pahar
cu apă.
Ceva mai tare, din ţuica aia de la taică‑tu.
Îi dădu păhăruţul şi o văzu cum îl dă pe gât dintr‑o dată. Se aşeză lângă ea,
cu bărbia în piept, iar mama îl cuprinse pe după umeri, îl trase spre ea şi îl luă în
braţe ca atunci când era mic. Bolborosea din ce în ce mai liniştită, când cu ochii la
creştetul lui, când simţindu‑i privirea ridicându-se prin tavan.
Ce bine că ești acasă.
Florin PREDESCU
Pasărea Măiastră
În Memoriam, Ion Vincent Danu
Bunicul zis şi Tata Moşu cobora în zori

îl ştiau graurii prin crângul cu soc,
îl ştiau apele învolburate. Flori
din câmp îşi plecau sprânceana, foc
se făcea soarele la trecerea pe plai,
nu-l putea ierta. Cândva pe ascuns
sorbise strălucirea cu un pai
din butoiul ferecat în nestemate uns,
de atunci şi-a dobândit puţina nemurire
îngăduinţa femeii cu trup de iederă crudă,
ziua în pasăre măiastră, în neclintire
noaptea cât un ceas oprit, de lume
departe, desculţi prin iarba udă,
înfăşuraţi în nunta fără nume.
***
Prinţesa,
dimineaţa – petale,
vara e aproape.
Despre măşti
Se lasă seara printre geamuri înalte,
mate, tuciurii - în care oglindirea nu se-ndură
în cercuri să tresalte,
scrisul palid se îngroapă-n zgură,
SÆCULUM 157
ochelarii de soare, frunze şi pleoape,

peste parbriz, un alt val tuciuriu,
în cortegiu ultim să îngroape
anii dintâi, surâsul timpuriu.
Vara te uită, precum calul

din carusel ce te-a purtat din zori,
neâ
îngenunchiat, orb te strecori
prin Miami cel însorit, Şalul

în vânt, alţi ochelari din fum
poartă calul înainte, pe alt drum.
Last call
Aprilie deşartă lumina
magnolia un ultim pahar mereu primăvară
şi e mai bine
să pleci pe nesimţite
în noapte pe când alţii dorm.
Horia MARCHEAN
21:22:21
mă simt ca un satir de porțelan,
bun venit în lumea decorațiunilor interioare.
am găsit poziția asta precară într-o vitrină șubredă,
undeva în casa lui 1977,
la vedere pentru oaspeții lui.
și nu mai e mult
până o să mă împiedic de mine însumi
în timpul mâniei lui 1977.
mă întreb dacă cioburile chiar aduc noroc.
Nihil
e insidios modul în care
paranoicii din jur încep să aibă dreptate.
Nihil-propaganda,
aducând tot ce e sub funia Supraomului
aici, unde poate fi văzut cu ochiul liber.
e perfid modul în care

daimonii din agora au devenit tumori infiltrative.
Nihilul e interstițiul dintre oameni,
pustiul cetății desacralizate,
un spațiu care se reproduce în noi.
e brutal modul în care

oamenii devin recipiente pentru vid
și ochii Divinității devin ochii CCTV,
ca televiziunea chinezească.
izolare și infiltrare.
încă aștept revărsarea de lumină.

SÆCULUM 159
empirism voudou
mi-a salvat viaţa o ţigancă în gară
cu trei copii,
m-am aşezat pe pavajul jegos
şi i-am ascultat povestea.
avea tăieturi pe faţă
de la unul ca mine.
totul e voudou.
spiritele strămoşilor mei mă fac violent
şi dominant.
dar acest baron
e predestinat să moară
când nu vor mai fi oameni de ajutat.
daţi-mi sens.
osiris
continui să găsesc pe drum
bucăţi din mine,
lăsate pe drum, aiurea,
alandala împrăştiate,
aruncate haotic,
dezordinea fiinţei.
cum ar fi asta,
cu care-am crescut,
sau asta,
care-i parte din mine.
şi am noroc cu luciditatea asta
care-mi permite să le văd
ca pe nişte umbre
în întoarcerea mea eternă.
şi am noroc cu tine
în dreapta mea,
fiindcă le previi să se desprindă
ca o mână vindecătoare.
şi ai o mână vindecătoare,
fiindcă tu,
tu eşti Isis.
mai mic
în Piaţa Sfatului,
dimineaţa,
felinar aprins.
un nebun mai mic,

cu un felinar mai mic,
mai plăpând,
şi cu o dramă minusculă.
au vrut să-l omoare pe Dumnezeu

pentru un Dumnezeu mai mic,
şi apoi s-au uitat la ei
şi au vrut să fie Dumnezei mai mici,
după care s-au uitat la televizor
căutând Dumnezei mai mici,
şi acum au deschis smartphone-urile
ca să se vadă Dumnezei
mai mici,
reflexivi,
pe ecran.
batjocura rămâne constantă,

nebunul urlă veşnic, se pare.
rătăcit, pierdut,
ascuns sub ochii tuturor.
un terorist mai mic,

gata oricând să zguduie fundaţiile
şi pregătit fără rost
să caute ceva atât de precis

în spaţii deschise
în care târgoveţii
îl întreabă încotro merge,
când e clar că el
nu se-ndreaptă spre
umilinţa asta confortabilă
şi mai mică.
SÆCULUM 161
Brașov, noaptea
sub firmele astea luminoase din centru
mi-a zis,
„te iubesc, fii al meu,
sunt frigul nopţii tale de august.
sunt foamea ta, pofta ta,
şi-o să te mângâi
dacă te jertfeşti mie.”
sub faţadele astea dărăpănate

de pe Mureşenilor,
fuma pe treptele bisericii.
„iubeşte-mă,
eu ţi-am deschis ochii,
eu ţi-am dat să guşti
cunoaşterea binelui şi a răului.
automaton prost!
iartă-mă, sunt temperamental

în serile astea reci,
când nu-mi ajunge onoarea
de a fi primul logician al lumii.”
în imobilele astea vechi,

rupea aripile serafimilor:
„mă iubeşte,
nu mă iubeşte.
îmi cer iertare,
nu îmi cer iertare.
nu îmi cer iertare.
ucide!
dă-mi să mestec
resturile umanităţii tale
în camera asta plină de muşte.”
şi am simţit din nou frigul,

foamea,
golul,
în timp ce voiam să mă dezbrac de ele,

de greutatea lor,
de lanţurile lor,
şi să mă ridic spre tavanul imaculat
agăţat de un fir de speranţă făţiş sfidătoare
uşor şi nevinovat ca un fulg,
ca o rebeliune la rebeliune.
Doamne,
ce prieten bun era uneori!
case văzute din depărtare

câteva fantome în camere goale
şi holuri bântuite,
ţigle lipsă în acoperişuri,
decadenţă chic.
toţi prietenii mei sunt

casele vechi de pe strada Castanilor,
sau de pe Şirul Hoţilor.
suntem construcţii vechi,

populate postum,
proiectând la suprafaţă
invitaţii şi şoapte.
câteva fantome în camere goale.
de-asta ceea ce fac,

înşiruirea asta de cuvinte,
e doar adaptare la mediu.
în derâdere
merg pe străzile astea
colorate vulgar, strident
de direcțiile binevoitoare ale
indicatoarelor de circulație,
vopsit ca o prostituată
pentru cine o ia
SÆCULUM 163
și batjocoresc lucrurile de care

mă tem
ca să fiu mai mare decât ele
în ierarhia nopților din Brașov,

să mă insinuez vulgar
în Curtea lor a Miracolelor.
aș putea să-ți vând

Chemarea lui Cthulhu
la prețul unei cutii de chibrituri,
râzând în fața damnării,
în timp ce sunt îmbrăcat în negru
ca o glumă proastă.
Moartea va trebui să îmi facă o ofertă specială

ca să renunț la acest ficat fibrozat
și la mâna care ține tutunul,
în timp ce insist să o dezbrac
sau să fac mișto de Thanatos
că e grec și are o sabie mică.
și o să râd ca sfântul Laurențiu

la martiriu,
când, așezat pe cărbuni,
le voi aminti chinuitorilor
că sunt făcut pe partea asta,
să mă întoarcă neapărat.
chiar și bufonii ororii

au un sfânt
care se roagă pentru ei, nu?
Istorie și memorie
RĂZBOI ÎN TRANŞEE ŞI RĂZBOI PUBLICISTIC
Lucian-Vasile SZABO
West University of Timişoara
Title: “War in the Trenches and Publicist War”

Abstract: Before and during the First World War, an extremely high number of
events, in terms of both history and publishing activities, took place. The confrontations
were held on the battlefield, by public demonstrations in institutions and in the streets,
as well ason the newspaper pages, where virulence had reached peak levels. Some big
names would be involved in the debates: writers, scientists, teachers and publicists, very
few resistingthe temptation to bluntly expresstheir opinion. The politicians would be in
the foreground, but the currents of opinionwere formed and fuelled primarily by the
journalists.
Keywords: Slavici; Romania; Hungary; newspapers; Great War;
Pe mai multe fronturi

Înainte de Primul Război Mondial, mass-media românească atinsese un
nou prag de maturitate, facilitat şi de progresul tehnic în industria tipografică.
Cotidienele şi săptămânalele aveau o activitate stabilă, iar tirajele ajungeau, uneori,
să depăşească suta de mii pe publicaţie la o apariţie. Desigur, se făcuseră progrese
în ceea ce priveşte instrucţia, cea mai mare parte a tineretului român ştiind
acum să citească. Nume noi se afirmă în presa românească, însă îşi vor continua
activitatea şi reprezentanţii vechilor generaţii, printre care eminentul jurnalist şi
editor Ioan Slavici.
Este o perioadă în care geografia publicistică a lui Slavici se va vedea
alimentată de alte confruntări în preajma şi în timpul Primului Război Mondial.
Sunt în dispută trei curente de idei în societate: 1) a respecta tratatele şi a merge
alături de Austro-Ungaria în speranţa redobândirii Basarabiei; 2) a rupe vechile
acorduri şi a merge alături de Imperiul Ţarist şi Antanta, cu speranţa integrării
Ardealului; 3) a păstra neutralitatea şi a încerca obţinerea unor rezultate la
bursa negocierilor postbelice. A treia opţiune, cea a neutralităţii, părea cea mai
puţin avantajoasă geopolitic, dar se impunea prin faptul că nu implica pierderea
a sute de mii de vieţi şi evita distrugeri materiale de proporţii. Umanist, cu un
respect profund pentru viaţă, Slavici se va manifeasta mai degrabă în favoarea
neutralităţii (SZABO, 2012, 222). Un alt argument important îl reprezenta
neîncrederea sa fundamentală faţă de politica rusească. La sfârşitul anului 1916,
Slavici îşi va vedea poziţia confirmată de tragedia ocupării Bucureştiului şi a unei
168 Istorie și memorie
mari părţi din teritoriul românesc de forţele militare ale Puterilor Centrale, intrat
astfel sub administrare germană.
Trăitor al acelor vremuri, Constantin Bacalbaşa, unul dintre cei mai străluciţi
ziarişti pe care i-a avut România, se va referi la această perioadă marcată de
controverse. Existau politicieni cu priză la public, care susţineau intrarea în
război alături de Antanta, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu fiind două exemple.
Însă Petre Carp sau Alexandru Marghiloman, rămaşi apoi în Bucureştiul ocupat,
erau ferm de partea Puterilor Centrale, susţinând astfel poziţia regelui Carol
I, cel care făcea cu adevărat politica externă a ţării. Va fi însă promovată soluţia
neutralităţii, cel puţin pentru o perioadă, artizanul ei fiind premierul I. C. Brătianu.
Bacalbaşa arată că s-a ajuns aici şi din cauza realităţilor din teatrele de război:
„Ca România să intre în război alături de Franţa şi de Rusia nu era cu putinţă,
întâi fiindcă germanii se arătau a fi cei mai tari, intraseră în Belgia şi în Franţa,
unde înaintau victorioşi, al doilea fiindcă regele Carol n-ar fi fi mers niciodată în
contra Germaniei. Atunci oamenii politici căzură de acord ca să susţină rămânerea
României în neutralitate” (BACALBAȘA, 1936, 179). Exact aceasta era şi poziţia lui
Ioan Slavici. Trebuie menționat că în toate țările au existat mișcări antimilitariste,
exemplul cel mai bun fiind Franța (LOUGHLIN, 2012).
Neutralitatea României va fi susţinută şi de Nicolae Iorga, prieten al lui Slavici
la început, însă adversar feroce, chiar neîndurător, în această perioadă a Marelui
Război. Îi va despărţi opţiunile pentru cele două blocuri aflate în conflict, istoricul
fiind un susţinător al Franţei, iar scriitorul ardelean un simpatizant al ordinii
germane. Iorga îşi va publica memoriile chiar în 1919, deci informaţii şi opiniile
lui despre evenimente sunt încă proaspete. Va anticipa dimensiunea catastrofei,
vorbind de un „odios masacru”, cee a ce se va întâmpla. În 27 iulie, deci la o lună
de la atentatul de la Sarajevo, în care prinţul moştenitor al Austro-Ungariei îşi
pierdea viaţa, Iorga mai credea că declanşarea războiului are drept cauză doar
ambiţii personale şi hegemoniste, întrebându-se (retoric, desigur): „De ce Ungaria
lui Berchtold1 şi Tisza2, târând după dânsa zdrenţele austriace, a atacat Serbia?
Pentru a zdrobi ideea naţională din mers” (IORGA, f.a., 7). De fapt, N. Iorga nu
a înțeles prea mult din realitatea acelor vremuri, care era una a extinderii sferelor
de influență, existând discuții intense pentru o uniune a statelor central-europene,
Mitteleuropa. Primordială era o piață comună, având ca motor Germania și Austro-
Ungaria, cu atragerea tuturor statelor din jur (STEVENSON, 2012). Totuşi, Iorga se
va declara de acord cu decizia Consiliului de Coroană din 21 iulie (3 august) 1914,
care, în contra poziţiei regelui Carol I, va decide păstrarea neutralităţii României.
Iorga va sublinia: „Ca un popor de omenie, cu linişte, arma la picior! Ceasul nostru
va veni, dar numai atunci când asupra ambiţiilor zdrobite ambiţia senină ideea
senină va veni să cumpănească dreptăţile naţionale, care azi nu se văd deasupra
măcelului” (IORGA, f.a., 8).
1
Contele Leopold Anton Johann Sigismund Joseph Korsinus Ferdinand Von Berchtold (1863-
1942) a fost ministru de externe al Austro-Ungariei în perioada 1912-1915.
2
Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (1861-1918) a fost premier al Ungariei în 1903-
1905 şi 1913-1918.
SÆCULUM 169
Strategii de influeţare şi control

În preajma Primului Război Mondial, presa din România, dar şi din Ardeal sau
Basarabia şi Bucovina, era atentă la viitoarele ostilităţi. Cei mai mulţi nu-şi puneau
problema dacă bătăliile vor avea loc, ci erau preocupaţi cum pot fi influenţate
poziţiile. Există publicaţii germanofile şi publicaţii antantofile. Unii erau cu
germanii şi austriecii, alţii cu englezii, francezii şi ruşii. Desigur, poziţiile se câştigă
şi prin manipulări, dar şi prin presiuni, finanţări de gazete, ba chiar prin mită.
Sunt metode vechi de când lumea... Amintind o situaţie din epocă, Lucian Boia
notează că publicaţiile cu orientare germanofilă aveau tiraje mult mai mici
decât cele favorabile Antantei. Sunt date nişte cifre: filoantantistele Adevărul şi
Dimineaţa consumaseră în primele opt luni ale anului 1914 mai bine de 1,28
milioane de tone de hârtie, pe când progermanele Minerva şi Seara abia dacă
depăşeau o treime din această cantitate! Atunci când vorbim însă de opiniile
jurnaliştilor, se precizează: „În genere, jurnaliştii de prestigiu nu şi-au schimbat
opiniile în funcţie de finanţare. Slavici, la Ziua, a fost plătit cu bani nemţeşti, dar
opinile pe care le-a exprimat erau cele dintotdeauna. «Germanofilii» din presă sunt
minoritari prin tiraje, altminteri numărul lor pare să fie destul de mare, iar printre
ei se află câteva dintre cele mai de seamă nume ale gazetăriei româneşti: I. Slavici,
T. Arghezi, B. Brănişteanu...” (BOIA, 2009, 96).
De fapt, mass-media românească în acea perioadă era de mai multe nuanţe
şi nu urmărea doar cele două curente considerate principale, reflectând
poziţii politice diverse, de nuanţă, uneori divizări şi manifestări ale unor grupări
în opoziţie cu linia oficială a partidului din care făceau parte. Este suficient să
amintim că premierul I. C. Brătianu se menţinea ferm pe poziţia neutralităţii
României, deşi era antantist şi negocia în secret cu Franţa, Marea Britanie şi
mai ales cu Rusia. Ministrul Vasile Morţun, un apropiat al său, putea fi identificat
ca favorabil Puterilor Centrale, în timp ce un alt ministru, Emil Costinescu,
se declară virulent proantantist şi pune presiune pe Brătianu pentru intrarea
imediată în război. Pe aceleaşi poziţii se va afla Barbu Ştefănescu Delavrancea,
om politic şi orator influent, dar care, în 1915, nu mai era în tabăra liberală,
ci în cea conservatoare (IORDACHE, 1994, 277-278). Deci şi în Partidul
Conservator taberele erau împărţite, deoarece Take Ionescu şi Nicu Filipescu
erau pentru acţiune imediată în favoarea Antantei, pe când şeful partidului,
Alexandru Marghiloman, simpatiza cu Puterile Centrale, ca şi fostul lider,
influentul Titu Maiorescu.
Pe lângă măsuri întreprinse de organele abilitate ale statului, Ioan Slavici va
suporta şi asediul „opiniei publice”, asemenea celorlaţi publicişti grupaţi în redacţii
germanofile. Corecţiile erau dure, presiunea totalitaristă, intolerantă, ba chiar
cu nuanţe criminale, fiind evidentă în Bucureştiul anilor premergători intrării
României în Primul Război Mondial. Paradoxal, în fruntea acestor grupuri de asalt
se vor situa studenţi şi profesori, de la care te-ai fi aşteptat să accepte dialogul de
idei şi nu ofensiva bâtei. În mai multe rânduri, studenţii au devastat redacţiile celor
câteva ziare finanţate de legaţiile Austro-Ungariei şi Germaniei sau au confiscat
la chioşcuri aceste jurnale: Ziua, Seara şi Minerva. Ultimele două deveniseră,
prin interpuşi, chiar proprietate germană, cu scopul publicării de articole,

informaţii şi comentarii favorabile Puterilor Centrale” (RĂDULESCU-ZONER,
MARINESCU, 1993, 30).
În toamna anului 1914, agenţii serviciului secret român au reuşit să fure o
geantă cu documente extrem de importante a lui Ottokar Czernin, şeful legaţiei
(ambasadei, cum spunem astăzi) a Austro-Ungariei la Bucureşti. Acesta, într-un
gest stupid, a lăsat-o pe bancheta automobilului cu care venise şi condus chiar de
el. Agenţii români au furat-o, dar nu au reuşit să fotocopieze documentele şi să le
pună la loc, căci ambasadorul s-a întors. A plecat fără geantă. I-a fost returnată de
un poliţist român, într-o înscenare. Poliţistul a declarat că a recuperat-o de la doi
hoţi prăpădiţi şi ca habar nu are ce conţine! A primit şi o recompensă frumoasă în
bani... Printre documente se afla cifrul pentru decriptarea telegramelor diplomatice,
dar şi listele cu numele informatorilor aflaţi în slujba serviciilor secrete austriece.
Interesant e faptul că unii ziarişti guvernamentali au aflat despre întâmplare
ţi au început să-l şantajeze pe Czernin. Acesta va recurge la un gest de onoare:
„Dându-şi seama de greşeala comisă, mai ales că a început să fie şantajat de câţiva
gazetari ce aflaseră despre întâmplarea cu furtul servietei, ambasadorul Czernin
şi-a informat împăratul, cerându-i să i se aprobe demisia” (ȘTEFĂNESCU, 1994,
43). Nu i se va aproba. Peste câţiva ani, îşi va da seama că cifrul diplomatic
e cunoscut de români.
Libertatea opiniei şi a intimidării

Spre sfârşitul anului 1914, Bucureştiul se afla efectiv cotropit de grupările pro-
Antanta, reprezentanţii lor fiind extrem de vocali, nu doar pricepuţi la mânuirea
bâtei şi la aruncatul cu piatra. Intimidaţi, progermaniştii ori cei neutri, printre care
figura şi Slavici, vor avea de suferit. Cunoscutul şi influentul om politic Alexandru
Marghiloman se va trezi şi el cu geamurile sparte la casă, ceea ce îl va determina
să evite ieşirile în public, ba, timorat, să încerce să se sustragă de îndatorile lui de
lider al Partidului Conservator. Constantin Argentoianu aminteşte în memoriile
sale de faptul că a insistat să-l scoată la o întrunire a partidului, deoarece exista
riscul ca acesta să intre în degringoladă, după ce era aproape scindat de gruparea
Ionescu-Filipescu. Întrunirea va avea loc în 2 (15) decembrie 1914 şi va decurge
fără incidente. Un oarecare Mircea Lecca se va posta însă la intrare şi va distribui un
foarte inspirat meniu, în franceză. Se preciza că întrunirea se derula sub patronajul
domnilor Henenvogel, Roselins, Iversen, Slavici, Hildebrand şi Pop. Slavici şi
Pop erau publicişti, iar ceilalţi oameni de afaceri germani, despre care exista
suspiciunea (confirmată ulterior) că ar fi oferit sume de bani ziariştilor români
pentru o poziţie în favoarea Puterilor Centrale (ARGENTOIANU, 1991, 113).
Puterea politică se va organiza şi ea şi va decide măsuri pentru contracararea
influenţelor externe. Este o epocă a intensificării spionajului şi contraspionajului,
precum şi a impunerii unor noi metode de lucru. Sunt eforturi extraordinare
pentru ca deciziile să fie luate la Bucureşti, de persoanele mandatate, cu deplină
libertate de conştiinţă, de oameni neangajaţi faţă de altcineva. Această ciocnire a
intereselor geopolitice şi geostrategice ajunsese la un nivel incandescent. În aceste
SÆCULUM 171
condiţii apare Serviciul supravegherii ştirilor, foarte activ în anii neutralităţii.

Chiar din titulatură ne putem da seama de presiunea enormă pusă asupra
gazetarilor. Avea două componente, adică o secţie poştală şi telegrafică şi o secţie
de presă. Scopul celei de a doua este precizat de un cunoscător în domeniu:
„Secţia presei avea în componenţa sa compartimentele: a) comunicate şi relaţii
cu corespondenţii presei din ţară şi cu ziarele; b) cenzurarea ziarelor. Atribuţiile
Secţiei presei se concretizau în identificarea ştirilor ce nu trebuiau să apară
şi urmărirea vinovaţilor conform Legii spionajului; cenzurarea ştirilor după
decretarea stării de asediu; difuzarea de comunicate pentru informarea populaţiei,
eliberarea de permise corespondenţilor români şi străini pentru însoţirea armatei
în operaţiuni” (ȘTEFĂNESCU, 1994, 36).
Sunt şi alte măsuri, căci am fi naivi să credem că dacă puterile străine erau
în stare să finanţeze publicaţii şi să cumpere jurnalişti nu o puteau face şi
autorităţile române. Printre metode ne număra introducerea de agenţi sub
acoperire în redacţii. Nefiind pricepuţi ca ziarişti, li se găsea alte posturi. Mai simplu
era să se cumpere serviciile unor oameni de presă adevăraţi. În timpul Procesului
ziariştilor din 1919, deţinuţii Slavici şi Arghezi vor constata că printre colegii
din boxă nu se află doar gazetari. Unul va prezenta un certificat de la Siguranţă,
demonstrând că a fost agent sub acoperire, acoerire de ziarist! Fără îndoială, în
istoria presei vor mai fi şi multe alte cazuri, căci mai toate ţările, chiar şi cele mai
democratice, au recurs şi recurg în acţiunile lor de spionaj şi contraspionaj la
acoperirea de jurnalist! Vedem astfel că activitatea de culegere de informaţii are un
înţeles diferit, după cum ne referim la omul de presă ori la agentul secret...
Context general dificil

La cotidianul bucureştean Ziua vor colabora nume importante ale presei
româneşti. În acea perioadă curentele de opinie erau diverse. Două se conturau
mai pregnant. Unul era favorabil acţiunilor militare în favoarea Antantei, iar
celălalt în trena Puterilor Centrale. Poziţiile nu erau egale. Însă în neutralitate pare
că doar puţini credeau! Este un mit acesta, cel al unităţii sau chiar al majorităţii
antantofile, destrămat cu argumente de istoricii de astăzi. Puţin a lipsit ca România
să ia partea Austro-Ungariei, cu care avea şi o înţelegere, de altfel! Lucian Boia face
precizările necesare chiar în deschiderea uneia dintre cele mai importante cărţi ale
sale: „Credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda unor câteva
idei divergente, îndeosebi în rândul unor oameni politici, o cvasiunanimitate în
jurul «idealului naţional», în sensul intrării României în conflict împotriva
Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. La nivelul elitei intelectuale, o
asemenea aserţiune nu se verifică; realitatea se dovedeşte a fi aceea a unei împărţiri
destul de echilibrate între partizanii şi adversarii unei asemenea intervenţii”
(BOIA, 2009, 7).
Lucrurile nu decurg paşnic. Nu sunt doar „dezbateri de idei”, ci multe poziţionări
şi regrupări (geo)politice şi (geo)strategice. Existau chiar şi multe manifestări de
stradă, spiritele în societate fiind încinse. Despre aceste mari probleme lae presei
şi ale cotidianului Ziua vorbeşte I.C. Filitti: „Ziarul Ziua, care a apărut în favoarea
Triplei Alianţe, se vinde tiptil. La Capşa, tineretul nostru a cumpărat un stoc

întreg din acest ziar şi l-a ars în public. Regele nu e cruţat. Aurul rusesc a
cumpărat presa şi pe mulţi particulari. Alţii sunt călăuziţi de sentimentalism...”
(FILITTI, 1991).
Lucrurile sunt chiar mai complicate. Serviciile secrete străine caută să
influenţeze nu doar presa, ci şi pe politicieni. Bun cunoscător al dedesubturilor
vremii, Paul Ştefănescu va arăta că, prin manipulare şi provocări, cursul istoriei
poate fi ajustat, uneori prin crearea de evenimente. Sunt metode vechi, doar
readaptate mereu: „Printre procedeele folosite se număra şi discreditarea
adversarilor politici şi prin înfiltrarea la întrunirile politice organizate a unor agenţi
provocatori ce fie că răspândeau fiţuici cu conţinut compromiţător, fie că provocau
încăierări, astfel ca să intervină în final poliţia. În fine, un alt procedeu folosit de
reţeaua lui Günther3 consta în adâncirea disensiunilor din Partidul Conservator
şi determinarea alegerii lui Alexandru Marghiloman la conducerea acestui partid
în defavoarea lui Filipescu” (ȘTEFĂNESCU, 1994, 34-35). Marghiloman va
rămâne în Bucureşti, în timpul ocupaţiei germane, iar în 1918 va fi numit premier
(MAIORESCU, 199, 153). În 1919 nu va fi acuzat, ci va fi adus doar ca martor în
Procesul ziariştilor, pe care îi va susţine. Figură controversată, pentru poziţia sa
progermană şi pentru preluarea conducerii guvernului român de la Bucureşti în
timpul ocupaţiei Puterilor Centrale, Al. Marghiloman a reprezentat însă un element
de sprijin pentru multe personalităţi rămase în Capitală. Costantin Bacalbaşa,
ziarist de excepţie cu convingeri liberale şi adversar al conservatorilor (dar cu care
nu se va sfii să se alieze în anumite contexte...), va nota: „Bărbaţi, femei, tineri,
bătrâni liberali şi conservatori, înflăcăraţii războinici de până mai ieri, aleargă să
ceară protecţie” (BACALBAȘA,1921, 23).
Slavici rămâne egal cu sine şi îşi face treaba la modul serios. Era un editor de
calitate, aşa cum o probase de mai multe ori. La Ziua va căuta să redea ştirile cu
acurateţe pentru cititorul de limba română, chiar dacă informaţiile veneau pe filieră
germană. Chiar „se pune multă stăruinţă în arătarea pustiilor şi suferinţelor pe care
le aducea războiul, şi cititorul este invitat să judece singur mersul evenimentelor”
(VATAMANIUC, 1968, 455). E momentul să precizăm că neutralitatea susţinută de
gazetarul ardelean vine mai degrabă din profundul lui umanism şi din puternica-i
simţire. Slavici avea pur şi simplu o enormă repulsie faţă de război, de distrugerile
provocate şi de vieţile frânte sau ciuntite.
Bani pentru a cumpăra presa

Ziua era un ziar finanţat pe filieră germană, iar obiectivul său era cel de a
susţine curentul de opinie în favoarea Puterilor Centrale. Şi pentru că Slavici
primise deja eticheta de „trădător” şi din cauza provenienţei fondurilor pentru
editare, dar mai ales orientării favorabile Austro-Ungariei, au loc campanii de
punere la zid. Execuţia se derula prin presă. Uneori, s-a ajuns şi la agresiuni ori
la devastarea redacţiei sau a tipografiei. Şi în aceste condiţii dificile, Slavici nu va
3
Este vorba de Alfred Günther, specialist german în informaţii. A activat în România
ca om de afaceri.
SÆCULUM 173
uita de imaginea sa de editor serios. O regăsim într-o scurtă scrisoare către Liviu
Rebreanu. Viitorul autor al lui Ion era la acea dată, în 1914, aproape un necunoscut,
încercând să-şi facă un nume în literele româneşti şi obligat să-şi câştige existenţa
scriind pe la diferite gazete (SZABO, 2015, 199). Va colabora, sub pseudonim, la
Ziua, iar Slavici îi va scrie la un moment dat: „Iubite amice, am dat articolul la
tipar şi mâine voi stărui să ţi se dea onorarul. Azi n-am putut s-o fac aceasta, căci
în urma scandalului de ieri seara toate sunt zăpăcite”. Niculae Gheran va considera
că referirea este la seara de 14 octombrie 1914, „când tipografia ziarului fusese
devastată de cititori, în semn de protest faţă de orientarea progermană a publicaţiei”
(GHERAN, 1986, pp. 400-401).
Problema fondurilor implicate în editarea unei publicaţii în epocă merită o
mai mare atenţie. Este greşit să credem că banii veneau doar pe filiera germano-
austriacă. Şi ceilalţi aveau interese la Bucureşti: „Nu doar germanii au dat bani
ca să cumpere sau să influenţeze presa, ci şi ruşii, şi aliaţii occidentali. Germanii
au plătit mai mult, fiindcă ţinând seama de orientarea opiniei publice, aveau mai
multă nevoie. Tradiţia românească a competiţiei sau, mai simplu, a bacşişului şi-a
spus cuvântul. Dar nu mai puţin şi necesitatea finanţării unor tare, care, altminteri,
nu ar fi potrivit să apară” (BOIA, 2009, 95).
O campanie virulentă împotriva editorului de la Ziua este dusă de publicaţia
Neamul românesc, condusă de Nicolae Iorga. La acestă gazetă, Slavici colaborase
cu câţiva ani înainte, iar tânărul istoric editor i se declarase „tovarăş de idei”...
Acum, articolele purtau titluri ca Ruşinea bătrâneţilor dlui Slavici (IORGA, 1914).
Pentru Epoca, apariţie antantofilă destul de influentă în acea perioadă, gazetarul
ardelean făcea parte dintre acele „nenorocite epave puse în solda vrăşmaşilor”.
Ziaristul nu abdică de la rolul său, în ciuda numeroaselor acte de provocare şi
de intimidare. Ca un adevărat spirit european, dar şi cu înţelepciunea anilor şi a
mediului în care se formase, ia din nou atitudine. Arată că războiul nu poate fi dorit
de nimeni cu adevărat, poate doar de exaltaţi. Motivul este dat de grozăviile aduse
de confruntarea armată. Susţine că agitatorii nu sunt adevăraţi patrioţi: „Oameni
războinici sunt la noi numai pe ici, pe colo, prin cafenele şi prin mahalalele oraşelor;
şi din aceştia însă cel mai mulţi tind să trimită pe alţii la război, rămânând ei înşişi
acasă” (SLAVICI, 2007, 534). Este o perioadă complicată, în care multe decizii au
fost luate pe fond emoțional, coerența și logica fiind adesea evitate (HARLEY, 2014).
Cu toată agitaţia, cu toată efervescenţa şi confruntările de idei, politice şi din
presă, războiul va veni, iar românii vor fi surprinşi nepregătiţi. Trecuseră doi ani
de când în jurul României se dădeau lupte puternice, fuseseră sesiuni de tratative
secrete, însă acestea se vor dovedi fragile atunci când armatele române vor intra
în luptă. Totul se va prăbuşi, iar bătăliile vor fi pierdute. Populaţia va suferi mult şi
pentru că va fi surprinsă fără rezerve alimentare. Constantin Bacalbaşa, un jurnalist
de calibru al perioadei, va nota: „Populaţia bucureşteană avea un suflet de timp
de pace. Crescuţi într-o epocă de bun trai, de linişte, de prosperitate continuă şi
aproape generală, bucureştenii nu aveau sufletul pregătit ca să îndure nici lipsurile
materiale, nici zguduirile morale. Deşi fondul acestui suflet nu este laş, totuşi, o
lungă deprindere în belşug şi nepăsare a găsit pe toată lumea aceasta prea slabă în
faţa evenimentelor prea mari” (BACALBAȘA, 1921, 5).
Unirea cu Ardealul sau cucerirea lui?

La Ziua, Ioan Slavici îşi va menţine vechile idei, iar când va prinde momentul
şi le va nuanţa, scriind chiar că „sunt cu desăvârşire legitime nemulţumirile
românilor din ţările coroanei ungare” (SLAVICI, 2007, p. 534). Autorul avea însă
pusă deja o etichetă şi nu mai erau mulţi dispuşi să-l creadă. După un an, chiar
cu puţin înainte de a fi încetat colaborarea la Ziua, gazetarul se va referi din nou
la situaţia minorităţilor din Austro-Ungaria: „Până azi, popoarele nemaghiare din
Ungaria voiesc numai împăcăciune; a cui va fi vina dacă va veni odată un timp când
ele vor voi mai mult, chiar tot ce trebuie să voiască?” (SLAVICI, 2007, 535). Autorul
păstrează acest ton sibilinic. Nu se desluşeşte cu exactitate dacă este o ruptură cu
imperiul, în ideea de alt destin ca stat ori dacă se referă la statutul de naţiune cu
drepturi egale în imperiul multietnic. Oricum, este o atitudine care irită nu doar
pe germanofobii de la Bucureşti (mulţi şi gălăgioşi), ci şi pe finanţatorii germani ai
gazetei. În curând, în iulie 1915, publicistul ardelean părăseşte redacţia.
Până la despărţire nu va înceta să militeze pentru drepturile românilor şi ale
celorlalţi. Să punem în oglindă două afirmaţii. În articolul Cucerirea Ardealului
(cucerire, nu unire!), din 1914, autorul relevă aspectul multinaţional al regiunii,
problemele specifice, precum şi faptul că egalitatea în drepturi este singura
formulă care poate duce la echilibru. Altfel se ajunge la formule de retorsiune faţă
de stăpânitorii de ieri. Nu schimbarea stăpânului este importantă, ci afirmarea
libertăţii fiecărui individ şi organizaţie: „Ce faceţi cu maghiarii şi cu saşii, cu marea
proprietate şi cu oraşele după ce vă veţi fi făcut stăpâni pe Ardeal? Îi asupriţi cum
până cum până acum românii au fost asupriţi ori prefaceţi statul român naţional
în stat poliglot, în care maghiarii şi germanii au aceleaşi drepturi cu românii?”
(SLAVICI, 2007, 536). În articolul Cauza română, din 1915, vorbeşte drepturi
depline pentru toate popoarele, într-un stat ungar poliglot, drepturi ce ar fi urmat
să fie căpătate de români. De data aceasta referinţa este la posibilitatea ca Ardealul
să nu ajungă în componenţa României. Nu este o poziţie schimbată faţă de ceea ce
susţinuse anterior, atât cu un an înainte, cât şi în întreaga carieră publicistică.
Bibliografie:
Argentoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
1888-1898, 1913-1916, I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991.
Bacalbașa, Constantin, Bucureştii de altădată, 1910-1914, vol. IV, ediţia a II, Ed.
Ziarului Universul, Bucureşti, 1936.
Boia, Lucian, „Germanofilii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009.
Filitti, I. C., „Jurnal”, III, în Revista Istorică, nr. 3-4, 1991.
Gheran, Niculae, Tânărul Rebreanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1986.
Harley, Trevor A., „History lessons: what can we learn about history?”, Rethinking
History, 18(3), 2014, 345-364.
Iordache, Anastasie, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994.
Iorga, Nicolae, „Ruşinea bătrâneţilor dlui Slavici”, Neamul românesc, IX, nr. 36, 14
(27) septembriei 1914.
SÆCULUM 175
Iorga, Nicolae, Războiul nostru în note zilnice, vol. I, 1914-1916, Editura Ramuri,
Craiova, f.a.
Loughlin, Michael Burt ”French antimilitarism before World War I: Gustave Hervé
and L'Affiche Rouge of 190”5, European Review of History: Revue européenne d'histoire,
19:2, 2012, pp. 249-274.
Maiorescu, Titu, România şi războiul mondial, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1999.
Rădulescu-zoner, Şerban și MARINESCU, Beatrice Bucureştii în anii Primului
Război Mondial, 1914-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1993.
Slavici, Ioan, Opere, VIII, Academia Română şi Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2007.
Stevenson, David, ”First World War and European Integration”, The International
History Review, 34(4), 2012, pp. 841-863.
Szabo, Lucian-Vasile, Un alt Slavici. O geografie literară după gratii, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2012.
Szabo, Lucian-Vasile, Recurs în dosarul Ioan Slavici, Editura Muzeului Literaturii
Române, București, 2015.
Ştefănescu, Paul, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura Divers-Press, Bucureşti,
1994.
Vatamaniuc, Dimitrie, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei,
Bucureşti, 1968.
ALECSANDRI, GRIGORESCU ŞI ENESCU ȘI

INFLUENȚELE LOR ASUPRA OPEREI LITERARE A
REGINEI ELISABETA A ROMÂNIEI (CARMEN SYLVA)
Silvia Irina ZIMMERMANN

Research Center Carmen Sylva - Princely Archive of Wied, in Neuwied
Title: “The Influece of Alecsandri, Grigorescu and Enescu over the Literary Works of
Queen Elisabeth of Romania (Carmen Sylva)”
Abstract: Queen Elisabeth of Romania was influenced in her literary works by three
personalities of the Romanian culture of her time: Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu
and George Enescu. She admired the three artists for the way they expressed the specifics
of the Romanian traditional culture in their works of poetry, painting and music. As a
writer under the pen name Carmen Sylva, Queen Elisabeth tried to show the beauty of the
Romanian traditional culture in some of her own literary works, mostly in a stereotypical
manner inspired by the three artists, and thus to promote and popularize it primarily in
her native country, Germany, as well as worldwide.
Keywords: literature; Romanian culture; queen poet Carmen Sylva; Alecsandri;
Grigorescu; Enescu;
Cultivând o intensă activitate culturală de salon la Curtea României şi

fiind la curent cu majoritatea noilor apariţii din literatura franceză, germană,
engleză şi română în limba originală, Carmen Sylva era de asemenea foarte
activă ca patroană a artelor şi în desfăşurarea de acţiuni caritabile. Era preocupată
să cunoască artişti şi poeţi europeni, pe care îi invita la salonul ei literar-muzical
din Bucureşti şi Sinaia. Din propria dorinţă, Carmen Sylva era interesată să
cunoască în special pe scriitorii germani populari contemporani ei, pentru a
câştiga la rându-i notorietate ca scriitoare „apropiată de popor” prin publicaţiile
ei în Germania. De asemenea, în ce priveşte cultura românească, regina privea cu
mare interes şi admiraţie cu precădere spre scriitorii, pictorii şi muzicieniii români
care în opera lor exprimau specificul românesc, la etnografii care culegeau cultura
populară, pe care regina însăşi o alesese ca subiect în literatura ei, în sensul unui
public relations prin storytellling, pentru a face mai cunoscut Regatul României în
Europa şi în întreaga lume.
Dintre artiştii şi poeţii contemporani români, în special trei erau priviţi
de Regina Elisabeta ca fiind aceia, care exprimă caracterul românesc cel mai
bine în operele lor: Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu și George Enescu.
Astfel, regina scrie într-o scrisoare din februarie 1900 către Enescu: „Grigorescu
a expus nişte minunate tablouri. I-am spus că trei români au înţeles această
SÆCULUM 177
minunată ţară: el, Alecsandri... şi al treilea e încă foarte tânăr şi se numeşte

George Enescu.”1
Pe cele trei personalităţi, Alecsandri, Grigorescu şi Enescu, regina-poetă le
include în ediţiile ei de carte germană, prin dedicaţii, traducere de poezie şi prin
ilustraţii de carte în combinaţie cu subiectele cărţilor ei. Astfel, printr-o literatură
de tendinţă comunicaţională, regina făcea publicitate României în străinătate,
îndeosebi în Germania natală, unde îşi publica operele la diferite edituri, precum şi
în ziare şi reviste germane.
Regina Elisabeta și Vasile Alecsandri (1821-1890), o prietenie culturală

De ce a fost Alecsandri şi nu Eminescu un prieten al reginei-poete Carmen
Sylva? Într-adevăr, astăzi, ne-ar putea mira, de ce Regina Elisabeta, care a fost
o importantă mecena a culturii româneşti, nu a fost mai ataşată de poetul
Mihai Eminescu, pe care îl considerăm cel mai important poet al literaturii
române. În schimb, Vasile Alecsandri s-a bucurat să fie numit prieten şi sfătuitor
literar al reginei-poete. Am putea explica aceasta prin câteva detalii evidente:
Vasile Alecsandri era un poet foarte îndrăgit în epocă, a fost unul dintre
membri fondatori ai Academiei Române, primind Premiul Academiei pentru
Literatură în 1881, iar în 1882 fiind ales președinte al secției de literatură a
Academiei. Dar dincolo de aceste merite şi spre deosebire de Mihai Eminescu,
Alecsandri era un apropiat al Casei Regale. Volumul lui Alecsandri „Ostaşii
noştri”, apărut în 1878, cu versuri ilustrând Războiul de Independenţă din 1877-
1878 şi închinat eroismului românilor, a fost binevăzut de Regina Elisabeta, care
a tradus din acest volum poezia „Peneş Curcanul” în germană şi l-a publicat în
1881 în volumul „Rumänische Dichtungen” (Poezii româneşti). La rândul ei, regina-
poetă Carmen Sylva s-a dedicat acestui subiect istoric în opera ei literară, din
dorinţa de a ridica un monument literar Regelui Carol I ca domnitor glorios şi
descriind scene de pe câmpul de luptă în poeziile ei precum şi în poveşti dedicate
copiilor.
Binecunoscut este faptul că Vasile Alecsandri a compus versurile imnului regal
al României cu prilejul încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta în 10 mai
1881. Mai puţin cunoscut, probabil, este următorul detaliu: cu ocazia festivităţilor
inaugurării Castelului Peleș din 25 septembrie 1883, Regina a pictat un document,
care a fost semnat de cuplul regal și de mai multe oficialităţi. Documentul prezintă
ceva aparte, și anume două strofe amplasate pe chenarul ornamental: în partea
stângă, regina pictează patru versuri în românește de Vasile Alecsandri despre
Regele Carol I, iar în partea dreaptă patru versuri ale reginei în limba germană,
semnate cu numele ei artistic Carmen Sylva:
1
Romeo Drăghici: George Enescu. Biografie documentară, Copilăria şi anii de studii (1881-
1900), Bacău 1973, p. 257. Apud Hildegard Emilie Schmidt: Elisabeth, Königin von Rumänien,
Prinzessin zu Wied, Carmen Sylva. Ihr Beitrag zur rumänischen Musikkultur von 1880 bis 1916
im Kulturaustausch zwischen Rumänien und Westeuropa [Contribuţia ei la cultura muzicală
românească în anii 1880-1914 în schimbul cultural între România şi Europa de vest], teză de
doctorat: univ. Bonn, 1991, p. 167.
Eu, Carol cu al meu popor, Câte-un vultur zeiesc

Clădit-am într-un gând și dor, Din furtuni aș salva
În timp de lupte al său regat, Istovitul drumeţ
În timp de pace al meu palat. Adăpost va afla.2
V. Alecsandri Carmen Sylva
Pentru contemporani, însemnătatea poetului naţional Vasile Alecsandri era
bine-cunoscută și incontestabilă între anii 1878 și 1881.3 Situându-se pe același
nivel, în documentul inaugurării castelului regal, cu „regele poeziei românești”4,
așa cum era supranumit la acea vreme Alecsandri, Carmen Sylva arată că poezia
sa, la fel ca și cea a lui Vasile Alecsandri, se află în slujba ţării și a Regelui Carol I al
României.5 Ca regină, semnează documentul cu prenumele Elisaveta, delimitând
astfel cele două roluri ale personalităţii ei, dar, în același timp, asumându-le și
făcând legătura între ele: cel de regină și, deopotrivă, cel de poetă. Sau, cu alte
cuvinte, regina se vrea percepută și oficial ca poetă în slujba Regelui Carol I al
României.
Revenind la Eminescu: Din perspectiva de astăzi trebuie apreciat spiritul
independent al lui Eminescu, atât ca poet, cât mai ales ca redactor al ziarului
Timpul, în aceeaşi măsură în care merită aprecierea cuvenită literatura de tendinţă
prodinastică a reginei. De asemenea, trebuie recunoscut faptul că Regina Elisabeta
a publicat în 1878 prima traducere în germană a unei poezii de Mihai Eminescu
într-o revistă din Germania.
Pentru regină, poezia nu era o îndeletnicire diletantă, cum adeseori se credea,
ci ea o privea ca pe un mijloc de a sluji ţării şi suveranului României, Carol I,
prin propria contribuţie ca scriitoare. Asemănarea dintre Alecsandri şi Grigorescu,
ambii prieteni ai reginei-poete Carmen Sylva, în popularizarea subiectelor patriotice
şi a idilicului rural, este explicată de istoricul literar George Călinescu astfel:
„Ca şi N. Grigorescu în pictură, V. Alecsandri s-a simţit în chip lăudabil dator să
pună poezia în slujba patriei, cîntînd războiul de independenţă. [...] meritul lui V.
Alecsandri stă în faptul de a fi popularizat, în versuri simple, uşor de memorat,
ideea patriotică.”6
Între poetul Alecsandri şi Carmen Sylva exista o simpatie reciprocă şi astfel
influenţa poetului şi culegătorului de poezii populare asupra reginei-poete este
cu uşurinţă de constatat în opera ei timpurie. Vasile Alecsandri a încurajat-o pe
Regina Elisabeta în activitatea ei literară, şi astfel regina îi datorează lui Alecsandri,
în mare parte, cunoştinţele ei despre despre legendele şi poeziile populare
2
Traducerea noastră după originalul în germană: „Wie manchen göttlichen Adler wollt’/ Aus
Stürmen ich retten,/ Wie mancher müde Wandrer sollt’/ Hier friedlich sich betten. Carmen
Sylva”.
3
Vezi George Călinescu: Istoria literaturii române de la origin şi până în prezent, Bucureşti:
Minerva, 1988, pp. 281-319.
4
Ibidem, p. 296.
5
Mai pe larg în: Silvia Irina Zimmermann: Carmen Sylva. Regina-poetă. Literatura în serviciul
Coroanei, Bucureşti: All, 2013, pp. 85-87.
6
Călinescu, op. cit., p. 309.
SÆCULUM 179
româneşti. Regina îi mulţumeşte poetului prin traducerea în limba germană

a mai multor poezii şi a unor balade populare culese de Alecsandri, pe care le
publică în volumul „Rumänische Dichtungen” („Poezii româneşti”)7, volum editat
împreună cu scriitoarea Mite Kremnitz, colaboratoarea literară a Reginei Elisabeta
între anii 1878 și 1890. De asemenea, regina îi dedică lui Vasile Alecsandri
cartea ei „Durch die Jahrhunderte” („De prin veacuri”, publicată în Germania în
1885): „Prea iubitului şi stimatului nostru poet Vasile Alecsandri, neobositului
culegător de poezie populară românească.” Volumul se doreşte a ilustra istoria şi
legendele românilor de la Decebal şi până la Carol I, având în cuprins o serie de
repovestiri după legende şi cântece populare româneşti culese de Vasile Alecsandri
(Mioriţa, Şalga, Doncilă, Oprişan, Bogdan, Mihu copilul, Balada Mănăstirea
Argeşului respectiv Meşterul Manole etc.). Volumul german al reginei „Durch die
Jahrhunderte” („De prin veacuri”) se sfârşeşte cu povestirea autobiografică „Wie
Alecsandri die Balladen fand” („Cum a găsit Alecsandri baladele”). Elisabeta află de
decesul poetului în străinătate, în timpul unei curi de sănătate în Marea Britanie.
Din Llandudno, Regina îi scrie Regelui Carol I în 6 septembrie 1890: „Vestea despre
moartea lui Alecsandri ne-a provocat lacrimi fierbinţi mie şi Elenei [Văcărescu,
n.a.].”8 Iar 16 ani mai târziu, în scrisoarea din 5 septembrie 1906 către familia ei
din Neuwied, Elisabeta mărturiseşte: „Dar eu l-am îndrăgit pe Alecsandri mai mult
decât toţi ceilalţi! Mi-e cu neputinţă să iau o poezie a lui în mână fără să-mi curgă
lacrimile! Îmi lipseşte în orice ceas a vieţii!”9
Influenţa poetului Vasile Alecsandri asupra creaţiei literare a reginei-poete
Carmen Sylva se constată adesea acolo unde scriitoarea foloseşte literatura ca
mediu de comunicare patriotică şi de promovare culturală, din dorinţa de a atinge
un public cititor mai larg. Pe lângă cântecele populare traduse în germană, găsim
în opera lui Carmen Sylva îndeosebi în poveşti şi povestiri pentru copii descrieri
pitoreşti ale românilor din mediul rural. Îndeosebi muzica şi cântecele populare
sunt menţionate abundent în poveştile şi povestirile reginei, iar în textul german
autoarea foloseşte deseori cuvintele româneşti, de exemplu: „doina”, „lăutari”,
„hora”, pe care le explică cititorului german în note sub text.
Îndeosebi două povestiri de Carmen Sylva sunt interesante în acest context:
povestea „Vârful cu Dor” din volumul „Poveştile Peleşului” începe cu o descriere
deosebit de poetică:
7
Carmen Sylva : Rumänische Dichtungen, ediţia princeps germană, editată împreună cu Mite
Kremnitz, apare în 1881 (Leipzig: Friedrich) şi o ediţie a 2-a adăugită în 1889 (Bonn: Strauss).
8
Traducerea noastră după originalul din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti (ANIC),
Fond Casa Regală, Regele Carol I, VD-524-2.
9
Traducerea noastră după originalul din Arhiva Princiară de Wied, Neuwied, Fond Carmen
Sylva, mapa nr. 113-12-1. Vezi scrisorile publicate în: Hans-Jürgen Krüger: Briefe Carmen Sylvas
im Fürstlich Wiedischen Archiv in Neuwied [Scrisorile Carmen-Sylvei în Arhiva Princiară de
Wied din Neuwied], în: Silvia Irina Zimmermann/ Edda Binder-Iijima (coord.): „Ich werde noch
vieles anbahnen.” Carmen Sylva, die Schriftstellerin und erste Königin von Rumänien im Kontext
ihrer Zeit [Voi mai face multe punţi. Carmen Sylva, scriitoarea şi prima Regină a României în
contextul timpului ei], Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva - Fürstlich Wiedisches
Archiv [Colecţia Centrului de Cercetare Carmen Sylva – Arhiva Princiară de Wied]: vol. 2,
Stuttgart: ibidem-Verlag, 2015, pp. 191-246, aici: p. 218.
„Fost‑a odată la Sinaia o horă precum n‑a mai fost. Era o sărbătoare mare și
călugării din mănăstire împărţiseră pomană ciubere întregi şi toți mâncaseră de
se săturaseră. Oamenii veniseră de departe: de la Izvor și de la Poiana Ţapului, de
la Comarnic și de la Predeal şi de peste munte. Soarele strălucea şi încălzea toată
valea, de‑şi azvârleau fetele basmalele de pe cap şi de‑şi puneau flăcăii pălăriile
acoperite cu flori pe ceafă. La joc tuturor le era foarte cald. Femeile măritate şedeau
jur împrejur pe iarbă verde şi ţineau copilaşii la sân. Maramele lor luciau de departe,
albe şi gingaşe ca nişte flori. Ce joc vesel! Ce tropăit! Ce strigăte! Fetele parcă pluteau
în aer. Picioarele lor gingaşe care se zăreau sub vâlnicile cele înguste, parcă nici nu
atingeau pământul. Iile lor erau bogat cusute. Ele străluceau de culorile cele mai vii
şi de aur, ca şi banii de la gât. Hora se‑ntorcea şi se legăna necontenit în cercuri mai
mici şi mai mari, la cântecul neobosit al lăutarilor, cum bate sângele prin vine, cum
urmează unele după altele valurile apei.”10
Un al doilea exemplu este povestirea „Cum a găsit Alecsandri baladele” din
volumul „De prin veacuri” dedicat lui Vasile Alecsandri, şi care începe astfel:
„Ne adunaserăm în sala de muzică a Castelului Peleș, cea cu frumoasa
lemnărie, cu picturile după povestirile lui Carmen Sylva și cu vitraliile cu imagini
din poveștile lui Alecsandri. O lumină caldă, aurie a amurgului străbătu întunericul,
încât scaunele de lemn înșirate de-a lungul peretelui şi orga păreau mai mari.
Într-unul din aceste scaune şedea poetul, cu frumosul lui profil, iar jur-împrejur
Carmen Sylva şi tinerele fete, toate îmbrăcate în port popular, o abundenţă
de frumuseţe şi culoare, şezând ori pe taburete, ori pe treptele de lemn din faţa
scaunelor de la perete, iar printre ele Elena Văcărescu, a cărei faţă fragedă strălucea
de bucuria primului succes public. Tocmai ne cântase Livia Schubert, Bach şi
Händel, iar minunata ei voce alto umpluse întreaga încăpere asemenea sunetului
unui clopot.”11
Urmează scena dineului cu o relatare a poetului Vasile Alecsandri despre
poezia şi muzica populară, printre care şi următorul fragment despre un lăutar:
„Aveam un lăutar bătrân, care se născuse orb. Când cânta Codreanu şi ajungea
la scena unde eroul lui îşi scoate din trupul plin de răni gloanţele, şi le încarcă în
puşcă, şi ţinteşte asupra duşmanilor, întotdeauna se înfuria, de parcă ar fi vrut să
zdrobească arnăuţii. Avea o soţie, pe care o iubea cu candoare şi pe care o asculta,
explicându-i tot ce se vede în jur. Iar dacă îl întrebam ce este cel mai frumos de pe
lume, îmi răspundea: Femeia!”12
După scena dineului este din nou vorba despre sala de muzică a reginei:
„Dineul se sfârşise şi luna ne ademeni afară pe verandă. Jos murmura Peleşul,
deasupra clipocea fântâna arteziană, înălţându-se şi căzând înapoi ca o arătare în
faţa brazilor uriaşi. Luminile castelului străluceau printre vitraliile colorate care
10
Carmen Sylva: Poveștile Peleșului, 2015, p. 10.
11
Carmen Sylva: Wie Alexandri die Balladen fand [Cum a găsit Alecsandri baladele], în: Carmen
Sylva: Durch die Jahrhunderte [De prin veacuri], Bonn: Strauss, 1887, pp. 351-352. Traducerea
noastră.
12
Ibidem, p. 358. Traducerea noastră.
SÆCULUM 181
acum, noaptea, se desluşeau foarte bine, iar pe drumul de jos se plimbau oamenii
încolo şi încoace, dorind să vadă castelul de poveste la lumina lunii. Revenind în
sala de muzică, Carmen Sylva se aşeză la orgă pentru a se adânci în stabat mater
de Pergolese. Pe urmă, Catherine şi Livia ne cântară un concert de Beethoven la
două pianuri. Apoi, ferm hotărâţi să aşternem pe hârtie, a doua zi, tot ce trăiserăm
în acea seară, ne îndreptarăm pe culoarele cu covoare roşii de Smyrna, urcând sus
de-a lungul scării de lemn, bogat sculptată...”13
Cu toate că şi muzica cultă are o însemnătate în această povestire a scriitoarei
Carmen Sylva, în prim plan este vorba de cultura populară şi de culegerea
ei prin Vasile Alecsandri. Până şi relatarea despre lăutarul de pe meleagurile
natale ale poetului capătă aceeaşi importanţă, aparţinând culturii muzicale
populare. Prin urmare, Regina-scriitoare arată aici, că în România exista o
cultură poetică şi muzicală populară valoroasă, pe care un poet renumit
din România o considera demnă de a fi culeasă şi păstrată, la fel cum, pe de
altă parte, şi la Curtea Regală a Reginei Elisabeta era practicată o cultură clasică
europeană, demonstrând aşadar şi simţul artistic şi cunoştinţele culturale ale
suveranei.
Fascinația reginei-poete pentru tablourile lui Nicolae Grigorescu (1837-1907)
În 1870, la „Expoziţiunea artiştilor în viaţă”, organizată de pictorul Theodor
Aman, directorul Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, sunt expuse „vreo 30 de
pânze”14 ale tânărului pictor Nicolae Grigorescu, care este premiat cu medalia clasa
I (echivalând cu 100 de galbeni).15 De asemenea, Domnitorul Carol I, care vizitează
expoziţia, îi acordă o bursă de perfecţionare în străinătate.16 Elisabeta Doamna, în
aceeaşi măsură interesată de arta din România şi de a descoperi noi talente printre
pictorii cei mai tineri, a apreciat pictura impresionistă şi îndeosebi creaţia cu
tematică rurală a lui Grigorescu. Fermecată de personalitatea pictorului de la prima
întâlnire, Elisabeta se împrieteneşte cu Grigorescu şi îi comandă un portret prin
anii 1878, care în 1880 este expus la salonul de artă din Paris:17 „Tânăra Regină,
într-o rochie albastră, şade la masa sa de lucru şi pictează sfinţi într-un evangheliar.
În spatele ei, în dreapta ferestrei, se vede bustul micuţei prinţese.”18 Regina, încântată
de portretul realizat de Grigorescu, îi scrie: „Ce mare bucurie! Nu îmi găsesc
cuvinte să vă mulţmesc! O! Este prea frumos – prea multă bunătate!”19 În 1880,
13
Ibidem, pp. 359-360. Traducerea noastră.
14
Adrian-Silvan Ionescu: Mişcarea artistică oficială în România secolului l XIX-lea, Bucureşti: Noi
Media Print, 2008, p. 127.
15
16
Ibidem, p. 131.
17
Catalina Macovei: Nicolae Grigorescu, Bounemouth: Parkstone, 1999, p. 105. Gabriel Badea-
Păun: Carmen Sylva 1843-1916. Uimitoarea regină Elisabeta a României, traducere din franceză
de Margareta Irina Nistor, Bucureşti: Humanitas, ed. a 3-a, 2010, p. 220.
18
Al. Vlahuţă: Pictorul Nicolae I. Grigorescu. Viaţa şi opera, Bucureşti: Socec, 1910, p. 147. Apud
Macovei, op. cit., p. 105.
19
G. Oprescu: Nicolae Grigorescu, Bucureşti: Meridiane, 1961, p. 14. Apud Macovei, op. cit., p.
105.
Regina Elisabeta îl invită pe Grigorescu la Neuwied20, iar mărturie a acestei vizite

rămâne semnătura pictorului din 5 aprilie 1880 în cartea de oaspeţi a reginei,
păstrată în familia princiară de Wied.21 În ce măsură pictura lui Grigorescu era
apreciată nu doar prin cuvinte de laudă, ci şi prin achiziţionarea tablourilor
lui de către regină, aflăm în biografia reginei scrisă de Gabriel Badea-Păun:
„Pasiunea pentru arta lui Grigorescu a sporit în timp, astfel că, spre 1900, ea
ajunsese să aibă una dintre cele mai importante colecţii ale artistului în România.
Această pasiune a îndemnat-o să cumpere lucrări valoroase de fiecare dată când
artistul expunea. Anecdota cu un distins colecţionar bucureştean, disperat că n-a
putut cumpăra nimic la ultima expoziţie grigoresciană pentru că pe toate pânzele
importante era deja cartea de vizită a reginei, care fusese să vadă expoziţia în
avanpremieră, e semnificativă.“22
Volumului „In der Lunca” (In luncă)23, dedicat de regina-scriitoare muzicianului
George Enescu („Dedicată copilului meu sufletesc George Enescu") Carmen Sylva
îi adăugă două ilustraţii după picturi de Nicolae Grigorescu. În prefaţa la ediţia
germană, Carmen Sylva explică astfel ilustrarea cărţi cu imaginile după pânzele
pictorului român:
„Imaginile alăturate îi aparţin marelui nostru pictor Grigorescu şi ne dau o
idee despre cum ar arăta un ciobănaş şi o ciobăniţă româncă. […] Grigorescu şi-a
studiat ţara ca nimeni altul, iar tablourile sale reflectă strălucirea soarelui nostru şi
melancolia câmpiilor noastre întinse şi a munţilor maiestuoşi. Liniştea şi nobleţea
lor le-a fost întipărită şi acestor copii ai naturii. Ei au aceeaşi graţie şi neclintire
precum păstorii din Campagna romană; doar că sunt mult mai melancolici, fiindcă
poporul român a suferit atât de mult timp sub asuprire străină, aşadar îi trebuie
vreme îndelungată ca să-şi revină.“24
Cele două picturi de Grigorescu menite să ilustreze povestea tragică de
dragoste între doi tineri de la sat, ambii orfani, un cioban şi o fată care păzeşte
caprele satului, sunt versiuni ale binecunoscutelor pânze: „Cioban tânăr cu toiag /
şi câini” şi „Ţărăncuţa pe pajişte”.
După relatările lui Carmen Sylva dintr-o scrisoare din 4 mai 1903, în povestirea
„In luncă“ este vorba despre o întâmplare reală, pe care autoarea o repovesteşte fără
să furnizere o sursă concretă:
20
Badea-Păun, op. cit., p. 220.
21
Bernd Willscheid: Ein Kaleidoskop von Menschen. Aus dem Gästebuch der Fürstin Marie
zu Wied in ihrem Witwensitz Segenhaus [Un caleidoscop de oameni. Din cartea de oaspeţi a
Principesei Maria de Wied de la reşedinţa de văduvă din Segenhaus], în: Feste und Gäste am
Rhein. Das Fürstenhaus Wied zur Zeit der Romantik [Festinuri şi oaspeţi la Rin. Casa Princiară
Wied în epoca romantică], Neuwied, 2002, p. 129.
22
Badea-Păun, op. cit., p. 220.
23
Volum apărut în Germania în 1904, la editura Wunderlings Hofbuchhandlung din Regensburg.
Versiunea în traducere românească de Alexandru Tzigara-Samurcaş (Carmen Sylva: În luncă.
O idilă, Bucureşti: Editura Socecu, f.a. [1905]), nu cuprinde ilustraţiile după picturile lui Nicolae
Grigorescu.
24
Carmen Sylva: In der Lunca. Eine Idylle, Regenburg, Wunderlings Hofbuchhandlung, 1904, din
prefaţa reginei la volumul german, traducerea noastră.
SÆCULUM 183
„Scriu, de asemena, o idilă din ţara aceasta, o poveste adevarată. [...] Am dat la
cromografiat două minunate picturi ale marelui nostru pictor Grigorescu, pentru
a ilustra mica mea carte şi pentru a o face mai interesantă. Este o poveste tragică
de dragoste din lumea păstorilor. O voi numi ‚In der Lunca!’ Lunca înseamnă o
pădurice sau pajişte şi un pământ lângă un râu, ceea ce în germană am numi Gelände.
Este o poveste de iubire foarte simplă şi tragică, aşa cum s-a întâmplat. Şi relatată
în cel mai simplu fel posibil, ca şi cum ar fi gândurile înseşi ale fetei, care nu ştie să
scrie şi deci nu deţine un jurnal, însă gândurile o preocupă tot timpul şi mai ales
sentimentele. Astfel ea vorbeşte mereu în gândul ei, căci nu are cu cine vorbi în jurul
ei, fiind un copil din flori! Astfel numesc românii un copil străin. Sper că va fi o
carte drăgălaşă pe care cititorii o vor îndrăgi. Oamenilor le plac mereu poveştile de
dragoste! Dintre poveştile mele, cele mai mult citite sunt cele despre iubire, iar eu
am scris atât de puţine de acest gen! Ceea ce numeşte lumea dragoste, eu nu am avut
niciodată în viaţa mea! Eu am gândit întotdeauna cu mult mai înalt despre prietenie,
ca fiind ceva mai puţin trecător, un sentiment cu mult mai adânc şi mai lipsit de
egoism decât este dragostea, despre care vorbeşte toată lumea şi care de fapt este în
întregime un egoism care te încătuşează. Marele nostru poet Alecsandri formulase
aceasta atât de frumos, când îşi deplânse iubirea din tinereţe: <<Tu, care eşti pierdută
în neagra vecinicie,/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu!/ Şi care-odinioară luceai
atât de vie/ Pe când eram în lume tu singură şi eu!>>25 Este superb exprimat! Pentru
că cei îndrăgostiţi sunt singuri pe lume, iar într-o bună poveste de dragoste o a treia
persoană vine doar să distrugă totul şi nu adaugă nimic bun, niciodată!”26
Un alt exemplu din opera literară a reginei care aminteşte de tablourile lui
Grigorescu în descrierea unei tărăncuţe o găsim din povestirea „Bucur”. Aici regina
povesteşte o variantă proprie a legendei oraşului Bucureşti, povestea de dragoste
dintre ciobanul Bucur şi o frumoasă ţărăncuţă, Ileana:
„Basmaua cea galbenă alunecase de pe capul fetei pe umeri de fugă şi îi
descoperise mulţimea de păr negru ca pana corbului şi creţ în care era prinsă
lângă urechea-i micuţă o garoafă mare, roşie ca focul, roşie ca buzele ei printre
care i se zăreau dinţişorii albi. Dar mai uimitor decât orice, era ovalul fără cusur de
frumos al capului, erau ochii minunaţi care semănau cu marea înainte de a începe
furtuna. De-asupra lor se arcuiau sprâncenele, parcă erau trase cu condeiul, şi
genele ei lungi se ridicau şi se lăsau în jos, punând umbre adânci ochilor şi umbrind
până şi obrazul fraged şi oacheş care, de fuga ce dăduse, lucea ca o piersică. Sânul
îi era plin cu căpşuni, brâul îi era împodobit cu flori şi în mână ţinea un ulcior
smălţuit cu verde. În iarba fragedă, îi luceau picioruşele ce ieşeau de sub cămaşă,
pulpa zveltă, şi oscioarele cele subţiri care toate desluşeau înlesnirea ei la fugă.
Lui Bucur îi veni ameţeală când o văzu, şi o clipă îşi uită răzbunarea şi sta sfios
înaintea fetei care şi ea se uita la el roşindu-se, făcând gropiţe mari în obraji şi în
bărbie. Părea că şi dânsa îşi uita voiociunea şi răutatea; genele i se coborau în jos, şi
apucă sfioasă un colţ al basmalei între dinţi.”27
25
Carmen Sylva citează aici prima strofă din poezia „Steluţa” de Vasile Alecsandri.
26
Carmen Sylva (Queen Elisabeth of Romania): Letters and poems, with an introduction and
notes by Henry Howard Harper, The Bibliophile Society, Boston, 1920; vol. 2, p. 25-27.
27
Carmen Sylva: De prin veacuri, Bucureşti: Alcalay, vol 1, f.a., pp. 45-46.
În descrierea personajelor din mediul rural, ciobanii și țărăncuțele tinere,

Carmen Sylva deseori se rezumă la unele imagini idilice, stereotipice, pe care le
repetă, în același stil, în scrierile ei despre România. Acestea par a fi inspirate nu
numai din poemele populare culese de Vasile Alecsandri, ci, de asemenea, din
tablourile lui Nicolae Grigorescu.
Ideea de sacrificiu – o punte între George Enescu (1881-1955) și Carmen Sylva

După moartea lui Vasile Alecsandri în anul 1890 nu a mai existat în viaţa lui
Carmen Sylva o relaţie de prietenie culturală asemănător de intensă cum a fost cea
cu poetul român şi care a influenţat-o pe regina-poetă şi în activitatea literară în
aceeaşi măsură. Totuşi, colaborarea deosebit de fructuoasă cu compozitorul german
August Bungert trebuie menţionată aici, ea datând din anul 1883 şi până în anul
1904, regina datorându-i lui Bungert punerea pe muzică a numeroaselor poezii
ale ei. Despre relaţia lui Carmen Sylva cu compozitorul german August Bungert
şi compozitorul suedez Ivar Hallström, precum şi despre caracterul deosebit al
relaţiei de prietenie cu tânărul geniu muzical George Enescu, găsim la muzicologul
Hildegard Emilie Schmid următoarea lămurire: „Inainte de a-l cunoaşte pe Enescu,
Carmen Sylva colaborase deja cu alţi compozitori: cu Ivar Hallström (din 1877), cu
Dzislaw Lubicz (din 1879) şi cu August Bungert (din 1883). Dar cu nici unul dintre
aceştia relaţia reginei nu a fost de aşa natură fundamentală cum a fost cu Enescu.
Există asemănări frapante în modul lor de a gândi şi de a concepe viaţa, care trebuie
să fi avut la bază conversaţii intensive. De exemplu ideea de sacrificiu, şi anume
că o creaţie genială este mereu legată de un sacrificiu, idee despre care Carmen
Sylva scrie în prefaţa ei la piesa de teatru „Meister Manole” (Meşterul Manole) şi
care pentru ea nu se limitează doar la această operă. Enescu exprimă această idee
asemănător în amintirile sale, când face bilanţul vieţii lui la bătrânete, marcat de
boală şi sărăcie, şi când spune că pentru orice operă măreaţă trebuie sa fie plătit
un sacrificiu, că viaţa lui a fost bogată datorită crezului în efortul şi în bucuria de a
crea, ce i-au fost dăruite, iar un bogat trebuie să plătească...”28
După cum menţioneaza Schmidt, Enescu sfârşeşte definitiv compoziţiile

sale de lieduri odată cu moartea reginei Elisabeta în anul 1916.29 O singură
compoziţie după versurile Carmen Sylvei îl preocupă pe compozitor şi mai târziu.
Este vorba de poezia „Regen” („Ploaie”), publicată din volumul 4 al ediţiei de poezii
„Meine Ruh’”, (Liniştea mea) în anul 1901, pe care Enescu o pusese pe muzică în
1903, dar o reia în 1936, prelucrând, din nou, notele pentru pian.30 Poezia „Regen”
este deosebită din punct de vedere formal şi în creaţia lirică a reginei, redând o
imagine simbolică a naturii printr-o reducţie a descrierii şi a detaliilor la o esenţă
a lor:
28
Hildegard Emilie Schmidt: Elisabeth, Königin von Rumänien, Prinzessin zu Wied, Carmen
Sylva. Ihr Beitrag zur rumänischen Musikkultur von 1880 bis 1916 im Kulturaustausch zwischen
Rumänien und Westeuropa, [teză de doctorat], Bonn, 1991, pp. 193-194. Traducerea noastră.
29
Ibidem, p. 147.
30
Ibidem, p. 147.
SÆCULUM 185
„Es sinken „Picură

Die Feinen fine
Sie weinen, şi plâng
Und winken, cu suspine.
Sie blinken Lucesc

Auf Steinen; Pe pietre
Die scheinen Și beau
Zu trinken. Cu sete.
Es zittern Tremură
Die Blätter, Frunza,
Sie wittern Ea simte
Im Wetter, În ploaia
Dem bittern, Amară
Den Retter.31 Sorginte.”32
Poezia dedicată de Carmen Sylva lui Enescu în volumul „Thau” (Rouă, 1900)
este intitulată „Einem jungen Genie” (Unui tânăr geniu) iar în subtitlu poartă
menţiunea: „Lui George Enescu”. La finalul poeziei apare în acest volum numele
compozitorului Ivar Hallström, care a pus pe note această poezie. Ceea ce scrie
regina despre geniu în mai multe aforisme – începând cu prima ediţie din 1882 şi
până la ultima publicată din 1913 – ca fiind un izvor de lumină în lume şi asemenea
unui soare, se repetă în această poezie dedicată lui George Enescu:
Die Sonne kommt gegangen „Cu vechea glorie vine

Im alten Glanz, Păşind soarele iarăşi
Der Tag hat angefangen, Şi ziua reîncepe,
Gieb dich ihm ganz. Te dăruie-i întreg.
Gieb ihm die höchsten Kräfte, Dă-i forţele-ţi înalte

Dein vollstes Sein, Fiinţa ta întregă,
Setz zu dem Gluthgeschäfte Adaugă văpăii
Die Seele ein. Şi sufletul tău.
Denn aus den fernsten Tiefen Căci din departe-adâncuri

Weht Geisteshauch, De duh răsuflu vine,
Als dich die Götter riefen Când zeii te chemară
Da kamst du auch. Atunci ai şi venit.
31
"Regen" [Ploaie], poezie publicată în: Carmen Sylva: Meine Ruh' [Liniştea mea], Berlin:
Duncker, 1901, [ediţia a 3-a în 5 volume], vol. 1: Höhen und Tiefen [Înălţimi şi abisuri], p. 60.
32
Traducere de Silvia Irina Zimmermann.
Da kamst du mit der Sonne Cu soarele venit-ai

Scheinbar aus Nacht, Din neagra noapte parcă,
Und bist zur Lebenswonne Trezindu-te la viaţă
Vorm Styx erwacht!" 33 Reînviind spre Styx."34
Ca mecena şi admiratoare a tânărului talent George Enescu, regina i-a oferit
o apropiere privilegiată de Curtea Regală. Astfel, influenţa lui Enescu faţă de regină
pare să fi fost nu numai în ce priveşte intensitatea receptării şi savurării muzicii, ci
şi asupra creaţiei ei poetice târzii, iar regina îşi arată gratitudiniea şi admiraţia
pentru tânărul muzician Enescu, dedicându-i unele opere literare. De asemenea,
regina îl îndeamnă pe Enescu să prelucreze motive şi teme româneşti în operele
sale şi să nu uite tradiţia ţării sale: „Sângele să nu-ţi trădeze patria şi să nu te laşi
molipsit de supracivilizaţia centrelor cosmopolite."35 „ Ar fi minunat dacă ai face ceva
din Mioriţa."36
Merită amintită şi dedicaţia Reginei Elisabeta către George Enescu din anul
1910, scrisă de regină cu litere de aur pe marginea unui portret de-al ei, aparţinând
compozitorului, şi care în prezent este expus în sala de intrare a Ambasadei României
din Paris. Este vorba de o dedicaţie prin care regina îşi exprimă admiraţia faţă de
genialitatea lui Enescu, punându-l în rândul celor mai renumiţi muzicieni ai lumii:
„Doresc copilului meu sufletesc George Enescu, ca un artist pe măsură să îl cânte peste
o sută de ani cu aceeaşi evlavie cu care l-a cântat el astăzi pe Beethoven! Elisabeta,
1910.” 37
Relaţia personală, de prietenie sufletească, dintre Regina Elisabeta a României
şi compozitorul George Enescu are, prin urmare, o însemnătate nu doar în ce
priveşte promovarea de către regină a tânărului geniu muzician ci şi invers, ca
influenţă a muzicianului asupra operei lirice târzii a reginei. În creaţia literară a lui
Carmen Sylva de după 1890 observăm o orientare mai pronunţată spre simbolism.
În poezie, reflecţiile filosofice abundă, probabil în parte şi ca urmare a de cezurii
provocate în viaţa reginei de „afacerea Văcărescu” în urma căreia regina a luat calea
exilului pentru trei ani. 38 Până şi în operele scrise pentru copii din anii aceştia, cum
sunt „Märchen einer Königin”39 (Poveştile unei regine) şi „Monsieur Hampelmann”40
33
Carmen Sylva: Thau [Rouă], Bonn: Strauß, 1900, p. 86.
34
Traducerea de Silvia Irina Zimmermann.
35
Apud D. Carcostea: Dinastie şi creativitate, omagiu Carmen Sylvei, în: Revista fundaţiilor Regale,
din 1 decembrie 1943, nr. 12, Bucureşti, p. 498-499. Apud Schmidt, op.cit., p. 182.
36
Romeo Drăghici, op. cit., p. 257. Apud Schmidt, op.cit., p. 175.
37
Dedicaţie a reginei către Enescu pe portretul Reginei Elisabeta de Valdo Barbey (portretul
actual se află în sala de intrare a Ambasadei României din Paris). Traducerea noastră din germană.
38
Regina Elisabeta avusese convingerea că o căsătorie a Prinţul Moştenitor Ferdinand cu Elena
Văcărescu, domnişoara ei de onoare favorită şi de asemenea scriitoare, ar fi benefică pentru
ţară. În schimb, clasa politică românească respingea o căsătorie a principelui moştenitor cu o
româncă. Supărată, regina pleacă în vara anului 1891 însoţită de Elena Văcărescu la Venetia.
Această acţiune şi paralizia de care a suferit regina în continuare, l-au determinat pe rege să o
ţină pe regină în continuare în grija familiei ei din Neuwied. Astfel, Elisabeta rămâne din 1891 şi
până în 1894 la Segehaus lângă Neuwied, în reşedinţa de văduvă a mamei sale, Principesa Maria
de Wied.
39
Carmen Sylva: Märchen einer Königin, Bonn: Strauss, 1901.
40
Carmen Sylva: Monsieur Hampelmann, Bucureşti: Göbl, f.a. [1898].
SÆCULUM 187
(Domnul Pulcinel) nota filosofică este mai pronunţată decât în poveştile timpurii,
în care dominau tendinţa moralizatoare şi alegoriile.
După ce îl cunoaşte pe Enescu şi datorită muzicii exersate împreună şi a
admiraţiei faţă de acest tânăr geniu muzical, regina începe să dea mai multă
importanţă muzicii clasice şi în opera ei literară. Remarcăm în opera ei târzie
abordarea muzicii clasice ca subiect literar precum şi numeroase aforisme
despre geniul artistic şi despre muzică. Muzica clasică abordată în lirica târzie
a reginei o găsim în volumele „Thau” (Rouă, 1900) şi „Blutstropfen” (Stropi de
sânge, vol. 5 din „Meine Ruh’”/ Liniştea mea), precum şi în volumul „Frageland"
(Lumea întrebărilor, vol. 4 al operei "Geflüsterte Worte"/ Vorbe şoptite, 1912/
1922). Este vorba aici de o serie de poezii dedicate unor compozitori cunoscuţi şi
operelor lor muzicale şi anume:
- Johann Sebstian Bach (1685-1750): „An Bach” (în vol. „Thau”: două poezii, p.
78 şi p. 82), „An Bach” (în vol. „Meine Ruh"”, partea a 5-a „Blutstropfen", 1901,
p. 153-154),
- Alexander Porfirjewitsch Borodin (1833-1887): „Über die Steppe” (Peste stepă,
despre cvartet, în vol. „Meine Ruh"”, partea a 5-a „Blutstropfen”, 1901, p. 147-
151),
- Johannes Brahms (1833-1897): „Ich” (Eu, despre cvartetul în Mi minor, în
vol. „Meine Ruh"”, partea a 5-a „Blutstropfen”, 1901, p. 35), „Sturm” (Furtună,
despre cvartet op. 51, ibd., p.56), „Die letzte Blendung” (Ultima orbire, despre
cvartetul de coarde, ibd., p. 93),
- Ludwig van Beethoven (1770-1827): „Die Bescherung” (Dăruirea, despre
cvartetul în La major, în vol. "Meine Ruh’”, partea a 5-a „Blutstropfen”, 1901,
p. 75), „An das Licht” (Luminii, despre cvartetul op. 59 nr. 3, ibd., p. 81),
„Beethovens 12. Quartett” (Cvartetul nr. 12 al lui Beethoven, Es-Dur, ibd., p.
151-152), „Beethovens 8tes Quartett” (Cvartetul nr. 8 al lui Beethoven, în vol.
4 „Frageland”/ Lumea întrebărilor, vol. 4 al operei „Geflüsterte Worte”/ Vorbe
şoptite, 1912/ 1922, p. 19),
- George Enescu (1881-1955): „Einem jungen Genie” (Unui geniu tânăr,
compoziţie muzicală de Ivar Hallström, în volumul „Thau”/ Rouă, 1900, p. 86),
- Gabriel Fauré (1845-1924): „Irrlichter” (Văpăi amăgitoare, despre cvartet, în
volumul „Meine Ruh’”, partea a 5-a „Blutstropfen”, 1901, p. 87),
- César Franck (1822-1890): „Gefangen” (Prins, despre cvintet, în vol. „Meine
Ruh’”, partea a 5-a „Blutstropfen”, 1901, p. 94),
- Franz Liszt (1811-1886): „Waldesrauschen (Von Liszt)“ (Foşnetul pădurii, de Liszt, în
vol. „Meine Ruh’”, partea I „Höhen und Tiefen”/ Înălţimi şi adâncuri, 1901, p. 30),
- Robert Schuhmann (1810-1856): „Zum Quintett von Schuhmann” (Despre cvintetul
lui Schumann, în volumul „Meine Ruh’”, partea a 5-a „Blutstropfen”, 1901, p. 31),
- Franz Schubert (1797-1828): „Waldtrio” (Trio al codrului, despre trio în Mi
bemol major, în volumul „Meine Ruh’”, partea a 5-a „Blutstropfen”, 1901, p. 77).
În ce priveşte importanţa lui Enescu pentru regina scriitoare, constatăm că
poezia lui Carmen Sylva este prezentă astăzi în public în mare măsură şi datorită
compoziţiilor lui Enescu după versurile scrise de ea. Aceste lieduri au fost şi sunt
mai departe oferite publicului la diferite manifestări culturale, deseori când este
vorba de relaţiile germano-române sau româno-franceze sau pentru a înrăma
muzical evenimente despre Carmen Sylva. Liedurile compuse de Enescu după
versurile Carmen Sylvei au avut de fapt la bază un motiv în mare parte personal al
tânărului Enescu – acela de a face o bucurie şi de a arăta recunoştinţa faţă de regina,
pe care a considerat-o ca pe o „vice-mamă”. Conform aprecierii muzicologului
Schmidt, aceste lieduri marchează o etapă din dezvoltarea muzicală a liedului
în România şi cu toate că, liedurile nu ar avea mare importanţă în creaţia lui
Enescu, ele relevă totuşi „căutarea unui stil individual al liedului faţă de tradiţia
romantică.”41 Liedurile lui Enescu după versurile lui Carmen Sylva nu au fost
create pentru un public larg, ci mai mult pentru seratele reginei la Curtea regala,
la Sinaia şi Bucureşti, şi pentru orele de muzică împreună la castelul Peleş, unde
regina cânta zilnic şi cu mare pasiune la pian sau la orgă. Totuşi, câteva dintre
liedurile lui Enescu au fost publicate în România în anii 1898 şi 1900 şi au fost
recitate la Ateneul Român în anul 1900.
Alte lieduri după versurile scriitoarei Carmen Sylva, compuse de alţi
compozitori, care au fost create în special pentru publicul larg şi erau foarte
cunoscute la acea vreme, astăzi sunt cu totul uitate. Acesta este şi cazul lui August
Bungert, despre care se aminteşte astăzi în mare măsură datorită relaţiei sale de
prietenie cu Regina Elisabeta a României. Majoritatea poeziilor din volumul reginei
„Handwerkerlieder” (Cântecele meşteşugarilor) au fost puse pe note de Bungert şi
s-au bucurat de un mare succes în anii `90 ai secolului al XIX-lea.42 În schimb,
liedurile compuse de Enescu, pe lângă aspectul muzical, ne arată nu doar că relaţia
dintre muzician şi regină a fost foarte apropiată sufleteşte, ci dovedeşte că regina-
poetă Carmen Sylva este păstrată mai departe în memoria culturii româneşti şi
datorită compozitorului de renume mondial, al cărui geniu ea l-a recunoscut
timpuriu şi l-a sprijinit în continuu. Aşa cum îl apreciase pe Alecsandri ca fiind
cel mai important culegător de poezie populară şi un exemplu de poet naţional de
mare popularitate, aşa cum fusese fascinată de picturile tărăncuţelor şi ciobănaşilor
lui Grigorescu, tot aşa sperase Regina Elisabeta să fi descoperit în Enescu un Bach
al românilor.
În concluzie, aprecierea pe care Regina Elisabeta a României o acorda

celor trei personalităţi deosebite din spaţiul cultural românesc de la acea vreme,
Alecsandri, Grigorescu şi Enescu, relevă concepţia ei despre rolul de suverană care
promovează cultura românească şi pe personalităţile ei cât şi, în aceaşi măsură,
aşteptările suveranei de la aceştia, de a servi ţării lor de origine cu harul talentului
şi al creativităţii lor.
41
Schmidt, op. cit., p. 145. Traducerea noastră.
42
Ibidem, p. 232.
SÆCULUM 189
Bibliografie:
1. Bibliografie primară: Carmen Sylva
Arhive
Corespondenţă: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti (ANR),
Fond Casa Regală, Regele Carol I; Regina Elisabeta.
Corespondenţă: Arhiva Princară de Wied, Neuwied (FWA), Fond Carmen Sylva.
Opere publicate:
De prin veacuri, Bucureşti: Alcalay, vol. 1, f.a.
Durch die Jahrhunderte [De prin veacuri, povestiri], Bonn: Strauss, 1887
In der Lunca. Eine Idylle [povestire], Regenburg, Wunderlings Hofbuchhandlung,
1904.
În luncă. O idilă, Bucureşti: Editura Socecu, f.a. [1905].
Letters and poems [scrisori şi poezii], with an introduction and notes by Henry
Howard Harper, 2 volume, Boston: The Bibliophile Society, 1920.
Meine Ruh' [Liniştea mea, poezii], Berlin: Duncker, 1884; ediţia a 3-a în 5 volume,
1901.
Monsieur Hampelmann [Domnul Pulcinel, poveste], Bucureşti: Göbl, f.a. [1898].
Poveştile Peleşului, Bucureşti: Ministerului Cultelor şi Instrucţiunilor publice, 1882;
Ediţie nouă: îngrijită şi cu postfaţă de Silvia Irina Zimmermann. Ilustraţii din Arhiva
Princiară de Wied, Bucureşti: editura Corint, 2016.
Rumänische Dichtungen [Poezie românească], Leipzig: Friedrich, 1881; ediţia a 2-a
Bonn: Strauss, 1889.
Thau [Rouă, poezii], Bonn: Strauß, 1900.
2. Bibliografie secundară
Badea-Păun, Gabriel: Carmen Sylva 1843-1916. Uimitoarea regină Elisabeta a
României, traducere din franceză de Margareta Irina Nistor, Bucureşti: Humanitas, 2003,
ed. a 3-a, 2010.
Călinescu, George: Istoria literaturii române de la origin şi până în prezent, Bucureşti:
Minerva, 1988.
Carcostea, D.: Dinastie şi creativitate. Omagiu Carmen Sylvei, în: Revista fundaţiilor
Regale, din 1 decembrie 1943, nr. 12, Bucureşti, p. 498-499.
Feste und Gäste am Rhein. Das Fürstenhaus Wied zur Zeit der Romantik [Festinuri şi
oaspeţi la Rin. Casa Princiară Wied în epoca romantică], Neuwied, 2002.
Ionescu, Adrian-Silvan: Mişcarea artistică oficială în România secolului l XIX-lea,
Bucureşti: Noi Media Print, 2008.
Macovei, Catalina: Nicolae Grigorescu, Bounemouth: Parkstone, 1999.
Schmidt, Hildegard Emilie: Elisabeth, Königin von Rumänien, Prinzessin zu
Wied, Carmen Sylva. Ihr Beitrag zur rumänischen Musikkultur von 1880 bis 1916 im
Kulturaustausch zwischen Rumänien und Westeuropa [Contribuţia ei la cultura muzicală
românească în anii 1880-1914 în schimbul cultural între România şi Europa de vest], teză
de doctorat: univ. Bonn, 1991.
Zimmermann, Silvia Irina / Binder-Iijima, Edda (coord.): „Ich werde noch vieles
anbahnen.” Carmen Sylva, die Schriftstellerin und erste Königin von Rumänien im Kontext
ihrer Zeit [Voi mai face multe punţi. Carmen Sylva, scriitoarea şi prima Regină a României
în contextul timpului ei], Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva - Fürstlich
Wiedisches Archiv [Colecţia Centrului de Cercetare Carmen Sylva – Arhiva Princiară

de Wied]: vol. 2, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2015.
Zimmermann, Silvia Irina: Die dichtende Königin. Elisabeth, Prinzessin zu Wied,
Königin von Rumänien, Carmen Sylva (1843-1916). Selbstmythisierung und prodynastische
Öffentlichkeitsarbeit durch Literatur [Regina poetă. Elisabeta, Prinţesa de Wied,
Regina României, Carmen Sylva (1843-1916). Automitizare şi comunicare dinastică
prin literatură], Stuttgart: ibidem-Verlag, 2010 (teză de doctorat, Universitätabibliothek
Marburg, arhiva digitală 2003).
Zimmermann, Silvia Irina: Carmen Sylva. Regina-poetă. Literatura în serviciul
Coroanei, Bucureşti: All, 2013.
SÆCULUM 191
„MEMORIA NAȚIONALĂ ROMÂNEASCĂ.

FACEREA ȘI PREFACERILE DISCURSIVE ALE
TRECUTULUI NAȚIONAL”
Bogdan CARANFILOF
„Alexandru Ioan Cuza” University of Iași
Title: “The National Romanian Memory. Genesis and Discursive Transformations

of the National Past”
Abstract: Mihai Stelian Rusu’s book, Romanian National Memory. The Discursive
Making and Remakings of the National Past, published at the European Institute in 2015,
which forms the subject-matter of this review, constitutes a substantial contribution to the
scholarship focused on the Romanian politics of the past. Grounded in solid scholarship,
the book examines the avatars of the Romanian collective memory in conjunction with
Romanian identity, discovered and rescaled in relation to the requirements of the eras it
went through. The book’s centerpiece – its pièce de résistance – consists in an analysis of
history textbooks under many aspects, from the moment of their appearance to present
day, accompanied by a sensible presentation of political and cultural contexts that have
made them possible. For these reasons, the work is a solid reflection on the concept of
nation and the phenomena that permanently accompany it.
Keywords: collective memory; nation-building; national identity; history textbooks;
discourse;
Realist vorbind, în măsura în care simt că reprezintă o națiune minoră, câte

opțiuni pot avea românii? Mereu cu un retard instituțional și civilizațional, mereu
fără un cuvânt de spus în afacerile internaționale, mereu trăitori, iar nu făuritori
de istorie, mereu priviți cu suspiciune și deferență, defularea noastră colectivă și-a
găsit rațiunea în angrenajul memoriei naționale, sublimată la statutul de eternă și
neîntinată. Expresia sa cea mai puternică este cultivarea excepționalului, prelungită
cu tărie până în zilele noastre. Preferăm să ne bucurăm excesiv pentru succesul
unor olimpici internaționali în loc să ne îngrijorăm că mulți dintre elevii noștri
nu dețin minimele competențe reclamate de statutul lor. În locul unor dezirabile
rezultate medii, ce ar pleda pentru intrarea în normalitate, căutăm cu frenezie
unicul și superlativul, spectaculoase în esența lor, dar fără consecințe vizibile pe
termen lung. Mai trist este faptul că, de-a lungul timpului, pentru construcția
acestui alibi ideologic, necesar în condițiile lipsei fondului, istoria a fost pervertită
și transformată într-un instrument abil de propagandă menit a îndoctrina în sens
național noile generații. Sigur, pot fi înțelese motivațiile unui asemenea gest, într-o
perioadă tulbure, măcinată de conflicte și tensiuni internaționale în care orice
stat avea nevoie de patrioți siguri de necesitatea sacrificiului suprem, dar asta nu
înseamnă că nu putem analiza fenomenul cu obiectivitate și rațiune. Cu atât mai
mult cu cât, din motivele invocate mai sus, imaginea de sine a românilor continuă,
cel puțin pe alocuri, să se scalde în dulcele ape ale mitificării, falsului și deformării
istoriei. În fond, istoricii noștri trebuie să facă, odată și odată, o alegere conștientă
și fermă: fie încearcă să descifreze evenimentele istorice pe care le analizează cu
onestitate și competență, indiferent de patriotismul inerent pe care îl resimt, fie
preferă să folosească trecutul istoric pe post de leagăn al iluziilor și fantasmelor
colective.
Pe fondul acestui context merită remarcată lucrarea lui Mihai Stelian Rusu,
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului
național,1 apărută la Institutul European, în 2015, una de excepție în peisajul nostru
istoriografic din ce în ce mai dinamic. Chiar dacă autorul este de formație sociolog,
specializat în sociologia memoriei colective, cartea domniei sale, rezultatul unei
cercetări transdisciplinare, ne pare a fi o piesă fundamentală în domeniul atât
de delicat al imagologiei unei națiuni. „La început a fost cuvântul”, atrage atenția
autorul, iar cuvântul stă atât în miezul religiei cât și în cel al memoriei colective,
fundamentală pentru traseul conștiinței naționale. Din acest punct de vedere,
naționalismul cultural, în România ca și în alte părți, a precedat naționalismul
politic, dar l-a și precipitat. Remarca ne trimite la metafora lui Gellner2 pe care am
inserat-o într-un mic studiu despre formarea conștiinței naționale în Moldova3:
națiunea ar fi echivalentă mariajului între stat (mire) și cultură (mireasă). De pildă,
în spațiile german sau italian exista mireasa și era disponibilă, dar mirele a sosit
mai târziu sub forma închegării statale. Exista în România mireasa? Sigur, apariția
unui rudiment de cultură nu poate fi pus la îndoială, dar nu știu dacă a fost
suficient. Mai degrabă cultura națională s-a dezvoltat în siajul naționalismului,
necesar după edificarea statului modern român. În fond, naționalismul crează
națiunile, nu invers. Cu alte cuvinte, mireasa lui Gellner a fost siluită și târâtă
cu forța la altar, dar mariajul a fost, în final, unul fericit. Revenind, scopul lucrării
pe care v-o supunem atenției este acela de a trata memoria istorică națională ca o
„semi-«ficțiune» fundamentală” a conștiinței de sine românești. Primul capitol
tratează tripticul „complexului identitar-mnemonic”: memorie istorică, identitate
naționale și educație publică, în timp ce cel de-al doilea se concentrează pe
hermeneutica discursivă și analiza discursivă a manualelor de istorie și a
documentelor sociale. Al treilea capitol, cel mai consistent (însumând peste
300 pagini) realizează o analiză aproape exhaustivă a „pedagogiei națiunii”
prin intermediul manualelor școlare în perioada cuprinsă între elaborarea
Regulamentelor Organice și cea a zilelelor noastre; sunt tratate de asemenea,
judicios, cadrul politic al fiecărei secvențe temporale precum și stadiul lor
1
Mihai Stelian Rusu, Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecu-
tului național, Institutul European, Iași, 2015
2
Ernest Gellner, Naţionalismul, Editura Librom Antet SRL, Bucureşti, 2001, pp. 53-60.
3
Bogdan Caranfilof, Geneza identitățiii naționale în Moldova, în „Acta Moldaviae Septentrionalis”,
IX, 2010, p. 129.
SÆCULUM 193
istoriografic. În fine, ultimul capitol se ocupă de analiza politicilor tranziționale ale

memoriei prin intermediul reglării conturilor cu trecutul comunist, de care mulți
s-au desprins greu și fără convingere.
Ideea cardinală pe care autorul își fundamendează studiul său este aceea că
naționalismul, statul-națiune, identitatea națională și memoria colectivă sunt
legate între ele într-o singulară armătură cultural-politică. Altfel spus, la baza
identitară a națiunii române și a construcției statale românești se află memoria
istorică, fenomen teoretizat convingător de gânditori precum Renan sau Weber.
Aflată sub imperiul constrângător al statului-națiune, memoria istorică s-a mulat
pe tipologia acestuia, fenomen cvasi-generalizat al epocii moderne, perioadă în
care s-a fundamentat statul național. Mihai Stelian Rusu remarcă, pe bună dreptate
că națiunea este o emanație a epocii moderne, în pofida originilor etnice ce se pot
detecta și, mai ales, în răspăr cu concepțiile istoricilor noștri (mai ales din perioadă
anterioară anului 1989), care vedeau în națiunea română un fenomen atemporal.
De fapt, națiunea română a fost descoperită de gânditorii epocii, fie de cărturarii
Școlii Ardelene, fie de cei din Principate, mai ales pe baza proiectării în trecut a
aspirațiilor prezentului. Cum identitatea națională este de neimaginat în absența
memoriei colective, acesteia i-a revenit sarcina de a articula elementele trecutului
în scopul dorit. Nu au lipsit șovăielile, scăpările sau confuziile (Școala Ardeleană
a militat pentru excesul latinist, dar a uitat de mitizarea lui Mihai Viteazul în timp
ce, mai târziu, Densușianu, într-un aberant și dement studiu, va pleda pentru
primordialitatea dacilor), dar cert este că fiecare secvență din istoria noastră a fost
rescrisă, deformată și amplificată în acord cu imperativele naționale. Evident, acest
proces a aparținut în totalitate elitei politice și culturale românești, cea care își dorea
construcția unui puternic stat, sprijinit pe un trecut corespunzător. De aici până la
instituționalizarea învățământului și tranformarea manualului de istorie națională
într-un instrument cu funcție socială majoră a mai fost doar un pas.
Începutul educației instutuționalizate în spațiul românesc a fost unul lent
și grevat de numeroase obstacole. Astfel, populația școlară urbană a Moldovei și
Țării Românești a fost una redusă în perioada 1831-1847: în Moldova existau în
1832/1833 doar 207 elevi, iar până în 1846/1847 numărul lor atingând abia 1.831
elevi. În același timp, în Țara Românească cifrele au variat între 2248 și 2871 elevi,
în timp ce în școlile sătești erau, la 1846, 47.688 elevi.4 În această perioadă, discursul
didactic a fost dominat de morala religioasă și mai puțin de „fiorul patriotic” (de
fapt, patriotismul era înțeles ca supunere în fața autorităților statale și a legilor),
dar situația va evolua în anii următori. De pildă, Catehismul omului creștin, moral
și soțial pentru credința tinerilor din școalele începătoare, reeditat de 28 de ori între
1834 și 1889, scris de Florian Aaron, preciza că „fiecare om e dator să-și iubească
și să-și cinstească patria, căci acela care nu-și iubește și nu-și cinstește patria
nu e vrednic să locuiască pe pământul ei, nu e vrednic ca să aibă nimic pe
pământul patriei și nu e vrednic nici să trăiască pe pământul ei”.5 Tot acum, în
avangarda istoriografică românească își fac apariția lucrările aparținând membrilor
4
Rusu, Memoria națională românească, pp. 88-89.
5
Ibid., p. 100.
Școlii Ardelene, transpuse ulterior în manuale școlare și care legau originea

românilor de cea nobilă a romanilor. Dorința obsedantă de puritate a poporului
român, de parcă așa ceva ar putea exista, i-a determinat la susțineri ridicole precum
cea a lui Petru Maior, care era convins că romanii nu puteau concepe relații cu
femeile dace. În aceste scrieri se poate decela o idee fundamentală, ce va călăuzi
întreaga istoriografie românească, deși este neștiințifică și subiectivă: trecutul este
forțat într-un pat al lui Procust pentru a rezona cu realitățile prezente, unicul său
rol fiind acela de a susține viitorul. Se dorea construcția unui stat unitar român,
dorință legitimă, de altfel? Fără îndoială, însă în acest caz istoria trebuia să reflecte
caracterul unitar al unei națiuni pure și nealterate, imune la scurgerea timpului.
Puternic stat, măreață națiune! Istoricii romantici, în special Nicolae Bălcescu, nu
au făcut decât să accentueze acest fenomen.
S-a făcut mult caz în istoriografia noastră de introducerea, în 1864, a legii ce
introducea educația obligatorie, fără a se ține cont că aceasta era încă o formă fără
fond. Evident, emiterea legii în sine este un fapt pozitiv, doar că aceasta nu a fost
dublată de transpunerea în realitate a principiilor generoase pe care se sprijinea.
Astfel, rata înrolării în școlile românești era în anul 1870 de 7%, 6,9% în 1870-1875,
respectiv 9,5% în 1880, în timp ce în alte țări, în care nu exista educația obligatorie
sau exista de puțin timp, rata înrolării era mult mai mare: în 1870, 74% în Elveția
(1874 anul introducerii educației obligatorii), 49% în Marea Britanie (1880), 40%
în Ungaria (1868), 75% în Franța (1882) și așa mai departe. Astfel, remarcă Mihai
Stelian Rusu, „cu toate că România a legiferat formal obligativitatea educației publice
primare înaintea Ungariei, spre exemplu, rata efectivă de înrolare a populației de
școli în 1870 era ridicol de mică, atingând doar 7 procente, comparativ cu cele 40 de
procente reușite de autoritățile maghiare”.6 În timp, decalajul a mai fost redus, dar
chiar și în perioada interbelică România avea un procent ridicat de analfabetism
(62,9% era rata de înregimentare a populației școlare în învățământul primar între
1935-1940), ceea ce arată dificultățile prin care a trecut sistemul educativ românesc.
În perioada 1859-1918 memoria colectivă a fost amplu restructurată în
coordonatele sale fundamentale. Lucrarea urmărește evoluția ideilor patriotice
inserate în literatura școlară precum și analiza principalelor teme istorice, așa
cum erau ele reflectate în manualele de istorie: originea, continuitatea, unitatea
independența și spiritualitatea. De asemenea, după 1866, manualele de istorie vor
trata corespunzător imaginea suveranului Carol I, întrupare a Salvatorului națiunii,
care trebuie respectat și adulat. Putem conchide, împreună cu autorul, că în acestă
perioadă s-a produs deplasarea de la „patriotismul civic” la „naționalismul etnic”,
grefată pe o viziune nouă asupra naționalității, ceea ce duce la transformarea școlii
într-o „a doua Biserică” (în fond, naționalismul nu este o religie?) al cărei rol era cel
de răspândire a „Evangeliei naționale”.
Anii 1918-1947 sunt așezați între naționalism critic și fanatism naționalistic, ca
rezultat, în primul rând, al noii realități statale întrupată de apariția României Mari.
Este cunoscut faptul că statul român a preferat să ducă o politică de centralizare și
de românizare a cetățenilor, deși minoritățile erau într-un număr deloc neglijabil.
6
Ibid., p. 144.
SÆCULUM 195
În două decenii din perioada interbelică, rețeaua școalară a cunoscut o puternică

extindere tradusă în construcția a 10.000 de noi școli, în timp ce efectivul corpului
profesoral acrescut de patru ori. Pe de altă parte, saltul calitativ al sistemului
educațional nu a fost la fel de spectaculos. Oricum, rolul de modelare a conștiinței
naționale al școlii nu a fost abandonat, dimpotrivă, a fost întărit. Atmosfera
interbelică, caracterizată de o efervescență culturală fără precedent, de alunecarea
spre ideologii extremiste, de proliferare a antisemitismului și xenofobiei, de
tensiunea între școlile de istorie este redată cu acribie de către autor, care reușește
o radiografie ireproșabilă a principalelor direcții de acțiune. Manualele de istorie
au accentuat trecutul glorios al românilor, însemnătatea lor în cadrul istoriei
universale, lupta continuă pentru independență și apărarea spiritualității, în
numele naționalizării ideologice dorite. „Suntem unul din cele mai vechi popoare
ale Europei și cel mai vechiu din sud-estul european”, se arăta în manualul scris
de Giurescu, în 1942. „Suntem apoi cel mai vechiu popor creștin din sud-estul
european. [...] Suntem, în sfârșit singurul popor în această parte a Europei care
a izbutit să aibă o vieață politică fără întrerupere, dela întemeierea statului până
astăzi”.7
Cu toate acestea, probabil niciodată istoria nu fost mai mutilată, falsificată
și deformată precum în timpul regimului comunist, căruia i se poate concede,
totuși, faptul că a reușit eradicarea analfabetismului și dezvoltarea fără precedent
a rețelei școlare românești (palidă consolare, e drept, în raport cu exprimarea sa
politică și socială). Într-o primă fază, sovietizarea trecutului românesc a presupus
trecerea în cealaltă extremă, apariția manualului unic care exercita propria logică
și viziune asupra trecutului. Consistentul manual al lui Mihail Roller (cel mai
amplu ca dimensiuni în întreaga noastră istorie didactică) a obliterat orice progres
real care se făcuse în istoriografia noastră. Cel puțin istoria naționalistă precedentă
avea oaze de normalitate, frânturi de adevăr, interpretări uneori oneste. „Nicăieri”,
scrie Mihai Stelian Rusu, „infiltrațiile ideologice și comandamentele politice nu
au fost mai evidente decât în imaginea rolleriană a trecutului”.8 Schema marxistă
a luptei de clasă, internaționalismul, privilegierea proletariatului, glorificarea
Uniunii Sovietice și a genialului ei lider, minimalizarea rolului românilor în
diverse momente domină structura tulburătoare a acestui manual. Naționalismul,
fie sub forma sa benignă, fie sub foma sa malignă, este total extirpat și înlocuit
cu o ideologie a cărei logică este stranie și absurdă. Consecvenți atașamentului
lor față de schimbările radicale, îndeobște de revoluții, regimul comunist, în faza
sa inițială, a realizat o transformare de substanță în istoriografia românească și
literatura didactică.
Naționalismul își va lua revanșa odată cu instalarea lui Nicolae Ceaușescu
la putere, în condițiile distanțării față de Moscova, începută anterior. Programul
Partidului Comunist Român din 1974 a trasat fără echivoc grila de interpretare a
trecutului național, ce se va mula pe conceptul fantasmagoric al protocronismului
românesc. Miturile istorice românești vor cunoaște maxima lor strălucire,
7
Ibid., p. 251.
8
Ibid., p. 274.
în măsura în care serveau ideologiei noii orientări a regimului comunist.

Nu este vorba numai de manuale de istorie, ci de întreg arsenalul ideologic
pe care îl vom vedea desfășurând-se acum, inclusiv filme patriotice, festivaluri,
simboluri și literatură patriotică (analizată exemplar de Simona Preda în lucrarea
sa, Patrie română, țară de eroi).9 Evident, îndoctrinarea elevilor a rămas prioritară,
din acest punct de vedere, manualele de istorie ale perioadei oferind imaginea
hiberbolizantă a trecutului național. Noile generații au fost obligate să suporte,
probabil fără a conștientiza, crearea și amplificarea unor mituri istorice grotești și
lipsite de conținut prin sărăcia lor discursivă. Istoria românilor a devenit o sumă de
clișee fără nici o legătură cu realitatea din dorința de a fortifica regimul comunist
prin intermediul memoriei naționale, concepție căreia îi sunt încă tributari
numeroși profesori de istorie ai zilelelor noastre.
Foarte bine este tratată perioada de după 1989, din punctul de vedere al
modernizării sistemului de învățământ și de rupere cu trecutul comunist, toxic
în esența sa. O rupere care nu a fost deloc simplă, în primul deceniu de după
revoluție istoria aflându-se încă sub comandamentele ideologice ale sistemului
politic și redată tot prin intermediul manualului unic. În schimb, apariția lucrării
lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească,10 urmată de introducerea
manualelor alternative au fost momente esențiale spre așezarea studiului istoriei pe
coordonate occidentale. Chiar dacă lansarea pe piață a manualului coordonat de
Sorin Mitu (una dintre vocile cele mai percutante ale noii istoriografii românești)
a trezit numeroase reacții, preponderent negative, acest curs nu a mai putut fi
deturnat.11 Sigur, manualul editurii Sigma încerca să prezinte într-o manieră
curajoasă, dar critică și obiectivă, istoria noastră, ceea ce se dorește în continuare,
deși manualele actuale de istorie sunt, cel puțin, perfectibile. Multe momente
esențiale din istorie încă sunt tratate prudent și se mulează pe aceeași dorință de
folosire a istoriei în scopul edificării sentimentului național, deși formal direcțiile
sunt spre o interpretare europeană. De altfel, ultimul capitol al lucrării tratează
dintr-o perspectivă neconvențională avatarurile despărțirii de comunism, un
trecut încă recent și încă vizibil sub multiple aspecte. Interesante sunt și reflecțiile
din jurul Raportului final de condamnare a comunismului, în pofida multiplelor
opinii opuse.
Lucrarea lui Mihai Stelian Rusu este masivă și presupune un efort susținut
pentru a o citi și a o înțelege. Din acest motiv, am urmărit să reliefem câteva dintre
ideile sale principale și nu a face o analiză amănunțită, care ar fi presupus un
spațiu suplimentar. În schimb, dorim să remarcăm, încă o dată, calitatea și ținuta
sa științifică, atribute care o recomandă de la sine. Chiar dacă și-a făcut intrarea
pe piață de o manieră mai discretă decât lucrarea amintită a lui Lucian Boia,
cartea se prezintă ca una fundamentală sub multiple aspecte: pentru înțelegerea
corectă a formării conștiinței naționale, pentru viziunea amplă și integratoare
9
Simona Preda, Patrie română, țară de eroi, Editura Curtea veche, București, 2014.
10
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997.
11
Sorin Mitu, Lucia Copoeru, Liviu Virgiliu Țârău, Ovidiu Pecican, Istoria românilor: manual
pentru clasa a XII-a, Editura Sigma, București, 1999.
SÆCULUM 197
asupra fenomenului didactic românesc, pentru reliefarea rolului pe care îl joacă

manualul de istorie în societățile moderne sau pentru ameliorarea viziunii
asupra trecutului postcomunist. Pentru cine își dorește și are curajul să coboare
în universul mitic românesc, sub aspectul său instituțional și nu numai, lucrarea
lui Mihai Stelian Rusu este una dintre cele mai sigure călăuze contemporane, la
fel cum este una dintre cele mai solide reflecții asupra fenomenelor înglobate în
fascinantul concept de națiune.
Bibliografie:
Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București,
1997.
Caranfilof, Bogdan, „Geneza identitățiii naționale în Moldova”, în Acta Moldaviae
Septentrionalis, IX, 2010.
Gellner, Ernest, Naţionalismul, Editura Librom Antet SRL, Bucureşti, 2001.
Mitu, Sorin, Copoeru, Lucia, Țârău, Liviu Virgiliu, Pecican, Ovidiu, Istoria românilor:
manual pentru clasa a XII-a, Editura Sigma, București, 1999.
Preda, Simona, Patrie română, țară de eroi, Editura Curtea Veche, București, 2014.
Rusu, Mihai Stelian, Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive
ale trecutului național, Institutul European, Iași, 2015.
Hârtia de turnesol
L’ ÉCRITURE BLANCHE,
L’APATHIE MISE EN EXERGUE
Mihaela-Gențiana STĂNIȘOR
Title: “White Writing – Apathy as Exergue”

Abstract: Michel Lambert’s book, Soirées blanches, explores a sort of fictional staging
of the concept of apathy, which was treasured by the stoics trying to liberate the soul
from any kind of passion. The apathy, the absolute indifference, is the existential goal
of the principal character of this collection of short stories. Between the ideal of apathy
and everyday troubles there appears the word that liberates and corners at the same time.
The search for apathy is conducted by means of a «white writing», a concept proposed
by Roland Barthes, in Le Degré zéro de l’écriture (1953), in order to describe the stylistic
minimalism that characterized the writing after WWII. The white writing presupposes a
certain impassibility, neutrality and indifference. This collection of short stories expresses
an indetermined, monotonous, neutral and apathic existence.
Keywords: Michel Lambert; white writing; existence; apathy; passion; indifference;
Le volume de nouvelles Soirées blanches1 nous propose la mise en fiction de

la notion d’apathie, chère aux stoïciens, qui cherchaient à libérer l’âme de toute
passion. Pour eux, la liberté désigne la puissance d’agir par soi-même au niveau de
la pensée et du jugement. Ce qui dépend de nous, ce sont nos opinions et nos désirs.
Il ne faut plus se laisser traîner par ses passions (car elles sont autodestructrices,
source de permanentes souffrances) et essayer de s’en détacher. L’apathie représente
le desideratum existentiel du personnage de ce recueil de nouvelles qui cherche
constamment à se rendre indifférent, non seulement par ses actions et ses mots
réduits au minimum, mais aussi par un long silence intérieur, parfois exploité dans
le monologue de l’indifférence. Entre l’idéal de l’apathie et le tourment du quotidien
intervient le mot, qui libère autant qu’il coince. La recherche de l’apathie se réalise
à travers une «écriture blanche», concept lancé par Roland Barthes dans Le Degré
zéro de l’écriture (1953), pour désigner un minimalisme stylistique caractéristique
de la littérature d’après-guerre. Il s’agit d’une pratique formelle choisie qu’il observe
chez plusieurs auteurs qui s’imposent dès les années 1950: Albert Camus, Maurice
Blanchot, Jean Cayrol. Une telle écriture se caractérise par la dépersonnalisation,
la perte d’identité, la déréalisation, le sentiment d’étrangeté et d’indifférence, la
détemporalisation, l’éternité négative d’une attente sans fin, d’un «interminable
1
Michel Lambert, Soirées blanches, Paris, Éditions du Rocher, 1998.
202 Hârtia de turnesol
mourir» (Blanchot); le vide, la crise du personnage, réduit à une conscience

anonyme; la présence singulière des objets, parfois aux effets dramatiques, autrefois
matière familière susceptible de recréer une présence au monde. L’écriture blanche
suppose une certaine «impassibilité» romanesque, la neutralité, l’indifférence.
Le recueil Soirées blanches est l’expression figurée d’une existence indéterminée,
monotone, apathique et neutre, la marque destinale de la vie et de l’écriture.
Le volume débute par une nouvelle à valeur d’art poétique, construit à partir d’un
dialogue fictionnel entre deux personnages, aux noms choisis expressément pour
illustrer un conflit: Blondin et Cirage, en réalité le moi et l’anti-moi, le blond et son
contraste, le noir. S’il fallait respecter le sens littéral des deux mots, «Blondin» serait
le jeune homme à cheveux blonds, galant2, et «Cirage» est celui qui agit dans l’espoir
de faire reluire ou bien faire briller3. Dans le registre fictionnel de la nouvelle, selon
le pacte fictionnel, ces deux moi se disputent et s’assument deux rôles distincts :
tandis que Blondin est le moi qui observe l’autre et le décrit avec minutie, sous la
marque du «je» – création d’un locuteur imaginaire, sans que la dispute s’ouvre
beaucoup à partir des répliques adressées à l’autre, mais plutôt en s’intensifiant dans
ses pensées intérieures, dans le jeu des impressions non-partagées avec cet autre,
Cirage («un Noir») est le passif, celui qui n’a d’individualité ou de singularité, et
dépend exclusivement des caprices et des sentiments de Blondin («un Blanc») –
ce narrateur-personnage prêt à parler plutôt de l’autre que de soi. C’est d’ailleurs
le sens profond de leur dialogue où celui qui parle ne se dévoile pas tel qu’il est,
mais met en scène l’alter ego pour envisager ce qu’il voudrait être. Cirage est
la personnification de la création, de la fiction, seule capable de rendre la vie
supportable par la projection d’une réalité autre. Car dit-on «La réalité est exclue
de nos rapports4.» Et c’est la tâche de la fiction, de la littérature de fonder un univers
et un être pluriels, un ailleurs désirable, par le ludique de langage. Voici ce passage
métaphorique qui illustre, méta-textuellement, les fonctions de la littérature :
Combien de couronnes n’a-t-il pas posé sur ma tête? De combien de

péchés ne m’a-t-il pas absous? Combien de livres écrits rien que pour
moi? Comme autrefois, il attend avec impatience que je lance le jeu. C’est-
à-dire que je lui donne un sujet d’improvisation. Une miette de mon
cœur5.
Il faut avoir de l’imagination et de la sensibilité pour s’évader de la réalité et de

la prison du moi et pour inventer l’autre (monde, moi, texte) et dialoguer avec lui.
L’authentique dialogue est celui avec l’autre moi et avec son texte. Ou bien avec son
propre moi en tant qu’autre. Et c’est par cette technique d’être un autre que le moi
est «guéri», par la thérapeutique de l’écriture qui remplace la vie; le manque du vécu
est le triomphe de l’écrit tout simple:
2
Cf. Le Petit Robert. Dictionnaire de la langue française. Texte remanié et amplifié sous la direction
de Josette Rey-Debove et Alain Rey, 1996, p. 233.
3
Ibid., p. 280.
4
Michel Lambert, Soirées blanches, op. cit., p. 17.
5
Ibid., p. 22-23.
SÆCULUM 203
C’est vrai, je ne suis pas en forme. Mais voilà, je suis guéri. Guéri de la
vie, sans illusion. Fini la comédie6.
«Fini cette comédie», expression quotidienne, transposée ici, tout en
gardant sa simplicité, introduit aussi une dimension poïétique: ouvrir les portes
de l’imagination afin de faire la poétique/poïétique du refrain existentiel, du
questionnement absurde qui illustre, dans cette écriture blanche, le statut d’être
toujours le même: «Vous êtes toujours dans le…7 ?», fiction d’«une interrogation
sans fin8». Contre l’apathie existentielle il faut appeler l’imagination pour qu’elle
compose des visages toujours autres, des noms toujours autres, dans l’espoir de
sortir de sa vie, de son moi et vivre ailleurs, dans l’espace du mot et d’un nom choisi
à son gré et qui ne soit plus prédestiné:
Comment s’appelle-t-il? Cirage? Comment vais-je m’appeler? Blondin?
[…] Le désespoir est imaginatif: Arnaud Mignonsein, Enzo Zamparo,
Jonathan Board, Cornélius Farouk…Ce soir, j’opterai pour la simplicité,
je serai moi-même9.
C’est dans ce passage que le nouvelliste stylise d’une façon minimale le subtile débat
entre le lucide et le ludique, entre être et s’imaginer être. Les noms cités symbolisent des
identités et des nationalités différentes, une complexité qu’il faut entrevoir dans leur
fabrication aussi bien que le désir d’être soi-même, sans artifices, sans subterfuges, sans
interrogations, sans mots. D’être simple et naturel, en son propre silence. Mais le moi
qui regarde et se regarde est captivé par le lointain, par le haut, selon ce principe que
la distance spatiale marque, lyriquement, un rapprochement affectif. C’est pourquoi
on assiste si souvent dans la prose de Michel Lambert aux descriptions du ciel, du
là-haut, du soleil. Les yeux cherchent à se distancier de l’horizontale de l’existence pour
se fixer dans une verticalité lointaine; souvent, le tableau est décrit graduellement, les
changements sont suivis et ressentis intérieurement, devenant symboliques dans le
processus de transformation interne du moi protagoniste:
Un peu d’or sombre s’attarde sur les immeubles de verre qui bordent
l’avenue10.
Le soleil de plus en plus pâle ricoche encore çà et là, comme les échos
assourdis d’une interrogation sans fin11.
Il fait sombre, tout d’un coup. Le Noir à l’allure royale lève les yeux
comme pour s’assurer que le ciel existe toujours. Rassuré, il éclate d’un
bon rire joyeux. Le petit Blanc suit son regard, évalue le bleu un peu fade
qui découpe la dentelle des redents12.
6
Ibid., p. 24.
7
Ibid., p. 12, 14.
8
Ibid., p. 15.
9
Ibid., p. 18.
10
Ibid., p. 13.
11
Ibid., p. 15.
12
Ibid., p. 17.
Le soleil a disparu de notre tranche de ciel13.

La mise en scène du double est techniquement réalisée par une intrusion,
finale et unique au niveau de cette nouvelle, d’un narrateur extérieur qui s’y insère
dans le but d’ajouter un rituel sur ce «je» qui peut si facilement être écrasé dans le
spectacle fictionnel de l’apathie comme seule attitude existentielle à suivre:
J’appelle le garçon et, au moment où Cirage fait mine de sortir son

portefeuille, Blondin, comme à l’accoutumée, l’arrête d’un geste. «C’est mon
tour », dis-je d’une voix amicale en me levant avec lenteur. Un billet sur la
table, un dernier sourire un peu navré, et je m’éloigne lentement14.
Doit-on croire à une intervention auctoriale? À l’omniprésence d’un narrateur

traditionnaliste qui voit tout, qui sait tout, qui complète tout? Ou bien à la force
de la dissémination intérieure et textuelle, à une voix interposée qui s’y joue elle-
même pour obtenir une mise en abîme de toute unité, de tout «je», de toute écriture
blanche. L’être n’est que le détail raté d’une rencontre.
Mais, parfois, la diégèse et le narrateur, qui raconte le spectacle humain et
décompte tout mot, jouent le rôle primordial. «Soirée blanche», titre métaphorique
d’une autre nouvelle, s’approche de la nouvelle classique du point de vue de la voix
narrative. Mais sans être événementielle, elle reste plutôt la voie d’une aventure
existentielle et d’une voix exponentielle. C’est le raté qui y est mise en œuvre,
et qui porte le nom d’Armand, symbole de l’être «fatigué de tout15», d’un «je»
(voilà de nouveau cette intrusion subjective de l’apathie universelle) dont la mission
est de résister:
C’est dur, mais je tiens : voilà ce qu’il aurait dû répondre à Marie-

Anne. Lui dire que chacun, à sa façon, battait jour après jour des tas de
records d’endurance. L’endurance aux déceptions, aux humiliations, à
la solitude. Aux moqueries. Lui dire qu’au fil des années son balcon
s’était tellement rétréci que lui aussi, comme le candidat au Guiness
Book, était bien obligé de rester debout16.
Au niveau compositionnel, la nouvelle vibre autour d’une mise en parallèle

de deux séquences narratives distinctes dont la signification est la même:
«rester debout» pour, apathiquement, subir. En ce sens, l’espace se clôt,
devient hostile à l’être, tout comme toute ambition ou tout essai de se dépasser
soi-même (physiquement, pratiquement, érotiquement, linguistiquement), ou
bien comme tout mot prononcé; les protagonistes, deux anciens amoureux, dans
une rencontre tardive et inutile, ne réussissent plus ni à communiquer, ni à se
communiquer:
13
Ibid., p. 23.
14
Ibid., p. 25. Nous soulignons.
15
Ibid., p. 30.
16
Ibid., p. 36.
SÆCULUM 205
Tous deux demeurent ainsi, à se contempler dans la nuit tombante,

séparés par les trois ou quatre mètres que ni l’un ni l’autre ne se décidaient
à franchir17.
Parfois, la nouvelle comprend des règles complexes de composition dans une

écriture qui flexibilise des procédés de mise en relief d’un même message d’apathie
à atteindre. Elle offre au lecteur une sorte de passage répétitif d’un plan à l’autre,
d’un sentiment à l’autre, selon une dualité à même d’intensifier le mystère et la
peur. «Rien de méchant » propose une évolution narrative par enchaînement de
séquences, graphiquement réalisée à l’aide du caractère étoile. Grâce à cet artifice
graphique, le nouvelliste jongle mieux avec les deux univers du personnage qui
s’appelle Jef (professionnel, son bateau de travail, et familial, son chez soi et sa
femme), entre le passé et le présent (l’accident de Chiquita III, le cargo fruitier,
dont il se sent responsable, et la maladie de sa femme). Cette double division de la
narration met en relief la dominance d’un seul et unificateur sentiment : la peur.
C’est ce sentiment fort et décomposant qui agit à l’intérieur du psychique de Jef,
mais aussi au niveau de la configuration de l’action. Tout est vu par l’œil terrorisé
du personnage qui passe ses jours à reconstituer sa culpabilité et à s’en condamner
d’un côté, et à suivre les symptômes de la maladie de sa femme et à attendre un
diagnostic fatal la concernant, de l’autre côté. Il exprime son attente et son stoïcisme
dans un discours fracturé, répétitif, angoissé. Lorsqu’il comprend qu’il n’y a «rien
de méchant », le rire jaillit, le rire de la peur dépassée et de la culpabilité assumée.
Deux étapes à surpasser pour arriver à l’indifférence totale. C’est le moment où il
peut définitivement éliminer le faux de sa vie, son fardeau, il peut commencer à
vivre véritablement, c’est-à-dire apathiquement. Il est aussi intéressant de remarquer
la manière dont le nouvelliste décrit le trouble du personnage et les impacts que
ce trouble a sur lui. Le mal qu’il subit passe dans le son de sa voix, le mal d’avoir
commis du mal, le mal de l’impuissance (il ne peut pas aider sa femme dans sa
souffrance):
Il eut l’impression que leurs voix à tous deux sonnaient faux, la sienne
surtout, encore plus singulière, plus grave, plus enrouée que d’habitude18.
Nouvelle de la solitude coupable, «Rien de méchant» contient une scène d’un

lyrisme touchant, dans laquelle on décrit l’amour physique comme une connexion
absolue, une résolution parfaite et harmonieuse des deux peurs individuelles qui
s’annihilent l’une l’autre:
Plus tard, comme leurs corps exultaient, il réalisa que c’étaient leurs peurs
à tous deux qui faisaient l’amour et se mélangeaient pour ne plus former
qu’une seule et unique peur – une peur horrible et merveilleuse19.
17
Ibid., p. 42.
18
Ibid., p. 53.
19
Ibid., p. 64.
C’est le moment-clé puisqu’il sauve en quelque sorte chacun des protagonistes

de la terreur intérieure. D’ici en avant, ils sont prêts à affronter les sources de leur
peur: la femme, sa maladie et le verdict du médecin; l’homme, son passé et la police.
Une sorte de réconciliation se produit dans l’union de leurs corps; elle nous est
aussi suggérée par la simplicité d’un seul mot: «voilà», comme s’il n’y avait plus rien
à attendre, à craindre ou à espérer. Comme un règlement de comptes intérieurs; un
mot simple, comme un salut, centre d’une écriture blanche:
Voilà, se dit Jef. Drôle de mot, mais il n’en trouva pas d’autre : voilà.
Il se le répétait à tout bout de champ. Voilà.
-Voilà, voilà, voilà…Voilà20.
Un seul mot et des points de suspension, ce sont des procédés littéraires qui
mettent en écrit le silence. Mais ce vocable peut bien être
dissocié de la gangue des clichés habituels, des réflexes techniques

de l’écrivain, est alors pleinement irresponsable de tous les contextes
possibles ; il s’approche d’un acte bref, singulier, dont la matité affirme une
solitude, donc une innocence. Cet art a la structure même du suicide; le
silence y est un temps poétique homogène qui coince entre deux couches
et fait éclater le mot moins comme le lambeau d’un cryptogramme que
comme une lumière, un vide, un meurtre, une liberté. […] Ce langage
mallarméen, c’est Orphée qui ne peut sauver ce qu’il aime qu’en y
renonçant, et qui se retourne tout de même un peu ; c’est la Littérature
amenée aux portes de la Terre promise, c’est-à-dire aux portes d’un
monde sans littérature, dont ce serait pourtant aux écrivains à porter
témoignage21.
On peut alors parler de deux registres de profondeur où l’apathie compose et

décompose: ontique et poétique/poïétique. Au sens ontologique, l’être s’écrase seul,
dans sa solitude et le silence, dans un combat inutile avec soi-même; la méchanceté
gît dans l’homme, elle est invisible, mais il y a à envisager un mauvais homme, tout
comme on l’évoque dans ce passage sensiblement ironique:
-N’ayez pas peur! ce n’était pas méchant ! Il n’y a rien de méchant!
Absolument rien!
Non, rien. Sa joie retomba aussitôt. Une tumeur bénigne, un collier de
perles acheté avec la vie d’un clandestin, rien de méchant22.
Vivre apathiquement, solitairement, c’est le choix de l’être qui ne croit pas à la

confession, à la compréhension ou au pardon de l’autre. Qui ne croit qu’à sa propre
blancheur intérieure.
20
Ibid., p. 66.
21
Roland Barthes, «L’écriture et le silence», in Le Degré zéro de l’écriture suivi de Nouveaux essais
critiques, Paris, Seuil, 1953, p. 59.
22
SÆCULUM 207
Au niveau poïétique, on constate l’impuissance du langage devant la richesse

du sentiment, la vanité du mot devant la plénitude du sentiment. C’est le pouvoir
et le néant du mot-refrain, du mot-carapace, comme ce «voilà», qui s’ouvre sur
l’ambiguïté, la neutralité et le «meurtre». L’être suit son indifférence et non son moi/
mot en exergue.
L’être apathique se met à fictionnaliser, d’une manière plus systématique, dans
la nouvelle «École de beauté»: une rencontre au hasard, une compagnie temporaire,
quelques répliques pour configurer un sens et le Silence car « […] jamais rien ne
s’arrange23.» C’est un univers où l’être est appelé à échouer, à ruminer ses insuccès.
L’univers étroit d’«une blonde», décrite progressivement par ajustement de détails,
par l’intensification de l’essentiel existentiel: porter en soi l’échec, en faire un mode
de vie, une école de l’apathisme. C’est la fiction de deux êtres qui se regardent
l’un l’autre et qui marchent l’un à côté de l’autre pour quelque temps. Statique et
dynamique à la fois, chacun des deux personnages se voit dans le regard de l’autre
comme dans un miroir. Sous l’œil lointain du ciel, personnification de la distance
qui s’infiltre entre les humains, hostile à tout rapprochement et à toute communion:
Il l’avait regardée de biais, sa mine exaltée, cette façon qu’elle avait de

changer soudain d’humeur, de ton, de physionomie, puis il avait regardé
le ciel : haut, très haut, infiniment lointain, à croire que la journée ne
devait jamais se terminer24.
Le profil du personnage féminin est réalisé par une gradation de détails qui
se révèlent au personnage masculin et sont exprimés par un narrateur omniscient.
Tout le texte est sillonné par des traits humains en accumulation, qui élargissent
le portrait d’un être ruiné. «La blonde» ou bien «une blonde» ou finalement «cette
blonde» représente, dans le registre ontologique, l’être en échec ou bien l’échec de
l’être, sa consolation définitive. C’est le triomphe de l’apathie. L’essentiel d’un tel
portrait consiste dans la façon dont on mise sur quelques détails physiques pour
introduire et approfondir des traits moraux, et esquisser le prototype existentiel
de la chute; dans le macro-texte, on peut séparer un micro-texte, séquentiel,
parfaitement isolable et poétiquement raisonnable, celui de la figure féminine du
naufrage existentiel; les ellipses soulignent, par concision et simplicité, l’universalité
de cette figure:
Une blonde à l’air mélancolique, perdue dans son monde. (p. 71)
Une blonde tête en l’air. (p. 71)
Une blonde de serre, trop fragile. (p. 72)
Cette blonde incommodée par la chaleur. (p. 73)
Une blonde qui avait un grain. Ou qui chercher une aventure. (p. 73)
Cette blonde qui avait essayé de l’arnaquer à la nostalgie. (p. 74-75)
Cette blonde à la dérive, d’une beauté émouvante. (p. 75)
Cette blonde paumée, qui le fascinait. (p. 76)
23
Ibid., p. 79.
24
Ibid., p. 77.
Cette blonde qui souffrait. (p. 78)

Cette blonde qui portait en elle l’échec, la catastrophe. (p. 79)
Cette blonde suicidaire. (p. 80)
Cette blonde abonnée aux ratages. (p. 81)
Cette blonde qui, au moment où il s’attendait le moins, se mettait à penser
tout haut (p. 81)
Cette bonde qui avait une bouche, un sexe, un ventre plein de cris. (p. 82)
Cette blonde qui n’attendait plus rien de lui. (p. 83)
Le démonstratif remplace l’indéfini pour la mise en relief du rapprochement
non seulement spatial mais aussi existentiel des deux personnages et pour illustrer
la force de suggestion du fictionnel et du métaphorique sur l’abstrait. «Le ventre
plein de cris» marque l’union des deux registres, celui du fictionnel et de l’existentiel.
Le dialogue entre Sacha et la blonde se produit avec difficulté et révèle les évidences
de chacun. Il équivaut, pour chacun, à une conviction prononcée à haute voix (et
pour soi-même), simplement, prosaïquement, apathiquement:
-Mais vous, vous avez réussi, c’est tout ce qui compte, n’est-ce pas25?
Chacun d’eux ne connaît pas l’autre et se résume à le regarder. Le regard n’est
pas intrusif, mais plutôt compréhensif, ouvert, s’efforçant de respecter le mystère de
l’autre (être):
Elle fixait les pavés en souriant, un drôle de sourire, ni gai ni triste, pas
vraiment un sourire, une simple porte qu’on a oublié de fermer26.
C’est la fiction qui permet et maintient cette équivoque, cette perspective
ouverte, interprétable, dans une écriture nette et neutre à la fois. À la fin, le
parcours existentiel est métaphoriquement synthétisé par la poétique du regard
et du voyage ; le monde devient un bus, et la banquette, un chez soi temporaire.
On regarde, on se regarde, on est regardé :
Il l’avait regardée qui montait dans le bus, marchait dans le couloir, prenait
place sur une banquette du fond, puis le bus avait démarré et s’était éloigné
sous un ciel toujours aussi lointain27.
L’écriture blanche permet tous ces regards car elle est «libérée de toute servitude
à un ordre marqué du langage28».
Sous un titre prosaïque et sarcastique à la fois, «La plus belle femme du monde»,
ouvre la démarche onto-fictionnelle sur le social. C’est la nouvelle de la mise en
ordre (l’ordre neutre de l’apathie), aussi bien individuelle que sociale (subjective et
objective): «que tout rentrait bientôt dans l’ordre, à commencer par moi29.»
25
Ibid., p. 77.
26
Ibid.
27
Ibid., p. 83.
28
Roland Barthes, « L’écriture et le silence », in Le Degré zéro de l’écriture suivi de Nouveaux essais
critiques, op. cit., p. 59.
29
SÆCULUM 209
Ayant au centre un «je» qui se questionne, se raconte et se dédouble, à

travers son mal physique, sa douleur de tête innée, et un mal social, la pauvreté.
Le questionnement ontologique, d’autant plus intransigeant, est suivi avec révolte.
Le moi et son double s’ordonnent dans des pérégrinations, tantôt légères, tantôt
graves. Une atmosphère mystérieuse se tisse, accentuée par l’absence de la parole
d’un autre, par cette autorité du «je» qui se tait symboliquement, mais qui se veut
observateur suprême, accusateur camouflé, joueur révolté. Par hypertrophie, ce
«je» souffrant représente ce monde désordonné et déraisonnable, qui ne voit pas
clairement à cause d’une maladie qui s’est emparée d’elle:
Si je n’avais pas eu ce mal de tête atroce, qui durait depuis des heures,
des jours, des mois peut-être, avec lequel je devais être né, sans doute
aurais-je compris à l’instant30.
Il faut vivre en double, s’imaginer son contraire, pour comprendre l’existence et
le monde. Il faut se résigner à son étrangeté, à son manque d’envie de quoi que
ce soit. Il faut accepter les faiblesses et les malheurs des autres pour se sauver des
siens. L’autre est une projection de soi-même. «Je suis l’autre» (avec tous les sens
que Nerval accordait, en 1854, à cette affirmation pour marquer une apparence de
lui-même), témoigne de l’existence protéiforme du «je» qui s’écrit dans la nouvelle
de Michel Lambert. «Je dois aussi accepter que je suis l’autre», voici son filon pluri-
identitaire qui lui permet de se poser des questions profondes et de les porter d’une
page à l’autre, dans une écriture-toile d’araignée dont le centre garde le trou vide:
Beaucoup, sauf l’essentiel: où l’avais-je rencontré la première fois? (p. 89)
Nous devions être cousins en quelque sorte, mais en quoi? (p. 89)
A-t-il été mon initiateur? Mon modèle? Où l’avais-je précédé sur la voie
périlleuse qui nous réunissait? (p. 92)
Et quelle importance que ce soit lui ou un autre, car tous, en fin de compte,
sont pareils, tous nous sommes soldats de la même armée. (p. 92-93)
À quoi rimaient toutes ces pérégrinations? À la recherche de qui
marchions-nous? de quoi? sur quel ordre? (p. 93)
Qu’est-ce que je fichais là? Espionnant pour le compte de qui? Tramant
quel complot? (p. 95)
Toute vie refait en elle les parcours des autres vies, elle est répétitive et représentative
pour la condition humaine, selon le principe de Térence: «Je suis un homme et rien
de ce qui est humain ne m’est étranger31.» Mon humanité est forme de l’humanité
toute entière. C’est exactement ce que symbolise le personnage de cette nouvelle.
Car:
Toute vie même insignifiante regorge d’une multitude d’autres vies frôlées,
interrogées du regard, renvoyées au néant par la peur ou la pluie32.
30
Ibid., p. 87.
31
Cf. pour la citation de Térence : http://agora.qc.ca/dossiers/Terence
32
Michel Lambert, Soirées blanches, op. cit., p. 88-89.
Il ne faut pas chercher «la plus belle femme du monde», mais, «ce héros»,
«ce promeneur superbe», l’autre, ou bien cet autre moi-même. La fiction doit
remplir la réalité de l’autre:
Ils sont tous là, maintenant, et je suis, dans ma tête retrouvée, un des
leurs. Leur cousin, leur frère, leur rival quelquefois. Avec eux dans la
salle d’attente, où nous n’attendons plus rien, sinon que s’alourdissent
nos paupières ou qu’on nous chasse. Sans famille ni boulot, ni toit, ni
toi, tous petits pères la déveine, qui, en naissant, avons cru apercevoir
la plus belle femme du monde et désormais vivons le regard habité par
l’idée improbable qu’elle réapparaitra un jour, ici sur ces bancs où nous
nous sommes couchés, demain dans la rue mouillée, plus tard au ciel,
peut-être33.
L’auteur y introduit à nouveau le motif de l’attente vaine, de la banque comme

symbole du passager, de l’accidentel, et le ciel, ici comme endroit du repos et de la
conciliation. Mais puisqu’on refait en nous la condition humaine, on n’espère plus
rien de différent, de passionnant. On se résigne à l’attente de la mort, aux silences
imposés par le mourir.
Le manque d’affectivité ou l’obsession de la mère apparaît dans «On ne nous
aime pas», boutade triste, répétée obsessionnellement par un couple, Serge et
Apollinaire, qui sont en marche, qui semblent chercher quelque chose (l’affection)
tout en étant conscients de la vanité de leur acte. Le mot «boutade» apparaît dans
le texte, dès le début, pour marquer l’intention auctoriale de philosopher autour du
thème de l’amour, l’amour d’être ou bien de ne plus être, puisque Serge, marqué par
l’absence de l’amour maternel et angoissé par la perte de sa mère, pense souvent au
suicide, tout en parsemant dans ses pensées la conviction décevante qu’ «on ne nous
aime pas, on ne nous aimera jamais34». Les personnages vivent dans la perspective
de l’inutilité. Ils ont quelque chose du tragique (mais sans l’innocence et le jeu) des
personnages de la pièce En attendant Godot de Beckett. Mais la marche assumée
et le désespoir éprouvé sont les marques de l’être conscient de sa déroute tel que le
peint Michel Lambert. Un être paniqué, car incapable de suivre une direction ou
d’assumer une fonction; c’est l’être sans animation, sans repère, sans mère, conduit
par la fatigue et l’indifférence:
Il alla au hasard des rues, furieux et honteux, fatigué surtout, fatigué à en

pleurer, à en crever, puis la panique le saisit à l’idée des deux pages qui
l’attendaient, et il se mit à méditer sombrement sur sa difficulté croissante
à rédiger même des papiers de quatre sous, qu’autrefois il eût expédiés
comme ça, à la va-vite, sans se poser des questions.
Il eut envie de fourrer sa tête dans une poubelle, ou de la faire exploser avec
un vrai revolver, alors qu’une nouvelle trombe d’eau s’abattait sur la ville35.
33
Ibid., p. 99.
34
Ibid., p. 105.
35
Ibid., p. 112.
SÆCULUM 211
L’écriture blanche consigne les sentiments et les réactions de Serge, des

fractures de son mode de vie et de pensée, sans qu’on sache, jusqu’à la fin de la
nouvelle, (comme presque toujours chez Michel Lambert), la raison qui se cache
derrière l’inappétence et l’épuisement moral du personnage. Sa mère, qui ne
l’aime pas, est sur le point de mourir. L’apogée du manque d’affectivité se traduit,
littérairement, par un envahissement du froid dans son être, synonyme de l’abandon
total de soi, de ce personnage qui se définit comme « un raté, un pâle citron36»:
Longtemps, dans le vent froid et humide, il attendit un taxi puis, comme

aucun ne venait, il décida de rentrer à l’hôtel à pied, et le vent lui parut
à chaque coin de rue, à chaque carrefour, à chaque minute qui passait
plus froid et plus humide, enfin, une fois arrivé, il s’enferma dans sa
chambre avec le curieux sentiment qu’il ne parviendrait jamais à se
réchauffer37.
Cette marche peut bien symboliser la finitude, ce caractère de l’être humain

qui a la mort en lui à chaque instant de sa vie, une attitude existentielle à pratiquer
lorsqu’il n’y a plus de perspective pour l’être atteint par sa propre perte et circonscrit
à une vie insensée et vaine; la littérature pourrait alors servir de projection
existentielle à plusieurs reprises pour remplacer la sécheresse et la détresse de la
condition humaine:
Il songea qu’il lui faudrait vivre au moins cent vies pour enfin savoir
aimer, se faire aimer, écrire de bons articles, des livres, comme il en avait
eu l’intention, au temps où il pouvait encore remettre à demain38.
Vivre dans la perspective de la mort est créative tandis que vivre la mort du
proche (de la mère en l’occu+rrence) est stérile. Toute confrontation avec la mort
réelle envoie à l’abandon de soi et du mot.
L’obsession du double constitue le centre de l’écriture blanche dans «L’œil
de fer», où, pour animer un peu sa solitude et sa fuite existentielle, le «je»
s’invente un double mutilé, un «œil de fer», qui se cache et qui refuse de voir le
monde, l’autre, tout en devenant horrible, indésirable, et d’autant plus solitaire.
Un double grotesque pour justifier le périple existentiel solitaire et absurde, pour
s’illusionner sur la thérapeutique du dialogue et de la solidarité. La mutilation
justifie l’horreur de l’autre, le refus de l’autre, l’écartement de lui. Mais c’est
justement de cet autre différent car accidenté, que le moi attend l’authentique du
dialogue, de la communication:
Et puis bêtement je pensai qu’il avait peut-être quelque chose à me dire.
Ou moi, un mot pur l’encourager, qu’il se sente un peu moins seul39.
36
Ibid., p. 119.
37
Ibid., p. 121-122.
38
Ibid., p. 118.
39
Ibid., p. 135.
Faut-il se mutiler pour vivre, pour vaincre l’apathie du parcours existentiel?

Y a-t-il de remède plus fort autre part que dans la solitude auto-imposée? N’y a-t-
il pas de vie plus mauvaise chez celui qui n’a d’imperfection physique, qui est en
parfaite condition, mais d’autant plus solitaire, plus inexplicablement solitaireet
dérisoire? Le moi sans blessure, intègre physiquement, est un aliéné, un apathique,
car il a pu se rendre compte, non d’un incident existentiel (l’œil perdu), mais
d’un fondement ontologique: que tout n’est qu’ «une allée déserte et sans fin40».
Que l’absurde gouverne aussi bien que la solitude d’être et qu’il faut marcher,
marcher sans but pour remplir un espace et un temps; faire de la marche une
attitude existentielle, et de l’écriture son double, son «œil de fer» qui voit
minutieusement et assume sa détresse dans une histoire fictionnelle où chaque
détail et chaque être sont les témoins d’une réalité ontologique:
Nous nous mîmes en marche. Les rues étaient silencieuses. Au coin de

l’une d’elles, l’enseigne lumineuse d’un magasin nous jeta un regard effaré.
Nous croisâmes un couple et, un peu plus loin, une bande de garçons
désœuvrés, et, plus loin encore, un homme qui promenait son chien.
Carole me demanda pourquoi toute cette détresse. Je lui répondis par un
petit rire qui ressemblait à un haussement d’épaules. Une voiture s’arrêta
le long du trottoir. San conducteur en sortit, il paraissait joyeux, sans
soucis, un type plein d’avenir41.
C’est dans la marche toute réalité ontologique. L’homme vit en marchant.

C’est dans la marche tout oubli d’être. Dans l’acte de «traînailler42» c’est-à-
dire de perdre du temps à ne rien faire ou à n’accomplir que des choses futiles.
Légèrement exister, tout comme le fait Claudine, en suivant les hommes dans la rue,
sous un ciel, cette fois-ci, «bas, chargé43» où «virevoltaient quelques flocons44», s’arrêtant
devant «une mine de clown triste45», comme la sienne, comme la mine de l’être apathique,
marqué par «la lassitude» d’être, de marcher, de regarder la neige qui «au début, c’est
toujours beau, mais après, quand elle commence à fondre, c’est d’une saleté46.» La neige
est ici la métaphore de l’humanité, de son évolution d’une «enfance» regrettable à une
présence détestable, insupportable, puisqu’elle s’abat sur l’individu, «froide et têtue47».
Mais l’humanité reste indifférente devant le malheur individuel: «La neige poursuivait
son œuvre, un vrai feu d’artifice48.» L’apathique marche et affiche un rire fou, seule
solution devant l’angoisse existentielle, devant le non-sens existentiel. Ce rire
est tragique, car il est l’expression de l’invivable, d’une existence consciemment
40
Ibid., p. 139.
41
Ibid., p. 140.
42
Ibid., p. 143.
43
Ibid., p. 144.
44
Ibid., p. 147.
45
Ibid.
46
Ibid., p. 149.
47
Ibid., p. 151.
48
Ibid., p. 153.
SÆCULUM 213
chaotique, d’une réalité rejetée. L’intertexte ou la référence extérieure (déjà

dans le titre, «Merci, monsieur Bécaud») accélère l’intrusion de la réalité, pour
atteindre un effet contraire: celui de déroute et de plongement dans sa propre
imagination, dans le (sur)vécu intérieur. La réalité n’a pas d’importance dans cette
onto-fiction, elle sert de cadre narratif et d’ambiance, où chaque élément sert, par
un ars combinatoria, à projeter la réalité d’un être qui, se disant «je», cherche à
s’accomplir par dédoublement ou à s’anéantir par l’expérimentation du mourir.
La vie n’a pas d’importance en soi («Quelle importance», titre suggestif de ce point
de vue); et, pour s’assurer une certaine durée, ce moi invente son anti-moi, et se
suit dans cette double perspective. Marcher ensemble avec son double; fragmenter
en contraires cette marche pour en déceler deux sens: la marche sans but, pur
égarement, apathie d’être; la marche avec but: l’autodestruction: «Nous marchions.
Marche ou crève. Je marchais, il crevait49.» Ces deux verbes sont polysémiques,
assurant un espace littéraire profond. La marche symbolise l’action utile à ignorer
la mort ou bien à la chercher. La marche, c’est aussi l’existence en vue de la mort.
Elle est aussi la métaphore de l’écriture, du travail avec les mots du quotidien en
vue de les faire crever, succomber au fictionnel. L’écriture blanche aspire, par sa
simplicité stylistique, à mettre ensemble le moi et son masque (l’anti-moi), la moi
et le mot:
Je pensai bêtement que les fêtes de fin d’année approchaient et qu’elles

étaient terribles ces fêtes, oh, oui, terribles, même pour ceux qui, comme
moi, ont appris à mettre dans le même sac le masque et la peau50.
Le fardeau méta-textuel incite à un commentaire de plus. L’auteur fait appel à

deux métaphores pour exprimer son credo sur le rôle de la littérature, ainsi que sur
ses rapports avec la vie. S’inspirer de la vie ne suffit pas pour créer, il faut savoir unir
le mot («le masque») et le moi (la peau»), les mettre ensemble, les pacifier, les faire
raisonner et déraisonner ensemble. On lit plus loin encore ce dialogue illustratif
pour cette conciliation nécessaire dans l’art:
-Tu connais la différence entre le paysage et toi?

[…]
-Il n’y en a pas. Vous avez la même mine de papier mâché51.
C’est grâce au beau jeu des mots, à la littérature que la réalité reflète le soi, l’être,
qu’elle exprime l’univers intérieur et la réflexion existentielle, symboliquement
désignée par la métaphore «papier mâché». Cela demande de l’effort et la symbiose
entre le moi et le mot, entre la réalité et son expression linguistique, c’est-à-dire cet
«homme en forme», de papier, dont la vie ne progresse pas, dont l’angoisse ou la
souffrance ne disparaissent jamais de sa réalité quotidienne:
49
Ibid., p. 165.
50
Ibid., p. 166-167.
51
Ibid., p. 168.
L’homme en forme que j’étais préféra taire la peur du lundi matin, la carte
de pointage, la médiocrité des autres. Il tut l’enfant à problèmes, la femme
fatiguée, vieillie, déçue, et combien lui-même se sentait déclassé. Il tut
sa lâcheté. L’homme en forme que j’étais ne montra pas à quel point il
enviait la liberté de son compagnon, qui à tout moment pouvait tirer sa
révérence. Et qui avait vécu, lui. Mais où étaient les vrais risques?
L’homme en forme que j’étais réprima une subite envie de hurler comme
un fou, et de s’enfuir, de courir loin, loin, toujours plus loin sans retour
possible52.
La conception artistique de Michel Lambert y est clairement exprimée.
L’art n’aide pas à vivre, tout comme l’affirmaient d’autres artistes aussi. L’art, complète
le personnage lambertien, rend apathique (par la transgression du pathos).
L’existence est incompréhensible, et l’être destiné à «tourner en rond». La question
finale fait fondre le littéraire dans le philosophique: «[…] mais existe-t-il quoi
que ce soit de compréhensible ici-bas53?» Le ton sceptique du questionnement se
combine avec le mot-emblème de l’ironie existentielle pour suggérer l’écoulement
sans finalité: «Sur le boulevard, un jeune type me demanda l’heure.
-Merde! lui dis-je54.»
La seule «invitation» (titre d’une autre nouvelle) qu’on peut lancer est à
l’abandon. S’abandonner au moi et au mot, à un moi étranger, mais qui incite à
l’écriture du moi:
Avant de sortir, un regard dans la glace l’avait mis en présence d’un homme
qu’il ne connaissait pas, à l’air faussement satisfait, presque serein, et un
soupçon l’avait effleuré55.
L’abandon fait partie de la nature humaine de l’apathique. Il abandonne les
siens, son œuvre, aussi bien que soi-même, puisqu’il ne peut pas trouver un sens
durable à l’acharnement dans quoi que ce soit:
Il s’était rassis parmi les autres et participait négligemment à la
conversation, essayant de les apercevoir, elle et son fils. Leur fils. Soudain
avait resurgi l’idée de plus en plus obsédante au fil des années qu’il les avait
abandonnés non pour une œuvre qui dépassait ses limites et sa foi, mais
par peur d’être heureux, «bêtement heureux», comme il disait à l’époque56.
Il abandonne tout par méthode, pour satisfaire sa nature apathique qui fait
de lui «un déserteur», «un étranger57». Alors, l’assertion si blanche, si nette, si
prosaïque, lancée par son ex-femme à la fin de la nouvelle, «-Laisse-lui le temps,
52
Ibid., p. 175-176.
53
Ibid., p. 177.
54
Ibid., p. 178.
55
Ibid., p. 193.
56
Ibid., p. 193.
57
Ibid. p. 195.
SÆCULUM 215
Hugo58.», imprime un sens à l’attente et lance la conviction dans le changement à

travers le temps. Affirmation qui vient en contradiction avec ce que le personnage
masculin, Hugo, avait révélé au lecteur tout au long de son monologue intérieur:
une constance de son attitude apathique. Hugo n’attend rien de l’autre ou du passage
du temps.
Le plan poétique/poïétique s’élargit dans la dernière nouvelle59 des Soirées
blanches qui théorise autour de la coopération textuelle60 et du «triangle parfait».
Il s’agit d’un texte pluridimensionnel, ouvert, interprétable, mais rédigé comme
un tout cohérent, un «film muet61» dont le «je» protagoniste assiste en qualité de
conteur, de témoin, d’acteur et de spectateur/lecteur. C’est un texte comme une «
machine paresseuse qui exige du lecteur un travail coopératif acharné pour remplir
les espaces de non-dit ou de déjà-dit restés en blanc62 ». Le nouvelliste fait ici appel
à la coopération interprétative du lecteur. À partir d’une question rhétorique,
«Pourquoi avons-nous si souvent l’impression de vivre toujours la même journée63?»,
le nouvelliste projette plusieurs scénario pour une histoire à deux personnages,
entrevus à travers la fenêtre, eux, dans un espace ouvert, public, lui, dans l’espace
intime, clos et suffoquant. Il se décide alors en faveur d’une ouverture du texte et de
l’interprétation et introduit le lecteur dans l’esquisse, toujours reprise, de sa fiction.
Il emprunte à ses protagonistes l’attitude de conspirateur et une atmosphère sociale
en frémissement:
À bien y réfléchir, une attitude de conspirateurs. À cette époque, la peur et
la haine s’étaient infiltrées partout dans le pays. Grèves, faillites, chômage,
tueries dans les grands magasins, un chef de parti kidnappé, un roi de
l’industrie assassiné… Le président, comme tant d’autres, avait-il reçu des
menaces de mort? Etait-ce pour cela qu’il avait fait abattre les arbres au
fond de son jardin, où pouvaient se cacher d’éventuels tueurs64?
Au niveau de l’écriture, l’ouverture se produit par deux procédés: le jeu des
questions, d’une part, et des points de suspension (qui sont des blancs finalement),
de l’autre part. Ils font que le texte soit interprétable et plurivoque. Cette nouvelle
peut bien être subsumée à l’idée d’Umberto Eco qu’un texte n’est pas un monde
possible, que «c’est une portion de monde réel et une machine à produire des
mondes possibles65». Les trois intentions, celle de l’auteur, celle du personnage et
celle du lecteur peuvent être suivies dans cette situation narrative qui permet que
58
Ibid., p. 196.
59
Michel Lambert, «Le triangle parfait», in Soirées blanches, op. cit.
60
Nous faisons référence à la théorie de la coopération textuelle de Umberto Eco qui considère
le lecteur une partie essentielle du processus de signification. Le texte suppose un lecteur modèle
qui soit capable d’actualiser les divers contenus de signification de façon à décoder les mondes
possibles du récit. Sa fonction est de remplir les espaces blancs du texte. Cf. Umberto Eco,
Sémiotique et Philosophie du langage, traduit par MyriemBouzaher, Paris, PUF, 1984.
61
Michel Lambert, «Le triangle parfait», in Soirées blanches, op. cit., p. 199.
62
Umberto Eco, Lector in fabula, Paris, Grasset, 1985, p. 29.
63
Michel Lambert, «Le triangle parfait», in Soirées blanches, op. cit., p. 203.
64
Ibid., p. 207-208.
65
Umberto Eco, Lector in fabula, op. cit., p. 226.
s’opposent l’intention du lecteur (ce que le lecteur tire comme interprétations du

texte), l’intention du texte (ce que le texte, dans ses mécanismes internes, permet
qu’on en dise) et l’intention de l’auteur (ce que l’auteur désirait infuser comme
significations dans son texte66). En ce sens, la certitude de l’auteur n’est pas soutenue
par le texte et ne convainc pas le lecteur:
Mon esprit pataugeait, s’égarait de plus en plus. Une seule certitude : elle
travaillait comme femme de ménage chez mon voisin d’en face, tandis
que lui – son père incestueux, son amant ou son complice – ne faisait
apparemment rien, sinon attendre qu’elle eût fini sa journée.
Contrairement à l’auteur, se basant sur la composition du texte, le lecteur n’a
pas la même conviction. Il se permet de se perdre dans les points de suspension ou
entre une hypothèse et une autre de celles lancées par l’auteur. Il attend à son tour.
Que le texte s’exprime définitivement et que l’auteur se taise complètement pour
que lui, le lecteur lance le résultat de son attente et de sa propre réflexion :
Le soleil… La pluie… Les feuilles mortes… Le brouillard… Les premières
neiges… Le printemps revenu… L’homme fumait, il faisait les cent pas,
restait des heures derrière son volant67.
À chacun (auteur, texte, lecteur) sa façon de passer sa vie. À chacun son
existence, ses habitudes, ses signes :
Fumer… Le seul plaisir qui lui reste. D’autres fois, il ouvrait le journal,
mais le lisait-il? Non, trop préoccupé, c’était pour se donner une
contenance, ou bien quand je rentrais de promenade, je le surprenais en
train de terminer sans appétit un éclair au chocolat, les yeux perdus dans
quelque recoin d’une pensée vague. Assis, toujours assis, le torse entravé
par sa ceinture de sécurité, la radio obstinément muette. Puis, subitement,
comme saisi d’un doute, il se mettait à jeter des petits coups d’œil inquiets
vers la maison du président68.
Mais au-delà du mot choisi par l’auteur, il y a aussi le silence choisi par l’écriture:
Et cela toujours dans le silence le plus complet. Certes, de temps à autre
la sonnerie de l’école se tendait comme un arc, un chien aboyait, un avion
passait le mur du son, mais entre eux jamais un mot, ni même un signe.
Rien69.
Écrire signifie rêver ensemble. Faire coïncider les trois intentions. Composer
et décomposer «le triangle parfait». Se compléter pour une ouverture du texte,
pour un scénario imbattable, pour faire sortir les mots de leur indifférence pour
qu’ils trahissent nos sens dans une écriture blanche.
66
Cf. Ibid.
67
Michel Lambert, « Le triangle parfait », in Soirées blanches, op. cit., p. 209.
68
Ibid., p. 204.
69
Ibid., p. 207.
SÆCULUM 217
Bibliographie:
Barthes, Roland, Le Degré zéro de l’écriture suivi de Nouveaux essais critiques, Paris, Seuil,
1953.
Blanchot, Maurice, Le Livre à venir, Paris, Gallimard, 1959.
Eco, Umberto, Lector in fabula, Paris, Grasset, 1985.
Eco, Umberto, Sémiotique et Philosophie du langage, trad. par MyriemBouzaher, Paris,
PUF, 1984.
Gäbele, Emilie, Michel Lambert – les âmes fêlées, Wallonie-Bruxelles, Editions Luce
Wilquin, 2013.
Lambert, Michel, Soirées blanches, Paris, Éditions du Rocher, 1998.
DESPRE INTERVAL, ÎNTRE DANTELĂ ŞI DECOLTEU,

INCURSIUNE PRINTRE
TRIVIALE-JOVIALE, CU PASSIONARIA STOICESCU
Marian NENCESCU
Literay critic
Title: “About the interval between lace and décolletage, incursion through trivial
and jovial, with Passionaria Stoicescu”
Abstract: The collection of epigrams, into the book Decoltate (Ed. Detectiv Literar,
București, 2015), by Passionaria Stoicescu (an initiative, unique to us so far!), shows the
courage of a woman - and moreover of an honourable writer - to expose what usually the
society condemns at the feminine writing.
Keywords: Passionaria Stoicescu; low-necked epigrams; sensuality;
Cândva, părintele semioticii, Roland Barthes (1915-1980), ne învaţa că

în artă, ca şi în viaţă, totul e să găseşti intervalul, cu alte cuvinte să distingi
între ce se poate şi ce nu se poate a fi dezgolit artistic. Privit astfel, intervalul, ca
fenomen literar în jurul căruia se grupează literatura erotică, este mai degrabă
arta de a ascunde, decât de a dezvălui secrete de alcov, fenomen cu atât mai
sensibil cu cât „numai scriitorii foarte buni o stăpânesc”, după cum susţine, pe
bună dreptate, N. Manolescu. Chiar dacă în ultimii ani am asistat la o explozie a
literaturii erotice, uneori cu accente violent licenţioase, motiv pentru care criticul
Cornel Ungureanu a numit chiar, mai în glumă, mai în serios, promoţia ’90
Generaţia Playboy, cu trimitere directă la publicaţia gestionată, la un moment dat,
de Dan-Silviu Boerescu, care „şi-a ales semn de carte Iepuraşul” (Istoria secretă
a literaturii române, Braşov, Aula, 2007, p. 444), aspectul acesta particular al
literaturii axate pe povestioare intime, ori pe o poezie în care „obscenitatea devine
aproape religioasă”, cum susţinea Emil Brumaru într-un interviu acordat Irinei
Boltaşu, în februarie 2005, pentru revista Cultura, nu este, din păcate, atât de
generalizat cum l-ar dori iniţiatorii lui, din simplul motiv că, pe tărâm românesc,
pudoarea faţă de situaţiile amoroase persistă, în ciuda unor decenii de relativă
liberalizare culturală.
Aşa se face că între momentul de splendidă discreţie amoroasă, când eroul
romanului Adela, de G. Ibrăileanu, îi săruta mâna pupilei sale, întâlnite la Staţiunea
Bălţăteşti, din Moldova, nu ca de obicei, ci puţin mai sus, în intervalul dintre dantelă
şi mănuşă, şi cartea Poftele. Dragoste în bucătărie, sex în bibliotecă (Nemira, 2006),
a liderului generaţiei Playboy, diferenţa nu e de îndrăzneală, cât de măsură, astfel
SÆCULUM 219
încât nu ne rămâne decât să ne întrebăm, retoric, desigur, dacă nu ar trebui ca şi

erotismul să fie trecut prin filtrul culturii.
Reflectând asupra motivelor pentru care literatura erotică românească nu
este atât de viguroasă, pe cât de „realistă şi neaoşă” este tradiţia folclorică, se
poate broda la infinit, deplângându-se „pudorile mediului nostru cultural” care
au făcut ca „drumul” cu pricina să rămână atât de injust. Motivele, ţin de tradiţie,
de prejudecăţile religioase şi politice şi, desigur, de limbajul nostru literar excesiv
gramaticalizat, ce a barat, multă vreme, accesul în literatura oficială a unor aşa zise
„blăstămăţii”, sau „buruienoase”, cum li se mai spune expresiilor rostite, obligatoriu,
la un pahar de vin, eventual „la spartul nunţii, în cămară”. Fenomenul este deopotrivă
familial şi public şi a fost observat chiar de o autoare – ocazională – de „nudităţi
şi crudităţi” de limbaj, Passionaria Stoicescu, într-un interviu acordat criticului
Radu Voinescu, şi publicat, fragmentar în preambulul unui volum de catrene
Decoltate. Triviale ... Joviale (Bucureşti, Ed. Detectiv Literar, 2015): „Mama era o
fiinţă extrem de pudică, din gura căreia n-am auzit vreodată o prostie, o vulgaritate,
în timp ce tata, cu o naturaleţe netulburată spunea lucrurilor pe nume. Un cântecel
cu care, dragul de el, mă distra, copil fiind, era despre o Stăncuţă: Stăncuţa,
Stăncuţa, o caut pe Stăncuţa / Pe ea, mânca-i-aş... ochii / Dar nu o pot găsi... –
Vai, tată, râdeam eu fericită de descoperire, ştiu ce ai vrut să zici – Şi pentru asta
trebuie să te dai aşa, cu curul (s.n.) de pământ ?” (p.8).
Cu asemenea antecedente personale, Passionaria Stoicescu (n. 30 aprilie
1946), poeta pe care Laurenţiu Ulici o vedea fixată definitiv „în zona sentimentului
erotic”, având drept caracteristică „senzualitatea” (Prima verba, Albatros, 1975),
consecventă acestei chemări, îşi explorează cu largheţe şi nesfârşită plăcere discursul
liric, inclusiv în zona „ludicului nestăvilit”, barat adesea de un pudic şi inutil:
„Mă scuzaţi”. Conştientă de ineditul situaţiei în care se expune, poeta îşi repudiază,
nu cu suficientă convingere, această chemare, mai degrabă pentru „tabloul oficial”
al istoriei literare, decât pentru a se justifica: „Ceva m-a reţinut să recunosc apetenţa
mea pentru anecdotic şi interpretarea lui, fiindcă nu şade bine unei femei să spună
ce-i de spus, vorba regretatei mele mame. Apoi mi-a trebuit ceva timp să reflectez
eu însămi de unde mi se trage ludicul nestăvilit... „ (op.cit., p. 7). Aşa se face că, la
mijlocul anilor ’70, în plin îngheţ ideologic, după pilda dascălului său de limbă
română de la Şcoala Pedagogică din Buzău, Tiberiu Bordea (căruia i-a şi dedicat
un volum evocator – Limba română avea ochii albaştri ), care „practica umorul,
calamburul, recita fabule şi moraliza cu discreţie”, poeta îndrăzneşte să atace, la
rândul ei, literatura de gen, dedicând epigrame „şefilor ierarhici, unor autori şi
confraţi”, adesea nu fără urmări, oricum cu suficient succes pentru că, susţine
Passionaria Stoicescu: “Lumea nu e ruşinoasă deloc, doar se preface, după cum îi
dictează spaţiul, timpul, ba chiar interesele” (ibidem, p. 23).
Evident, că la timpul respectiv epigramele costau, căci, nu-i aşa?: „Nu e curajos
cine vrea, ci doar cine poate”, dar curajul de a (te) auto/ironiza, uneori chiar la
modul trivial , cum lasă de înţeles criticul Radu Voinescu, era salvat de o anumită
inocenţă, o comedie jucată cu succes de autoare în faţa „Onoratei instituţii”, căreia
i-a demonstrat, cu argumente, că un text „cu atâtea imperfecţiuni”, cum era
„cronicheta de iarnă” care circula pe culoarele fostei Case a Scânteii, nu ar fi putut

fi scris de ea, autor cu atâtea performanţe omologate (în poezie, proză, literatură
pentru copii şi chiar traduceri ! ).
Cert, este că activitatea „ambivalentă” a autoarei (cunoscută) de literatură
pentru copii, a continuat până în zilele noastre, când, paradoxal „spusul pe de-a
dreptul a cam stins luminiţele poantelor”. Rămâne însă esenţa acestui gen literar,
„un dar al momentului”, susţine Passionaria Stoicescu, ce riscă să se ofilească şi să
se aplatizeze în mijlocul atâtor „pietre scumpe care îţi pot obosi văzul”. Azi, chiar
şi spiritul „corosiv”, ironic şi parodic, cum era percepută odinioară epigrama ne
lipseşte din simplul motiv că a dispărut însuşi obiectul băşcăliei. În plus, dacă e
vorba de limbaje literare, se pare că literatura noastră erotică, la fel ca şi ruda ei
mai „excentrică”, literatura pornografică, ar trebui să se supună unor „coduri de
evaluare”, desigur în curs de elaborare, altfel vulgaritatea, agresivitatea de limbaj şi
gândirea promiscuă riscă să ne invadeze şi chiar să ne sufoce. Pentru a dovedi că
Passionaria Stoicescu a intuit intervalul propice între artistic şi vulgar, iată o mostră
de „anecdotă nelaică”, adecvată la actualitate : Pe uşă, la biserică, scria : / De ai
păcate intră, nu mai sta ! / Iar dedesubt, cu ruj, notat mai mare : / De n-ai, sună la
numărul... Cutare !.
Privită în ansamblu, culegerea de epigrame Decoltate, a Passionariei Stoicescu
(întreprindere, inedită la noi, până în acest moment !), indică, alături de curajul
unei femei – şi scriitor onorabil, pe deasupra – de a se expune „în gura lumii”,
rostind ceea ce societatea, de regulă, condamnă, în scrisul feminin, şi o anumită
tendinţă, de „a se juca” sau chiar a se „răcori” faţă de o situaţie şi o poziţie (literară)
„neconvenţională” : „Chiar dacă spinarea mi-e bătucită de ani, nu doresc să mi se
pună în cârca obosită ceea ce n-am făcut” (op.cit., p. 36). În acest sens, autoarea
rememorează, în interviul-confesiune, ce prefaţează cartea, o serie de texte, mai
vechi şi mai noi, unele de o prospeţime inocentă, ce fac concurenţă Decoltatelor.
Fără a fi neapărat triviale, epigramele din „epoca de aur” redate în carte, indirect,
ca exemplificare a unor situaţii limită, surprind prin îndrăzneală şi sinceritate,
mai ales că, unele „au fost rostite public, chiar în sanctuarul purităţii ideologice,
respectiv la Cercul Militar bucureştean. Iată un catren, dedicat „veteranului”
epigramist Al. Clenciu : Privindu-l, mă gândesc la un dicton / Geniul naturii e
compensator. / Dacă i-a dat şi spirit şi creion / Cam ce îi va fi luat în schimbul lor
?. Reacţia maestrului, surprins neplăcut, „roşu la faţă şi jumătate lezat, jumătate
amuzat”, este de o sinceritate dezarmantă : „Şi ce-aţi fi vrut, doamnă, la 70 de ani ?”.
Revenind la opera cu conţinut licenţios a poetei, concentrată în ediţia liliputană,
publicată de Editura Detectiv Literar, şi care beneficiază, la bonus, de o selecţie
de caricaturi în acelaşi registru, uneori erotic, adesea simplu social, semnate de
Costel Pătrăşcan, nu putem decât să observăm că Passionaria Stoicescu rămâne în
poezia tradiţională, ca şi în creaţia non-convenţională, aceeaşi fiinţă duală, auto-
descrisă cu atâta har în cel mai recent volum al său (Altceva decât semne, Bucureşti,
e-Literatura, 2015): Câtă trudă / Să te suprapui exact / peste femeia care / a hotărât
hazardul să fii / Cu diavolul să faci un pact, / de fapt cu genul masculin, / ca să te
bucuri mult, puţin / de acrul măr... (Femeie, op.cit., p. 33).
SÆCULUM 221
Surprinzător, poeta ezită să pedaleze excesiv pe registrul „trivial”, trasată a

priori de critic, chiar dacă acceptă că: „M-a bătut gândul, dar bătaia din expresie
e un avertisment...” (Decoltate, p. 34). În consecinţă, include în culegere mult mai
puţine catrene ce s-ar putea înscrie strict în definiţia „clasică” a genului, fără însă a
se îndepărta prea mult de tema enunţată. Iată o mostră de îndrăzneală, fără perdea:
Cu celibatul nu-i o jucărie, / el dându-şi pe din două „acţionarii”:/ Celimbatarii-s
o categorie, / o alta rămânând celabatarii! (Despre celibat, p. 117). Din aceeaşi
categorie, mai semnalăm Motivul: Cred că motivul pentru care / „ceri mâna” la
însurătoare / e unul simplu şi cinstit: / de mâna ta te-ai plictisit! (p. 114). Din fericire,
spre uşurarea celor excesiv pudibonzi, nu toate epigramele Passionariei Stoicescu
lovesc obligatoriu şi nemilos, la centru, poeta practicând pe alocuri calamburul,
aluzia, chiar madrigalul. Iată, una cu substrat „etnic”: Sfidând pedeapsa şi arestul,
/ un puradel pe tetea-ntreabă: / -Mo, nu luăm trenu’? / - Ho, nu-i grabă / Întâi
loăm şina... şi-apoi restul ! (În gară, p. 47). Din aceeaşi categorie, mai face parte
şi Etimologică : Ce-i o moluscă ? Vechiul sens mai are / un altul nou, în fond o
adaptare / „Moluscă” e şi-o ea, ce-n ”mall-uri” zace / şi-ţi „uscă” banii cumpărând ce-i
place! Adesea, sub marca voioşiei stă şi-un pic de nostalgie: Ciorapii cu chilot sunt
„epitaful” / compus când a murit „portjartierul” / şi-a luat cu el şi cinematograful /
ce aduna odată cartierul.
Firesc, în acord cu tema anunţată, predomină epigramele ce trimit la relaţia,
niciodată epuizată faptic, dintre sexe, poeta având grijă să nu omită nici o
categorie de vârstă, şi nici o meteahnă mai evidentă. De la vârsta a treia, la tinerele,
se ştie că toate femeile bârfesc: Două babe-n parc pe-o bancă / pe a treia o bârfesc:
/ - O vezi p-asta ?/ O ţărancă ! Plină de noroc porcesc ! / Are moş da-i ticăloasă,
că-l înşală cu-n nătâng / iar ieri seară-n drum spre casă, / trei au violat-o-n crâng!
( Invidie, p. 87) , sau, la nevoie, se răzbună amarnic: - Când ne certăm, înjur / mă
scoţi din minţi / Tu cum de faci că nu-ntreţii duetul? / - Mă duc şi frec minuţios
closetul / cu clor... şi periuţa ta de dinţi. (Răzbunare, p. 67). La rândul lor, bărbaţii
aspiră după aventuri tomnatice (Când după nuntă „fapta”- i consumată / el, moş,
ea bobocel, nevrând a plânge / - Vom face-o des? şopteşte-npurpurată / - Fii realistă!
Pentr-un an... ajunge! – Realism, p. 61), dacă nu cumva la amoruri ilicite: Reţeta
pentru cel căsătorit / de-a fi măcar odată fericit / e simplă : nu să-şi pună pofta-n cui
/ ci... să nu afle jumătatea lui! (Reţeta, p. 43).
Nu sunt uitaţi nici cei „pe dos”, blondele – eterna poveste-, ori, după caz,
confraţii îndrăzneţi: Dezamăgită, tipa îi spunea / unui epigramist, după amor:
/ - Speram să mai posezi şi altceva, / nu doar atât, umor la purtător! (p. 97).
Putem spune că, tematic, în catrenele, cu adevărat joviale şi, incidental, dar
îndestulător de triviale, ale Passionariei Stoicescu, umorul înlocuieşte cu succes
fanteziile sexuale confirmând teoria că, în artă, ca şi în viaţă, femeia domină,
fără a forţa sexul „tare”. Se poate spune chiar că, inclusiv prin lipsa de prejudecăţi,
femeia e superioară la capitolul fantezie, dacă nu şi la creativitate: Citesc şi scriu,
notez fără ruşine / „epigramând” în genul trivial / Vorbeşte clar redactorul din mine
/ precum că-s obsedată... textual !(Obsesie, p. 39).
Dacă în vremea lui Creangă, băşcălia, spiritul „corosiv” au produs emoţii la

Junimea, pe motiv că e o „blăstămaţie” să-l implici pe Dumnezeu şi pe Sfântul
Petru în teribila recoltă de „mădulare” crescute pe ogor ca ştiuleţii, azi, în epoca
„libertinajului” mediatic, e parcă şi mai greu să smulgi aplauze din „crudităţi şi
nudităţi”. Şansa unui autor de acest gen, bărbat sau femeie, nu e vulgaritatea şi
nici, până la un punct, trivialitatea, ci intuiţia intervalului, a spaţiului secret
dintre dantelă şi decolteu, unde se produc cele mai multe impudicităţi, căci, ne
reaminteşte tot Passionaria Stoicescu: „Gândea o Evă şugubeaţă: / - Ce diferenţă
de textură/ e între penis şi-ntre viaţă ? Clar ! Viaţa este mult mai... dură! .
SÆCULUM 223
DIN VREMURI TULBURI, O PUBLICISTICĂ LIMPEDE
Gabriel HASMAȚUCHI
Title: “In troubled times, a clear journalism”

Abstract: The last book the poet Andrei Ileni put his signature on, that is Mașina
de scrib (Casa de Presă și Editură Tribuna, 2017), brings into light the Romanian and
international political unrest between1999-2003. Although some time has passed since
then, the profound comments and his style recommend this book to reading and, why
not, for a careful analysis of writing by the students of journalism.
Keywords: Andrei Ileni; opinion journalism; politic; cultural; metaphorical style;
Paginile de publicistică sunt, de cele mai multe ori, mărturii de netăgăduit

ale prefacerilor dintr-un anume ev. Căci gazetarul, ca un „istoric al clipei”, cum a
fost definit de Albert Camus, consemnează și comentează evenimentele „la cald”,
condus pe de o parte de înțelepciune, iar pe de altă parte de intuiție și de cultură.
Iar pentru ca triada aceasta – înțelepciune, intuiție și cultură – să fie determinantă
pentru actul jurnalistic se impune a fi construită pe fundamentul adevărului și
trecută prin cuptorul unei gândiri critice. Nu este vorba aici de instituirea unei
„rețete a succesului jurnalistic”, ci reliefez, de fapt, drumul pe care au mers marii
noștri ziariști de presă scrisă de la Ion Heliade-Rădulescu încoace.
(Re)citind articolele poetului Andrei Ileni, mă refer aici și la cele necuprinse în
prezentul op, am observat că textele sale se supun, fără tăgadă, întocmai rigorilor
deja amintite. Cultura sa juridică – nu trebuie uitat că A. Ileni este absolvent de
studii de Drept, combinată cu (con)știința cuvântului viu se reflectă în exactitatea
informațiilor și în prospețimea fiecărui articol. Este vorba de o formulă ce aduce
oricărui text jurnalistic o certă valoare. O astfel de abordare este, fără îndoială, și
semnul unei maturități jurnalistice, care-i permite lui A. Ileni să evite standardizările
și să ofere cititorului o perspectivă nouă asupra evenimentelor, uzând de idei
articulate hermeneutic.
Într-un context cu totul aparte, tranziția de la comunism la democrație, de
la presa cenzurată la una liberă de orice ingerință, de la politica partidului unic
la pluripartidism, Andrei Ileni, în calitate de colaborator al cotidianului Tribuna
din Sibiu, începând din 1999 tălmăcește în limpezile sale comentarii fenomenele
turbulente din țară și din lume. În cadrul unor rubrici – „Mașina de scrib” –
secțiune care stabilește și titlul cărții1, „Țara lui Gulliver”, „Pudră de talkcioc”
și „Contr’a’rgument” – ziaristul atrage atenția asupra unor fenomene care afec-
1
Andrei Ileni, Mașina de scrib, Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 2017, 222 p.
tează societatea românească, dar și pe cea globală, pătrunzând în miezul

evenimentelor și detectând efectele lor posibile, cât și verigile slabe din dezlănțuirile
faptelor.
Comentatorul critică fără părtinire acțiunile nocive ale politicienilor români
și de aiurea și sancționează, cu eleganță, lichiditatea comportamentului politic,
corupția, inconsistența legislativă, „parazitarismul naționalist”, „incompetența
declarativă” și „demagogia <<științifică>> în pași de vals îmbălsămat” proliferată
de reprezentanții țării care fac, nu politică, ci „balet parlamentar”, indiferent de
situarea lor: la Putere sau în Opoziție. „Puterea – spune A. Ileni – a venit, încă o
mai vedem, dar suntem învinși moral” (p. 29). De asemenea, de agerul condei al
gazetarului nu scapă nici (i)responsabilii de la Cultură, impostorii din consulate și
farsorii de la conducerea statului, care încearcă prin orice mijloace să-și ascundă
propriul gunoi sub preșul țării.
În aceeași măsură, A. Ileni se apleacă și asupra unor teme internaționale, unele
aflate în strânsă legătură cu interesele României, pe atunci o țară cu un statut politic
incert - ținând cont că abia începuseră tratativele serioase de aderare a României
la structurile NATO și la cele ale Uniunii Europene, dar și din perspectiva faptului
că nici pe plan intern lucrurile nu erau cât de cât așezate. De aceea, în repetate
rânduri, A. Ileni a constatat că nu ne bucurăm de recunoașterea internațională
cuvenită. Așadar, în articolul „<<Trenul 2000>> nu are gară în România”, Andrei
Ileni constată cu amărăciune că „Rămânem trişti pe traseul mocăniței româneşti,
în timp ce expresul culturii europene a schimbat macazul.” În același registru al
eșecurilor se plasează și existența faptului că „Oricum, în ultimul deceniu doar
Polonia a primit un Nobel - dintre ţările foste comuniste, iar previziunile pentru
România sunt meteorologice...” (p. 50).Tot din gama neputinței românești, fac
parte și negocierile pentru semnarea Tratatului de bază româno-rus, considerat
de comentator un „tratat de unică folosință”, deoarece „Greutăţile de măsură au
fost confecţionate, tot la Moscova, din <<firimiturile>> tezaurului românesc, faptic
dispărut, sau din <<gramajul>> politic-aurifer al unei ideologii cu filon autoritar”.
Fiindcă tot a venit vorba despre autoritarism, Andrei Ileni, într-un amplu
comentariu, având ca punct de plecare eseul „Autoritarism în Rusia” semnat de
N. Filipescu, analizează comportamentul lui V. Putin, după alegerea sa în funcție.
Așadar, la mai bine de un deceniu și jumătate distanță, ceea ce remarca A. Ileni,
creionând portretul liderului de la Kremlin, este o evidență: „Paradoxal, Putin este
o fiinţă infantilă, prin educaţie moral-politică, dar, mai ales, prin neputinţa de a-şi
depăşi stadiul de informator profesionist” (p. 64).
Condeierului nu-i scapă nici problema irakiană și, printre altele, observă
că – în cazul acestui conflict și nu numai - ONU este incapabilă să gestioneze
crizele: „ONU nu mai este o instituţie multinaţională de moralitate internaţională.
Prin ungherele coridoarelor de la ONU se joacă, pe pariuri catastrofale, de-a hoţii şi
vardiştii...” (p. 198). Prudența tratării vizitei lui Gerhard Schröeder, scoate la lumină
o altă calitate a comentatorului: echilibrul, dublat, totuși, de un anume scepticism.
Iată ce spune: „Prin urmare, vizita cancelarului Schröeder este post-istorică şi
fără concludenţă de perspectivă. Un strop de aer într-un plămân amorf ” (p. 166).
SÆCULUM 225
Sunt aici câteva exemple care pot declanșa pretextul unei (re)citiri și al unei
reevaluări, dar și prilejul de a regândi istoria recentă a lumii, dar și pe a noastră,
pentru a vedea în ce direcție merge lumea, cu noi sau fără noi.
Fie că avem în vedere texte mai concentrate sau mai detaliate, întâlnim la
Andrei Ileni un talent cu totul aparte, de la conceperea titlurilor, la structurarea
conținutului și până la încheierea textului. Cu toate că rutina zilnică a jurnaliștilor
îi forțează să cadă într-un soi de manierism, la ziaristul A. Ileni găsim un unghi de
abordare personal față de subiectul ales și formule supuse permanent unei înnoiri.
Se simte aici ceva din „orgoliul” poetului A. Ileni, care ne-a obișnuit mereu cu
poeme necircumscrise unui (singur) ritual. În aceeași ordine de idei se menține
și Mașina de scrib, pentru că lasă loc de interpretări, ceea ce duce la eliberarea
cititorului. Andrei Ileni este întruchiparea scribului care tălmăcește faptele lumii
pentru a desfereca cititorul din unica „poveste oficială”. Pe de altă parte, după
cum observă, în postfață, criticul Ion Dur, „articolele gazetarului Ileni se sprijină
solid pe un adevăr rezonabil contextual (subl. aut. , I. D. , la fel și următoarea),
ele constituie o șarjă de opinii frumoase pentru zilele de atunci, avînd astfel,
mai presus de orice, și o miză literară care asigură și longevitatea textului [...]”2.
Pe lângă aceste calități, tratarea temelor și dubla miză jurnalistică și literară,
de apreciat este și faptul că opiniile lui A. Ileni nu depășesc limitele eticii, deși
prin intermediul lor publicistul sancționează abaterile, critică și indică punctele
nevralgice ale problemelor vizate, așadar opiniile publicistului „nu sunt susceptibile
de a atrage vreo sancțiune împotriva celui ce le susține [...]”3, căci Andrei Ileni
nu dorește să câștige cititorul, îl are deja de partea lui de câteva decenii bune!, ci
scopul scribului este de a pune reflectorul pe zonele greu observabile în care stau
ascunse toate viciile procedurale care duc la uzurparea democrației și la instaurarea
autoritarismului. În plus, prin profunda documentare, surse românești și străine,
prin punerea cap la cap a informațiilor și prin rigoarea interpretării, jurnalistul
Andrei Ileni face un EKG al fenomenelor politice, economice, sociale și culturale
din țară și din lume. Înscrise pe o calmă linie hermeneutică, comentariile lui
Andrei Ileni sunt, prin dozajul chibzuit de umor și de sarcasm, atractive și, în
aceeași măsură, te pun pe gânduri și te stimulează să reevaluezi un fapt, o lege, un
fenomen, o întâmplare, un om și o istorie.
Republicarea acestor articole de către poetul Andrei Ileni este o dovadă a
reînnoirii unui jurământ cu cititorii și o reasumare a semnăturii de jurnalist.
Bibliografie:
Dur, Ion, „Publicistica din marsupiul cuvintelor de poet”, în Andrei Ileni,
Mașina de scrib, Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 2017.
Ileni, Andrei, Mașina de scrib, Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 2017.
Mureșan, Raluca, „Despre delictul de opinie”, revista Transilvania, An 42, nr.
9/2014, pp. 93-96.
2
Ion Dur, „Publicistica din marsupiul cuvintelor de poet”, în Andrei Ileni, Mașina de scrib,
Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 2017, p. 213.
3
Raluca Mureșan, „Despre delictul de opinie”, revista Transilvania, An 42, nr. 9/2014, p. 95.
VIAȚA LUI C. Z. CODREANU:

O ISTORIE PARAFACTUALĂ
Mihai Stelian RUSU

Title: “The Life of C. Z. Codreanu: A Parafactual History”

Abstract: This paper grapples critically with Tatiana Niculescu’s historical biography
on the Romanian interwar fascist Corneliu Zelea Codreanu. The book, The Mistique of the
Pray and the Pistol. The Life of Corneliu Zelea Codreanu is subjected to a thorough critique,
which brings to the fore and sheds light on the multiple and serious issues undermining
the book’s academic credibility. These flaws range from problems regarding the originality
of the contribution in the light of the available scholarship, questions pertaining to the
work’s critical apparatus, and – the most significant of them all – methodological problems
concerning the use of historical documents and especially regarding the interpretation of
available historical data. Drawing attention on the perils of essayistic-historical writing
based on literary intuition rather than on sound methodological approaches, the paper
concludes by outlining the superficial scholarship underpinning Niculescu’s work,
arguing that it belongs in the category of “parafactual history.”
Keywords: Iron Guard; Corneliu Zelea Codreanu; Legionary movement; interwar
period; biography.
Vraja trecutului: mitul perioadei interbelice și fascinația arhanghelică

Prăbușirea regimului comunist, alături de o parte a istoriografiei oficiale care
o susținea, a reaprins interesul față de perioada interbelică, instituită în imaginarul
postcomunist ca „epoca de aur” a societății românești. Mitul interbelicului
articulat ca model socio-politic pentru democratizarea societății postcomuniste
a fost însă umbrit de evidențierea aspectelor întunecate ale perioadei. Pe lângă
sublinierea deficiențelor sistemului politic caracterizat de corupție endemică și o
democrație de mușama, istorici români și străini deopotrivă au demantelat mitul
perioadei interbelice ca epocă de aur a trecutului recent prin scoaterea la iveală a
antisemitismului visceral, naționalismului fanatic și ortodoxismului etnicist ajunse
să definească amprenta ideologică a anilor treizeci. Cele trei curente, alimentate și
de un anticomunist visceral, s-au împletit organic în ideologia mișcării legionare.
Înființată oficial pe 24 iunie 1927, rădăcinile Legiunii „Arhanghelul Mihail” sunt
ferm înfipte în violentele proteste studențești ale anilor douăzeci care revendicau
principiul numerus clausus în sistemul de învățământ superior, pe care doreau să
îl vadă concretizat ulterior în toate sferele de activitate ale societății românești.
Fascinația postcomunistă față de mișcarea legionară și-a găsit o primă expresie în
SÆCULUM 227
istoriografie, unde s-a consolidat treptat un corp de scrieri fundamentale despre

legionarism. Rezumându-le doar la primul deceniu de după schimbarea de regim,
în literatura academică românească au fost publicate traduceri, dar și lucrări
originale, precum Istoria Gărzii de Fier: 1919–1941. Mistica ultranaționalismului
de Francisco Veiga (1993), Anii treizeci de Zigu Ornea (1995), Dreapta românească
de Eugen Weber (1995), O istorie a fascismului în Ungaria și România de Nicholas
Nagy-Talavera (1996), alături de probabil cea mai completă monografie a mișcării
legionare, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mișcare socială și organizație politică:
O contribuție la problema fascismului internațional, semnată de Armin Heinen
(1999). În pofida existenței acestei serioase literaturi academice dedicate
fenomenului legionar, figura protagonistă a mișcării – în persoana lui Corneliu
Zelea Codreanu – nu a făcut subiectul niciunui studiu monografic demn de
importanța exercitată de acesta în anii douăzeci și treizeci ai secolului XX
românesc.
În paralel cu închegarea lentă a unei literaturi academice s-a produs o
fulminație a retipăririi scrierilor legionare cenzurate sub regimul comunist.
Lucrările centrale ale ideologiei legionare – Cărticica șefului de cuib și Pentru
legionari ale lui Codreanu, Cranii de lemn și Prezent!, până și apocrifele Protocoale
ale înțelepților Sionului scrise sau traduse de Ion I. Moța, respectiv Crez de generație
a lui Vasile Marin – au fost reeditate masiv și amplu distribuite pe internet. În același
timp, edituri precum „Majadahonda”, „Roza Vânturilor”, „Metafora” sau chiar
„Editura Mișcării Legionare” au pus în circulație o avalanșă de lucrări elaborate
de Horia Sima și alți legionari exilați, alături de memorii și de o bogată exegetică
de natură apologetică la adresa ideologiei legionare. Curios rămâne faptul că, în
ciuda fascinației pe care personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu continuă să
o exercite asupra comunității neolegionare articulate în perioada postcomunistă,
o biografie a lui Codreanu nu a fost întocmită nici de către admiratorii acestuia.
Singura lucrare biografică despre conducătorul mișcării legionare rămâne
volumul cu caracter de hagiografie elaborată de Ion Banea în 1936, Căpitanul,
în care Codreanu este caracterizat apoteotic ca însăși personificare a mișcării:
„Căpitanul este Legiunea!”, exclamă comandantul legionar al Ardealului (Banea,
1937, ed. a II-a, p. 108).
Absența unei biografii a lui Codreanu din istoriografia românească poate fi
explicată ținând seama de o serie de aspecte. În primul rând, în cadrul istoriografiei
comuniste, o astfel de lucrare biografică dedicată liderului legionar nu era posibilă,
decât ca o formă de „asasinare morală” postumă în genul rechizitoriului făcut
mișcării legionare de către istoricii de serviciu, precum Mihai Fătu și Ion Spălățelu
în Garda de fier. Organizație teroristă de tip fascist (1980, ed. a II-a). În comparație
cu monografii mai recente, precum cea a lui Roland Clark (2015), Sfîntă tinerețe
legionară: Activismul fascist în România interbelică, care încearcă din răsputeri să
înțeleagă magnetismul charismatic generat de Codreanu și camarazii săi în rândul
unei bune părți a societății românești interbelice, monografia lui Fătu și Spălățelu
prezintă mișcarea legionară într-o cheie partinică cu totul reducționistă, finalitatea
lucrării constând în condamnarea categorică și irevocabilă a legionarismului.
În acest scop, Legiunea este portretizată ca o organizație întru totul teroristă, de

un „reacționarism extrem” și „profund antinațională”, acționând în România ca
„a cincea coloană” a hitlerismului (Fătu și Spălățelu, 1980, pp. 66-67). Un demers
similar menit să desfigureze definitiv aura charismatică și amintirea istorică a
liderului mișcării legionare prezenta totuși riscul unui efect de ricoșeu, care să îl
mențină pe Codreanu în conștiința colectivă și să alimenteze un cult subteran al
personalității „Căpitanului” în rândul foștilor aderenți și simpatizanți ai mișcării.
În al doilea rând, dezvoltările din cadrul epistemologiei istorice a secolului
al XX-lea au transformat biografia într-un gen istoriografic anacronic. Efectul cel
mai puternic în acest sens l-a avut, fără îndoială, Școala franceză de la Annales, care
prin reprezentanții săi de renume înșirați în mai multe generații – Lucien Febvre și
Marc Bloch, urmați de Fernand Braudel, Geoges Duby, Pierre Chaunu, Jacques Le
Goff, la rândul lor succedați de Emmanuel Le Roy Ladurie și Philippe Ariès – au
insistat asupra depersonalizării istoriei și reînțelegerii trecutului în lumina forțelor
trans-individuale (mentalități colective, structuri economice, tipare culturale
etc.) care sunt învestite cu rolul de modelatori ai istoriei. În contextul succesului
fulminant al acestei cu totul inovative histoire totale care favoriza determinanții
structurali ai istoriei privite în „durata lungă”, biografia personalităților istorice,
atât de legată de paradigma tradițională a „Oamenilor Mari” ai istoriei (Carlyle,
1996) [1841], a fost retrogradată ca o abordare demodată.
Viața lui Corneliu Zelea Codreanu: o biografie parafactuală

Pe acest fundal, marcat de o continuă fascinație față de interbelicul românesc
și de mișcarea legionară în particular, pe de o parte, și absența unui studiu biografic
dedicat liderului acesteia, pe de altă parte, apare cartea Tatianei Niculescu (2017),
Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu la editura
Humanitas. Autoarea s-a făcut remarcată în lumea publicistică românească prin
reconstruirea într-un registru ficționalizant a celebrului caz de exorcizare de
la mănăstirea Tanacu, sfârșit cu moartea măicuței Irina. Spovedaniei la Tanacu
(2006) i-a urmat Cartea judecătorilor (2008), în care autoarea redactează un roman
jurnalistic bazat pe procesul penal intentat preotului și celor patru măicuțe implicate
în ritualul de exorcizare, finalizat cu condamnarea lor la pedepse cu executare. Până
a ajunge la Codreanu, Tatiana Niculescu a tatonat tărâmul biografiilor istorice,
publicând în rafală două monografii dedicate figurilor monarhice, Regina Maria.
Ultima dorință (2015), urmată de Mihai I, ultimul rege al românilor (2016).
În noul său proiect editorial, Tatiana Niculescu atacă un subiect radical diferit
față de cel care a consacrat-o – biografia lui C.Z. Codreanu –, chiar dacă și acesta
rămâne în mare măsură sub aceeași cupolă a senzaționalului ca și cazul Tanacu.
Schimbarea de subiect îi impune autoarei și o modificare a metodologiei de
abordare a cazului aflat sub investigație. Dacă Spovedania de la Tanacu, respectiv
Cartea judecătorilor stau sub specia romanului jurnalistic, povestea vieții lui
Codreanu se vrea o lucrare non-ficțională, aparținând genului biografiei istorice.
Cu toate acestea, Tatiana Niculescu își pune în gardă cititorii printr-un caveat lector
plasat încă în nota autoarei asupra faptului că pe lângă documentarea de rigoare
SÆCULUM 229
(cărți de memorii, scrieri legionare, lucrări de specialitate etc.; nu sunt menționate

însă fonduri de arhivă), „demersul meu este, în bună măsură, și unul literar”
(p. 8). Caracterul literar al acestui demers este pus pe seama recursului la imaginație
și intuiție pentru a completa lacunele neacoperite de material documentar.
„Acolo unde nu am avut destule elemente pentru a reconstitui o scenă de viață”,
precizează autoarea, „am pus întrebări, am făcut deducții, am lansat ipoteze
și am lăsat loc de răspunsuri” (p. 7). După cum vom arăta în cele ce urmează,
tocmai această plombare imaginativă prin conjecturi speculative sau formulări
condițional-optative (ex: „ar fi putut”) ce stau sub semnul ipoteticului aproprie
biografia lui Codreanu scrisă de Tatiana Niculescu de scrierile sale ficționalizante
inspirate de cazul real de exorcizare de la Tanacu.
Revendicându-se de la genul clasic al biografiei istorice, cartea Tatianei
Niculescu nu putea urma decât o structură convențional-cronologică, axată pe
cursul vieții lui Corneliu Zelea Codreanu. Narațiunea debutează cu bunicul și tatăl
lui Corneliu, urmărind cum familia Zelinski se mută din Bucovina habsburgică
în Suceava și mai apoi la Huși. Se oprește apoi asupra momentului nașterii lui
Corneliu, pe data de 13 septembrie 1899, înregistrat cu numele românizat de
Zelea Codreanu și botezat de celebrul profesor antisemit A. C. Cuza. Este descrisă
perioada petrecută de Corneliu la liceul de la Mânăstirea Dealu, unde a primit o
educație militară infuzată de naționalism, religie și monarhism. Ajuns la Iași la
Facultatea de Drept patronată de nașul său A. C. Cuza, tânărul student se înrolează
în trupele de șoc ale Gărzii Conștiinței Naționale condusă de Constantin Pancu,
cu care sparge grevele muncitorilor ieșeni influențați de propaganda socialistă.
Tot ca student își creează o reputație notorie, pătată de scandaluri violente,
care îl va conduce în cele din urmă la exmatricularea din universitatea ieșeană
(nu și de la Facultatea de Drept, unde Codreanu a continuat să-și urmeze studiile).
După o scurtă ședere la Berlin, Codreanu se întoarce pentru a organiza mișcarea
studențească, în rândurile căreia îl va cunoaște pe Ion Moța și pe ceilalți Văcăreșteni
alături de care va înființa Legiunea Arhanghelul Mihail în 1927. Urmează o serie
de episoade violente, cu arestări, complotări, asasinări, procese și achitări care
îl vor propulsa pe Codreanu într-un erou mesianic al naționalismului antisemit
românesc.
Dinamica evenimentelor îl vor purta pe Codreanu de la o atitudine visceral
antipoliticianistă către angajarea în jocurile electorale, acestea aducându-i un loc
în Parlamentul României. Odată intrat în politica mare, Codreanu consolidează
Legiunea, pe care o reorganizează dintr-o mișcare violentă studențească într-o
structură paramilitară, prin înființarea Gărzii de Fier în 1930. Pe fondul violențele
electorale și a persecutării guvernamentale, legionarii ripostează prin asasinarea
primului ministru de către „Nicadori” în 1932. Propaganda la sate, activitatea
susținută din taberele de muncă și în special organizarea fastuoasă a unor funeralii
politice pentru „martirii” Moța și Marin în februarie 1937 transformă mișcarea
legionară într-o forță politică de anvergură națională, așa cum relevă procentul
de 15 la sută obținut la alegerile parlamentare din același an. Soarta mișcării,
alături de cea a liderului ei, ia o turnură dramatică după instituirea dictaturii
regale de către Carol al II-lea în februarie 1938. Toate partidele sunt desființate, iar
conflictul lui Codreanu cu regalitatea îi va atrage primului sfârșitul în noaptea de
29–30 noiembrie 1938, când va fi ucis alături de Nicadori și Decemviri.
Dincolo de lectura plăcută și informativă pe care o oferă publicului larg, cartea
Tatianei Niculescu este susceptibilă la o serie de critici al căror efect cumulat nu
doar că aruncă o serioasă îndoială asupra întregului demers, ci ridică totodată
semne de întrebare cu privire la decizia editurii Humanitas de a încuraja un astfel
de proiect editorial. Îmi voi structura analiza critică a cărții de-a lungul a trei
dimensiuni, începând de la a) aspecte ce țin de originalitatea contribuției, trecând
prin b) chestiuni ce vizează aparatul critic și încheind cu c) probleme de ordin
metodologic. Secvența în care este organizată recenzarea cărții Tatianei Niculescu
descrie un crescendo critic, deficiențele privitoare la metodă expuse în ultima parte
a analizei constituind elementele cele mai grave care subminează receptarea cărții
în corpusul de lucrări academice dedicate fenomenului legionar.
Originalitatea unei lucrări, cu atât mai mult în disciplinele umaniste și științele
sociale interpretative, este în mod notoriu dificil de cuantificat. Coeficientul de
originalitate al unei contribuții academice este determinat de un complex factorial
în a cărui compoziție intră un element contextul (raportul pe care lucrarea îl
stabilește cu literatura de specialitate existentă), aspecte teoretice și interpretative
(avansarea unor cadre inovatoare de înțelegere a fenomenului investigat),
respectiv metodologice și de documentare (întrebuințarea unui nou instrumentar
de cercetare și/sau exploatarea unor seturi de date inedite). Cartea Tatianei
Niculescu este restantă sub raportul tuturor acestor exigențe legate de originalitate.
Acest fapt se verifică încă din titlul, de altfel spectaculos, al volumului – Mistica
rugăciunii și a revolverului – desprins însă din scrierile lui Emil Cioran, după
cum mărturisește cu onestitate autoarea încă din prima pagină a cărții. Alte cinci
capitole poartă de asemenea titluri date de citate preluate din scrierile lui Codreanu
(„Dacă aș avea un singur glonț...”, „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat”),
Alexandru Vaida Voevod („Două săbii în aceeași teacă”), Mihail Stelescu
(„Afară cu tine, Zilinschi”) și Constantin Argetoianu („Un vânt de nebunie suflă
pretutindeni”). Un al șaselea capitol, „Datoria vieții noastre”, uzează titlul celebrei
lecții de deschidere a cursurilor de istorie antică și de istoria artelor susținută de
Vasile Pârvan la nou înființata Universitate din Cluj în noiembrie 1919, fără ca
autoarea să mai folosească de această dată ghilimelele de rigoare. Iar afirmația care
dă titlul capitolul „Toată lumea e gardistă” îi aparține soției unui ministru liberal
citată în Însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu, ca descriere a exploziei
de popularitate a legionarismului în avalul spectacolului funerar organizat pentru
„martirii” Ion Moța și Vasile Marin pe 13 februarie 1937 (o descriere densă a
procesiunii funerare este disponibilă în Săndulescu, 2007, studiu nemenționat de
către autoare). După cum am punctat deja, nici fluxul narativ al vieții lui Codreanu
nu iese din tiparul convențional, povestea biografică urmând cursul cronologic
ale cărui coordonate nu diferă substanțial de semi-autobiografia protagonistului
însuși, expusă în Pentru legionari (Codreanu, 1936). Firul roșu al biografiei
liderului legionar pare a fi desprins direct din autobiografia lui Codreanu, fără
SÆCULUM 231
prea mari rezerve critice, pe care autoarea a brodat textual, cu o mai mare larghețe
imaginativă decât rigurozitate documentară, o narațiune în care a încorporat detalii
contextuale legate de viața socială, politică și culturală a epocii.
Sub raportul originalității, cartea este carențată și de absența unui eșafodaj
teoretic coerent în grilajul căruia să fie interpretată viață lui Codreanu și contextul
vremurilor trăite de către acesta. Propensiunea narativă, centrată pe urmărirea
tramei biografice a protagonistului, nu lasă loc autoarei să elaboreze un cadru
interpretativ inspirat din literatura de specialitate care să fundamenteze demersul
analitic adiacent celui narativ. Pe plan interpretativ, unele dintre asocierile făcute de
Tatiana Niculescu sunt plauzibile și inovatoare, motiv pentru care merită reținute
pentru o verificare empirică ulterioară. Spre exemplu, influența pe care cercetășia
și în special manualul cercetașului scris de generalul britanic Robert Baden-Powell,
Scouting for Boys, tradus și publicat în limba română în 1915, le-a avut asupra
modelării concepției despre lume a tânărului Codreanu pe când acesta își urma
studiile la liceul militar „Mânăstirea Dealu”. Nu este exclus – deși această ipoteză
rămâne a fi probată – ca valorile centrale ce vor defini mai târziu cultura și ideologia
legionară (cultul disciplinei, elogiul camaraderiei și glorificarea masculinității,
alături de asceza tăcerii și naționalismul mistic) să fi germinat în personalitatea
lui C. Z. Codreanu și ca urmare a curentului de cercetășie la care a fost expus.
Alte asocieri însă, forțând nota originalității interpretative, se aventurează mult
dincolo de domeniul plauzibilității rezonabile. Un exemplu sugestiv în acest
sens îl oferă legenda îngerilor albi apăruți pe frontul de la Mons, în timpul Marelui
Război. Unul dintre îngeri, care i-a salvat și apoi îngrijit pe soldații britanici
ar fi fost tocmai Arhanghelul Mihail. Speculând această coincidență dintre
protagonistul legendei angelice și numele pe care îl va purta mișcarea legionară,
autoarea sugerează implicit – altfel ce sens ar fi avut să pomenească această anecdotă
marțială – că tânărul Codreanu ar fi auzit pe front, cât timp și-a însoțit tatăl în
război povestea tulburătoare a apariției arhanghelului, fapt care l-ar fi influențat
mai târziu când a înființat Legiunea Arhanghelul Mihail (pp. 34-35).
Lucrarea insistă aproape monomanic pe influența covârșitoare, unic
determinantă, exercitată de combinația dintre literatura anglo-americană a
cercetășiei, activitatea derulată de Asociația Creștină a Tinerilor România (YMCA)
și etosul neoprotestant de extracție transatlantică cu al său model al creștinismului
militant asupra modelării ideologiei legionare. Fixându-și atenția atât de selectiv
pe aceste elemente, argumentul trece cu vederea întreaga literatură academică
de limbă engleză dedicată studiilor fasciste în general și mișcării legionare în
particular. Acest corp consistent de lucrări a relevat filiațiile mișcărilor fasciste
cu trauma Marelui Război (Winter, 1998) și articularea lor ideologică pe fondul
sacralizării puterii într-o „religie politică” (Gentile, 1996) propulsată de năzuințe
palingenetice (Griffin, 1993). În contextul fascistizării politicii europene și a
problemelor postbelice care au urmat unificării teritoriilor cuprinse în România
Mare, mișcarea legionară s-a închegat ca urmare a radicalizării naționalismului
antisemitic cu inflexiuni anticomuniste ale unei studențimi revoltate într-un
„ultranaționalism thanatic” însuflețit de un febril cult al morții, apologia jertfei și
speranța în mântuirea colectivă a neamului (Rusu, 2016).
Originalitatea unei lucrări deficitară teoretic poate fi salvată prin explorarea

unor noi surse documentare. În fapt, documentele de arhivă – cărămizile și mortarul
cercetării istorice – lipsesc cu desăvârșire din cartea Tatianei Niculescu. Singurul
document de arhivă folosit în întreaga lucrare este fotografia de pe copertă a lui
Corneliu Zelea Codreanu, reprodusă din fondul Arhivelor Naționale ale României.
Lucrarea nu reflectă niciun efort din partea autoarei de a interpreta sursele existente
într-o manieră inovatoare, pe care nici măcar nu le consultă. Mai grav, volumul nu
compensează în niciun fel aceste deficiențe cu o rigurozitate analitică, fapt care
ne aduce în situația de a arunca o privire mai atentă asupra aparatului critic ce
constituie armătura bibliografică a lucrării.
Demersul Tatianei Niculescu dezamăgește prin superficialitatea aparatului
critic. Dincolo de absența menționării unor documente de arhivă, care să
susțină o serie de afirmații legate de istoricul familiei Zelinschi și de copilăria lui
Corneliu, cartea impresionează negativ prin ignorarea unor referințe cruciale
din literatura de specialitate (în special aparținând literaturii de limbă engleză,
ca de exemplu lucrarea lui Constantin Iordachi, 2004, Charisma, Politics and
Violence: The Legion of the “Archangel Michael” in Inter-war Romania). Cât privește
încadrarea legionarismului ca specie autohtonă a familiei mișcărilor fasciste,
aceasta lipsește cu desăvârșire. Lucrări esențiale pentru înțelegerea fascismului și,
prin extensie, a legionarismului, precum cele scrise de Stanley G. Payne (1995) sau
Roger Griffin (1993, 2007), ar fi contextualizat mișcarea legionară prin plasarea
nașterii și dezvoltării acesteia într-un cadru comparativ european.
Superficialitatea documentării bibliografice reiese în modul cel mai eclatant
din edițiile lucrărilor lui C. Z. Codreanu consultate de autoare. Pentru legionari,
singurul publicat din cele două volume anunțate de către liderul mișcării legionare,
este citată cu ediția din 1999 apărută la Editura Scara din București. La fel stau
lucrurile și cu Cărticica șefului de cuib, citată cu reeditarea din 2000 publicată la
„Editura București” (sic!). Nici cărțile celorlalți lideri legionari – Ion Moța și Vasile
Marin – nu sunt consultate în original, ci sunt folosite reeditări contemporane.
Oare are rost să insistăm asupra faptului că studierea surselor în original este o
regulă fundamentală a cercetării istorice, pe care autoarea o transgresează în formă
continuă?
În sfârșit, întrucât autoarea se prevalează de statutul său parțial de „demers
literar”, volumul nu are referenți științifici. Dincolo de acest pretext, lucrarea
se pretinde a fi o biografie istorică propriu zisă în care reconstruiește viața lui
Corneliu Zelea Codreanu pe care o plasează în contextul socio-politic și cultural.
Cu atât mai mult se impunea o evaluare a cărții de către specialiști în cercetarea
istorică înainte de publicare. O astfel de precauție editorială ar fi corectat o serie
de erori sistematice – inclusiv factuale, dar mai ales de metodă și administrare a
probelor – care afectează structura de rezistență argumentativă a cărții. O eroare
amatoricească, pe care autoarea o comite în mod serial, constă în denumirea
organizației înființate de Codreanu Legiunea „Arhanghelului Mihail” în loc
de Legiunea „Arhanghelul Mihail” (pp. 118, 121, 122, 124, 142, 154, 161, 231).
Autoarea persistă atât de mult în această eroare nominală, încât modifică inclusiv
SÆCULUM 233
titlul cărții lui Dragoș Zamfirescu (1997), Legiunea Arhanghelul Mihail: de la

mit la realitate, în „Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate” (pp. 192,
239).
Cele mai grave aspecte, care subminează din temelii credibilitatea academică
a monografiei, sunt de natură metodologică. În primul rând, lucrarea nu respectă
rigorile agreate în rândul comunității epistemice a istoricilor cu privire la
elaborarea unui discurs menit să reconstruiască un segment al trecutului. Deși își
propune, fără să folosească expresia rankeană, să reconstituie viața lui Codreanu
„așa cum a fost ea cu adevărat” (wie es eigentlich gewesen), asumându-și deci un
deziderat epistemologic realist, autoarea construiește creativ o biografie posibilă
a liderului mișcării legionare, acoperind lipsurile documentare pe care nu le-a
consultat cu plăsmuiri ale propriei imaginații. De-a dreptul frapant este registrul
ipotetic în care este prezentată viața lui Codreanu alături de evenimentele care
i-au marcat existența. În cele 223 de pagini ale volumului, apar nu mai puțin de
124 construcții ipotetice, din care vom exemplifica doar cu o mostră: de exemplu,
relatând despre călătoria lui Codreanu alături de soția sa Elena și Moța în Franța,
la Grenoble, autoarea afirmă că aceasta „ar fi putut să aibă și alte scopuri. […]
E foarte posibil ca maiorul [Gheorghe Băgulescu], susținător al mișcărilor
studențești antisemite, să fi remarcat potențialul lui Corneliu Zelea Codreanu în
materie de organizare și, odată revenit în rândurile armatei, să-l fi îndrumat spre
un stagiu de instruire sportiv-militară la Grenoble. […] Nu există sau nu au fost
încă scoase la lumină documente care să certifice o astfel de ipoteză, dar ea nu
este neplauzibilă. Cert este că Zelea Codreanu va practica sistematic schiul și
alpinismul. Dacă a făcut și un stagiu sportiv-militar la Grenoble, urmând exemplul
lui Băgulescu, atunci supranumele de «Căpitan» pe care și-l va lua mai târziu ar fi
putut să fie nu doar onorific, ci și să fi corespuns unui grad militar real” (p. 106,
subl. n.). O cascadă de formulări ipotetice conduce în cele din urmă la concluzia,
deloc plauzibilă, că C. Z. Codreanu s-a dus în Franța într-o misiune militară, unde
a fost gradat căpitan.
Imaginarea unor astfel de scenarii este o constantă care străbate de la un
capăt la altul întreaga narațiune. Experiența franceză a lui Codreanu l-ar fi adus nu
doar în contact cu etosul franciscan, ci, argumentează autoarea din nou fără nicio
probă empirică, a condus la aderarea liderului antisemit la un ordin franciscan.
„Cum familia sa de la Huși părea să întrețină o oarecare familiaritate cu ordinul
franciscanilor (care avea o ramură greco-catolică) și cu devoțiunea față de Anton de
Padova, sfânt franciscan, încadrarea lui Codreanu într-un ordin terțiar franciscan
de rit oriental e foarte plauzibilă” (p. 109, subl. n.). Sfidând sistematic normele
cercetării istorice, atât în privința metodologiei cât și a interpretării materialului
documentar, Tatiana Niculescu uzează și abuzează de ceea ce poate fi numit
speciosul „argument al plauzibilității” istorice. O simplă coincidență de nume,
succesiune de evenimente sau asemănări întâmplătoare o stimulează pe autoare să
se lanseze speculativ în asocierea lor semnificativă, găsind întotdeauna o legătură
de influență sau chiar de cauzalitate prin care cele două sunt transpuse într-o relație
specială.
Recidiva speculativă constituie o caracteristică recursivă a volumului.

Nu de puține ori, autoarea confundă genul biografiei istorice cu cel al criticii
literare, afundându-se în analize psihologice ale personajului. Așa procedează când
discută despre anxietatea resimțită de Codreanu cu ocazia cuvântărilor susținute
de la tribuna Parlamentului. „Îl chinuia încă gândul că îl omorâse pe prefectul
Manciu? Trecuseră de atunci ani buni. Poată că un eveniment mai recent îl
făcea să se simtă vinovat și să se teamă că cineva ar fi putut să-l dea în vileag.
[…] În ziua de Crăciun [1931], Codreanu îi făcuse episcopului [din Huși] o vizită
și avuseseră o discuție violentă. Iacov Antonovici se stinsese din viață la scurt
timp, în ultima zi a anului 1931” (p. 152). Ceea ce sugerează autoarea aici este că
C. Z. Codreanu ar fi vinovat de omucidere, fără să depună niciun efort în vederea
explorării în mai mare detaliu a acestei ipoteze incendiare.
Lucrarea abundă în formulări ipotetice de tipul „ar fi putut...”, „va fi fost de
partea...”, „se vor fi auzit destule povești...”, „va fi întâlnit, poate...”, „e de presupus
că...”, „pare să fi fost cel care...” etc., etc. În total, merită reiterat, 124 de astfel de
expresii la 223 de pagini. Aceasta înseamnă mai mult de o formulare ipotetică la
fiecare două pagini. Practic, avem de-a face cu o narațiune la modul condițional
optativ, din care este construită imaginativ o istorie parafactuală. Specia de gen
literar practicată de Tatiana Niculescu trebuie distinsă de „istoria contrafactuală”
apărută recent în istoriografia occidentală. Istoria virtuală întemeiată pe
„ipoteze contrafactuale” (Ferguson, 2013) își propune să construiască scenarii
imaginative pe baza unor date empirice solide, plecând de la premisa „ce s-ar fi
întâmplat dacă...” Hitler ar fi câștigat războiul?, Kennedy nu ar fi fost asasinat?,
Gorbaciov nu ar fi existat? În ciuda susținerii ei de către istorici reputați precum
Niall Ferguson și oricât de ancorată ar fi imaginația contrafactuală în date
empirice, metoda istoriei alternative rămâne extrem de controversată. Istoria
parafactuală, în schimb, își propune nu să exploreze posibilități neconcretizate
empiric, ci, dimpotrivă, aderă la o epistemologie realistă, aspirând la reconstruirea
trecutului după principiul rankean, „așa cum a fost cu adevărat”. O face, însă,
prin mijloacele dubioase ale eseismului istorico-literar, în care lipsa rigurozității
metodologice și documentare, combinată cu un deficit de autentică imaginație
istoriografică sunt compensate cu speculații nefondate, intuiții subiective și artificii
stilistice.
Capcanele eseismului istoric: intuiționism istoric și parafactualitate

Îmbinarea creativității literare cu factualitatea istorică și în special umplerea
lacunelor documentare cu intuiție imaginativă – procedee perfect legitime în cazul
romanelor jurnalistice inspirate de cazul exorcizării de la Tanacu – sunt cu totul
inoportune pentru o lucrare cu finalitate istoriografică. Rolul intuiției în înțelegerea
istorică a fost puternic evidențiat de către tradiția istoricismului german. Istorici,
filosofi și sociologi de renume precum Leopold von Ranke, Wilhelm Dilthey,
Heinrich Rickert sau Max Weber au plasat intuiția, imaginația și înțelegerea
empatică (Verstehen) în miezul cunoașterii istorice (Beiser, 2001). Nici unul însă nu
a cauționat intuiționismul practicat în afara unei foarte meticuloase documentări
SÆCULUM 235
empirice însoțită de o la fel de migăloasă acribie metodologică. Intuiția, necesară

în înțelegerea empatică ca premisă a reînsuflețiri interpretative a trecutului, este
însă insuficientă dacă nu este supusă unui judicios control documentar.
Cunoașterea științifică, incluzând aici și pe cea de natură istorică, este
imaginație teoretică controlată empiric. Cartea Tatianei Niculescu este serios
asimetrică în privința dozajului dintre imaginație teoretică și control empiric.
Lucrarea debordează de imaginație istorică, nu de puține ori autoarea plăsmuind
„ipoteze” pe care le justifică prin plasarea lor sub semnul plauzibilului. Îi lipsește,
însă – și aceasta este o eroare fatală pentru orice demers care pretinde un
minimum de științificitate – controlul empiric, fundamentarea acestor conjecturi
într-un probatoriu documentar care să credibilizeze povestea relatată de Tatiana
Niculescu. De prea multe ori, autoarea își trădează vocația literară – și prin
aceasta pășește hotărât în răspărul cutumei istoriografice –, pierzându-se în
analize psihologice ale personajului C. Z. Codreanu, pe cât de frecvente, pe atât de
superficiale și speculative. Ca atunci când autoarea și-l imaginează pe protagonist
în podul casei parentale din Huși, răsfoind paginile din Neamul românesc:
„adolescentul Zelea Codreanu își va fi închipuit figurile istorice ale istoriei, va fi
visat la faptele de vitejie descrise în reviste, va fi sorbit cu nesaț inspirația vizionară
a marilor poeme epice, croite de scriitori și istorici spre întărirea conștiinței de
neam a românilor” (p. 39, subl. n.).
Tentația literară, care i-a servit atât de bine în Spovedanie la Tanacu, de data
aceasta s-a întors cu vârf și îndesat împotriva autoarei. Rigorile metodologice
ale scrierii istorice nu pot fi substituite, și nici măcar compensate în vreun fel, de
imaginația beletristică. Nu mă voi pronunța asupra statutului de științificitate al
istoriei, care a fost intens problematizat odată cu intrarea epistemologiei în condiția
postmodernă (Lyotard, 1979; vezi, spre exemplu, antologia de texte The Postmodern
History Reader, Jenkins, 1997; de asemenea, Rusu, 2013). Cert este că, chiar și dacă
înțelegem cercetarea istorică într-o manieră non-pozitivistă, ca discurs relativ și
failibil despre un fenomen petrecut în trecut, acesta tot trebuie să răspundă unor
exigențe metodologice minimale. În multe privințe, unele dintre ele menționate
pe lungimea acestei recenzii, cartea Tatianei Niculescu nu ține seama de cele mai
elementare dintre rigorile normative ale cercetării și scriiturii istorice.
„De ce o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu?”, se întreabă autoarea încă
din prima propoziție a cărții pe care a scris-o. Pentru că „îmi lipsea o biografie a
lui Codreanu din care să-mi lămuresc mai bine emoția admirativă sau, dimpotrivă,
oroarea pe care acest om o stârnește până în zilele noastre. Așadar i-am scris
biografia eu însămi”, mărturisește autoarea în nota care prefațează volumul (p. 7),
fără să pară a fi la curent cu existența lucrării Istorie și biografie: cazul Corneliu
Zelea Codreanu scrisă de Cristian Sandache (2005, reeditată în 2011). Probabil că,
prin scrierea cărții, Tatianei Niculescu nu îi mai lipsește o biografie a lui Corneliu
Zelea Codreanu. Și publicului larg, căruia această carte îi este în principal adresată
(deși este inoportun clasificată în colecția „Istoria” a editurii Humanitas, profilată
mai curând pe lucrări de specialitate), volumul îi poate servi întru mai buna
cunoaștere a unuia dintre cele mai controversate personaje istorice ale scurtului,
dar pe atât de violentului, secol al XX-lea (Hobsbwam, 1999). Publicul academic

în general și comunitatea de cercetători ai fenomenului legionar în particular încă
resimte absența unei biografii a lui Codreanu.
După cum menționa un alt recenzent decepționat al cărții, „cel ce a
fost Corneliu Zelea Codreanu își așteaptă încă biograful” (Caranfilof, 2017).
Liderul mișcării legionare poate spera să-și fi găsit biograful în persoana istoricului
vienez Oliver Jens Schmitt (2017), a cărui carte Căpitan Codreanu: Aufstieg
und Fall des rumänischen Faschistenführers promite să ofere un studiu mai
bine fundamentat documentar și elaborat teoretic despre „ascensiunea și
prăbușirea liderului fascist român”. Recenzia Irinei Năstasă-Matei (2017)
prefigurează un asemenea deznodământ, care va acoperi, în sfârșit, carența bi(bli)
ografică ce încă persistă în cazul Codreanu. Din aceste considerente, traducerea
cât mai rapidă în limba română a cărții lui Schmitt este imperativă pentru
completarea cunoașterii istorice asupra fenomenului legionar și corectarea
biografiei încropite literar de către Tatiana Niculescu „Căpitanului Codreanu”.
Bibliografie:
Banea, Ion (1937). Căpitanul. Ediția a II-a. Sibiu: Editura „Totul pentru Țară”.
Beiser, Frederick C. (2011). The German Historicist Tradition. Oxford și New York:
Oxford University Press.
Caranfilof, Bogdan (2017). Recenzie a cărții Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața
lui Corneliu Zelea Codreanu de Tatiana Niculescu, accesat online la data de 18 mai 2017,
disponibil la adresa https://bookhub.ro/mistica-rugaciunii-si-a-revolverului-viata-lui-
corneliu-zelea-codreanu-de-tatiana-niculescu/
Carlyle, Thomas (1996). Cultul eroilor. Iași: Institutul European.
Clark, Roland (2015). Sfântă tinereţe legionară: activismul fascist în România
interbelică. Iași: Polirom.
Codreanu, Zelea Codreanu (1936). Pentru legionari. Vol. I. Sibiu: Editura „Totul
pentru Țară”.
Ferguson, Niall (Coord.) (2013). Istorie virtuală. Evoluții alternative și ipoteze
contrafactuale. Iași: Polirom.
Gentile, Emilio (1996). The Sacralization of Politics in Fascist Italy. Cambridge, MA:
Harvard University Press.
Griffin, Roger (1993). The Nature of Fascism. Abingdon: Routledge.
Griffin, Roger (2007). Modernism and Fascism. The Sense of Beginning under
Mussolini and Hitler. Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Heinen, Armin (1999). Legiunea „Arhanghelul Mihail”: mișcare socială și organizație
politică. O contribuție la problema fascismului internațional. București: Humanitas.
Hobsbawm, Eric J. (1999). O istorie a secolului XX. Era extremelor: 1914–1991.
Chișinău: Cartier.
Iordachi, Constantin (2004). Charisma, Politics and Violence: The Legion of the
“Archangel Michael” in Inter-war Romania. Trondheim: Program on East European
Cultures and Societies, Norwegian University of Science and Technology.
SÆCULUM 237
Jenkins, Chris (1997). The Postmodern History Reader. London și New York:
Routledge.
Nagy-Talavera, Nicholas M. (1996). O istorie a fascismului în Ungaria şi România.
București: Hasefer.
Năstasă-Matei, Irina (2017). Corneliu Zelea Codreanu – lider fascist și erou mesianic
la periferia Europei. Revista 22, accesat online la data de 18 mai 2017, disponibil la adresa
http://revista22.ro/70262730/corneliu-zelea-codreanu-lider-fascist-i-erou-mesianic-la-
periferia-europei.html
Niculescu Bran, Tatiana (2006). Spovedanie la Tanacu: roman jurnalistic. București.
Humanitas.
Niculescu Bran, Tatiana (2008). Cartea judecătorilor. Cazul Tanacu: roman jurnalistic.
București. Humanitas.
Niculescu Bran, Tatiana (2015). Regina Maria, ultima dorință. București. Humanitas.
Niculescu Bran, Tatiana (2016). Mihai I, ultimul rege al românilor. București.
Humanitas.
Niculescu, Tatiana (2017). Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu
Zelea Codreanu. București: Humanitas.
Ornea, Zigu (1995). Anii treizeci: extrema dreaptă românească. București: Editura
Fundației Culturale Române.
Payne, Stanley G. (1995). A History of Fascism 1914–1945. London: Routledge.
Rusu, Mihai Stelian (2013). History and Collective Memory: The Succeeding
Incarnations of an Evolving Relationship. Philobiblon, 18(2), pp. 260–282.
Rusu, Mihai Stelian (2016). The Sacralization of Martyric Death in Romanian
Legionary Movement: Self-sacrificial Patriotism, Vicarious Atonement, and Thanatic
Nationalism. Politics, Religion & Ideology, 17(2–3), pp. 249–273.
Sandache, Cristian (2005). Istorie şi biografie: cazul Corneliu Zelea Codreanu.
București: Mica Valahie.
Săndulescu, Valentin (2007). Sacralised Politics in Action: The February 1937 Burial
of the Romanian Legionary Leaders Ion Moţa and Vasile Marin. Totalitarian Movements
and Political Religions, 8(2) Special Issue: ‘Clerical Fascism’ in Interwar Europe, pp. 259–
269.
Schmitt, Jens Oliver (2017). Căpitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen
Faschistenführers. Viena: Paul Zsolnay Verlag.
Spălățelu, Ion și Fătu, Mihai (1980). Garda de fier: organizația teroristă de tip fascist.
București: Editura Politică.
Veiga, Francisco (1993). Istoria Gărzii de Fier: 1919–1941. Mistica ultranaționalismului.
București: Humanitas.
Weber, Eugen (1995). Dreapta românească. Cluj-Napoca: Dacia.
Winter, Jay (1998). Sites of Memory, Sites of Mourning: The Great War in European
Cultural History. Cambridge: Cambridge University Press.
Zamfirescu, Dragoș (1997). Legiunea Arhanghelul Mihail: de la mit la realitate.
București: Editura Enciclopedică.
Comunicare / Cuminecare
REVISTE MANUSCRIPTE ALE STUDENȚIMII

TEOLOGICE SIBIENE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA (I)
Lucian GROZEA
"Lucian Blaga" University of Sibiu
Title: "Manuscript Journals of the Sibiu Theological Students in the 19th Century (I)"
Abstract: The present study evokes, in a kind of palimpsest, the efforts and demarches
of the students of the Andreian Theological and Pedagogical Institute from Sibiu to
publish a journal. Their journalistic activity was also corroborated with the founding of a
library and a Reading Society, which would bear the name of the worthy Metropolitan and
Saint Andrei Șaguna. All three desires have been fulfilled, and have taken note of History,
in particular, with their cultural presence.
Although only in the manuscript and in an internal circuit, the journal “Speranția”
was the first publicistic achievement of the Romanian students from all over Transylvania.
The period of issue was short, only three years, but it was a pattern for future generations.
Moreover, it can be noticed that the journalistic preoccupations of the academic
predecessors were as interesting, intellectual and current as those of today.
Keywords: history of the religious press; cultural-theological journalism; the academic
reading society; Metropolitan Andrei Șaguna; Romanian journalism in the 19th Century;
Un om providențial
Venirea lui Andrei Șaguna, în 1846, la Sibiu, ca vicar general al Episcopiei
Ardealului a însemnat revirimentul profund al vieții bisericești, culturale, sociale și
politice a românilor din Transilvania.
De numele său se leagă, pe plan bisericesc, reînființarea Mitropoliei
Transilvaniei și eparhiilor sufragane Arad și Caransebeș (1864), Congresul național
bisericesc al românilor ortodocși de pe întreg cuprinsul metropolitan (1868) și
Statutul organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania (1869), care a stat la baza
organizării și funcționării nu doar a mitropoliei transilvane, ci și a patriarhiei
române în 1925 ori în 1948; din perspectivă culturală, activitatea ierarhului a fost
deosebit de prodigioasă, reorganizarea învățământului teologic sibian, întemeiat
de către Dimitrie Eustatievici, la 1786, și continuat de episcopul Vasile Moga, de
la șase luni la 1 an (1848), apoi la trei ani (1850), cu o două specializări, pastorală
și pedagogică, care a continuat până în 1921 ca institut, apoi academie și institut
de grad universitar (1948) sub binecuvântata arhipăstorire a mitropolitului
Nicolae Bălan, fondarea publicației Telegraful Român în 1853, cu apariție neîncetată,
din 1863 periodicul folosind grafia latină, înființarea școlilor confesionale
242 Comunicare - Cuminecare
primare în mediul rural, așa încât în 1873, în momentul trecerii la cele veșnice
a mitropolitului, exista un număr de 800 de astfel de școli, de asemenea, apariția,
prin implicarea directă a două licee, la Brașov (1850, 1869) și un gimnaziu de
patru clase la Brad (1869), președinția Astrei (1861-1866), tipărirea de manuale
școlare, dar și de lucrări teologice, istorice ori de drept, membru de onoare al
Academiei Române (1871); pe plan politic, participant în calitate de președinte al
Marii Adunări naționale românești pe Câmpia Libertății la Blaj, în 1848, alături de
episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, membru în Senatul imperial de la Viena (după
1860), deputat în Dieta Transilvaniei (1863-1865), membru în Casa Magnaților
din Budapesta (după 1867), inițiator al activismului politic românesc împotriva
asimilaționismului maghiar și dobândirea de drepturi naționale și civice legitime
(Păcurariu, 1987, 60-62).
„Speranția”
Activitatea publicistică a teologilor a fost determinată de către inițiative
culturale externe, dar și de către deziderate interne, care să contureze o identitate
specifică.
În acest sens, înființarea Astrei (1861) și apariția periodicului Sionul românesc
(1865) la Viena, publicație a studenților greco-catolici, au constituit repere de
urmat pentru constituirea unei asociațiuni sub patronajul Institutului Andreian,
Conferința/Societatea de lectură Andrei Șaguna�, unei biblioteci academice, cât și
unei publicații proprii (Comșa, 1915, 430; Păcurariu, 1987, 214).
Astfel, la 30 octombrie 1865, un grup de clerici din anul al doilea editează
prima revistă studențească românească manuscrisă din Transilvania. Din păcate,
numerele apărute, în perioada 30 octombrie 1865 – 28 mai 1867, s-au pierdut
în negura vremilor. Într-un studiu elaborat în 1962 de către Mircea Păcurariu
se menționează într-o notă de subsol că revista nu mai exista în biblioteca
institutului teologic sibian (Păcurariu, 1962, 643, n. 3). Avem, totuși, mulțumită
eruditului diacon și, apoi, episcopului dr. Gheorghe Comșa, un demers istoriografic
extins, foileton publicat în paginile Telegrafului Român din 1915, la an aniversar
pentru Asociațiune, celebrarea a jumătate de secol de la întemeierea ei, care ne oferă
prețioase date pentru a putea contura specificul publicației (Comșa, 430-447).
Articolul manifest intitulat Provocare de Prenumerațiune la Speranția, scris de
către studentul Nicolae Frateșiu, ne relevă cât se poate de argumentat necesitatea și
importanța culturală a unei atare apariții editoriale:
„Folosul ce se revarsă asupra culturii fiecărui individ din citirea jurnalelor e
atât de felurit, încât foile acestea periodice s-au considerat cu toată dreptatea niște
izvoare nescrise de învățătură, luminare și binecuvântare. Sunt țări unde citirea
jurnalelor e atât de lățită și trebuința lor atât de simțită, încât circulează prin ele un
număr atât de însemnat de foi spre a învăța și lumina poporul.
În adevăr acestea prin ușurătatea lor zboară cu înlesnire din mână în mână
prin noutatea lucrurilor ce aduc, ațâță curiozitatea cititorilor prin felurimea ideilor
și cunoștințelor, împodobesc mintea, mobilizează inima și perfecționează viața
cititorilor.
SÆCULUM 243
Cu bucurie trebuie să mărturisim, că de când Românul a ajuns în stare de

a cunoaște necesitatea jurnalelor și de a primi citirea lor de trebuință ca pâinea
de toate zilele, junimea română, începând de la școalele inferioare până la cele
academice, însetată după știință din toate puterile, se silește a-și procura aceste
foi periodice, mai încă ascultători la vreuna Academie sau Universitate se încearcă
însăși a eda astfel de foi între sine – ba și în public, – exemplu ne este „Sionul”
edat de teologii gre-cat. din Viena – și de multe ori încercările acestea au fost bine
nimerite și au tras mari foloase în urma lor.
Asemenea și noi nu am vrut a rămânea îndărăptul celorlalți frați de un
sânge în această privință, ci după puteri ne-am silit a ne acvira cunoștințe despre
evenimentele cele mari în lume prin procurarea și citirea mai multor ziare, atât
naționale și străine.
Acum însă dorim din inimă a ne perfecționa tot mai mult în a deprinde
după putință și cu astfel încercări am hotărât a eda și noi și prin noi o foaie
periodică.
După pașii cuviincioși, ce am făcut pentru dobândirea voiei de a putea
publica între noi seminariștii acestei institut, această foaie periodică, Prea cinstia
Ieromonahul și Inspectorul seminarial, Cuviosul Părinte Gherman cu cel mai
fericit rezultat, dorind înaintarea noastră s-a îndurat prea părintește a încununa
dorința noastră cu cel mai fericit rezultat. Plini așadar de bucurie, ne grăbim a face
cunoscut că această foaie a noastră va ieși la lumină prin noemvre a.c. sub numire
de „Speranția”.
Tendința acestei foi, va fi înainte de toate a aduce pe frații acestui institut la
armonie și concordie: „concordia res parvae crescunt”1. Numai prin concordie
și frățietate, amoare reciprocă vom putea înainta; și a doua apoi, ca un eflux din
concordie, propășirea noastră în privința spiritualității.
Conform acestei tendințe „Speranția” va cuprinde în coloanele sale articole
curat numai din sfera literară și anume: Poezii, istorioare originale sau traduse,
descrieri, priviri, cuvântări și extrase din atari opuri literare sau jurnale și altele de
felul acesta.
Deși îndrăznim a promite, că ne vom întrebuința toate puterile spre a merita
încrederea, ce ni se va da, deși sperăm că confrații noștri vor avea indulgență cu o
astfel de întreprindere nouă, mărturisim, că conștiința noastră ar putea rămânea
îngreunată, când această foaie nu și-ar atinge scopul și destinațiunea sa.
Fiindcă o asemenea întreprindere numai cu puteri unite se poate aduce la
îndeplinire, noi din această inimă chemăm ajutorul tuturor fraților și ne rugăm a
ne sprijini cu concursurile lor.
„Speranția” va ieși regulat o dată pe săptămână, Dumineca, după împrejurări,
însă și de două ori. Prețul pe lună e zece (10) cruceri val. a.
1
„Societatea de lectură „Andreiu Șaguna” a luat numele în 1876/7, așa că a menținut acest nume
până în 1908/1909” (Comșa, p.454). În fapt, Conferința/Societatea a luat ființă odată cu apariția
„Speranței” în 1865, între 1868-1871 s-a numit Conferință, însă numele de Societate a fost statuat
oficial în înscrisurile protocoalelor, regulamentelor, rapoartelor la data menționată de către
Gh. Comșa (vezi și Păcurariu, 214; Popa, 2012, 19-40).
Prenumerațiunea2 se face la Redacțiune, cu banii prenumerațiunii se vor

cumpăra cele lipsă pentru această foaie, și cu restul se vor pune fundamentul la o
Bibliotecă a Institutului, cumpărându-se cărți folositoare.
Ne adresăm către toți frații seminariști și externiști a îmbrățișa cu căldură
această foaie, căci numai de la noi va atârna soarta ei și viața ei și numai așa vom
putea prospera și noi ocupându-ne din tinerețe cu lucruri serioase. Frateșiu m. p.”
(Comșa, 430).
Colectivul redacțional era alcătuit dintr-un redactor și șapte revizori.
Primul redactor al foii a fost I. B. Crișianu, urmat fiind de către Nicolae Frateșiu,
începând cu anul 1866, de unde deducem că primul ar fi fost student în anul
terminal, așa încât, plecat pentru misiunea preoțească, a predat responsabilitățile
celui mai merituos dintre ei.
Deși inițial domeniul de scriitură era conturat doar de ardoarea literară3, pe
parcurs, cuprinsul publicației s-a diversificat conținând subiecte de teologie, istorie
bisericească, cuvântări, apeluri și anunțuri. Printre alți fondatori și colaboratori,
mai putem aminti pe: I. Bacilia, Th. Popp, S. Joantă, I. Grecu, I. G. Mureșianu,
Th. Gherje, I. Micu, I. Cerbiceanu, T. Cristea, I. Perția și I. Urdea, asupra unora
dintre ei vom reveni (Comșa, 434; 438-439).
Demn de remarcat este însă organizarea și elaborarea redacțională, care
presupunea realizarea unui peer-review al articolelor ce urmau a fi publicate sau
diferite rapoarte de activitate, după cum consemnează Gh. Comșa: „tinerii de la
„Speranția” aveau statute pentru foaia lor, aveau comitet, care ținea consultări
asupra operetelor intrate, iar comitetul făcea din când în când un raport despre
starea fondului Speranței”. Mai mult, editorii se preocupau de o selecție riguroasă
a textelor de publicat, așa încât aflăm din numărul 8 de la 18 decembrie 1865 al
revistei că s-a organizat de către Gavriil Mureșianu un concurs pentru publicarea
unei „teze” tematice: „subscrisul deschide acest concurs pentru elaborarea
tezului: „Originea și lățirea creștinismului”. Elaboratele au de a se înmâna
redacțiunii „Speranței” până la prima Februarie 1866, unde se vor audima și
autorul celei mai bune elaborări va fi premiat cu 50 cr. v.a. din partea subscrisului.
Sibiu, 27 Noemvrie 1865, Gabrile Mureșianu, m.p., teolog în anul al II-lea” (Comșa,
438-439).
Această admirabilă propensiune și dulce osteneală intelectuală au fost
profund apreciate și recompensate chiar de către prea vrednicul Mitropolit Andrei
baron de Șaguna, așa cum reiese din rubrica Varietăți a revistei, în numărul 3 din
aprilie 1866: „Excelența Sa s-a îndurat preagrațios a împărtăși pe unii clerici din
anul al III și al II. cu niște cărți foarte folositoare. Din anul III sunt împărtășiți:
G. Spornicu, I. Iacob și G. Mureșianu, iar din a. II, N. Frateșiu, I. Joantă, I. Micu,
I. Cerbiceanu și T. Cristea. Dacă nemuritorul mitropolit Șaguna a aflat demni
de distincție pe acești foști elevi seminariali, de sigur au fost vrednici de dânsa”
(Comșa, 438-439).
2
„Prin înțelegere afacerile neimportante cresc”, apud Sallustius, Bellum Iughurtinum, 10, 6.
3
Scilicet: abonamentul.
SÆCULUM 245
O contribuție deosebită au avut acești tineri înflăcărați de idealuri și

dorință de cultură4 în fondarea bibliotecii revistei5, dar și a Societății de lectură
„Andrei Șaguna”, implicit, așa încât, între 27 noiembrie și 4 decembrie 1865,
s-au achiziționat cinci cărți de valoare. Acțiunea respectivă este menționată, ceva
mai târziu, în 1893, și de către Ioan Georgia, unul dintre „jurnaliștii” Musei și
vicepreședinte al Societății de lectură la acea dată (Georgia, 1893, 465; Comșa, 434-
435).
Înființarea bibliotecii a generat, dar nu numai doar acel demers, însă, și
tensiuni, cât și facțiuni între studenții institutului din cauza unui exclusivism
organizațional ațâțat, îndeosebi, și de orgolii personale.
I. Grecu, membru în colectivul redacțional, dă seamă despre aceste aspecte,
atrage atenția asupra pericolului ce ar decurge din aceste neînțelegeri și îndeamnă
la unitate și armonie într-un articol intitulat „Starea elevilor din Institutul nostru
arhidiecezan”, Nr. 3 din 1865:
„Discordia descompune membrii corpului clerical, mai în atâtea părți, din
câte e compus. Prin discordie intră ură, acea plantă urâtă, care după cum știm
din praxa noastră mult puțină, cât și din felurite istorii, – nici un bine nu a adus
nici unui individ, dar atât mai puțin unei corporațiuni. De boala mândriei, sau a
măriri deșarte încă pătimesc foarte mulți dintre membrii corpului clerical; și știe
Dumnezeu ce fel de boală e; – mie mi se pare că e lipicioasă, căci altminteri nu s-ar
lăți din zi în zi.
Fiecare va fi observat, că în alte institute, nu e o asemenea superbie (s.n.), ci
frățietate, egalitate, concordie, punând toți umăr la umăr, cel puțin partea cea mai
mare.
Însă la noi – la noi durere – fiecare vrea să fie domn înaintea celuilalt, nu se
uită însă și nu-și trage bine cu sine, că oare vrednic e de acea numire tocmai din
partea colegilor? Prea, prea puțini vezi întinzându-și mâinile frățește, ba și când
merg pe uliță, se uită într-altă parte, sau pe sus, numai să nu vadă pe consoțul său.
Un astfel de individ dobândește superbie și proverbul popular este adevărat: „că
acolo unde e mândrie multă, acolo e și mândria mare”.
Să se poarte fiecare așa cum cere starea lui și să fie măreț pe caracterul lui,
ce-l poartă, însă între frații lui colegi să nu pretindă numire de „domn”, sau nu în
înțelesul acela, care vreau să-l aibă, căci unde e domn e și supus, ceea ce între noi
nu poate să fie, nici se cuvine a fi… Noi toți avem un scop, adică de timpuriu să ne
pregătim la cele ce ne așteaptă statul nostru care voim să-l îmbrățișăm, mai curând
sau mai târziu, și a ne deda și a săvârși lucruri filantropice. Scopul e unul, partidele
însă multe și așa nu vom putea reieși așa bine, ca (și) când ar fi partidele numai
una, însă mare. O partidă a înființat o societate științifică, care până acum nu
s-a extins mai departe, fără numai în cerc îngust cu scop de a pune temeiul la o
bibliotecă, alta a înființat o foaie, care s-a extins la atâția, la câți a aflat părtinire, tot
4
„…găsim dovezi foarte măgulitoare despre îndeletnicirile literare ale elevilor seminariali”
(Comșa, 438).
5
„…trebuie să recunoaștem că luptătorii de la „Speranția” triumfătoare au fost niște ai națiunii
urziți din lacrimi și sudori” (Comșa, 438).
spre scopul sus numit. Și iarăși, a treia partidă a contribuit la acel scop pe de altă
cale. Dacă aceste trei partide s-ar fi contopit într-una, oare nu și-ar fi ajuns scopul
mai bine? Ba, eu zic, că cu mult mai bine.
Scopul meu nu e altul, fraților, nu e a înnegri pe unul sau pe altul, – precum
poate și s-ar părea la mulți – nu!... și noi deoarece până acum nu am fost norocoși
a avea o foaie a noastră proprie, prin care să se combată și mai cu deamănuntul
unele rele ce s-au ivit ici-colea; și deoarece acum avem, de aceea pe calea aceasta
îmi descopăr calea mea într-acolo, ca de aici înainte să ne îndreptăm lucrările
noastre, astfel încât să fim toți și toți la toate, sprijinindu-ne unul pe altul și să ne
încordăm din răsputeri a împrăștia negura, aceea stricătoare nouă, întocmai ca și
grâul necopt păbrea, care paiele le înnegrește și fructul îl scade, căci atunci și numai
atunci vom fi în stare a învinge orice greutăți. I. Grecu m.p” (Comșa, 434-435).
La un moment dat, din cauza acestor disensiuni, s-a ajuns în situația ca doar un
singur student să se fi preocupat și ocupat intens de apariția foii sau chivernisirea
bibliotecii, în perioada 1865-1866. Theodor Popp, amintit în rândurile de mai sus,
trebuie privit, scrie Gh. Comșa, ca „piatra din capul unghiului, căci într-o vreme
acesta a fost el singur și casier, și redactor și bibliotecar. Era aproape singur și
colaborator al foaiei. Lui și tovarășilor ce i-a avut, se cuvine să le mulțumească
viitoarea generație seminarială existența falnice societăți de lectură de astăzi.
Atât glasul lui de chemare la muncă, cât și altor sprijinitori ai „Speranței” și putut
duce viața însemnată până la 28 mai 1867” (Comșa, 438).
Cu toate aceste divergențe, publicația manuscrisă „Speranția”, apare timp
de trei ani și aduce în fondul bibliotecii Societății de lectură un număr de 58 de
opuri: „A lor este meritul că până la timpul încetării din viață a foaiei, biblioteca
a ajuns la numărul frumos de 58 de cărți” (Georgia, 467; Comșa, 438; 447)6
Încetarea apariției revistei s-a datorat, înainte de toate, dezinteresului,
pasivității și ignoranței majorității studenților față de o asemenea întreprindere
deosebită pentru acele vremuri, stare de fapt descrisă, de altfel, în rândurile
„Speranței” din Nr. 22, an III, la 1867: „Pot zice, că de s-ar da un jurnal din
rai chiar, nici de acela nu se interesează, nici de acolo nu pot cei nepăsători”
(Comșa, p.). Astfel numărul de abonamente scăzuse de la 60 la 10, ceea ce a produs
o penurie financiară și, implicit, logistică pentru realizarea în condiții optime a
revistei. O altă cauză se prea poate să fi fost absolvirea studiilor și plecarea către
preoție a generației care a depus această înălțătoare trudă și care, din nefericire,
n-a avut urmași demni pentru continuarea proiectului început.
Despărțirea de „Speranția” i-a afectat profund pe cei implicați, așa încât i-au
dedicat o poezie aidoma unui necrolog:
6
„… și a pune apoi temeiul unei biblioteci a tineretului seminarial, din care să se poată înzestra
nutremântul spiritual recerut (s.n)” (Comșa, 434); „Înființarea „Speranței” e însemnată ” că ea a
dat ca rezultat întemeierea bibliotecii de azi și faptul aceste nu trebuie desconsiderat, pentru că
și în privința aceasta elevii seminariști au întrecut chiar institutul seminarial, care abia în anul
1877/78 are o bibliotecă în regulă și la finea anului școlar 1883/84 biblioteca institutului a constat
în 60 de opuri în 132 de volume. Față de această constatare, am văzut în firul acestor expuneri
(vide infra), că elevii seminariali deja în anul 1867 aveau în biblioteca lor 58 de opuri” (Comșa,
447; Roșca, 1911, 205).
SÆCULUM 247
„Adio „Speranță” dulce Glasul stelelor ș'al lunii

Timpul nostru a venit Strigă astăzi ne-ncetat
Tu rămâi noi ne vom duce Sculați fii ai națiunii,
Să lucrăm pe alt sfârșit. Nu dormiți pe-al morții pat!”
(Comșa, 438).
Cu toate acestea, în sufletele membrilor revistei a existat speranța că, măcar,
adepții Societății de lectură și confrații, ce vor îmbrățișa chemarea de preot ori
dascăl, să aibă dorința de a continua drumul deschis de ei.
În acest sens, Theodor Popp, redactorul responsabil la acea vreme, scrie către
viitoarea tinerime seminarială un text cu valențe testamentare reieșit, parcă, din
spiritul viu și neostoit al „Speranței”: „Așadară de acum, soră tinerime și iubită
posteritate, ție-ți încredințez acest lucru conceput, ție-ți rămâne continuarea mai
departe și înaintarea binelui comun, și trebuie să edifici pe această bază edificiile
cele pompoase și strălucite ale muzelor7. De vei edifica pe această bază, care o pun eu
acum, apoi arăți lumii că mă iubești, de mă iubești pe mine (pe sora ta ascendentă),
pe Dumnezeu îl iubești, cuvântul și legea trebuie să împlinești. Continuă dară, prin
foaia aceasta, cu numele ei propriu ori prin altă foaie, cu alt nume frumos, ori prin
oarecare societate, bine compusă și organizată, dar la nici un caz să nu rămâi cu
totul neactivă” (Comșa, 438).
Anii care vor urma, vor învedera că acest deziderat a germinat, atât la Sibiu,
prin apariția Musei, la 1871, dar și la Arad8, prin editarea atât de către studenți, cât
și de către profesori a unei reviste omonime, însă tipărite, începând cu anul 1869.
„Trântorul”
În urma disensiunilor ivite, în special, pe seama înființării și administrării
bibliotecii, dar și printr-o atitudine de frondă, o anumită facțiune s-a desprins
concepând o altă publicație, tot manuscrisă, intitulată „Trântorul” (Comșa, 435).
Publicația nou ițită se declarase prietenă „Speranței”, însă aceasta a respins-o
cu toată tăria dezavuând-o. La un moment dat, cei de la „Trântorul” consideră că
ar fi mai bine să-și schimbe numele în „Presența”. Deși se declarase inițial amică
„Speranței”, redacția de la „Presența” era potrivnică și avea mereu o atitudine
perfidă și prefăcută față de foișoara cea mult îndrăgită.
Gh. Comșa ne relatează că: „Îl provoacă dar („Speranția”) pe acest lup răpitor
îmbrăcat în oaie, cu data de 20 Noemvrie 1866 fără întârziere să dispară” (Comșa, p. 435).
Polemica a fost de scurtă durată, întrucât „Trântorul” a avut o prezență
nesemnificativă și începând cu numărul al doilea publicația concurentă dispare
rămânând „în știrea lui Dumnezeu” (Comșa, p. 435). Mai mult, această rivalitate a
întărit redacția „Speranței”, așa încât cei de ai aici au lucrat cu mai mută sârguință.
Contestatară sau nu ultima revistă, e de apreciat faptul că studențimea teologică
sibiană dezvolta astfel de preocupări culturale, chiar dacă uneori rivalitatea era
susținută, mai degrabă, de orgolii juvenile, decât de preocupări intelectuale.
7
În luna martie 1866 biblioteca Asociației avea 31 de volume, după cum consemnează
Gh. Comșa (Comșa, 435).
8
Nu întâmplător, următoarea revistă de la Sibiu, apărută în 1871, se va chema Musa.
Concluzii
Sub autoritatea morală a vrednicului mereu de pomenire mitropolitul
Andrei Șaguna și urmându-i exemplul pastoral, impulsionați de activitatea
publicistică a confraților de rit greco-catolic, studenții teologi sibieni au purces la
a edita o revistă, a fonda o bibliotecă și a întemeia o societate de lectură academică.
Toate cele trei deziderate au reușit și au dat seamă Istoriei prin activitatea lor.
Revista „Speranția”, a fost prima realizare publicistică a studenților români în
spațiul transilvănean. Deși a fost manuscrisă și a avut un circuit doar intern, a apărut
constant timp de trei ani și ne descoperă preocupările și dezideratele studențimii
teologice din secolul al XIX-lea. De remarcat este că publicația a fost concepută,
coordonată și redactată numai de către studenți, fără vreun aport profesoral, însă
a dezvoltat domenii și tematici cu adevărat interesante: literatură, teologie, istorie,
creații proprii și articole originale, aparte de venerabilul periodic „Telegraful român”.
Publicația „Trântorul”, redenumită ulterior „Presența”, a apărut alături de
revista „Speranția”, însă pentru o perioadă foarte scurtă de timp și ca rezultat al
unor mărunte disensiuni între teologi. Cu toate că inițiativa concurentă a fost
renegată și chiar damnată este de salutat apariția și rivalitatea acesteia, întrucât
polemica înseamnă progres.
Ambele s-au stins nu după foarte multă vreme, dar au stat la baza apariției
revistei Musa, care s-a publicat timp de 38 de ani neîntrerupt (1871-1909) și despre
care vom elabora un studiu viitor.
Totodată, trebuie evidențiată și activitatea atât de benefică a Societății de
lectură „Andrei Șaguna”, înființată la 1865, prin care a rodit o frumoasă bibliotecă
constituită din donațiile studenților cu ocazia diferitelor aniversări și achizițiile
provenite din abonamentele „Speranței” (Comșa, 434). Societatea a existat până
în 1948, iar volumele s-au înmulțit neîncetat, regăsindu-se și astăzi în rafturile
academiei teologice sibiene.
Ostenitorii faptelor enumerate mai sus au depus o muncă „tainică și lipsită de
zgomotul publicității”, însă acei tineri „erau educatorii ideii de înfrățire, ei au trezit
puterile adormite ale tineretului seminarial, pe care i-au scos de sub înrâurirea stearpă
a egoismului și i-au insuflat devotamentul ce-l insuflă iubirea I” (Comșa, 431).
Bibliografie:
Comșa, Gheorghe, Dr., Din viața societății „Andreiu Șaguna”, în Telegraful Român,
an LXIII, nr. 107-109; 111, Sibiiu, 1915.
Georgia, Ioan, Activitatea Societății de lectură Andreiu Șaguna în decurs de 25 de ani
(1868-1893), în Musa, an XXII, nr. 22, Sibiiu, 1892/1893, pp. 457-480, în mss.
Popa, Ionuț, Revista MUSA. Un martor al sentimentelor naționale românești în
perioada dualistă, Editura Techno Media, Sibiu, 2012.
Roșca, Eusebiu, Dr., Monografia institutului seminarial teologico-pedagogic
„Andreian”, Sibiu, 1911.
Păcurariu, Mircea, Câteva aspecte ale strădaniilor studenților teologi de la Sibiu pentru
promovarea limbii romîne, în Mitropolia Ardealului, anul VII, nr. 9-12, sept.-dec. 1962.
Păcurariu Mircea, Pr. Prof. Dr., Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu 1786-
1986, Sibiu, 1987.
Păcurariu, Mircea, Preot Dr., Politica statului ungar față de Biserica Românească din
Transilvania în perioada dualismului 1867-1918, Sibiu, 1986.
SÆCULUM 249
NON AVAILABLE (II)1

- DESPRE DEPOZITUL LEGAL DIGITAL ÎN ROMÂNIA -
Ioana AVĂDANI
Director, Center for Independent Journalism
Title: “Non Available - On The Digital Legal Deposit In Romania”

Summary: This paper analyses the legal deposit and the way this istitution is treated
and functions in the digital era, especially for the online versions of the newspapers
and periodicals. First, it describes the evolution and the transformation in time of the
content of the legal deposit. It looks at the elements composing a legal deposit scheme,
the historical functions it played and the legal forms it took. A second part is dedicated to
the challenges of the transition of the legal deposis institution from publications in print
or on other material support to the more inefable digital realm. It focuses on three main
features: comprehensitivity, obligativity and access and usage. A third part discusses, via a
series of interviews, how the digital legal deposit is seen and dealt with in Romania.
Keywords: legal deposit; digital; online; publications;
Am descris, în capitolele anterioare, istoria depozitului legal, am analizat

valorile sale conceptuale (memorializare/patrimonializare, control și cenzură,
referință pentru drepturile de autor). Am discutat diferitele forme și vehicule legale
pe care le îmbracă schemele de depozit legal în diferite țări, evidențiind modele
de reglementare și auto-reglementare. Am analizat factorii motori ai unor scheme
de depozit legal, fie ei statali sau privați și am discutat implicațiile economice ale
acestora. Am urmărit tranziția depozitului legal către cultura digitală, prezentând
câteva din provocările care impun regândirea unora dintre elementele definitorii și,
cu siguranță, metodele și tehnologiile de implementare.
Toate acestea ne permit să trecem la analiza situației depozitului legal în
România, punând-o în context și creând un cadru de comparație.
3. Depozitul legal online în România

3.1 O tentativă eșuată
Depozitul legal în România este reglementat prin legea 111/1995, amendată
și republicată în 2007. Legea prevede că „[d]epozitul legal reprezintă fondul
intangibil al patrimoniului cultural naţional mobil” și listează tipurile de materiale
care fac obiectul obligației de depozitare (art 2) și pe cele exceptate (art 5). Legea
prevede că „Pentru documentele prevăzute la art. 2, produse în România, obligaţia
de trimitere, cu titlu de depozit legal, aparţine producătorilor: edituri, persoane
1
Urmare din numărul trecut al revistei.
fizice sau juridice care realizează documente în regie proprie, ateliere, case/
studiouri de înregistrare, Banca Naţională a României, Regia Autonomă "Monetăria
Statului", Compania Naţională "Poşta Română" - S.A., precum şi altor asemenea
producători". Ca depozitari sunt identificați Biblioteca Naţională a României,
Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga"
Cluj-Napoca, Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" Iaşi și Biblioteca
Centrală Universitară "Eugen Todoran" Timişoara. Pentru publicațiile cu caracter
militar, beneficiază de depozit legal și Biblioteca Militară Naţională şi Centrul de
Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti. De asemenea, se constituie
depozite legale locale la nivelul bibliotecilor județene și al celei metropolitane
București. Tezele de doctorat se depozitează la Biblioteca Națională și la Ministerul
Educației Naționale și Cercetării Științifice. Trimiterile se fac pe cheltuiala editorului,
din primul tiraj, în termen de 30 de zile de la apariție. Nerespectarea obligaţiei
de trimitere a documentelor cu titlu de Depozit legal în termenul constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă contravenţională de la 300 lei la 3.000
lei pentru persoanele fizice şi de la 500 lei la 5.000 lei pentru persoanele juridice,
în funcţie de preţul de vânzare al documentului sau valoarea documentară (art.
19). Constatarea contravențiilor se face de personalul de specialitate din Biblioteca
Naţională a României, respectiv Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi bibliotecile
judeţene. Sumele provenite din amenzi se constituie în venituri extrabugetare ale
bibliotecilor respective.2
Printre documentele listate în art. 2 al legii ca făcând obiectul depozitului
legal, se regăsesc " (i) documente în formă electronică, pe următorul tip de suport:
disc, casetă, videocasetă, CD, DVD şi, respectiv, cele pe următorul tip de suport:
diafilm, diapozitiv, microfilm, microfişă;".
Legea românească nu amintește nimic despre publicațiile online. În 2006, a
existat o tentativă de introducere a acestora în lege, în cadrul unor modificări mai largi
aduse legii în vigoare din 1996. Astfel, în septembrie 2006, Secretariatul general al
Guvernului trimite Senatului, spre aprobare în procedură de urgență, Proiectul de lege
pentru modificarea Legii 111/1995 privind constituirea, organizarea și funcționarea
Depozitului legal de documente, indiferent de suport.3 Potrivit proiectului, aveau a
face obiectul depozitului legal "(i) documente în format electronic: discuri, casete,
videocasete, CD-uri, DVD-uri, diafilme, diapozitive, microfilme, microfişe, publicaţii
în format electronic, inclusiv publicaţii on-line sau off-line şi altele asemenea;" (s.m.)
În octombrie 2006, proiectul de lege este dezbătut de Comisia de cultură și
media a Senatului și aprobat, cu două amendamente, dintre care unul, recomandat
de Comisia Juridică, prevedea eliminarea din titlul legii a sintagmei "indiferent
de suport".4 Plenul Senatului aprobă proiectul în decembrie 2006 și îl înaintează
Camerei Deputaților.
2
Idem 7.
3
Adresa de înaintare a proiectului legislativ nr. E276/ 14.09.2006, Senatul României, disponibilă
la http://www.senat.ro/legis/PDF/2006/06L764AD.pdf
4
Raport XXXI/203/31.10. 2006 la Proiectul de lege pentru modificarea legii 111/1995 privind
constituirea, organizarea și funcțunarea Depozitului legal de documente, indiferent de suport,
Senatul României, http://www.senat.ro/legis/PDF/2006/06L764CR.pdf
SÆCULUM 251
La rândul său, Comisia de cultură, artă și mijloace de informare în masă

aprobă proiectul, cu o serie de amendamente, dar menține forma articolului 2(i)
aprobată de Senat. Supus dezbaterii în plen, însă, proiectul este criticat. „Legea în
sine nu are nimic nociv în ea. Din păcate, partea care ţine de tehnologia informaţiei
scrisă în ea este scrisă - încerc să folosesc un cuvânt cât mai uşor - cu o doză mare
de aberaţie; mare, nu ... Cred că ar fi bine dacă acest proiect ar fi trimis către
Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, pentru a rescrie toate
părţile acelea într-un mod care să nu ne facă de râs. Pentru că, aşa cum este scrisă
acum, nu numai că ne face de râs, asta poate că n-ar fi o nenorocire foarte mare,
dar nu poate fi aplicată în niciun fel. Deci, sunt lucruri care sunt absolut
aberante din punctul acesta de vedere. Intenţia am înţeles-o; intenţia este bună,
dar trebuie să punem şi intenţia în acord cu lumea reală”, a afirmat, de la tribuna
Parlamentului, deputatul Varujan Pambuccian (conform stenogramelor ședinței
din 11.04.20075).
Întors spre Comisia de cultură, proiectul apare pe sintezele ședințelor din 24,
25 și 26 aprilie, apoi în cele ale ședințelor din 2 și 3.05 și, iarăși, în cele din 7,
8 și 9 mai. De fiecare dată, deputații propun "continuarea discuțiilor". În 5 iunie
2007 (deși termenul pentru un nou raport fusese 2 mai), proiectul este repus în
dezbaterea Plenului Camerei, dar fără sintagma "publicaţii în format electronic,
inclusiv publicaţii on-line sau off-line şi altele asemenea". "Proiectul de lege,
după cum cunoaşteţi, a fost retransmis la comisie, în şedinţa plenului Camerei
Deputaţilor din data de 11 aprilie, în vederea unei noi examinări şi a depunerii
unui nou raport, la solicitarea făcută de domnul deputat Varujan Pambuccian,
preşedintele Comisiei pentru tehnologia informaţiilor şi a comunicaţiilor, care
a reclamat modul defectuos de tratare a domeniului la care se referă tehnologia
informaţiilor, prevederile fiind neaplicabile. Proiectul de lege a fost rediscutat în
şedinţele comisiei. La dezbateri au participat, din partea Guvernului, reprezentantul
Ministerul Culturii; din partea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei
Informaţiilor, domnul Liviu Nicolaescu, directorul general, precum şi domnul
deputat Valeriu Ungureanu, secretar al Comisiei pentru tehnologia informaţiilor şi
a comunicaţiilor. Din păcate, până la data finalizării dezbaterilor asupra proiectului
de lege, Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor nu a trimis un
aviz cu amendamente", a afirmat în plen deputatul Petre Străchinaru. 6
Raportul prin care Comisia de mass media aprobă noua formă a legii
(identificat în istoricul legii ca fiind raportul suplimentar 430 al Comisiei), nu
apare pe site-ul Camerei Deputaților și nu poate fi consultat online, astfel încât
nu putem ști cine a propus eliminarea definitivă a publicațiilor online din legea
privind depozitul legal.
Aceasta a fost singura tentativă de a extinde depozitul legal la mediul online.
Ca atare, publicațiile online au rămas, până la momentul scrierii acestui articol, în
afara oricărui demers de instituire a unei scheme de depozitare/colectare/indexare
sau curatoriat.
5
Stenograma Ședinței Camerei Deputaților din 11 aprilie 2007, Camera Deputaților, disponibilă
la http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6280&idm=3
6
Idem 27.
Fig 2:
Site-ul Camerei Deputaților nu prezintă raportul suplimentar pentru modificarea Legi 111/1995
3.2 Inițiativa bibliotecilor

România trăiește un paradox tehnologic. Are una dintre cele mai mari viteze
de internet din lume, ocupând locul 14 după viteza medie a conexiunilor şi locul
9 după media vitezelor maxime înregistrate de conexiunile la internet, conform
unui raport publicat de compania americană Akamai.7 Ratele de conectivitate
la internet sunt în permanentă creștere. La jumătatea anului 2016, în România
existau 4,3 milioane de conexiuni la internet în banda larga la punct fix și 14,8
milioane conexiuni în bandă largă mobile, marcând o creștere de 14,9% față de
anul precedent. Rata de penetrare a internetului mobil în banda largă este de 74,8
la 100 de locuitori.8 Așa cum am arătat mai sus, numărul de domenii din România
crește rapid și constant. Există 8,8 milioane de conturi Facebook ale unor români,
accesate din România.9
În pofida acestei evidente apetențe pentru internet și tehnologii informatice,
România nu pare a avea o strategie clară privind dezvoltarea digitală. Serviciile
informatizate de gen ghiseul.ro sau spațiul fiscal virtual, cele care gestionează
cardurile de sănătate sau plata prin SMS a unor taxe de drumuri colapsează
cu regularitate și, susțin utilizatorii, sunt prost gândite și slab administrate.
7
Vlad Andriescu, Viteza internetului în lume: România nu mai este în top 10 (Start-up.ro, 2016),
disponibil la http://start-up.ro/viteza-internetului-in-lume-romania-nu-mai-este-in-top-10/
8
Piața serviciilor de comunicații electronice din România, (Autoritatea Naţională pentru
Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, 2016, p 39-40), disponibil la https://statistica.
ancom.org.ro:8000/sscpds/public/files/125_ro
9
Potrivit Facebrands, http://www.facebrands.ro/demografice.html
SÆCULUM 253
Stategia Națională privind Agenda Digitală 2020 a fost aprobată în 201510 și are
un capitol dedicat rolului TIC în cultură. Printre activitățile propuse se numără
constituirea arhivelor digitale (cu o țintă de 750,000 de obiecte digitale) și dezvoltarea
serviciilor IT oferite de biblioteci în beneficiul clienților lor, cu precădere pentru
e-integrare și facilitarea căutării unui loc de muncă.
Strategia digitală este privită cu destuă neîncredere de specialiștii din domeniu.
„Strategia ca strategia, contează mai mult implementarea. Că strategia e lipsită de
nişte elemente clare - cu privire la ce anume se va finanţa şi cum şi cât - e mai puțin
important. Importanţa ei este însă legată de Strategia pentru piaţa unică digitală
şi de faptul că vor exista nişte fonduri structurale în perioada următoare, inclusiv
pentru domeniul IT, care probabil că trebuie să fie alocate pe baza strategiei.
Din punctul nostru de vedere, strategia nu are o importanţă practică”, afirmă
Bogdan Manolea, director executiv al Asociației pentru Tehnologie și Internet
(APTI)11.
La fel de lipsită de valoare practică o percepe și Dan Matei, consultant
pentru documentaristică și biblioteci digitale al Fundației Gellu Naum. Matei
este fostul director al Institutului pentru Memorie Culturală. În opinia sa,
strategia românească în materie de arhivare digitală se limitează la digitizarea și
expunerea online a produselor analogice, așa cum o concepe Ministerul Culturii12.
El reclamă lipsa unei gândiri strategice și a unei discuții publice coerente
privind arhivarea digitală, în general și a celei a periodicelor, în special.
Trebuie armonizate practicile "agregatorilor naționali" în ceea ce privește rolul
complex al unei "biblioteci digitale": de muzeu, de arhivă și de bibliotecă.
Trebuie definite în mod coerent criteriile în baza cărora se face curatorierea, trebuie
pregătiți experți în biblioteconomie digitală care să poată face astfel de jedecăți
în indexarea materialelor. Trebuie unificate modul de definire a "exponatului".
Astfel, fiecare articol de ziar este "o unitate", dar și ziarul în sine este "o unitate", și
ilustrațiile la articol sunt "unități" independente și trebuie arhivate fiecare ca atare
și curatoriate pentru a permite cercetătorului viitorului o citire comprehensivă a
relației dintre aceste "unități". În cazul presei române, stabilitatea pe termen lung
a URL-urilor este o problemă, așa cum problematică este, din punctul de vedere
al "recoltării" actualizarea dinamică a paginilor, în care poziția în pagină a știrilor
variază de la moment la moment, astfel încât știrile de azi se amestecă cu cele de
ieri. În privința arhivării publicațiilor online, Matei favorizează ideea unei arhivări
comprehensive. "Mai bine păstrăm tot decât să judecăm acum ce e important pentru
10
Strategia Națională privind Agenda Digitală pentru România – 2020, Guvernul României,
disponibilă la http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/strategia-nationala-privind-agenda-digi-
tala-pentru-romania-2020
11
Luiza Sandu, Ce schimbări poate produce Agenda Digitală pentru România?, (Market Watch,
2015), disponibil la http://www.marketwatch.ro/articol/14276/Ce_schimbari_poate_produce_
Agenda_Digitala_pentru_Romania/
12 Invitație de participare - achiziție directă (Ministerul Culturii, 2015), disponibil la http://www.
umpcultura.ro/Files/uploads/1504-Invita%C8%9Bie%20de%20participare%20%C8%99i%20
Caiet%20de%20sarcini%20-%20Servicii%20elaborare%20studiu%20de%20fezabilitate%20
%C8%99i%20proiect%20tehnic%20E-CULTURA%20-%2006.04.2016.pdf
viitor", a opinat el.13 În plus, trebuie rezolvată problema stocării pe termen lung, a
copiilor de siguranță și a actualizării formatelor pe măsura avansării tehnologiei.
Riscăm să ajungem în situația în care vom avea acces la documente de mii de ani,
pe suport de piatră, lut sau papirus, dar să le pierdem pe cele elctronice de acum
câțiva ani, salvate în formate care au devenit caduce și au ieșit din uz sau stocate pe
suporturi care necesită terminale depășite tehnic. În opinia sa, o astfel de acțiune
reclamă gândire strategică, resurse pe măsură și o responsabilitate clar asumată.
Potrivit lui Matei, cel mai bun agent al schimbării în acest sens ar fi o instituție
specializată în domeniul arhivării digitale, pornind de la evidența că instituțiile
culturale actuale, inclusiv bibliotecile, sunt depășite de situație.
O opinie asemănătoare a exprimat și Claudia Șerbănuță, fostă director
interimar al Bibliotecii Naționale. Și ea a remarcat14 aceeași preocupare a biblio-
tecilor către digitizarea operelor pe suport material, în detrimentul domeniului
online. Dintre factorii care fac ca această situație să persiste, Șebănuță a numit lipsa
de stabilitate și legitimitate a conducerii Bibliotecii Naționale (care funcționează, din
2010, cu directori interimari, cu mandate de câteva luni), lipsa de dotări materiale,
de cadre calificate, dar și o cultură specifică instituțiilor publice din România în care
cadrul legal este cel care dictează activitatea. "Dacă încerci să faci ceva, ești imediat
întrebat care este cadrul legal care permite acel ceva. Atâta timp cât nu va exista o
obligație legală pentru constituirea depozitului legal pentru publicațiile online, nu
se va întâmpla nimic în domeniu", a comentat Șerbănuță. În opinia sa, avantajul
unei legi în domeniu ar fi și că în spatele obligației constituite legal vor trebui să
existe și finanțări garantate pentru atingerea obiectivelor impuse. Pe de altă parte,
Șerbănuță nu întrevedea, la momentul interviului, o entitate care să poată prelua
inițiativa modificării legii și a exclus posibilitatea ca, în acest moment, Biblioteca
Națională să își asume rolul de a lansa dezbaterea pe această temă, în principal din
lipsa timpului necesar unui astfel de demers.
3.3 Inițiativa și responsabilitatea mass media

Reprezentanții mass media au o atitudine destul de ambiguă față de chestiunea
depozitului legal pentru publicațiile online, o atitudine care variază de la o ignorare
totală a problemei până la considerații care țin de eficacitatea și costurile unei astfel
de scheme. Dacă este să găsim un numitor comun al acestei poziții este că oamenii
de media nu cred că produsul jurnalistic este parte a memoriei culturale a țării și
că merită să fie patrimonializat. Poziții asemănătoare am regăsit și la editorii de
publicații care au versiuni tipărite și care au practica trimiterii de exemplare tipărite
pentru depozitul legal, dar care nu au judecat în aceiași termeni și versiunile online.
„În primul rând, eu știu zeci de titluri din presa scrisă care ar trebui aruncate și
distruse până la ultimul exemplar, dacă e să ne legam de valoarea intrinseca a
actului jurnalistic, așa că separația print - online nu cred ca trebuie sa funcționeze
aici” a declarat Cătălin Moraru, redactor șef la Monitorul de Botoșani15. El consideră
că nu trebuie însă impuse criterii "de valoare" unui proces de patrimonializare. "(...)
13
Interviu cu Dan Matei, realizat pentru lucrarea de față, iunie 2016.
14
Interviu pentru lucrarea de față, iunie 2016
15
Interviu cu Cătălin Moraru, pentru lucrarea de față, iunie 2016.
SÆCULUM 255
Patrimoniu înseamnă şi bune şi rele, pentru a avea un tablou complet nu numai

la ce s-a întâmplat în print, ci şi în online. Adica şi Hotnews, PressOne, Republica
(să zicem), dar şi efemeride.ro, site-urile alea cu dacii şi geţii, plus încă o lungă listă
de site-uri de ştiri pe care nu le-aş cita nici pentru starea vremii. Trebuie să le avem
pe toate, altfel cădem în mistificare şi nu se cade aşa ceva într-o democraţie tânără ca
a noastră", a opinat Moraru.
Mircea Vasilescu, fostul redactor șef de la Dilema Veche, este mai nuanțat
în așteptările sale. "Într-o formă sau alta, ar trebui reglementată și păstrarea/
arhivarea a tot ce înseamnă mediu online, pentru că și online se produc
"bunuri de patrimoniu". Sunt tot mai multe publicații care apar exclusiv online.
Dacă editorii lor decid să le închidă, se va pierde tot", afirmă Vasilescu.16 În ceea ce
privește impunerea unor eventuale criterii de selecție aplicate publicațiilor digitale
arhivate, Mircea Vasilescu opinează că: "Discuția e mai complicată. Dar, pe repede-
înainte, mă gîndesc că la publicațiile tipărite sunt protejate de depozitul legal, în
egală măsură, și un ziar popular, și o revistă academică serioasă. Ce-i drept, cu
mediul online e mai complicat: oricine își poate face un bloguleț pe care să-și scrie
cogitațiunile filozofice sau culturale, ceea ce nu înseamnă neapărat că e „demn de
patrimonializare”".
În ceea ce privește protejarea propriilor arhive, publicațiile online românești
sunt mai degrabă neglijente sau cu adevărat nepăsătoare. "Cât am fost redactor-șef,
m-am luptat cu „dorința de mai bine” a specialiștilor în web și IT și am reușit să
păstrez, ani la rând, cele două site-uri mai vechi ale revistei (cel actual e făcut în
2010), unul din 1996, altul din 2005. Cu totul, așa cum erau. În 2012, cînd la Adevărul
Holding au început problemele care au dus la insolvență, din motive tehnice (din
câte am înțeles, un server care s-a stricat și n-au fost bani să fie înlocuit), site-urile
vechi au dispărut. Iar pe cel nou nu mai funcționează căutarea și nu se mai văd
articole mai vechi de 2009 (dar asta numai dacă știi unde să clickăi îndelung - ceea
ce eu știu, dar un cititor obișnuit nu). Din această pățanie am învățat cum devine
cazul cu arhivarea digitală: ca să păstrezi ce ai, trebuie să ai și resurse tehnice, și
umane, dar și o anumită înțelegere a vechii vorbe „mai binele e dușmanul binelui”.
Nu trebuie să update-zi, să înnoiești, să compatibilizezi orice și oricum, doar de
dragul de a fi în pas cu evoluția tehnologică", crede Mircea Vasilescu.
Monitorul de Botoșani a avut avantajul unei stabilități pe termen lung
în ceea ce privește conducerea editorială. Ca atare, și politica lor de arhivare a
conținutului este mai coerentă. „Mai întâi avem o arhivă de texte, apoi o arhivă
de pagini în format pdf. La toate astea se mai adaugă şi o arhivă de poze. Arhiva
online există din 2000, cam de pe când s-a făcut site-ul. Evident, sunt protejate
în toate modurile pe care ni le-am putut imagina şi mutate după o perioadă de
timp pe alt suport digital (harduri externe, de obicei) pentru a evita distrugerea lor.
Dacă totuşi se întâmplă, avem colecţia de print şi mai completăm de acolo", explică
Moraru. Eforturile lor de a-și păstra arhiva în bună stare au un motiv pragmatic:
"Facem toate aceste eforturi doar pentru documentare. Arhiva digitală a
Monitorului de Botoşani nu este publică, este vizibilă doar în calculatoarele din
16
Interviu cu Mircea Vasilescu, pentru lucrarea de față, iunie 2016.
redacţie. Ultimele două luni sunt la liber, parcă, pe site, restul e vizibil contra
unei taxe, la fel ca arhiva tipărită. Vrei să consulţi arhiva unei luni, plăteşti o taxă şi
o faci, în print sau în online. Pentru că noi, doar noi avem asta şi nimeni altcineva.
E drept, trimitem câte un ziar gratuit la bibliotecă de când am apărut, dar atât.
În schimb, folosind datele din arhivă, în zece minute pot agrega o analiză pe
care nimeni nu o mai poate face, pentru că nu are datele necesare. Adică e chiar
cool să dai trei căutări în arhivă şi două telefoane, apoi să scrii un text despre
numărul naşterilor raportat la cel al şomerilor în ultimii 20 de ani, de exemplu",
declară Moraru.
În ceea ce privește eventuala inițiativă pentru reglementarea depozitului legal
online, așteptările se îndreaptă tot către stat: "Pentru editorii de cărți și ziare tipărite,
există obligația de a trimite la Biblioteca Națională exemplarele pentru depozit
legal. Poate ar trebui ceva asemănător: editorii de presă online să aibă obligația de
a păstra/arhiva o copie a conținutului, pe care să o trimită/depoziteze la o entitate
centrală. Dar pentru asta e nevoie de reglementări legale", crede Mircea Vasilescu.
La rândul său, Cătălin Moraru consideră că tot statul are căderea de a reglementa:
"Păi dacă asociaţiile de publisheri, aşa cum ar trebui să fie, sunt sublime, dar lipsesc
cu desăvârşire, statul, săracul, rămâne singurul care ar putea face aşa ceva. Eu nu
voi permite accesul public în arhivă, unde investesc bani şi tehnologie doar pentru
a face...ce? Click-uri? Cum spuneam, folosesc arhiva în scopuri editoriale şi fac
mult mai mult din asta". Cu toate acestea, el este mai degrabă sceptic față de o
atare inițiativă venită din partea statului. "La cât <iubesc> politicienii români presa,
indiferent de suport, print sau online, vor aştepta liniştiţi până când nu vor mai
avea ce arhiva", conchide Moraru.
Un pas înainte
Există, însă, demersuri private care ar putea să alimenteze tehnic o eventuală
inițiativă de (auto-)reglementare în privința depozitului legal al publicațiilor
online. Aplicația "5 secunde", dezvoltată de Gazeta de Sud din Craiova, este un pas
înainte către tehnologia "recoltării" automate a paginilor online. În versiunea sa de
test, aplicația poate vizita 252 de site-uri de știri. Aplicația prezintă două "scrapers".
Primul vizitează cele 252 de pagini, cu o frecvență prestabilită, verificând dacă
URL-urile actuale sunt diferite de cele recoltate anterior. Dacă da, ele sunt așezate
pe o listă de așteptare. Un al doilea scraper vizitează link-urile din lista de așteptare
și determină dacă articolul este sau nu un articol de știri. Dacă, da aplicația
procesează titlul, conținutul și ilustrația principală și le adaugă într-o bază de date.
Teste realizate cu această aplicație au identificat peste 7000 de articole adăugate
zilnic. O eventuală stocare a datelor ar produce peste 100 GB pe lună. Potrivit
autorilor, o eventuală stocare a articolelor într-o bază de date ar permite identificarea
priorității unui articol (cine l-a publicat primul), monitorizarea blogurilor tematice
(pentru identificarea vocilor influente) și vizualizarea frecvenței unei anumite
teme pentru o anumită publicație. În forma sa actuală, aplicația nu are rezolvate
chestiunile legate de drepturile de autor, de autorizarea accesului publicului la
baza de date și la agregarea informației (ea selectează și stochează doar articolele
SÆCULUM 257
de știri, pornind de premiza că știrile de presă nu sunt acoperite de protecția

drepturilor de autor). Cu toate acestea, este o bună demonstrație a faptului că nu
capacitatea tehnică este cea care stă în calea instituirii unei scheme de depozit legal
pentru pubicațiile online în România
Concluzii
România nu are și nu a încercat, în ultimii aproape zece ani, să instituie o
schemă de depozit legal pentru publicațiile online. Strategia sa de dezvoltare
digitală nu menționează nici în treacăt acest aspect, ceea ce lasă să se înțeleagă
că depozitul legal online nu este o preocupare pe termen scurt sau mediu pentru
România. După cum se exprima un expert în comunicații digitale, România nu
vede în dezvoltarea sa digitală un motor de creștere, ci doar o sursă de venituri și
criterii de conformitate europeană.17
Într-o societate încă puternic centralizată și cu o administrație și instituții
publice constrânse în mandate fixe și bugete insuficente, inițiativa de lansare a
unei astfel de scheme este așteptată de la stat. Mediile profesionale - atât cele ale
bibliotecilor, cât și cele ale mass media - nu sunt preocupate de depozitul legal
online și nu constituie, pentru moment, potențiali agenți ai schimbării.
Există o vizibilă discrepanță între gradul de tehnologizare și preocupările
publicului față de facilitățile internetului și capacitățile autorităților publice de
a concepe programe (incusiv legislative) care să răspundă nevoilor publicului și
obiceiurilor sale de consum digital. Atitudinea acestor autorități este mai curând
reactivă (cu preponderență față de comandamentele UE) și conservatoare,
favorizând menținerea actualului status quo. În concepția conducătorilor săi,
România este săracă, agrară, necalificată și asistată social, iar politicile sociale și
culturale se adresează preponderent acesei imagini.
Există, însă, temeiuri de speranță și posibilități concrete de parteneriate
public-privat, de co-reglementare și auto-reglementare în domeniul arhivării
digitale.
România nu poate evita sau amâna încă mult timp inițierea unei scheme de
depozit legal online - sau măcar deschiderea unei dezbateri publice și profesionale
pe această temă, fără riscul de a rămâne în afara conversației internaționale.
Ea va trebui să decidă ce anume funcții ale depozitului legal le vrea materializate și
extinse și pentru ce anume utilizări (memorie colectivă, patrimonializare, protecție
a drepturilor de autor, etc).
Se cer lămurite aspectele legate de comprehensivitatea unei eventuale scheme
de depozit legal pentru publicațiile online și analizate opțiunile prezente: colectarea
nediscriminatorie a întregului conținut online sau aplicarea unor criterii de selecție.
Se cer stabiliți termenii în care se face colectarea materialelor - prin
obligativitate sau auto-reglementare și definite clar condițiile de acces public, cu
repsectarea echilibrului între dreptul general de acces la informație și drepturile
patrimoniale ale generatorilor de conținut.
România poate fructifica inițiativa privată și expertiza tehnică înaltă în
17
Nicolae Oacă, expert telecom, pentru Marketwatch.ro, la http://www.marketwatch.ro/
articol/14276/Ce_schimbari_poate_produce_Agenda_Digitala_pentru_Romania/
domeniul IT, care pot genera soluții pentru o eventuală schemă de depozit legal
online. Dar pentru a ajunge la fructificare, este nevoie de viziune și capacitate de
leadership.
Ca și în cazul altor țări, e nevoie de pași mici, de programe pilot, sprijinite
de stat, care să încurajeze inițiativa privată în domeniu și care să fructifice
competențele tehnice și preocupările actuale ale societății civile, organizate sau
neorganizate.
Bibliografie și alte surse:

Vlad, Andriescu, Viteza internetului în lume: România nu mai este în top 10 (Start-
up.ro, 2016), disponibil la http://start-up.ro/viteza-internetului-in-lume-romania-nu-
mai-este-in-top-10/
Adresa de înaintare a proiectului legislativ nr. E276/ 14.09.2006, Senatul României,
disponibilă la http://www.senat.ro/legis/PDF/2006/06L764AD.pdf
Angelaki, Georgia, Background Report in connection with the Communication on
Digital Libraries, (European Commission, DG INFSO/ Unit E3: Learning and Cultural
Heritage, 2006) disponibil la
http://web3.nlib.ee/cenl/docs/Digital%20Legal%20Deposit%20in%20the%20
EU%20member%20states.pdf
Bell, Richard, Legal deposit in Britain, citat de Jules Larivière, Guidelines for legal
deposit legislation (UNESCO, 2000), disponibil la http://archive.ifla.org/VII/s1/gnl/
legaldep1.htm
Digital Legal Deposit - An IPA Special Report (International Publishers Association,
2014), disponibil la http://www.internationalpublishers.org/images/news/2014/digital-
legal-deposit-2014.pdf
Hodgson, Geoffrey M., "What are institutions", în Journal of Economic Issues
Vol. XL No. 1 (2006), disponibil la http://www.geoffrey-hodgson.info/user/bin/
whatareinstitutions.pdf
International Publishers Association, Digital Legal Deposit (2014), disponibil la http://
www.internationalpublishers.org/images/news/2014/digital-legal-deposit-2014.pdf
Internet Live Stats, disponibil la http://www.internetlivestats.com/total-number-of-
websites/m
https://datedeschise.icipro.ro/dataset/rapoarte-domenii-ro/resource/80129f71-
90fe-4ca7-b30e-f596218f615b
Invitație de participare - achiziție directă (Ministerul Culturii, 2015), disponibil la
http://www.umpcultura.ro/Files/uploads/1504-Invita%C8%9Bie%20de%20participare%
20%C8%99i%20Caiet%20de%20sarcini%20-%20Servicii%20elaborare%20studiu%20
de%20fezabilitate%20%C8%99i%20proiect%20tehnic%20E-CULTURA%20-%20
06.04.2016.pdf
Koskas, Mathilde, Bibliographie nationale française et dépôt légal - 200 ans d’édition,
în Bulletin des bibliothèques de France, 2011, n° 6, p. 101-105, disponibil la http://archive.
ifla.org/consulter/bbf-2011-06-0101-001
Larivière, Jules, Guidelines for legal deposit legislation (UNESCO, 2000), disponibil la
http://archive.ifla.org/VII/s1/gnl/legaldep1.htm
SÆCULUM 259
Legal deposit for websites and electronic publications, British Library, disponibil la
http://www.bl.uk/aboutus/legaldeposit/websites/
Legea Nr. 111 din 21 noiembrie 1995 *** Republicată privind Depozitul legal de
documente, disponibilă la http://www.bibnat.ro/dyn-doc/lege-DL.pdf
Oacă, Nicolae, expert telecom, pentru Marketwatch.ro, la http://www.marketwatch.
ro/articol/14276/Ce_schimbari_poate_produce_Agenda_Digitala_pentru_Romania/
Piața serviciilor de comunicații electronice din România, (Autoritatea Naţională
pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, 2016, pp. 39-40), disponibil la
https://statistica.ancom.org.ro:8000/sscpds/public/files/125_ro
Popa, Cristina, Ce știm și cât știm despre depozitul legal?! (2006), disponibil la http://
bcucluj.ro/philo/arhiva/mai2006.html
Raport XXXI/203/31.10. 2006 la Proiectul de lege pentru modificarea legii 111/1995
privind constituirea, organizarea și funcționarea Depozitului legal de documente,
indiferent de suport, Senatul României, http://www.senat.ro/legis/PDF/2006/06L764CR.
pdf
Sandu, Luiza, Ce schimbări poate produce Agenda Digitală pentru România?,
(Market Watch, 2015), disponibil la http://www.marketwatch.ro/articol/14276/Ce_
schimbari_poate_produce_Agenda_Digitala_pentru_Romania/
Statement on the Development and Establishment of Voluntary Deposit Schemes
for Electronic Publications (Conference of the European National Librarians, 2005),
disponibil la http://www.eifl.net/sites/default/files/resources/201409/annual_conference_
of_european_national_librarians_sept2005.pdf
Strategia Națională privind Agenda Digitală pentru România – 2020, Guvernul
României, disponibilă la http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/strategia-nationala-
privind-agenda-digitala-pentru-romania-2020
Stenograma Ședinței Camerei Deputaților din 11 aprilie 2007, Camera Deputaților,
disponibilă la http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6280&idm=3
Pentru realizarea acestui studiu am realizat și o serie de interviuri cu Dan Matei,

Cătălin Moraru și Mircea Vasilescu, în iunie 2016.
Webografie:
http://www.facebrands.ro/demografice.html
http://gov.ro/ro/
http://www.marketwatch.ro
http://www.senat.ro
http://bcucluj.ro/
http://www.bibnat.ro/
http://archive.ifla.org/
http://www.umpcultura.ro/
http://www.internationalpublishers.org/
http://web3.nlib.ee/cenl/
ENERGIZING SELF-ESTEEM
- SOCIAL USES OF THE STARBUCKS BRAND -
Paul OPRICEAN
Răzvan ENACHE
Abstract: Nowadays, people choose a particular brand not just for functional
characteristics and they are using brands in a symbolic way, based on their self-image.
Hence the question in our minds before a purchase is actually not “What should I buy?”,
but “Who I want to be?” and “How I want to be seen by others?” Keeping this in mind,
we have focused on the coffee industry and we have developed this study that investigates
the meanings attached to the Starbucks brand and how this specific brand “energizes” the
customers’ self-esteem. The results of the research revealed an intriguing ambivalence
between the good way they perceive themselves as Starbucks consumers and the not so
good perception related to the other customers of the same brand.
Keywords: self-image; self-esteem; brand-image; reference groups;
Literature Review and Theoretical Development

Life is a never-ending performance and we are the actors that – in addition
to Erving Goffman (2007) vision – capitalize the brands as a support for building
the characters we play in our lives. Starting from this assumption, this study
investigates how people use a certain brand that contributes to the construction
of self image and, more than that, to energizing self-esteem. So, what else gives
you more energy than a good coffee? A coffee that is consumed and preferred by
your reference group! This way of thinking is also followed by multiple studies, in
which the authors show how aspirational groups can become a source of brand
associations (Bearden & Etzel, 1982; Escalas & Bettman 2003, 2005; Muniz &
O’Guinn, 2001) and how consumers are more likely to construct select brands
that suit their four dimensions of self-image - actual, ideal, social or ideal social
self (Sirgy, 1982). In fact, this is congruent with Pierre Bourdieu’s (1984) and Jean
Baudrillard’s (2005) statements that we are not only consuming the object itself,
but we are always using the objects as signs that distinguish us. Therefore, are we
doing the same with our daily coffee? And if so, what exactly is our motivation?
On the other hand, what about the issue of possessions that R.W. Belk (1988)
brings into focus and how are these extensions of human identity connected to
the consumers that keep the “to go” cups as a souvenir or evidence of the fact they
SÆCULUM 261
drank that specific coffee brand. These questions are also stimulated, among others,
by the distinction Anthony Giddens (2010) made between primary function and
symbolic consumption of coffee. Hence, the consumers are engaged in a symbolic
communication, based on the meanings attached to the brands, but we consider
this relationship is superficially covered in the research, so this study goes beyond
this lack and try to fill the void.
The fact that so many of us drink coffee is responsible for the huge success of
coffee industry as a whole, but what can we say about the particular and somehow
mysterious success of certain coffee brands? As this was our main concern,
this article focuses on studying the motivations, perceptions and opinions of
consumers who are not indifferent to the place where they drink coffee, but search
(sometimes with significant efforts) for the worldwide house of coffee – Starbucks.
And another key question: why are they so attached to this brand? Well, there
are some studies that concluded that the products are used consciously and
deliberately by consumers to compensate for something during the transition
from marriage to divorce (McAlexander, Schouten & Roberts, 1991) or from
student to employee (Wicklund & Gollwitzer, 1982). Actually, the findings of our
research illustrate a couple of patterns like these, especially because consumers
are trying to relieve some aspects of their anxiety, just as symbolic interactionist
theory says (Solomon, 1983). From this point of view to the point of linking the
symbolic consumption of the brand to the self-image concepts there is just one
step, but a huge one, since there are just a few articles on this subject. Even so, the
most striking part of our conclusions is that there are Starbucks consumers who
attach a set of conflicting perceptions to the other Starbucks consumers. We will
approach this question in more detail below.
From the cafe’s authenticity to the genuine ritual of drinking coffee

Starbucks entered the coffee and cafe’s market in a highly opportune moment,
when Americans began to consume the black liquid not only for its functional
characteristics, but in a symbolic way. The human tendency of giving a special
meaning to some specific daily habits usually makes out of this act a good pretext
for discussions, presentations and representations, i.e. for something that means
a little (or) more than is immediately visible. This is why we are able to speak of a
social use along with the primary use of it. Starbucks speculated on time the trend
of ritual consumption of coffee – the personal and the social one – and arguably
became the first company engaged in satisfying not only the pleasure of taste or the
need for a metabolic boost, but also the (social) basic need of self representation.
Howard Schultz – the father of Starbucks – has assumed the Italian culture of
coffee shops and he imported not just the general concept, but also the authenticity
and some traits of the Italian cultural style. When a customer enters a Starbucks,
he/she has to adapt and play exactly along to the ritual established by the company.
The client interacts with the so-called "barista" and has to choose between coffee
varieties having the strong resonance of the Italian language – from macchiato
and cappuccino to latte and espresso. There are three different sizes to choose
from – Tall, Grande and Venti, but surprisingly all these cups are relatively big.
Perhaps some of the company's research revealed that customers prefer large
drinks, which has some special connotations granted – maybe the coffee cup it’s
a reward for a hard day at work, for a success or it’s an impetus for all of them.
Therefore, the customer probably perceives the drink as a well-deserved reward,
so the higher it is, the better feels the consumer. On the other hand, the product
will not seem so expensive, just because they may perceive a coffee cup that
is worth, qualitatively and quantitatively. Price tolerance and self-esteem grow
exponentially when the barista asks you, right before you have to pay your cup,
what’s your name. Some people may feel flattered and this seems to be a great
commercial strategy. Now ends the first stage of the ritual, at least for those who
decide to serve the drink outside the cafe and go on the road accompanied by
the famous branded cup as a sort of self-extension. The show goes on, so – using
Erving Goffman concept – those that prefer the to-go cups as props are more likely
to construct their self-image in front of a greater audience.
From the Third Place to the prime area of theatrical perfecting

A second category of people, in addition to those who decide to outsource
"the Starbucks experience" are those that stay in the cafe and become exposed for
longer to the ambience built with tact through interior design elements, sound –
music carefully selected and smell – especially that of freshly ground coffee. Each
one of these elements contributes to the customer’s experience and reinforces the
symbolic uses of the brand.
First of all, the "Third Place" or the third important place in human life is an
informal space, placed between "home" and "work", where people meet and relax.
That concept is supported by some authors such as Ray Oldenburg in Celebrating
the Third Place, Luttinger and Dicum in The Coffee book: Anatomy of an industry
from the crop to the last drop or Pendergrast in Uncommon grounds: the history of
coffee and how it transformed our world. After all, this place is something similar
to German gardens, English pubs or Viennese coffeehouses. However, Starbucks
has become the "third place" of America, since in 1980s there was no such space.
Howard Schultz says he responded to a social need: "People didn’t know they
needed a café, comfortable, neighborhood gathering place. They didn’t know they
would like Italian espresso drinks. But when we gave it to them, the fervor of their
response overwhelmed us" (Howard Schultz, 1998).
Starbucks’ positioning as an intermediary space between the two principal
spheres of life – the personal and the professional one – is supported by the
interior design, which tends to be similar, no matter the country, the continent
or the exact location. In general, specific adaptation of a place to a culture
is minimal but, facing a difficult entry in China, Starbucks has made there
some changes to the exterior and interior design. Generally, there are some
specific decorative elements: some round tables – without corners and sides,
to avoid that single people feel uncomfortable; chairs – some more and some
less comfortable to maintain a flow in cafes; large paintings on the walls and
SÆCULUM 263
windows even larger that these pieces of art, so the outsiders can be a part of the
"show" that is built and played by the "actors" from the inside.
Sound also makes a great influence upon the Starbucks’ ambiance. In addition
to the typical noise of such an area, there are played some musical genres such as
jazz, blues or acoustic. The music consumption parallels the coffee consumption
and thus relation based on a sort of preference identification is established between
brand and consumer. Not the same can be said about the smell which, although has
a great importance in branding, provides no influence on the construction of the
self. In the last few years, the company has made considerable efforts to preserve
the fresh smell of coffee in its coffee shops; there was even decide to eliminate the
breakfast products which covered the coffee smell.
But how exactly changed this "Third Space" into social stage where the consumers
play the role of their imagined self? One answer is the coherent branding strategy that
the company followed in the last years, a strategy relying on idealization (Goffman,
2007). Every person tries to perform on the social level a role he/she considers to be
perfect, which means presenting itself to others with an idealized image inspired by
the expectations of corresponding reference groups. In this regard, Charles Cooley,
quoted by Goffman, defends idealization through a rhetorical question: "If we never
try to seem a little better than we are, how can we become better or «how to improve
ourselves from the outside to the inside»?" (Goffman, 2007). From this point of the
discussion, social mobility is particularly relevant because there is a huge aspirational
tendency in heavily layered societies. American society, for example, is one of those
where the symbols of status have a great importance. Arguably, this is the reason why
Starbucks became such a big brand, despite of its coffee price. In fact, it is assumed
that exactly this higher price boosted the company’s growth because individuals try
to simulate a material health and thus grab the "forbidden fruit" of the upper layers.
Starbucks coffee may be included in the affordable luxury category which comprises
products that people can afford without considerable effort. Even if you experience
only a semblance of luxury, there is always a strong tendency to show to others that
you achieve that high level. That happens because luxury is usually dependent on
someone, so we need some validation to the current state of luxury. Through the
optics of this theory, Starbucks is actually a brand dedicated not to the high classes,
but to those who want to achieve a higher status inside the medium class.
The ordinary clients of Starbucks seem to strongly believe they need to play
the customer role in a specific way. They read meaningful books, they work on
their computers, they are having fun and sometimes they are listening to their own
music on headphones (generally on iPads, but Beats by Dr. Dre will do even a better
impression). There’s just one step from the way they performed to a "dramatic
playing of the role", as Erving Goffman emphasized. Just like all of us, Starbucks
customers get absorbed by a certain role and are trying hard to perform it in a
genuine way. When they have to select the drink among those available, they may
act with dramatic importance: "Let it be a Toffee Nut Latte! Hmmm, or better a
Grande Frappuccino?" Then they go right to the table of sugar and spices to adjust
the taste while carefully show they master the ritual.
Research methodology
Up to this point and based on observation, we have narrated the way Starbucks
consumers act in what Goffman may have termed “the scene”. By observation and
by correlating consumer behavior to the theoretical references in sociology we
wanted to emphasize the company’s branding strategy. Now we have reached the
point where all these hypotheses need to be studied in a research.
1. Research objectives
Mainly, we want to reveal how customers use Starbucks as an element in
building the self-image. In particular, we follow a number of research topics that
will help to give shape to how consumers perceive Starbucks coffee compared to that
of some competing brands. That naturally means to discover how they perceive the
"Starbucks experience", how they feel inside these coffee shops, compared to other
similar places. The research focuses on psychological aspects (motivations) and
also on sociological aspects (how the consumers relate to others, by perceptions,
impressions and opinions).
2. Research paradigm
Considering both the positivist and the interpretative paradigms, we
appreciate that the interpretative one (also called comprehensive or subjective)
suits best the research objectives of this article. This is mainly because it addresses
the complexities of thought, highlighting individual and group intentions,
motivations, expectations and judgments. Another reason for this choice is the
need to grasp an overall understanding of such psycho-sociological phenomena,
not only describing it. (Mucchielli, 2002)
3. Research method
The data collection instrument employed was a semi-structured interview. Given
our objectives, we felt that it presents a number of advantages over a more extensive
research. Personal interviewing was the most suitable method of data collection,
because it allows answers that are rich in impressions and motivations and also
because the respondents may present the meanings that they, as social actors, grant to
their actions. In short, since both intensive and extensive research were not feasible
for us in the same time, we wanted at least to ensure the quality of data gathered.
4. Sampling
We have interviewed eight individuals from Sibiu and Cluj-Napoca, all of them
being Starbucks consumers or non-consumers who know the brand. These cities
were primarily chosen considering their accessibility to us and the ease in finding
relevant subjects. Another reason was that one of the cities has a Starbucks coffee
house (Cluj-Napoca) while the other (Sibiu) has not. This is how we were able to
reach respondents from both categories. We used theoretical sampling, because it
does not involve anything other than the relevant experience of individuals. Thus,
we were able to give shape to several human profiles as illustrative cases.
SÆCULUM 265
In order to analyze distinctive profiles, we divided the main group in multiple

subgroups and made sure that we will have at least one interview for every subset.
So, we interviewed two Starbucks baristas in Cluj-Napoca, some bartenders of
other coffee shops in Cluj and Sibiu, some managers of coffeeshops, Starbucks
consumers in their hometown (Cluj-Napoca), non-consumers of Starbucks, but
some that know this brand (Cluj-Napoca), occasional Starbucks consumers from
Cluj or from Sibiu, potential consumer, "living the brand" consumer and so on.
5. Data collection
Data were collected from April 7 to April 25, 2016, by carrying out semi-
structured interviews, in Sibiu and Cluj-Napoca and by using an interview guide
based on some themes, sub-themes and questions intended to "break the ice". The
answers were collected by different channels: from face-to-face interviews to phone
and online interviews, depending on the needs of each case.
6. Questions
We have addressed questions centered on the impressions people have about
the Starbucks brand. We were interested in getting the subjects to describe both
self-perception and the perception of others in relation to the brand. Naturally,
during conversation occurred many secondary questions, but we will only
concentrate here on answers to the main (recurring) ones, such as “What was
your impression on the profile of the Starbucks consumer before entering
this coffee-shop and afterwards?”, “Why do you think people are willing to
pay more for Starbucks coffee and not for coffee with other (usual) brands?”,
“How do you think people holding a Starbucks cup are appreciated by the passers
by?”, “What impression do you think you give to others as a Starbucks consumer?”
and, as we have said, many others.
7. Conclusions of data analysis

Between contradictions
All types of respondents, except the ones that are involved in a cafe’s work
(Starbucks barista, the bartenders or the coffee shop manager), said that they
perceive Starbucks consumers as having "a lot of money" or "high enough income"
and are aware of the fact that these consumers are usually perceived as such by
others. Each of the considerations regarding the financial status is accompanied by
an attribute: the "air and graces" they give themselves, mentioned both directly and
indirectly. An interesting fact is that these hard perceptions are coming from loyal
consumers, but also from the ones that are disappointed by the brand. This kind
of associations, which become even a sort of speech pattern (“they are somehow
cool”, “they give themselves airs”, they are “upgraded”, they are “corporate” people),
suggests that people’s envy is directed to those who can afford to consume a
more expensive coffee product like Starbucks. One respondent stated that some
customers pay more for a Starbucks coffee and "for the status which they receive
and enjoy without much effort".
The answers revealed an intriguing ambivalence. Initially, when buying

a Starbucks product, they tend to develop a good perception of themselves.
For instance, one of the respondents said that he tries to appreciate a good
coffee and that he is willing to pay as much as it deserves. He also said that it
feels good paying more money, because that way he has the feeling that like this
he appreciates the quality of the product. At the same time, paying additionally
enhances the satisfaction of buying a product that you rarely consume due
to the high price, being perceived as a reward that they grant themselves.
This case is a perfect illustration of the "affordable luxury" theory1, especially
since the interviewees suggest about them that they have an average income.
When consuming a Starbucks product, regardless of frequency, "they seem to
belong to a special group, like a luxury one", as intuits very well another respondent.
The impression that they can enjoy luxury with a little more money and the fact
that this luxury feels so good leads them to think they deserve to have that feeling
more often. Hence, along with the addiction to caffeine, comes the addiction to
a sophisticated place of opulence. On the other hand, when they related to other
customers, they suspect that the latter want to expose their higher income and
that they can afford to pay extra money for a better quality. Thus, the same
consumers who feel better about themselves after they buy a coffee at Starbucks
suspect others, consumers like them, to be boastful, because of the "airs" they give
themselves and because they like to show they can afford an expensive product.
There seems to be, behind this attitude of envy, a kind of sensitivity to anything that
is not authentic – in this case the financial income of others, whose authenticity
they feel questionable.
In conclusion, consumption of Starbucks coffee seems to improve your
self-image, but some find it hard to observe others enjoying the same coffee brand.
So, we observe here a duplicitous attitude and even a contradictory one, something
like "what I do is good, what others do is wrong". Usually, this kind of superiority
trends conceal inferiority complex. In this case, the self complex is reflected by
the desire to be better than others and by this, I mean to appreciate a good coffee,
consume it frequently and pay as much as it deserves. So, wanting to reduce
their own complex, the consumers start to judge the others and build their speech
on an attitude of superiority toward those who drink "cheap" and non-branded
coffee.
Nutritious concerns
One respondent that had an unhappy experience at Starbucks said that there are
"more young people passionate of photos at the Starbucks than real coffee drinkers".
He also thinks that this specific brand is actually "an idea imported from outside the
country which apparently looks good on the Romanian’s Facebook walls".
A similar point of view was shared by a consumer that likes and choose
Starbucks cafe whenever he could - "Considering that currently we are called the
1
“The new-luxury” is another termed coined for this consumer tendency and it belongs to
Michael J. Silverstein and Neil Fiske. See their article at https://hbr.org/2003/04/luxury-for-the-
masses.
SÆCULUM 267
Facebook generation, some Starbucks consumers come especially for a check-

in or for a picture" (referring to the customers who come here just to be seen by
others).
Finally, here's an ironic approach of a consumer who said he appreciate the
quality of the products, but he also builds the profile of the typical consumer
observed at the Starbucks location in Cluj-Napoca: "The girls are going to Starbucks
just for a check-in and the men are bringing their girlfriends here only to make
that online check-in". All these are real examples of how the customers expose
themselves not only inside the café, but also on the internet through photos and
check-ins.
Such concerns support the theory of building the self-image and the another
one that people are trying to manage the complexes they have using Starbucks
brand. Therefore, voluntarily expose yourself as having a relationship with this
brand can be considered an attempt to seem superior to others, but it is actually an
attempt to balance off the human vulnerability. Also, it’s a response to the inferiority
complex, so to be seen at Starbucks becomes the primarily way you maintain the
protection of your self. However, that’s a kind of nutrition of the mental health,
although the way it is achieved it’s not so "healthy", but it’s the fastest. Actually, it’s
a sort of fast food for your mind, being a good food… but good only in the short
term.
9. Limitations
One of the main limitations was the temporal one, because both the research
method chosen – semi-structured interview and the method of data analysis –
discourse analysis, imposed a large volume of work, compared to other methods.
Taking into account the deadline of the research, it was necessary to streamline
the work, especially since the research is not conducted by an institute, but one
person. However, time proved not to be a limitation itself, but a factor I took into
account during the investigation. Another limit was the space, because I studied
both people in Sibiu and Cluj-Napoca, but I handle on the situation.
10. Future developments

Of course, one possible way of development of the research is to continue to
conduct semi-structured interviews, despite saturation, because more respondents
might get further conclusions. Of course, such a future development involves a
large volume of work and, preferably, should be involved more interviewers or even
an entire research institute.
Another development is the correlation of this method of interview with the
observation research technique, by the standards of social science methodology. In
this research, I used some of the observation characteristics, but without pretending
to draw- out some valid conclusions. Also, more respondents would ensure greater
accuracy of the conclusions and a comparison between Starbucks and another
coffee brand will bring new perspectives.
References:
Baudrillard, Jean (2005) Societatea de consum. Mituri și structuri, Ed. Comunicare.
ro, București.
Bearden, William O. & Etzel, Michael J. (1982),‘Reference group influence on
product and brand purchase decisions’,Journal of Consumer Research, 9, 183-194.
Belk, Russell W. (1988), ‘Possessions and the extended self ’,Journal of Consumer
Research, 15 (2), 139-168.
Bourdieu, Pierre (1984), Distinction: A Social Critique of the Judgment of Taste,
Richard Nice, trans. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Escalas, J.E. & Bettman, J.R. (2005),‘Self-construal, reference groups and brand
meaning’,Journal of Consumer Research, 32, 378–389.
Escalas, Jennifer Edson and James R. Bettman (2003), ‘You Are What You Eat:
TheInfluence of Reference Groups on Consumers’ Connections to Brands’,Journal of
Consumer Psychology, 13 (3), 339-348.
Giddens, Anthony (2010) Sociologie, Editura All, București.
Goffman, Erving (2007) Viața cotidiană ca spectacol, Ed. comunicare.ro, București.
McAlexander, James H., Schouten,John W., Roberts,Scott D. (1991), ‘Divorce,
the disposition of the relationships, and everything’, Advances in Consumer Research,
Vol. 18, 43.48.
Mucchielli, Alex (coordinator) (2002), Dicționar al metodelor calitative în științele
umane și sociale, Iași, Polirom.
Muñiz, A. M. Jr, O’Guinn, T. C. (2001), ‘Brand community’, Journal of Consumer
Research.
Schultz, Howard (1998) Pour Your Heart Into It - How Starbucks build a Company
one Cup at a Time.
Sirgy, M. Joseph (1982),‘Self-Concept in Consumer Behavior: A Critical Review’,
Journal of Consumer Research, 9 (3), 287–300.
Solomon, Michael R. (1983), ‘The Role of Products as Social Stimuli: A Symbolic
Interactionism Perspective’, Journal of Consumer Research, 10 (December), 319-329.
Wicklund, R., Gollwitzer, P. (1982), Symbolic self-completion. Hillsdale:Lawrence
Erlbaum.
SÆCULUM 269
RISCUL ÎN ORGANIZAREA EVENIMENTELOR

ŞI MANAGEMENTUL SITUAŢIILOR DE RISC
Raluca MUREȘAN
Title: „The risk in event management and the risk management process”
Abstract: This study focuses on the issue of risk in event management, highlighting
the techniques for identifying potential risk situations, as well as the legal regulations
relating to the safety and security of participants. As in all areas of activity, in the field of
event management, identifying, analyzing and managing risk situations is an important
stage on which the success or failure of this activity depends. To assist the event managers
in managing risk, theorists recommend various techniques that can be successfully used
to identify potential risks. Test events, SWAT analysis, fault diagram, incident report, or
scenario development are some of the techniques used by event managers to anticipate,
prevent or minimize potential problems or risks they may face. For the good conduct of
the events, it is necessary to carefully plan the aspects related to the security and the safety
of the participants. It is important, therefore, that event management be familiar with the
laws relating to events, such as those relating to the safety of participants, fire safety or
safety requirements for the use of pyrotechnic articles.
Keywords: event management; participants; risk; risk management; fire safety;
Un eveniment reprezintă un „mijloc de comunicare fascinant şi eficient”1,

este un „purtător de mesaj”2 ce deţine „un puternic rol social”3. Succesul unui
eveniment poate contribui la îmbunătăţirea imaginii organizaţiei prin prezentarea
acesteia într-un mod profesionist şi competent, aducând un plus de valoare
reputaţiei acesteia4. Scopul evenimentelor poate fi acela de a culturaliza, de a
celebra, de a distra sau de a provoca un grup de oameni să experimenteze ceva
nou5.
La fel ca în orice alt domeniu, şi în cazul evenimentelor, organizaţiile îşi asumă,
mai mult sau mai puţin conştient, o serie de riscuri ce decurg din această activitate.
În organizarea evenimentelor, riscul este definit drept orice incident viitor care
1
S. Schäfer-Mehdi, Organizarea evenimentelor, Ed. All, Bucureşti, 2008, p. 69.
2
D. Gerritsen, R. van Olderen, Events as a Strategic Marketing Tool, Oxfordshire: CAB
International, 2014, p. 4.
3
G.Bowdin, J. Allen, W. O’Toole, R. Harris, I.McDonnell, Events Management. 2nd edn. Oxford:
Butterworth-Heinemann, 2006, p. 30.
4
K.M. Hearit, Event Management. In Encyclopedia of Public Relations (R.L. Heath, editor) 2nd
edn. Volume 1, California: SAGE Publications, 2013, p. 320.
5
S.Cain, Key concepts in Public Relations, Hampshire: PalgraveMacmillan, 2009, p. 56.
poate influenţa negativ evenimentul6, putând fi înţeles, însă, şi ca posibilitatea

neîndeplinirii obiectivelor fixate. O locaţie atipică, un public numeros, noi
angajaţi, necesitatea de a apela la voluntari, mutarea unor echipamente etc. sunt tot
atâtea surse de risc potenţial în domeniul organizării evenimentelor7.
Ca în toate domeniile de activitate, şi aici riscul trebuie analizat în funcţie de
context, de experienţa anterioară, de modul şi nivelul de conştientizare a acestuia.
Spre exemplu, în urmă cu mai mulţi ani, aruncarea unui praf alb peste participanţii
la un eveniment era considerat un pericol major, în contextul fricii existente în
acea perioadă legată de infectarea cu antrax. Dacă astăzi cineva ar face acest lucru,
nimeni nu i-ar acorda prea mare atenţie. În schimb, în zilele noastre, pericolul
terorismului reprezintă o preocupare majoră, în special în cazul evenimentelor de
mare amploare, care se bucură de o largă acoperire mediatică8.
Managementul situaţiilor de risc

Definit fie ca un proces de identificare, analiză şi gestionare a situaţiilor de risc
apărute9, fie ca „un proces de anticipare, prevenire ori minimizare a potenţialelor
costuri, pierderi sau probleme pentru eveniment, organizaţie, parteneri sau
participanţi”10, managementul situaţiilor de risc presupune o atitudine prevăzătoare
legată de posibilitatea materializării unui risc.
Potrivit teoreticientilor11, există mai multe strategii sau atitudini faţă de risc
ce pot fi adoptate de organizatorii de evenimente: evitarea riscului, reducerea sau
diminuarea efectelor acestuia, dispersarea şi transferul riscului. De multe ori,
un aspect aparent lipsit de risc, poate reprezenta un potenţial pericol, de aceea
identificarea riscurilor reprezintă un aspect important în organizarea evenimentelor
şi nu ar trebui neglijat.
Tehnici de identificare a potenţialelor riscuri

Venind în sprijinul organizatorilor de evenimente, teoreticienii recomandă
mai multe tehnici ce pot fi utilizate cu succes pentru identificarea potenţialelor
riscuri12. Dintre aceste tehnici, cel mai des sunt utilizate: defalcarea evenimentului
pe părţi distincte, testarea evenimentului, analiza SWAT, diagrama erorilor,
raportul incidentelor, dezvoltarea unor scenarii şi consultarea furnizorilor.
Prin defalcarea evenimentului pe părţi distincte potenţialele riscuri pot fi
identificate cu mai multă uşurinţă. Astfel, organizatorul trebuie să gândească
evenimentul ca sumă a unor părţi distincte, pentru fiecare parte identificând,
analizând şi evaluând potenţialele situaţii de risc, fără a neglija însă nici posibilitatea
apariţiei unor probleme în urma combinării riscurilor din sectoare diferite ale
evenimentului. Spre exemplu, o problemă cu slaba vânzare a biletelor pentru un
6
G. Bowdin, J. Allen, W. O’Toole, R. Harris, I.McDonnell, op. cit., p. 318.
7
Ibidem, p. 319.
8
G.Bowdin, J. Allen, W. O’Toole, R. Harris, I.McDonnell, op. cit., p. 321.
9
10
D. Getz, Event Studies. Theory, Research and Policy for Planned Events, Elsevier, 2007, p. 291.
11
Berlonghi, apud. D. Getz, op. cit., p. 292.
12
SÆCULUM 271
eveniment, poate să nu fie foarte gravă, dar dacă este combinată cu retragerea
unui sponsor important, poate duce la anularea evenimentului13.
O altă tehnică utilizată este testarea evenimentului. Astfel, înaintea unor
evenimente sportive mari se obişnuieşte organizarea unor evenimente de mai
mici dimensiuni prin care sunt testate facilităţile, echipamentele şi alte resurse.
Aceste evenimente-test sunt, de fapt, nişte repetiţii, care se autofinanţează.
La fel se întâmplă şi în cazul unor festivaluri de muzică, care programează cu
o seară înainte de prima zi a festivalului un concert, cu scopul de a testa
echipamentul de sonorizare sau lumini, având astfel posibilitatea de a remedia
eventualele probleme legate de calitatea sunetului14.
Şi analiza SWAT poate fi folosită ca o tehnică de identificare a riscurilor, în
acest caz punctele tari şi slabe corespunzând riscurilor interne, iar oportunităţile
şi ameninţările celor externe. Clasificarea riscurilor în funcţie de origine poate fi
utilă pentru conştientizarea faptului că acestea pot fi generate atât de factori interni,
cât şi externi. Riscurile generate de factori interni sunt cele legate de planificarea
şi implementarea evenimentului sau de lipsa de experienţă a organizatorului, iar
riscurile externe ţin de factori din afara organizaţiei15.
O altă tehnică de identificare a riscurilor este diagrama erorilor, adică
realizarea unei analize în sens invers: de la rezultatul produs în cazul materializării
unui risc spre posibilele cauze ale acestuia. Spre exemplu, slaba vânzare a biletelor
la un eveniment este un rezultat nedorit. Folosind metoda diagramei erorilor se
merge de la acest risc la diferite aspecte ale evenimentului pentru a afla cauza
acestui rezultat nedorit16.
Toate evenimentele care se adresează unui public larg au sau ar trebui să
aibă un raport al incidentelor. Astfel de rapoarte sunt realizate de organizatorii de
evenimente în urma confruntării cu diverse incidente pe parcursul activităţii lor.
Şi serviciile de ambulanţă pot deţine informaţii legate de incidentele de natură
medicală, ce au avut loc cu ocazia diferitor evenimente. Dacă serviciului de
ambulanţă i se oferă caracteristicile „cheie” ale evenimentului, precum dimensiunea
publicului, disponibilitatea băuturilor alcoolice, vârsta medie a publicului-ţintă şi
tipul de eveniment, acesta poate prezice tipul incidentelor de natură medicală, care
au cele mai mari şanse să aibă loc17.
Dezvoltarea unor scenarii este o tehnică ce presupune realizarea de sesiuni
în care să se găsească răspunsuri la întrebări de tipul „ce s-ar întâmpla dacă...”.
Aceste scenarii pot acoperi un număr semnificativ de situaţii de risc. Scenariul
unei potenţiale probleme este dat unei echipe din organizare, iar aceasta trebuie
să prezinte diferite variante de soluţionare, ce vor fi, ulterior, discutate, analizate şi
evaluate. Spre exemplu, ce se întâmplă dacă un foc de artificii anunţat pentru noaptea
de Revelion nu are loc. Posibilele probleme sunt legate de dezamăgirea publicului,
13
14
Ibidem, p. 322.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
înghesuiala la mijloacele de transport în comun, cum explică organizatorii ce

s-a întâmplat etc18.
O altă recomandare se referă la consultarea diferiţilor furnizori în legătură cu
planurile lor legate de situaţiile de risc. Aceştia, la rândul lor, pot avea numeroase
informaţii legate de aspectele care pot prezenta probleme, de potenţiale situaţii de
risc. Organizatorii trebuie să asigure informaţiile relevante, astfel încât furnizorii să
poată formula o opinie consistentă. La planificarea evenimentului şi la elaborarea
planului de management al riscului trebuie să se ţină cont şi de opiniile acestor
furnizori19.
Siguranţa participanţilor la evenimente

Evenimentele reunesc oameni, iar acest fapt presupune riscuri cu privire la
sosire, plecare sau locaţie20. Un aspect important este legat de estimarea corectă
a numărului de participanţi la un eveniment. Indiferent de locul ales pentru
desfăşurarea evenimentului, un număr foarte mare de participanţi va presupune
şi un efort mare din partea organizatorilor, la fel cum, un număr prea scăzut de
participanţi va împiedica îndeplinirea obiectivelor evenimentului21.
Bineînţeles că problemele legate de siguranţa participanţilor pot varia în funcţie
de tipul de eveniment şi de tipul de comportament aşteptat. Spre exemplu, în cazul
evenimentelor muzicale au fost identificate mai multe tipuri de comportamente
periculoase, precum slam dancing (oamenii se lovesc unii de alţii în timp ce dansează),
crowd surfing (o persoană este ridicată peste capetele celorlalţi participanţi şi este
rostogolită spre scenă) sau stagediving (o persoană, fie un membru al formaţiei,
fie cineva din public, sare de pe scenă în mulţime şi este prinsă de public)22.
Un alt aspect important se referă la controlul participanţilor. În literatura de
specialitate se face distincţie între doi termeni apropiaţi şi care adeseori se confundă:
managementul participanţilor şi controlul participanţilor23. Managementul partici-
panţilor se referă la coordonarea acestora, activitate ce se desfăşoară încă din etapa
pregătirii evenimentului. Managementul participanţilor include activităţile legate
de procesul de invitare, respectiv anunţarea participării, schimbarea opţiunii sau
neparticiparea la eveniment, dar şi de sosirea şi plecarea de la eveniment, cazarea
la hotel, participarea la catering, programe pentru parteneri etc.
În cazul multor evenimente, responsabilitatea controlului participanţilor
este împărţită între stewarzi şi personalul de securitate. Respectiv, supravegherea
publicului este în sarcina stewarzilor, în timp ce personalul de securitate se ocupă cu
protecţia artiştilor, de paza sediului sau a echipamentelor. Pentru buna desfăşurare
a evenimentului este necesară o planificare atentă a aspectelor legate de securitate,
pentru a avea la dispoziţie suficient personal calificat pentru această misiune24.
18
Ibidem, p. 323.
19
Ibidem.
20
S.Schäfer-Mehdi, op. cit., p. 173.
21
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Ibidem, p. 328.
SÆCULUM 273
Pentru siguranţa participanţilor, în cazul unor evenimente este necesară

solicitarea de sprijin de specialitate din partea organelor locale de poliţie şi a
unităţilor de jandarmi.
În legislaţia românească, aceste situaţii sunt expres prevăzute în legea care
reglementează organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, respectiv Legea nr.
60/1991, republicată în 201425. Potrivit prevederilor acestei legi, pentru protejarea
participanţilor la evenimente precum mitinguri, demonstraţii, manifestaţii,
procesiuni şi altele asemenea, desfăşurate în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri
în aer liber, organizatorul trebuie să depună o declaraţie la primăria pe teritoriul
căruia urmează a avea loc evenimentul, cu cel puţin 3 zile înainte.
Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie
manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate
de vizite oficiale ori care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori
imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Însă, în cazul în care
organizatorii se tem că în cadrul evenimentelor pot apărea manifestări violente,
sunt obligaţi să solicite, din timp, sprijin de specialitate primărilor, unităţilor de
jandarmi şi a poliţiei locale.
Aceeaşi lege stipulează că aceste adunări publice „trebuie să se desfăşoare în
mod paşnic şi civilizat, cu protecţia participanţilor şi a mediului ambiant, fără să
stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, cu
excepţia celor autorizate, funcţionarea instituţiilor publice sau private, a celor de
învăţământ, cultură şi sănătate, a unităţilor economice ori să degenereze în acţiuni
turbulente de natură a pune în primejdie ordinea şi liniştea publică, siguranţa
persoanelor, integritatea corporală, viaţa sau bunurile acestora ori ale domeniului
public”. Toate evenimentele desfăşurate în locuri publice trebuie să se încheie la ora
23,00.
Comandanţii organelor locale de politie şi jandarmerie sau persoanele
desemnate de aceştia au obligaţia de a asigura protecţia participanţilor şi de a stabili
împreună cu organizatorii măsurile ce trebuie luate pentru desfăşurarea adunărilor
publice declarate, în condiţii de deplină ordine. În cazul în care adunările publice
îşi pierd caracterul paşnic, poliţia şi trupele de jandarmi vor interveni pentru
protecţia participanţilor, a clădirilor sau a altor bunuri.
Măsuri de securitate la incendiu

Indiferent că este vorba despre evenimente în aer liber sau în spaţii închise,
organizatorii sunt obligaţi să cunoască o serie de prevederi legale referitoare la
măsurile de securitate la incendiu. Astfel, în cazul evenimentelor desfăşurate în aer
liber, cu o capacitate mai mare de 200 de locuri pe scaune sau cu o suprafaţă mai
mare sau egală cu 2500 mp este obligatorie obţinerea în prealabil a autorizaţiei de
securitate la incendii.
Pentru spectacole desfăşurate în interiorul construcţiilor, în săli de spectacole
sau alte spaţii închise, este obligatorie solicitarea şi obţinerea autorizaţiei de
25
Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, publicată în
M. Of. nr. 192 din 25/09/1991 și republicată în M. Of. nr. 186 din 14 martie 2014.
securitate la incendiu a construcţiei, doar în cazul în care spaţiile sunt încadrate

în categoria sălilor aglomerate. Din perspectiva normelor de securitate la incendiu,
este considerată sală aglomerată o încăpere sau un grup de încăperi care comunică
direct între ele prin goluri, protejate sau neprotejate, în care suprafaţa ce-i
revine unei persoane este mai mică de 4 mp şi în care se pot întruni simultan cel
puţin 150 de persoane. În această categorie intră: săli de spectacole, săli de întruniri,
încăperi pentru expoziţii, muzee, cluburi, cinematografe, cazinouri, discoteci, etc.
Când sunt situate la parter, se consideră săli aglomerate cele în care se pot întruni
mai mult de 200 persoane.
Organizatorii sunt obligaţi să depună documentaţia tehnică în vederea emiterii
autorizaţiei de securitate la incendiu cu cel puţin 30 de zile înainte de realizarea
evenimentului, la sediul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. Planificarea,
organizarea şi desfăşurarea evenimentelor fără obţinerea în prealabil a autorizaţiei
de securitate la incendiu atrage, după caz, răspunderea contravenţională sau penală
a tuturor factorilor implicaţi.
Prevederile legale care reglementează acest domeniu sunt: Legea nr. 307/2006
privind apărarea împotriva incendiilor, cu modificările şi completările ulterioare26,
Hotărârea de Guvern nr. 571/2016 privind aprobarea categoriilor de construcţii şi
amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendii27
şi Normele metodologice privind avizarea şi autorizarea de securitate la incendiu
şi protecţia civilă, aprobate prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr.
129/201628.
În timpul spectacolelor de teatru, operă, operetă sau a festivităţilor desfăşurate
în restaurante este interzisă folosirea de lumânări, făclii, torţe şi altele asemenea.
Astfel de flăcări nu pot fi utilizate nici pentru ambianţă ori divertisment în
restaurante, baruri, cluburi, discoteci etc.
Tot în contextul siguranţei participanţilor la evenimente trebuie amintite
şi prevederile legale referitoare la regimul materiilor explozive şi la cerinţele de
securitate pentru articole pirotehnice, respectiv Legea nr. 126/1995 privind regimul
materiilor explozive29.
Concluzii
Managementul riscului reprezintă o etapă importantă în organizarea
oricărui eveniment în zilele noastre. Deoarece anumite riscuri pot fi întâlnite
exclusiv în acest domeniu de activitate, identificarea corectă a acestora şi
26
Legea 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, publicată în M. Of. nr. 633 din
12/07/2006.
27
Hotărârea de Guvern nr. 571/2016 privind aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări
care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendii, publicată în M. Of. nr. 628
din 16 august 2016.
28
Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 129/2016 pentru aprobarea normelor metodologice
privind avizarea şi autorizarea de securitate la incendiu şi protecţia civilă, publicat în M. Of. nr.
675 din 1 sptembrie 2016.
29
Legea 126/1995 privind regimul materiilor explozive,publicată în M. Of. nr. 298 din 28/12/1995,
republicată în 2011în M. Of. nr. 97 din 7/02/2011.
SÆCULUM 275
înţelegerea lor ca făcând parte dintr-o categorie particulară de riscuri este

esenţială. Problemele legate de siguranţa participanţilor pot varia în funcţie de
tipul de eveniment şi de tipul de comportament aşteptat, de aceea identificarea,
analizarea şi evaluarea potenţialelor situaţii de risc reprezintă o etapă obligatorie
de parcurs în organizarea oricărui tip de eveniment. Indiferent de locul ales pentru
desfăşurarea evenimentului, în aer liber sau în spaţii închise, organizatorii sunt
obligaţi să cunoască şi să respecte o serie de prevederi legale referitoare la siguranţa
participanţilor, securitatea la incendii şi cerinţele de securitate pentru articolele
pirotehnice.
Bibliografie:
Bowdin, G.A.J., Allen, J., O’Toole, W., Harris R. &McDonnell, I., Events Management,
2nd edn. Oxford: Butterworth-Heinemann, 2006.
Cain, S., Keyconcepts in Public Relations. Hampshire: PalgraveMacmillan, 2009.
Gerritsen, Dorothé, van Olderen, Ronald, Events as a StrategicMarketing Tool,
Oxfordshire: CAB International, 2014.
Getz, D., Theory, Research and Policy for Planned Events, Elsevier, 2007.
Hearit, K.M., Event Management. In Encyclopedia of Public Relations, (R.L. Heath,
editor) 2nd edn. Volume 1. California: SAGE Publications, 2013.
Schäfer-Mehdi, S., Organizarea evenimentelor, Ed. All, Bucureşti, 2008.
Legea 126/1995 privind regimul materiilor explozive, publicată în M. Of. nr. 298 din
28/12/1995, republicată în 2011în M. Of. nr. 97 din 7/02/2011.
Legea 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, publicată în M. Of. nr. 633
din 12/07/2006.
Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, publicată
în M. Of. nr. 192 din 25 septembrie 1991 și republicată în M. Of. nr. 186 din 14 martie
2014.
ÎNVĂȚAREA PRIN PROIECTE (I)

ELABORAREA PRODUSELOR DE PR PRIN
TEHNICI FOTOGRAFICE
Radu STĂNESE
Title: “Learning through projects (I). PR products through photographic techniques”

Abstract: Since the development stage of the method created by American educator,
John Dewey, project-based learning has involved three fundamental objectives: identifying
a real social-professional issue, the link between project and curriculum and connecting
the student to the learning process. When the student is engaged by the learning process,
he is training himself as a citizen since he has the direct experience of freedom of action
and he understands the purpose of his professional integration. The project "Photography
exhibition" offers future communications specialists the opportunity to develop their
professional skills, from creating photos to organizing an exhibition using all related PR
products. The creation of a representative photography portfolio stimulates a state of
subjective well-being for the student, his/her professional creative abilities necessary for
the future are developed and the student becomes aware of the requirements on the job
market.
Keywords: project method; learning by doing; theory of experience; the psychology of
creativity; interdisciplinarity; photography exhibition; problem solving;
În faza preliminară de aplicare a principiului learning by doing, este necesară

nuanțarea acelui argument pragmatic ce l-a determinat pe filosoful american John
Dewey să fundamenteze această metodă pedagogică. Există o triplă condiționare
a temei oricărui proiect: prima condiție este ca subiectul identificat să surprindă
o problemă socio-profesională din realitate, a doua condiție presupune legătura
dintre proiect și curriculum, iar a treia conectează interesul studentului cu procesul
de învățare. De remarcat este faptul că nu există o ierarhie între cele trei condiții ale
învățării prin proiecte; practic, toate sunt sine qua non.
Strategia învățării prin proiecte înseamnă găsirea unei modalități de-a
atinge acest triplu obiectiv, în afara căruia metoda își pierde rațiunea de a fi. Prin
intermediul proiectului, metoda learning by doing capătă sens tocmai datorită
interacțiunii sociale, a relevanței curriculare și a satisfacției personale pe care o au
studenții implicați.
Dacă învățământul gimnazial și cel liceal permit alegerea subiectelor de
proiect dintr-un portofoliu, situația se deosebește în cazul învățământului superior.
Temele nu pot fi alese, ci trebuie identificate în mediul real. Problematizarea
SÆCULUM 277
pornește de la investigarea amănunțită a unei situații concrete, iar soluția

trebuie să fie aplicabilă și verificabilă. Studenții interpretează în mod diferit o
aceeași împrejurare, relație sau persoană, astfel încât proiectul – asumat colectiv
sau individual – va duce inevitabil la rezultate polifațetate cognitiv. Învățarea
printr-un proiect comun duce atât la perceperea distinctă a premiselor și
a conținutului experimental de către fiecare participant, cât și la abordarea
diferențiată a soluțiilor.
Interdisciplinaritatea concluziilor și a modului de implementare a rezultatului
este adesea de o complexitate impredictibilă pentru profesorul coordonator.
Este nevoie de o relație deschisă și sinceră între studenți și profesor pentru ca, în
cele din urmă, propunerea finală să fie testată și integrată în realitatea propriu-
zisă. În asemenea conjuncturi, experiența profesională concretă a cadrului
universitar oferă credibilitate și pragmatism întregului proces de evaluare.
Domeniul științelor socio-umane este guvernat în mod firesc de factori
dinamici subiectivi, ceea ce relativizează orice rezultat, fie el pozitiv sau negativ.
De asemenea, repetabilitatea necesară în orice demers științific cu caracter
teoretic este adesea subsidiară efectului concret și imediat al proiectului, fapt ce
poate fi apreciat doar de practicienii care analizează consecințele în lumea reală.
Se consideră în mod justificat că învățarea prin proiecte reprezintă modalitatea
cea mai adecvată de creștere a angajabilității absolvenților, un deziderat des
invocat teoretic, dar subtil eludat de practica academică. Învățarea prin proiecte
este versatilă, poate fi adaptată pentru subiecți de vârste diferite, cu experiențe
diferite, ceea ce face posibilă motivarea reciprocă a profesorilor și studenților.
Această modaliate de învățare este mai mult decât o simplă metodă, ea reprezentând
totodată o paradigmă a învățării și o filosofie educațională. Învățarea prin proiecte
duce la armonizarea dimensiunii epistemologice cu cea ontologică și cea axiologică,
întrucât proiectele sunt generate de practică și propun rezolvarea de probleme
reale, prin investigații autentice, îndreptate spre un scop cât se poate de concret.
În ipoteza unei reforme autentice a sistemului educațional, învățarea prin
proiecte nu poate avea decât un rol central în viabilizarea metodelor didactice,
pentru dezvoltarea unor comunități de învățare cu un real angajament civic.
Ideea conform căreia studentul trebuie să învețe făcând, și nu repetând și
memorând informații abstracte a apărut încă din anul 1577, când sculptorii și
pictorii italieni au stabilit o alianță cu arhitecții, sub patronajul Papei Grigore al
XIII-lea, pentru a fonda Accademia di San Luca la Roma, instituție ce avea să
ridice arhitectura la rang de profesie. În acest sens, arhitecții aveau nevoie de o
fundamentare teoretică prin care să confere proiectelor de construcții statutul de
disciplină academică. Studenții învățau fundamentele și principiile compoziției
în construcții prin prelegeri și ateliere practice, iar sarcinile de lucru constau în
proiecte de monumente, palate și biserci. Astfel, formarea academică ducea la
dezvoltarea creativității și a competiției între studenți.
Începând cu anul 1702, concursurile academice au fost incluse în programul
de studiu și reflectau structura competițiilor între arhitecți: se repartizau sarcini
de lucru, cu termene precise ce trebuiau respectate, iar juriul urma să evalueze cât
mai obiectiv ținuta estetică și rigoarea propunerilor. Spre deosebire de competiția

reală între arhitecții cu notorietate, în cea academică, datele și condițiile erau doar
ipotetice și se numea progetto, adică proiect.
Modelul italian a fost preluat încă din 1671 și de o academie pariziană, unde
studenții trebuiau să finalizeze mai multe proiecte lunare. Asemenea forme de
verificare a cunoștințelor teoretice și a creativității practice erau necesare pentru
a trece la nivelul următor de pregătire și pentru a obține, în cele din urmă, titlul
academic de arhitect.
Apoi, proiectele au fost utilizate și în universitățile tehnice europene și, mai
târziu, în cele americane, precum cele din 1864, de la Massachusetts Institute of
Technology (MIT).1
În 1870, la Illinois Industrial University, profesorul Stillman Robinson afirma
în cadrul cursurilor sale că teoria și practica sunt inseparabile. Studenții săi
petreceau mult timp pentru cercetare și documentare, pentru a demonstra ulterior
întregul demers de proiectare și execuție. Prin urmare, în anul 1872, documentele
oficiale consemnau dublul scop al proiectului, respectiv cel tehnico-profesional și
cel democratic, întrucât, pe lângă practica solidă, proiectele îi ajutau pe tineri să
devină cetățeni cu o reală conștiință civică, încrezători în egalitatea oamenilor și în
demnitatea muncii.2
Unul dintre cei mai influenți gânditori ai secolului XX a fost filosoful și
psihologul american John Dewey (1859-1952), cel care a formulat o teorie modernă
privitoare la democrație și la schimbările din viața urbană datorate procesului
de industrializare. Sub influența ideilor lui Jean-Jacques Rousseau, din secolul al
XVIII-lea, și ale lui John Stuart Mill, din secolul al XIX-lea, John Dewey demonstra
că libertatea și egalitatea presupuse de conceptul de democrație au consecințe
fundamentale asupra educației. Cetățenii au nevoie de educație pentru a identifica
și a exprima propriile interese, iar succesul sistemului educațional depinde în mod
direct de regimul democratic. În societatea americană a sfârșitului de secol XIX
avea loc o schimbare de paradigmă, context în care Dewey considera că școala
poate fi un laborator pentru democrația întregii societăți, în care tinerii să-și
dezvolte competențele și abilitățile necesare vieții nu prin lecturi, ci prin exerciții
practice și interacțiuni democratice.
Ca reprezentant al pragmatismului, Dewey a căutat o explicație teoretică
pentru înțelegerea unei lumi aflată într-o dinamică permanentă. Fundamentarea
educației pe experiența de zi cu zi a deschis noi posibilități și metode de învățare,
ducând la o nouă formă de cetățenie angajată.
Argumente din psihologia infantilă au devenit premisa unui nou model
educațional, în sensul că observațiile comportamentale asupra copiilor au evidențiat
trăsăturile esențiale ale naturii umane: activitatea socială intensă, exprimarea
creativă, curiozitatea și apetența pentru cercetare. Prin urmare, sistematizarea
procesului de predare trebuie să aibă în vedere adaptarea logicii disciplinei de
studiu la psihologia copilului.
1
Cătălina Ulrich, Învățarea prin proiecte: ghid pentru profesori, Editura Polirom, Iași, 2016, pp.
104-105.
2
Ibidem, p. 105.
SÆCULUM 279
„Copilul și curriculumul sunt pur și simplu două repere care definesc un singur
proces. După cum două puncte definesc o linie dreaptă, la fel și punctele de vedere
ale copilului, faptele și adevărurile transmise prin studii definesc instruirea.”3
Scopul principal al procesului de învățare este conectarea copilului la curriculum
prin internalizarea experienței externe. Pentru Dewey, pragmatismul educațional
reprezintă legătura dintre aspectul logic, informațional și aspectul psihologic,
emoțional al experienței creative. În acest mod, elevul este îndrumat pentru a da
un sens personal conținuturilor din curriculum, altfel spus, pentru a experimenta
individual informația structurată abstract în cadrul disciplinei de studiu.
Elev, coleg și succesor al lui John Dewey, pedagogul William Heard
Kilpatrick (1871-1965) a fundamentat conceptul de proiect pe teoria experienței
elaborată de predecesorul său. În 1918, fiind coleg cu Dewey la Teachers College
de la Universitatea Columbia, el redacta eseul intitulat The Project Method. Aici,
Kilpatrick readuce în atenție psihologia copilului ca element central în procesul
educațional, în sensul că motivația și succesul în învățare sunt determinate de
nivelul la care elevii își urmează propriile scopuri. Ei trebuie să decidă liber ce
vor să facă, proiectul fiind o activitate „pornită din inima copilului”, cu un scop
consistent, rezultat din libertatea de acțiune a subiectului. Caracteristica principală
a metodei proiectelor este motivația elevilor. Aceasta este bine ancorată în realitate,
respectiv în diverse aspecte ale vieții, astfel încât proiectul devine o formă de
exprimare a personalității celor implicați.
Astfel, pedagogul William Heard Kilpatrick a identificat patru etape ale
proiectului: stabilirea scopului; planificarea; realizarea propriu-zisă; evaluarea.4
Rațiunea metodei învățării prin proiecte este aceea de a oferi tinerilor
posibilitatea de-a urma scopuri pe care le aleg singuri. Doar în acest mod, ei vor
menține și vor dezvolta democrația, ca formă de exprimare a libertății individuale.
Atunci când studentul este captivat de procesul de învățare, el se pregătește ca
cetățean, întrucât are experiența directă a libertății de acțiune și înțelege rostul
integrării sale socio-profesionale.
La începutul secolului XX, Statele Unite ale Americii reprezentau o putere
mondială nu doar din punct de vedere politic, ci și în domeniul inovațiilor și al
ideilor progresiste în educație. Metoda proiectelor lansată de Dewey și Kilpatrick
a fost răspândită în Canada, Argentina și unele țări europene precum Germania,
Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Danemarca, Elveția ș.a. Dar cel mai puternic
impact social l-a avut în Rusia, după Revoluția din 1917, când metodele de
predare „burgheze”, bazate pe prelegeri și cărți, trebuiau înlocuite cu noi practici
educaționale. Mistificată ideologic cu falsele valori ale comunismului și orientată
exclusiv spre creșterea productivității muncii, metoda învățării prin proiecte a
fost denaturată și a dus la pierderea motivației tinerilor atât în procesul educației
generale, cât și în cercetarea științifică. În consecință, Uniunea Sovietică și țările
din Europa de Est aflate sub influența sovietică au eliminat treptat această metodă
din dezbaterile și strategiile educatorilor.
3
John Dewey, Trei scrieri despre educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p.11
4
Cătălina Ulrich, op. cit., p. 112..
După al Doilea Război Mondial, Europa de Vest a reluat metoda proiectelor.

În anii '60, studenții au protestat împotriva imperialismului și a autoritarismului,
precum și a structurilor de dominare și represiune din instituțiile academice.
Sub aceste presiuni, proiectele erau percepute ca o alternativă reformatoare la
cursul și seminarul tradițional. Datorită relevanței practice și a posibilităților de
abordare interdisciplinară, proiectele au devenit o metodă de învățare dar și de
explorare a unor domenii noi. Cercetarea și aplicația se întâlneau astfel în realitatea
concretă și imediată, fiind relativ ușor de evaluat prin impactul social nemijlocit.
Consecința a fost firească: ideea învățării prin proiecte s-a răspândit repede dinspre
mediul universitar spre mediul școlar, pe de-o parte, și dinspre Europa Occidentală
către întreaga lume, pe de altă parte.
Mișcările reformatoare în domeniul pedagogiei au adoptat metoda învățării
prin proiecte în diferite moduri, unele mizând pe o complementaritate cu metodele
mai concenționale de predare, altele abordând viziunea școlii comprehensive, prin
care procesul educației are un curriculum deschis și este parte integrantă din viața
comunității.
Inovarea educațională este marcată în continuare de această metodă întrucât
pedagogia constructivistă tinde să extindă învățarea problematizată prin proiecte,
axată fiind pe descoperirea nemijlocită și rezolvarea de probleme concrete.
Evoluțiile recente evidențiază unele priorități: respectarea perspectivei
studentului în procesul de automotivare și starea subiectivă de bine, dezvoltarea
competențelor necesare secolului XXI, implicarea civică responsabilă în viața
comunității, precum și conectarea la piața muncii și la deontologia diferitelor
domenii. Toate acestea reprezintă argumente indubitabile pentru creșterea rolului
proiectelor în reforma educațională.
Relațiile publice (Public Relation) reprezintă acea funcție de management
care evaluează atitudinile publice, identifică politicile și procedurile prin care o
organizație își atinge obiectivele pentru a obține susținerea și înțelegerea publicului
țintă, prin forme de promovare credibile, informațiile furnizate fiind considerate
mai veridice decât cele oferite de publicitate (Advertising).
Pentru a obține această credibilitate, relațiile publice apelează în mod frecvent
la obiectivitatea limbajului fotografic. De aici, strategiile de PR bazate uneori
exclusiv pe puterea de convingere a instantaneelor, asemenea imagini reușind să fie
ușor preluate și diseminate de mass media vizuală.
Dar cum s-a ajuns ca fotografia să fie unul din principalele instrumente de
comunicare în relațiile publice? De ce majoritatea produselor de PR apelează la
fotografie pentru a fi credibile?
La fel ca în publicitate, folosirea fotografiei în PR se bazeazã pe următorul
postulat: a vedea înseamnă a crede. În consecință, este credibil doar ce este văzut.
Imaginea fotografică beneficiază de prejudecata că reprezintă o anumită realitate.
Iată produsul, este evident și deci incontestabil pentru că se impune vederii. Se
impune odată cu toate calităţile sale, chiar dacă acestea sunt, de fapt, rezultatul unei
întregi concepții regizorale. Valorizarea obiectelor apare ca deja făcută prin simpla
fotografiere: a arăta înseamnă a demonstra.
SÆCULUM 281
Lectura mesajului unei fotografii este puternic influenţată de contextul în care

aceasta are loc. Momentul ideal rămâne acela în care starea de aşteptare binevoitoare
este la cote maxime. Fotografia, ca orice produs cultural, tinde să perpetueze ideile
dominante în societate. Publicitatea și relațiile publice sunt fenomene pregnante
şi atrăgătoare ale societăţii contemporane. Receptarea imaginilor vizuale cu
asemenea mesaje din reviste, de la televiziune, de pe panourile aflate în stradă a
convins publicul larg că se află în faţa unei importante componente a culturii de
masă.
Scopul major al fotografiei de publicitate și PR este acela de a-l determina pe
privitor să accepte și apoi să dorească produsul sau serviciul oferit. Argumentul
vizual este folosit pentru a stimula această dorinţă. Fotografia trebuie să ilustreze,
să explice, să incite şi să creeze această dorinţă în mintea publicului țintă.
Desigur, se știe că imaginea e încadrată într-un anume fel, e prelucrată digital,
dar aceste detalii tehnice nu contează. Unghiuri de fotografiere, filtre, planuri,
efecte, contraste, focalizări şi perspective - toate sunt cunoscute. Nu este mai puţin
adevărat că şi la consumatorul de publicitate și PR cel mai avizat se menţine un
reflex de bază, acela de a da crezare celor văzute, de a se încrede în evidenţa primă
a lucrurilor, cea oferită de imaginea acestora.
Arta fotografiei de PR constă deci în consolidarea acestei încrederi nemijlocite
în imagine, încredere care determină adeziunea valorile brandului promovat.
Regăsim aici principiul tautologiei: prin intermediul imaginii, ceea ce ni se aratã
este fără echivoc, în sensul că ceea ce poate fi văzut nu se discută.
Limbajul imaginilor vizuale presupune atât inteligență cât și artă. Codul
evidenţei, irepresibila iluzie a realului rămâne argumentul central la care trimit
toate celelalte efecte ale limbajului. Privitorul va fi expus acestor imagini prezente
în cele mai diverse media: reviste, ziare, televiziune, pliante, broșuri, fluturași, afişe
stradale şi mediul online.
Fotograful profesionist este desigur specialist al tehnicii fotografice. În plus,
el trebuie să aibă imaginaţie şi viziune creatoare pentru a putea capta imagini
descriptive unice, în spiritul brandului promovat.
Ca și în publicitate, specificul activităţii din domeniul relațiilor publice constă
însă în efortul unei întregi echipe. Arare ori fotograful de PR lucrează singur.
De obicei, în echipă se nasc ideile şi tot acolo se ajunge la forma finala a produsului
vizual.
Orice fotograf care intenţioneazã să intre în domeniul publicităţii sau al
relațiilor publice trebuie să ştie că în echipă se discută ideile şi tot acolo se stabileşte
cum trebuie făcută fotografia pentru ca rezultatul să fie optim. Uneori, se stabilesc
variante sub forma unor schiţe, care sunt arătate în prealabil clientului. Fotograful
de PR primeşte schiţele selectate şi transpune ideea în fotografii cu impact mare,
dispunând de toate mijloacele oferite de tehnica fotografică modernă.
O cerinţă importantă pe care publicitatea și relațiile publice o impun celor
care lucrează în domeniu este asigurarea confidenţialităţii informaţiilor legate
de firmele și produsele pentru care lucrează. Divulgarea, fie şi numai parţială, a
subiectului unei campanii de promovare este o gravă încălcare a eticii profesionale
şi are drept efect excluderea din breaslă.
Etimologia cuvântului „fotografie” vine din limba greacă şi înseamnă „scriere

cu lumină”. „Fotografierea este procesul prin care obţinem o imagine sub acţiunea
luminii. Lumina reflectată de un obiect formează o imagine pe un material
fotosensibil care este apoi prelucrat chimic sau digital şi care, în acest fel, devine
fotografie”.5
Fotograful american Alfred Stieglitz descria procesul de creație fotografică
într-un mod cu totul original: „Lumină, lumină, mereu lumină!...Priveşte şi
înregistrează-i delicateţea şi rafinamentul din porţiunile cele mai luminoase, jocul
ei sumbru în întuneric, puterea şi vigoarea din gama plină, gradaţiile ei infinite,
varietatea ei nesfârşită...Mereu şi întotdeauna foloseşte lumina pentru a-ţi exprima
gândurile”.6
Ochiul captează şi el, la fel ca aparatul fotografic, razele de lumină reflectate
şi le focalizează într-o imagine vizuală. Deseori se întâlneşte asemănarea dintre
aparatul fotografic şi ochi. Deloc întâmplător, întrucât în ambele cazuri este vorba
de principiul camerei obscure. Există însă o diferenţă majoră: ochiul vede o imagine
trecătoare, în vreme ce aparatul captează o imagine singulară pe film sau pe suport
electronic. Astfel, fotografia poate fi văzută de un număr nelimitat de oameni, chiar
şi după o perioadă lungă de timp, iar asta îi conferă un caracter peren.
Un aparat vede lucrurile în mod diferit faţă de oameni, pentru că el are un
singur obiectiv, un singur ,,ochi”, în vreme ce oamenii au doi ochi, deci dispun de
o vedere binoculară. Camerele fotografice, cu excepţia celor stereoscopice, nu au
parte de acest privilegiu, având o vedere monoculară.
Acest aspect influenţeză într-o mare măsură viziunea fotografilor. Dacă ei
nu învaţă să privească din perspectiva aparatului fotografic, adică fie privind prin
vizorul său, fie închizând un ochi, s-ar putea ca rezultatele să nu fie tocmai cele
dorite. Spre exemplu, o fotografie în care un copac răsare din capul unui om, căci
atunci când ne uităm la o scenă cu ambii ochi, copacul nu apare ca răsărind din
capul persoanei, deoarece viziunea binoculară ne permite să aproximăm distanţa
dintre copac şi persoană. În schimb, viziunea monoculară, nu are parte de percepţia
adâncimii, cuprinzând doar lăţimea şi lungimea, plasând astfel copacul şi capul
persoanei aparent, în acelaşi plan.7
„O imagine fotografică are numai 2 dimensiuni: lăţime şi înălţime. Dar
adâncimea este parte din lumea fizică şi în acest sens este necesar să încercăm
să o transpunem în fotografie. Dacă o fotografie se doreşte să fie realistă, atunci
adâncimea de câmp trebuie simulată. Dacă am fi sculptori nu ar fi trebuit sa ne
preocupe acest aspect. Am fi avut de a face cu lăţimea, înălţimea şi adâncimea ca
parte a mediului de lucru. Dar cum suntem artişti lucrând într-un spaţiu plan,
trebuie să învăţăm să recreăm adâncimea în imagini”.8
5
Gabriela Sandu, Manual de fotojurnalism, Editura Tritonic, București, 2004, p. 16.
6
Helmut Gernsheim, Fotografia artistică, traducere Edith Iarovici, Editura Meridiane, Bucureşti,
1970, p. 75.
7
Alain Briot, ,,Estetica în fotografie” în FOTO-magazin, disponibil la http://www.fotomagazin.
ro/tutorial_open.php?art=tutorial_briot1.php, data accesării: 20.01.2017.
8
Ibidem.
SÆCULUM 283
Câţiva fotografi iscusiţi au arătat în trecut că aparatul fotografic este o

maşinărie minunată, a cărei utilizare inteligentă îl transformă în unealta unui nou
mod specific de-a vedea realitatea, o şansă de încercări neexperimentate. Aparatul
poate să fie privit ca un partener pasiv şi inocent, unde controlul, mecanismele,
fineţea şi sensibilitatea rezultatelor lui sunt, de fapt, ale omului.
Camera fotografică este un mijloc de documentare vizuală, dar arta nu
însemnă doar documentare, ci este mult mai mult decât atât; ea vorbeşte despre
exprimare si interpretare personală. Aşadar, camera singură nu poate să creeze
artă, dar poate să fie o punte între oameni şi exterior, poate să fie folosită ca un
intrstrument iscusit prin care se exprimă gânduri, trăiri, viziuni. Dacă doar se
apasă pe declanşator, la întâmplare, se vor obţine imagini lipsite de personalitate,
foarte probabil anoste, fără valoare estetică sau documentară. În acest mod se pot
produce, din întâmplare, câteva imagini frumoase, poate chiar corecte tehnic, dar
care nu vor provoca nicio emoţie. Când fotograful vrea să se exprime printr-o
imagine, el trebuie să interpreteze personal subiectul fotografic, să-l reprezinte prin
prisma propriei trăiri, să aducă asupra lui înţelesurile care îi aparţin.
Discuţiile despre semnificaţia și inspirația procedeului fotografic pot fi lungi și
superflue, registrul tehnic și efectele artistice fiind extrem de vaste. Fotografia oferă
fiecărui utilizator o gamă largă de modalităţi de expresie, în funcţie de viziunea despre
realitate şi de sensibilitatea şi fantezia creatoare ce definesc personalitatea fotografului.
Din punct de vedere etimologic, creativitatea își are sorgintea în cuvîntul latin
creatio, cu sensul de naștere, concepere, zămislire. În sensul larg al termenului,
creativitatea reprezintă forma cea mai înaltă a activității umane, iar în sens restrâns,
se disting patru accepții ale conceptului: ca produs; ca proces; ca potenţialitate
general umană, ca abilitate creativă; ca dimensiune complexă a personalităţii.9
Psihologul A. L. Taylor are în vedere un alt mod de clasificare a nivelurilor de
creativitate:
- creativitatea expresivă - când exprimarea persoanei se întâmplă spontan, în afara
oricărui sistem pragmatic sau axiologic (de exemplu, desenele realizate de copiii mici);
- creativitatea productivă - când rezultatul deprinderilor constă în produse cu
o anumită utilitate, fără a presupune un grad înalt de originalitate (de exemplu,
muncitorii de înaltă calificare);
- creativitatea inventivă - când rezultatul constă în invenții și optimizări ale
produselor cu scopul de a fi brevetate (de exemplu, invențiile ce duc la îmbunătățirea
aparatelor electrocasnice);
- creativitatea inovatoare - când rezultatul constă în reformularea unor
principii fundamentale, sau în găsirea unor forme de expresie neconvenționale (de
exemplu, talentele ieșite din comun în domeniul artelor spectacolului);
- creativitatea emergentă - când rezultatul exprimării este genial, în sensul
că revoluționează un domeniu științific sau artistic (de exemplu, filosofii,
matematicienii și sculptorii Greciei antice);10
9
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, partea a III-a, Editura Hyperion, XXI, Bucureşti, 1994,
p.278
10
Andrei Cosmovici, Luminița Iacob, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1999, pp. 147-148
Fenomenul creator presupune participarea întregului sistem al personalităţii,

cu toate componentele acestuia. Factorii creativității pot fi identificați și definiți
din multiple perspective, dar esențială rămâne înțelegerea dinamicii și a interac-
țiunii acestora. În analiza și calificarea factorilor ce influențează creativitatea, sunt
acceptate trei mari categorii: psihologici, biologici și sociali11.
Bibliografie:
1. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminița, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1999.
2. Dewey, John, Trei scrieri despre educație, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1977.
3. Gernsheim, Helmut, Fotografia artistică, traducere Edith Iarovici, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1970.
4. Sandu, Gabriela, Manual de fotojurnalism, Editura Tritonic, București, 2004.
5. Ulrich, Cătălina, Învățarea prin proiecte: ghid pentru profesori, Editura Polirom,
Iași, 2016.
6. Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, partea a III-a, Editura Hyperion, XXI,
Bucureşti, 1994.
Webografie:
Alain Briot, ,,Estetica în fotografie” în FOTO-magazin, disponibil la http://www.
fotomagazin.ro/tutorial_open.php?art=tutorial_briot1.php, data accesării: 20.01.2017.
11
Analizarea celor trei categorii va face introducerea în partea a doua a acestui articol.
SÆCULUM 285
CRITICISMUL RETORIC: INSTRUMENT CALITATIV

ÎN CERCETAREA COMUNICĂRII
Daniel CIUREL
Politehnica University of Timisoara
Title: “Rhetorical criticism: a qualitative tool in communication research”

Abstract: Rhetorical criticism covers an array of qualitative methods for describing,
analyzing, interpreting, and evaluating the persuasiveness of the messages in various
communicative situations. In the recent several decades the meaning and scope of
rhetorical criticism has expanded to the study of both discursive and non-discursive
symbolic acts and artifacts such as oratory, poems, pictures, sculptures, movies, TV
shows, computer games, music, architecture, rituals and so on. There are four steps in
conducting rhetorical criticism: selecting an artifact; analyzing the artifact; formulating a
research question; and performing the criticism.
Keywords: rhetorical studies; neo-Aristotelian method; pentadic method; narrative
method; fantasy-theme method;
Retorica este prima teorie cuprinzătoare a comunicării umane și poate

fi considerată ca fiind atât o tehnică a producerii, cât și a investigării mesajelor
persuasive. Criticismul retoric este încercarea sistematică de a descrie, analiza,
interpreta și evalua un act sau artefact. Acest proces comportă patru pași: selectarea
artefactului; analizarea artefactului; formularea întrebării de cercetare; și redactarea
eseului1.
Artefactul selectat trebuie să atragă sau să contrarieze criticul și poate fi
orice act, eveniment sau produs analizabil. Relația dintre selectarea artefactului
și alegerea metodei de analiză ține de adecvarea obiectului la forța explicativă a
instrumentului conceptual. Unitățile de analiză care formează o perspectivă critică
(strategii, argumente, metafore etc.) permit identificarea și interpretarea anumitor
dimensiuni ale artefactului și ocultarea altora, acționând ca o lentilă.2
Faza secundă a criticismului retoric implică utilizarea unei metode, fiecare cu
propriile proceduri și unități de analiză. În această etapă, criticul retoric examinează
sistematic artefactul conform metodei selectate.
Formularea întrebării de cercetare, al treilea pas al demersului critic, se referă
la identificarea strategiilor și proceselor persuasive în urma studierii artefactului
pentru o dezvoltare a teoriei retorice. Întrebarea trebuie să evidențieze cele mai
1
Sonja K. Foss, Rhetorical criticism: exploration and practice, Waveland Press, Long Grove, 2009,
p. 9.
2
Ibidem, p. 10.
semnificative aspecte ale artefactului analizat, accentual putând fi plasat pe unul

dintre cele patru componente ale comunicării: retor, audiență, mesaj și situație
(context). Interogația trebuie să depășească situarea strictă la nivelul artefactului
analizat, fără a deveni, în același timp, prea generală sau abstractă.3
În fine, al patrulea pas al demersului critic constă în redactarea eseului,4
care trebuie să includă: o introducere conținând întrebarea de cercetare, contribuția
la teoria retorică și semnificația acesteia; descrierea artefactului și a contextului
acestuia; descrierea metodei de analiză; o expunere a rezultatelor analizei retorice;
și o discuție privitoare la contribuției respective analize la teoria retorică.
Standardele de evaluare a criticismului retoric aparțin metodelor calitative,
pornind de la două postulate. În primul rând, realitatea este construită retoric, nu
există în mod obiectiv și poate fi înțeleasă din diverse perspective.5 În al doilea
rând, demersul critic este personal, subiectiv. Ca urmare, doi critici diferiți care
analizează același artefact, prin utilizarea aceluiași instrumentar metodologic, pot
ajunge la concluzii diferite și egal de valoroase.6
Caracterul personal al criticismului retoric nu legitimează relativismul extrem.
Pentru a putea fi considerat ca aparținând criticismului retoric, demersul trebuie
să respecte criterii argumentative și structurale care pot fi asumate intersubiectiv.
Metodele critice pot fi utilizate separat, dar pot fi și combinate, pentru o analiză
comprehensivă a artefactelor. În cele ce urmează, voi realiza o trecere în revistă
succintă a unor critici retorici care au avut contribuții relevante și voi prezenta
într-o formă concisă câteva metode de criticism retoric.
Într-un studiu metacritic, fondator („The Literary Criticism of Oratory”)
Herbert Wichelns a separat conceptual criticismul retoric de critica literară și a
consacrat criticismul retoric drept metodă calitativă în științele comunicării.7
Wichelns promovează metoda neo-aristoteliană ca primă formă de criticism
retoric. Această metodă este centrată pe retor și utilizează unitățile de analiză
ale retoricii clasice (strategiile persuasive, genurile retorice, canoanele retorice
(inventio, dispositio, elocutio, memoria și actio).
Apelurile persuasive (ethos, pathos şi logos) constituie strategiile generale ale
discursului (probe intrinseci). Probele intrinseci sunt create de retor, pe baza celor
extrinseci (legea; titlurile scrise; jurământul; martorii etc.).
Genurile retorice (judiciar, epidictic și deliberativ) sunt ansambluri complexe
de exigenţe comunicative (norme şi recomandări), care au în vedere: situaţia
retorică, starea cauzei, tipul de audienţă, orizontul temporal la care se referă
discursul, apelurile persuasive, organizarea discursului, tipurile de probe, finalitatea
discursivă.
3
Ibidem, p. 12.
4
Ibidem, p. 14.
5
Cosmin-Constantin Băiaș, Repere în criticismul retoric, în Băiaș, Cosmin-Constantin (coord.),
Comunicări retorice: figuri critice, Eurobit, Timișoara, 2016, p. 10.
6
Ibidem, p. 12.
7
Oana Gabor, Politicul în paranteză. Metode calitative de cercetare în comunicarea interculturală,
Institutul European, Iași, 2014, p. 13.
SÆCULUM 287
Criticismul neo-aristotelian, dominant până în anii ’60, a fost atacat, uneori

excesiv, de către Edwin Black. Reproșurile acestuia se refereau la limitările metodei
neo-aristoteliene în termenii artefactelor susceptibile de a fi analizate și în cei ai
publicului vizat. O reabilitare a criticismului neo-aristotelian a fost inițiată de către
Forbes Hill.8
În prezent, metoda neo-aristoteliană își menține relevanța în ceea ce privește
discursul public sau textele cu finalitate explicit persuasivă. Nu putem trece cu
vederea aici contribuția europeană la reabilitarea retoricii clasice a cercetătorilor
belgieni Chaïm Perelman și Lucie Olbrechts-Tyteca.
O altă metodă importantă este analiza pentadică, aparținând criticului
Kenneth Burke. Coform acestui model, comunicarea umană poate fi înțeleasă în
termenii unui eveniment dramatic având cinci elemente esențiale:9
Act: prezentarea acțiunii pe care o întreprinde agentul (protagonistul);

Scenă: contextul spațial, temporal și situațional în care are loc acțiunea;
Agent: protagonistul acțiunii;
Modalitate: mijloacele sau instrumentele utilizate de agent pentru a realiza
acțiunea;
Scop: rezultatul intenționat de către agent ca finalitate a acțiunii.
Analiza pentadică utilizează aceste cinci elemente interconectate pentru a

determina strructura dramatică a acțiunii. De regulă, unul dintre aceste elemente
este dominant10 și, ca urmare, instituie anumite raporturi cu celelalte elemente de
natură să caracterizeze o acțiune și să îi confere o fotță dramatică specifică. Sunt
posibile 20 de raporturi sau asocieri binare ale acestor elemente, dar nu toate sunt
relevante. Important este ca, pentru fiecare asociere, să putem identifica măsura în
care primul termen determină modificarea sau transformarea celui de-al doilea.
Criticismul narativ demarează conceptual de la postulatul că narațiunea
reprezintă un element fundamental al comunicării umane.11 Deși narațiunea
este un procedeu retoric utilizat încă din antichitate, Walter F. Fisher, fondatorul
paradigmei narative se distanțează de accepțiunea clasică, în virtutea caracterului
structurant al narațiunii pentru experiențele și comunitățile umane. Fisher operează
cu noțiunea de raționalitate narativă căreia îi atașează două criterii: probabilitatea
narativă (coerența) și fidelitatea narativă (credibilitatea). Artefactele care pot fi
analizate din perspectiva narativă trebuie să îndeplinească patru cerințe: să includă
minimum două evenimente (dinamice sau statice); să fie organizate conform unei
secvențe temporale; să prezinte o relație cauzală a evenimentelor; și să prezinte
evenimentele în mod unificat.12
8
Ibidem, p. 17.
9
Sonja K. Foss, op. cit., p. 358.
10
Ibidem, 360.
11
Oana Gabor, Criticismul retoric în științele comunicării. Atelier pentru un vis, Institutul
European, Iași, 2015, p. 212.
12
Sonja K. Foss, op. cit., pp.307-308.
Metoda imaginarului tematic (fantasy-theme) se bazează pe opera lui

Ernest G. Borman (teoria convergenței simbolice). Această perspectivă examinează
modul în care anumite imagini sau narațiuni împărtășite spontan creează
comunități unite prin viziuni retorice sau modalitățile în care anumite grupuri
dramatizează un eveniment, dramatizare care are drept consecințe modificări
cognitive și comportamentale ale membrilor. Imaginarul tematic se referă la
narațiuni mitice care includ personaje cu care oamenii se identifică și poate consta
dintr-un cuvânt, frază sau declarație care interpretează evenimentele din trecut, le
prevede pe cele din viitor și descrie întâmplările din prezent.13 Deși poate conține
elemente factuale, imaginarul tematic le dramatizează, procesul fiind unul creativ
și imaginativ.
O altă unitate de analiză importantă este viziunea retorică: o colecție unitară
de imaginare tematice împărtășite de un grup uman, care manifestă persistență în
timp și forță de penetrare socială.
Am ales aceste patru perspective ale criticismului retoric (neo-aristoteliană,
pentadică, narativă și metoda imaginarului tematic) deoarece le consider extreme
de relevante și din considerente de spațiu. Numărul demersurilor critice este însă
mult mai mare: analiza generică, analiza ideologică, analiza situației retorice,
analiza textuală, metoda cluster (a cuvintelor cheie), criticismul eclectic, criticismul
generativ, criticismul metaforei, perspectiva feministă, perspectiva mitică,
perspectiva postmodernă etc.
Concluzii
Criticismul retoric contribuie la noi moduri de înțelegere a retoricii în
domeniul științelor comunicării. Metodele calitative de investigare a comunicării
operează cu principii epistemologice distincte față de cele cantitative, presupunând
și implicarea subiectivă a cercetătorului în demersul analitic, dar și utilizarea unor
instrumente conceptuale structurate.
Criticismul retoric s-a dezvoltat în ultimele decenii prin extinderea arte-
factelor studiate și a strategiilor de cercetare (textuale, contextuale, ideologice etc.)
în lumea occidentală și în special în SUA. În România, demersurile critic-retorice
se află încă într-un stadiu incipient, situație în care se găsesc și științele comunicării,
în general.
Bibliografie:
Băiaș, Cosmin-Constantin (coord.), Comunicări retorice: figuri critice, Eurobit,
Timișoara, 2016.
Băiaș, Cosmin-Constantin, Repere în criticismul retoric, în Băiaș, Cosmin-Constantin
(coord.), Comunicări retorice: figuri critice, Eurobit, Timișoara, 2016, pp. 6-16.
Foss, Sonja K., Rhetorical criticism: exploration and practice, Waveland Press, Long
Grove, 2009.
Gabor, Oana, Criticismul retoric în științele comunicării. Atelier pentru un vis,
Institutul European, Iași, 2015.
Gabor, Oana, Politicul în paranteză. Metode calitative de cercetare în comunicarea
interculturală, Institutul European, Iași, 2014.
13
Ibidem, p. 98.
SÆCULUM 293
Știință și religie
DESPRE NAȘTERE ȘI DESPRE MOARTE.

O PEDAGOGIE A LECTURILOR DESPRE VIAȚĂ
Pr. Constantin NECULA

Title: “About birth and death. A pedagogy of perusals on life”

Abstract: I never thought what it means to me birth or death. I live them every
day, with the intensity of a liturgy, fully anchored in them without suffocating me.
I see birth as a deliverance of non-life. I'm always afraid not to crush it with snobbish
impartialities, between mediocre theological clichés. I’m simple minded. They waved me,
my grandmother, my mother and my aunts, in a pan of maple wood strongly hung in the
sky of a house from Viseul de Jos, until they took death out of my head. A kind of absolute
therapy of swinging crucifixion. Therefore, birth and death are one: Life.
Keywords: birth; death; life; pedagogy; reading;
Nu m-am gândit niciodată ce înseamnă pentru mine nașterea sau moartea.

Le trăiesc zilnic, cu intensitatea unei Liturghii, complet ancorat de ele, fără să mă
sufoce. Văd nașterea ca o izbăvire de ne-viață. Mi-e frică mereu să nu o zdrobesc
cu imparțialități snoabe, între clișee de mediocră teologie teogonică. Sunt simplu
în gândire. M-au legănat, bunica și mama și mătușile, într-o covată din lemn de
paltin încrâncenat agățată de cerul unei case din Vișeu de Jos, până mi-au scos
moartea din cap. Un soi de terapie absolută a răstignirii legănate. De aceea nașterea
și moartea sunt una: Viață.
Știu că nașterea are gust de apă de Botez iar moartea de Împărtășanie.
Apa Botezului peste care plutește untdelemnul sfințit ca un nou continent în care
mi-a îngăduit Dumnezeu nemurirea. Am murit și am înviat de trei ori, mistic,
în apa aceea scăldată în Înviere. Acum nu fac decât să-mi depun, în fiece zi,
candidatura la Înviere. Uneori îmi iese, de cele mai multe ori nu. Sunt tensionat
de așteptarea Venirii lui Hristos precum o mireasă de venirea Mirelui. O teamă
iubitoare, pe care nu o poți ocoli în giratoriile nătânge ale vieții muritoare.
Cine zice că nu se teme de moarte minte. Moartea e făcută să ne temem, dar
una e teama plină de nădejde, alta teama idiotului, care și-a uitat sensul, dacă l-a
avut vreodată. M-a întrebat cineva dacă l-am văzut pe Dumnezeu sau dacă am
văzut moartea. De parcă există obligații în vederea lor. Și i-am spus că nu-i răspund,
pentru că Dumnezeu și moartea nu se văd, se trăiesc. Atât.
Nu cred că am descoperit în lecturile ultimelor luni o carte mai emoționantă.
Un soi de efigie ridicată din mormânt, un semn al nemuririi cum nu sunt multe
294 Știință şi religie
în literatură. Paul Kalanithi, îndrăgostitul de literatură și neurochirurgul strălucit,

a cărui viață se stinge la o vârstă a rodirii ca să rodească în vârsta nemuririi.
Cu ultima suflare (Nemira, 2016, 187 pg.) este testamentul unui tată lucid pentru
fiica sa, peste ani și veacuri. Nu știi ce anume să admiri, cariera sa universitară,
efortul său cultural, sinceritatea descrierilor, excelenta frazare- cu irizări de
literatură de primă mână, luminoasa convertire către o umanitate în care Dumnezeu
contează, oamenii contează, lumea contează...Crescut în Arizona deșerturilor
pline de pericole, pe care le descrie cu destindere de biolog în acțiune, absolvent
al Stanfordului cu un masterat în literatură engleză și diplomat în biologie umană,
autorul crește dinaintea ochilor cititorului cu o smerenie incredibilă într-o lume
a carierismului și culturii itemilor transferabili în credite culturale. Masteratul în
istorie și filozofia științei și a medicinei la Universitatea din Cambridge și apoi
absolvirea Facultății de Medicină din Yale, rezident la Stanford în neurochirurgie
și neuroștiință, premiat de Academia Americană de Chirurgie Neurologică sunt
doar amănuntele de CV ale unui om fascinant, muncitor și scormonitor întru
cunoaștere. Și numai pentru motivarea ce se naște din modul lui de a fi, cartea
este remarcabilă. Dincolo de întreaga descriere a unei vieți intuim zbaterea unui
om de a nu ajunge compozitul unui sistem, efortul unui medic de a nu-și pierde
omenia. Obișnuit să privească moartea prin ochii bolnavilor săi crește în propria
sa valorizare umană. Citind programul său, tensiunile sale de carieră ori fracturile
sale de viață socială, descoperi Omul, așa cum e definit de Evanghelie, chip al slavei
lui Dumnezeu căutând asemănarea. Frumusețea textului este dată de amestecul
dintre rigoarea științifică a descrierii- cred că pentru un neurolog ori neurochirurg,
pentru un psiholog ori psihiatru, pentru un medic în general lectura ei este
obligatorie, și efuziunea sa literară, marca unui literat atent și cordial cu ceea ce
numim comunicarea exigentă. Finalul vieții sale este grăbit de boală. Mâinile ce au
vindecat se așeză neputincioase, nu fără o luptă incredibilă, în palmele deschise ale
Vieții veșnice. Iubirea, pentru soție și micuța lui fetiță- căreia-i dedică ultimele luni
de viață, inclusiv scrierea memoriilor sale, impresionantul tablou de familie ce-i
însoțește viața, colegialitatea inclusivă a comunității medicale în care trăiește sunt
elementele unei cărți ce trece dincolo de lectura ei. Peste toate, această privire ochi
în ochi cu o moarte ce o înfruntase de mii de ori, euharistica liniște ce-o descoperă
în comuniunea cu Dumnezeu și aproapele. Țin să remarc traducerea plină de suflet
a Monicăi Șerban și să vă rog să recitiți postfața lucrării, alcătuire a soției lui Paul
Kalanithi, Lucy, uimitorul înger însoțitor al unei vieți fără sfârșit. Cu ultima suflare
e mai mult decât o carte. E viață. Icoană și lecție de înviere.
Cea mai de preț amintire pentru mine sunt nașterile copiilor mei. Una grea,
a fiului meu, vecină cu moartea. Alta fragilă, ca o zi din săptămâna Patimilor,
a fiicei mele. Mi-au furat surâsul și m-au subjugat pe viață. Sunt roada nașterii
copiilor mei. Moartea tatei nu m-a făcut mai-tată copiilor mei, însoțitori la groapa
tatei, ci orfan. Nașterea copiilor mei nu mi-a răpit onoarea de a fi fiul tatălui meu.
Mi-a dăruit uimire de a-l vedea pe tata bunic, adică Zeus în Olimp. Sorbea viață
din prietenia cu nepoții lui. Asta cred eu că este un exercițiu de Înviere.
Mama este mereu supărată pe mine că nu o amintesc în textele mele cât
o fac în raport cu tata. I-am spus că o iubesc și asta include tot ceea ce scriu.
SÆCULUM 295
Nu există naștere de care să aud, botez ori priveghere la cap de copil în care să nu
o includ, ca un pântec de lumină lucitoare. Mama nu e doar femeia care te naște
și te crește ci și născătoarea tuturor reacțiilor tale în raport cu moartea și viața.
De aceea mama este irigarea vieții mele cu nădejde, cu optimism, cu dragoste fără
sfârșit. Și soția mea este aceasta copiilor mei. Măsura creșterii ca om e dată de
măsura în care îți iubești mama și soția.
Preoția mea este un șir de nașteri și morți. Mă plimb pe străzile Ierusalimului
ceresc cu prietenii mei nenăscuți, cu cei vii și cu cei plecați deja Acolo. Sunt într-o
inexprimabilă vecinătate cu bucuriile vieții veșnice. Mi-e teamă să o rostesc dar
nu să o trăiesc. Nu mi-e dor de nimeni. Toți, absolut, sunt cu mine. Vecini cu
Dumnezeu în iubirea ce le-o port, unul nu lipsește. Cei nenăscuți, cu cei vii și cei
plecați deopotrivă. Ei sunt parte din Raiul ce-l aștept, știind că iadul nu e pentru
oameni.
Adese ori am fost chemat să vestesc mamelor moartea copiilor lor. Nu am
folosit niciodată cuvinte. Nașterea moartă nu cheamă cuvinte. Am plâns, ars de
rușinea că nu pot să-i aduc pe brațe, înviați. Nu, nu sunt Dumnezeu- e lecția dintâi
a preoției. Dar am înțeles cum Dumnezeu-Tatăl suferă, compătimește, cu astfel de
părinți- orfani de fii lor. El Însușii, nu-i așa, și-a pierdut Fiul pentru ca nici unul
din copiii noștri să nu piară ci să fie părtași Vieții Veșnice. Știu că Hristos Domnul
a înviat. Știu că a zdrobit moartea cu moarte. Uneori mi-e greu să cred aceasta dar
pentru că știu nu mă las cuprins de deznădejde. La moartea unor copii, dinaintea
morții celor cu suferințe adânci, a celor care lasă durere plin plecare mă umplu
de o iubire nesfârșită. Și cred, știu, nădăjduiesc și iubesc. Compătimesc știind că
Hristos a Înviat. ȘI TOATE SE UMPLU DE LUMINĂ.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că libertatea înseamnă Har. Am aflat, de curând,
spusa unui Avvă dintre cei aproape contemporani nouă: „Harul dumnezeiesc,
fiul meu, este ca momeala care intră în suflet și-l atrage, fără silă pe om spre cele
înalte. El cunoaște modul prin care poate să încânte peștii înțelegători și să-i scoată
din marea acestei lumi. Și ce se întâmplă după aceasta? După ce Dumnezeu îl
scoate din lume pe cel ce vrea să se facă monah și apoi îl duce în pustie, nu-i arată
îndată nici patimile sale, nici ispitele, ci numai după ce va deveni monah și Hristos
îl va lega cu frica Sa. Și astfel începe încercarea, nevoința și lupta. Și dacă dintru
început cel încercat se va apuca să aprindă cu nevoințele făclia ascezei, ea nu se
va stinge când se va retrage Harul și vor veni ispitele și vor mișca obișnuințele
de mai înainte, la care a robit și care l-au robit. Și mai întâi să știi, fiul meu, că
om de om se deosebește; la fel și monah de monah. Există suflete cu caracter
moale care se pot convinge foarte ușor. Există și suflete cu caracter aspru, care
nu se supun ușor. Sunt atât de diferite, precum este vata de fier. Vata are nevoie
numai de ungerea cuvântului. Fierul însă are nevoie de focul și cuptorul ispitelor
pentru a fi modelat. Iar acesta trebuie să aibă răbdare în ispite pentru a putea face
curățirea. Atunci când nu are răbdare, este ca opaițul fără untdelemn, se stinge
repede și se pierde”1. În timp, un altul, Gherondă de preț inimii mele, m-a dezvățat
1
Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii ale experienței monahale, Evanghelismos, București, 2016,
Ep. III, Către un monah care a intrat în arena de luptă, pp. 20-21
de strălucirea lumii. Scrie, parcă pentru mine: „Toate însușirile dragostei, așa cum
le descrie Apostolul Pavel, sunt îmbibate de simplitate. Dar și omul dinainte de
cădere pe aceasta a avut-o ca frământătură în existența sa, și din această pricină
lipseau în întregime din el viclenia, interesul personal, oportunismul, aroganța,
aversiunea și blestemul egoismului. Cel care caută simplitatea și voiește să o
cucerească să înceapă să dezrădăcineze cu grăbire și curaj egoismul cel blestemat
și totodată urzeala interesului personal și a mulțumirii de sine, întunericul
vicleniei și cele ce se leagă de aceasta, și să îmbrățișeze în chip absolut credința în
Dumnezeu. Acesta (Dumnezeu), la rândul Său, Se va îngriji de noi și ne va sprijini;
ne va dărui, desigur, și puterea de a învinge ipocrizia, prefăcătoria, formalismul,
toate aceste răutăți dezastruoase, care ne primejduiesc zi de zi. (...) Smerenia este
icoana și chipul însușirilor dumnezeiești. În chip drept a fost numită de către cei
ce au ajuns la îndumnezeire „veșmânt dumnezeiesc” și „podoabă a dumnezeirii”.
Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea celui desăvârșit,
locul neschimbabilității și multe altele, care aparțin dumnezeieștii auto-
desăvârșiri”2.
La cauza morții mele se vor grăbi să pună vreun diagnostic trupesc. Știu asta.
Ceea ce nu vor putea pune pe biletul de externare din viața aceasta vor fi bucuriile
legate de diagnosticul general al vieții mele: s-a născut ca să moară, descoperind pe
Dumnezeu și-a trăit deja moartea. Am văzut, pe când visam să ajung medic, câteva
nașteri la Maternitate. M-am entuziasmat de forța femeilor care trec prin moarte
ca să dea viață. Ca soldat mi-am văzut camarazi murind ca să ne schimbe viețile.
Ca preot mă simt mereu aproape de moarte, într-o infinit diferită Maternitate care
ne naște vieții veșnice, Biserica. Sunt un soi de mamă-soldat gata să moară pentru a
trăi. Citesc, în ultimele zile, cu gândul unei prezentări, o carte a Floricăi Bațu-Ichim3.
Are o prefață semnată, pentru o ediție anterioară, de Mitropolitul Bartolomeu
Anania. Avem la îndemână o carte-testament cu totul specială. O mamă a șase
copii, scriitoare în puterea cuvântului, care-și trăiește cărțile (Prefațatorul dixit!),
descoperă că are cancer. Surprinsă, era vremea în care omenirea încă tăcea pe seama
cancerului, femeia descoperă că se apropie vertiginos de moarte. Povestea, reală, te
ține cu sufletul la gură. deznodământul este cel așteptat, fizic, dublat însă de biruința
Învierii. Vindecată de frica de moarte, mama și soția calcă pe ape. Impresionantă
prin realismul descrierilor, prin amestecul de melancolie și optimism, de lacrimă
și zâmbet, remarcabilă în construcția epică a unei tragedii anunțate, carte vindecă,
alină, luminează. Finalul luminos al cărții, intitulat Scrisoare până marți, e un text
al preotului-poet Dumitru Ichim, soțul fulgurantei femei-poet și emoționantei
eroine a cărții. Ne descoperă nu doar că viața merge mai departe, asta o știm și noi,
ci și că visele se împlinesc în copiii noștri, asta o aflăm pe zi ce trece. Nu cred că în
literatura română avem egal cărții acesteia. O viață în așteptarea morții vindecată
de disperare. Dincolo de verbe, trăiri, ratări și umpleri de sens, imaginea aceasta,
a unei teribile femei samarinence care și-a aflat Mântuitorul. Mă cutremur și merg
mai departe. La Marsilia primesc dar de prietenie două cărți. Una impresionantă
2
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Doxologia, Iași, 2012, p. 103.
3
Florica Bațu-Ichim, La porțile disperării- începutul speranței, Ed. Cathisma, 2017, 149 pg. .
SÆCULUM 297
prin valoarea viziunii asupra misiunii omenirii. Lucrarea lui Yuval Noah Harari, de
la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Sapiens. Une breve histoire de l’humanite4,
o diagnoză a unei lumi în deșirare continuă. Editorul francez a scris pe coperta
ultimă: Istoria începe când oamenii au inventat zeii/dumnezeii. Ea va fi deplină
când vor deveni zei/dumnezei. Respir și mă apuc de citit, îmi place mult mai mult
ideea îndumnezeirii în simplitatea Părinților Bisericii, dar ce spune omul acesta
unei lumi atinse de lichidarea lui Dumnezeu își pare de reținut, de transmis.
Idealul progresului se schimbă periodic, istoric. Omul nu. Citesc, asemeni unei
guri de izvor, textul unui Părinte răsărit de nicăieri, tradus spre bucuria inimii
mele: „Pentru ca viața noastră pământească să se termine întru Hristos, o condiție
necesară este să fi trăit mai înainte, chiar și în zilele noastre de pe urmă, viața întru
Hristos, pentru Hristos și după Hristos...E nevoie de o atitudine de așteptare și
năzuire spre Sfântul Duh. Însă lui Iisus Hristos, întrucât suntem deja celulele vii
ale Trupului Său tainic, este de la sine înțeles și obligatoriu să-I mulțumim, pentru
că ne-a luat în ipostasul Lui teantropic. Cel care nădăjduiește în idolul lui Hristos
pe care l-a format arbitrar și fără iluminare de sus, va fi dezamăgit. De aceea viața
noastră nu se schimbă. Atunci când ne oglindim deseori într-o oglindă narcisistă,
nimic nu se transformă, nici nu se îmbunătățește. Nimic nu desființează egoismul
nostru!5”. Și răsfoiesc a doua carte. Henning Mankell (1948-2005), Sable mouvant.
Fragments de ma vie6 incredibila poveste a unui eseist, romancier, autor de teatru și
literatură pentru tinerime, călătoria vieții lui, solitudinea din pădurile din nordul
Suediei sau viața sa cosmopolită din striațiile unei lumi nebune. Descopăr călătoria
interioară a unui nou Bunnyan, rupt între faldurile de durere, curaj, frică și gelozie
asupra vieții. Citesc, biruit de frumusețe, filă după filă pe când avionul caută să
înfrângă norii. Pe deasupra lumii, prin mijlocul ei de abur în care locuiește cerul.
Descopăr titlul uneia dintre retinele de lectură puse în carte: Le courage d’avoir
peur (p.118-122) și mi-aduc aminte că mi-a fost tare greu să înțeleg că a birui nu
înseamnă a ocoli, fie și cu măiestrie, greutățile ci a le înfrunta. În Hristos efortul pare
ușor dar cere încredere reciprocă. Și mi-am adus aminte de cuvintele minunatului
Părinte descoperit în lectură de curând: „Alungarea sau dispariția unui cuget poate
să dureze, după părerea Părinților pustiei, și...două sau mai multe decenii!”7 sau
excelenta sa meditație asupra libertății: „Cu adevărat liber este cel ce nu simte
nevoia de libertate. De pildă: Sfântul Ioan Rusul...”. 8
Curajul de a avea frică. Poate că e paradoxal dar inima mea alunecă mai simplu
în fanta de lumină a teologului decât a filozofului. Mi-e mai pe suflet înțelepciunea
legată de Hristos. Descopăr alt text limpede: „Cârteala este vioara tristă a iubirii
de sine la care cântă narcisistul cel nemulțumitor sau rănit 9” iar, ceva mai încolo,
„cel căruia nu-i este frică de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va înțelege
4
Albin Michel, 2012, 501 pg, o traducere din engleză a lui Pierre-Emmanuel Dauzat.
5
Ieromonahul Antonie Romaios, Picături de pe acoperișuri. Capitole de cugetare teologică,
Ed. Egumenița, 2017. (trd. Cristian Spătărelu), p.17, pp. 21-22.
6
Editions du Seuil, 2015, 374 pg
7
Ieromonah Antonie Romaios, op. cit, p. 32.
8
Ibidem, p. 33..
9
Ibidem, p. 53.
că-i e frică de toți și de toate”10. Recitesc emoționat fișele de lectură, limitări de

text. Mă bucur că mai descopăr o sclipire: „Dacă dorința noastră este îndreptată
într-acolo încât să nu pierdem legăturile cu rădăcinile noastre, cu Tradiția,
atunci de ce am anchilozat în Bizanț și de ce nu avem curajul de a căuta
simplitatea și bogăția venită prin Sfântul Duh în Cămara de Sus în ziua Rusaliilor?
De ce, chiar și în spațiul prin excelență de asceză și de pătimire de voie, ne place
să fim încărcați u fragmentele unei bunăstări lumești? De ce scoatem pustia
Nitriei din monahismul contemporan și îl împingem în atmosfera de palat a
Bizanțului? De vreme ce, din bogăția variată a Tradiției, alegem după cum ne
convine unele elemente ale ei, pentru accentuarea și realizarea unor obiective
antitradiționale și antievanghelice! Nu cred că gândesc ortodox cei care consideră
că au dreptul sau chiar obligația de a proteja Biserica Ortodoxă prin amenințări,
constrângeri sau crime față de cei de altă credință, adică cei care nu respectă
libertatea pe care Dumnezeu a dat-o fiecăruia din noi pentru alegerea personală
între adevăr și amăgire, între sfințenie și păcat. Purtarea lor arată că, în loc să-L
urmeze pe Hristos, Îl înfățișează ca pe sinele lor pătimaș. În viața întru Hristos,
teologia libertății și libertatea teologiei au, ca parametru principal și critic,
lucrarea întru Sfântul Duh a vieții personale, întruparea ipostatică a adevărului și
comuniunea iubirii, prin faptele răbdării, smeririi chenotice de bună voie și slăvirii
neîntrerupte ale lui Dumnezeu”11.
Și îmi aduc aminte de o altă poveste de lectură. Dinaintea unei lumi a
irelevanței lui Dumnezeu în ochii falșilor înțelepți, descoperirea unei puștoaice.
Cred că am pățit-o. De când eram mic mi-era teamă că am să dau peste o cartea
pe care, citind-o, nu voi mai vrea ori putea să mai scriu nimic. Scriu, recenzie
publicată într-un jurnal central, dar cu teama de a nu diminua frumusețea ei prin
prezentarea mea. Descopăr cuminte cartea: Jurnal Scoțian (Polirom, 2017, 236 pg.).
Autorul ei este Ioan- Florin Florescu. Preot și cercetător științific. Un român „fugit”
în Scoția, cum s-ar fi spus în România antedecembristă și cum, vai, ne mai trece
prin gând și acum. Plecat în 2011 în Scoția, după ce a lucrat în echipa traducerii
Septuagintei (2004-2011) și a fost coautor al volumului IX din Biblia de la 1688,
Părintele ia cu sine pofta de scormonitor întru cuvânt, liniștea din parohia sa
inițiatică și marea harismă de cititor al lumii occidentale. În lipsa unei catedre pe
măsură, blogul său devine catedră. Și mișcă inimi și naște polemici, liniștește și
neliniștește deopotrivă. Cartea preia tonusul Verbului imediat. Un puzzle de viață
remarcabil redăruit cititorului, o memorie imediată care schimbă emoții cu tine,
cititorul, oricât de neatent ai fi. Nici nu știu ce anume face cartea atât de frumoasă.
Viața din ea, luciditatea Părintelui ori acrivia Cercetătorului, freamătul de fericire
evanghelică? Pentru că fericit este cel ce caută dreptatea și o reașează înaintea
oamenilor ca o icoană a libertății...Icoane de oameni, momente de viață, exotism
(nepalez, scoțian ori japonez) amestecat cu o frescă umană rănită, a lichelismului
cu gust de aguridă, desprins din galeria populismului românesc- politic și bisericesc
deopotrivă. Sunt 61 de texte, dacă nu am greșit număratul, ca un puls redus la
10
Ibidem, p. 66.
11
Ibidem, pp. 88-90
SÆCULUM 299
strictul necesar. Iremediabil lucid, scriitorul propune un Letopiseț al românilor

de aici și de pretutindeni cu discreția omului care-și iubește slujirea și limba în
care-și deconspiră iubirea. Răspunsul către lumea noastră a unui pelerin la porțile
libertății însingurate.
Autorul, preot-poet- poștaș, dintotdeauna locuiește în Limba Română.
Aflu din carte aflăm că are în arhiva de familie fotografia unui strămoș, Constantin
Anghel, bunic de mamă al bunicului său, sergent în Regimentul 13 Dorobanți, care
a dus greul luptelor de la Plevna. El are propria bătălie de dus. Secondat de o mamă,
mereu în așteptare, căreia-i dedică volumul, și o familie curajoasă (soția și fetele
sale). Din carte port ca o rană de răspuns povestea unei copiluțe: „O familie de pe
lângă Glasgow m-a chemat să le sfințesc casa. Ea româncă, el scoțian. Au o fetiță
de vreo 5 anișori, foc de frumoasă și zulufată ca un înger renascentist. Cum intru
în casă, fetița mă ia de mână și mă duce în camera ei, să-mi arate o pisică pe care
tocmai o primise în dar de ziua ei. Eu mă fac că-i binecuvântez pisica, fetița nu
mai poate de bucurie. Apoi mă urmărește pas cu pas cum mă pregătesc pentru
slujbă. Mă privește cu ochi rotunzi de uimire cum aprind un cărbune de tămâie.
Cât durează rugăciunea, nu se desprinde de lângă mine și aproape că fac slujba cu
ea în brațe. La sfârșit, ne așezăm la masă. Fetița pur și simplu nu mă mai scapă din
ochi. Se așază lângă mine, iar când maică-sa îi atrage atenția că locul eu nu e acolo,
îi șoptește rugător și alintat:- Te rog, mami, pot să stau lângă Dumnezeu?”12
Dese ori astfel de respirări îmi redau viață. Am descoperit că nu pot să adorm
fără să mă bucur de gândul în Hristos. Nu mai am moartea ca alternativă somnului.
Caut să pun o linie aurie între cele ce am voit și cele ce au fost îngăduite de
Dumnezeu. Cred și mărturisesc. „Cu cât viața clericului năzuiește spre „carieră”, cu
atât pierde puterea mărturiei și a mărturisirii”13. De aceea mă cuprinde o neliniște.
Teama de a nu uita că pot împărtăși cuminte, cinstit și sincer, gândul avvei până
ieri anonim. Scrie: „Cu cât studiez mai atent la viața în Hristos, cu atât mai mult mă
încredințez că nu poți cârmui cu adevărat în Biserica lui Iisus fără ștergar și Cruce!
Acestea sunt cu adevărat singurele sceptre autentice!...”14. Mi-a plecat frisonul
morții dintre oasele inimii. Descopăr, pe zi ce trece, că preotul este, parafrazând
un gând, un om care a ales ca regulă de viață să trăiască fără să ceară dragostea
oamenilor. Învățând mereu să-L transmită altuia pe Hristos pe care-l iubește.
Altfel minte.
Știu că voi muri. Nu pot face scenarii. Sunt om. Plecarea noastră din lume e o
chestiune de timp, îmi spun câte unii, mai ales cinic, la fruntea de taină a câte unui
muribund. Iar eu mă plec adânc dinaintea celui pleacă și-i șoptesc. Nu, Nu pot să
îți dăruiesc cele două secunde de viață ce-mi cerșesc ochii tăi. Te rog, primește în
dar Veșnicia. Și, cu degetele înflorite de focul Rusaliilor, ating de buzele lor aprinse
de viața care pleacă, Trupul și Sângele Lui. Se împărtășește... spre iertarea păcatelor
și viața de veci. Plec apoi. Cu fiecare. Până într-o zi, cât o clipă, când eu însumi...
12
Ioan- Florin Florescu, Jurnal Scoțian, Polirom, 2017, capitolul „Copiii spun lucruri trăsnite...”,
p. 37
13
Ieromonah Antonie Romaios, op.cit, p. 83
14
Ibidem, p. 105.
Nu pot uita că în Sâmbăta Mare aud cântând: „Te-ai coborât pe pământ pentru
a-l mântui pe Adam, dar nu l-ai găsit pe pământ, o, Stăpâne și ai coborât să-L
cauți până în iad...”. Știu chemarea Lui. „Adame, Adame, unde ești..”(Facere 3.9).
Aici Doamne. Tu știi când vei zice ACUM!
Bibliografie:
Florica Bațu-Ichim, La porțile disperării- începutul speranței, Ed. Cathisma, 2017.
Ioan-Florin Florescu, Jurnal Scoțian, Polirom, Iași, 2017.
Yuval Noah Harari, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Sapiens. Une breve
histoire de l’humanite, Albin Michel, 2012.
Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii ale experienței monahale, Evanghelismos, București,
2016.
Henning Mankell, Sable mouvant. Fragments de ma vie, Editions du Seuil, 2015.
Ieromonahul Antonie Romaios, Picături de pe acoperișuri. Capitole de cugetare
teologică,. (trad. Cristian Spătărelu). Ed. Egumenița, 2017.
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Doxologia, Iași, 2012.
SÆCULUM 301
CIORAN ŞI LEVINAS
Pr. Dr. Wim LAMFERS
Title: “Cioran and Levinas”

Abstract:Coming from two different tradition these contemporaries differ deeply
one from another. Borrowing a lot from the philosophies of Schopenhauer and Nietzsche
the pessimist Cioran isn't a very original thinker. Although a traditional thinker with
ideas based on the admonitions and the advices of the God of Israel and his prophets,
Levinas, an adversary of great parts of the western philosohical tradition, is remarcable
original. The egotistic Cioran versus a Jewish philosopher who on biblical grounds places
the other one in the centre of his considerations, our neighbour who is our teacher of a
way of life that will always take us by surprise.
Keywords: Cioran; Levinas; The Old Testament; ethics; misanthropy; love your
neighbor as your self;
După cel de-Al Doilea Război Mondial, Cioran a citit la Paris vieţile sfinţilor
şi alte cărţi bisericeşti. Nu s-a întrebat însă dacă ideile pe care le-a găsit în cărţile
respective coincid cu ideile care se găsesc în Biblie, dacă există o diferenţă
substanţială între Sfânta Scriptură şi tradiţia bisericii. Numai de la Reformatori
încoace o să se dea atenţie acestei probleme. Cioran tot nu s-a întrebat ce au viaţa
şi gândirea sfinţilor de-a face cu concepţia sa de viaţă şi gândirea lui remarcabilă,
mai bine zis ciudată. Drept urmare există la Cioran o mare discrepanţă între
teorie şi practică. Biblia nu cunoaşte această distanţă, cuvântul şi faptul fiind în
ebraică acelaşi lucru, ba chiar acelaşi cuvânt. Ceea ce este mai rău e că gândirea
lui Cioran nu se află deloc pe făgaşurile Bibliei. Cioran nu s-a întrebat niciodată,
dacă pesimismul lui (preluat de la Schopenhauer) îşi găseşte vreo justifiare în
Biblie. Cioran consideră Eclesiastul marea sa autoritate. Dar este Eclesiastul cu
cinismul lui representativ pentru tot conţinutul Bibliei?
Cioran nu cunoaşte diferenţa între Creatorul din Biblie şi demiurgul din
Maniheism, între gândirea biblică şi gândirea gnostică. Cioran se referă deseori la
primele capitole ale Vechiului Testament. Dar a înţeles cumva însemnătatea lor?
Că nu este vorba de o creaţie ratată, ci de Dumnezeu care ne înconjoară cu iubire
şi bunătate. Că nu suntem nemilos aruncaţi în lume, precum gândeşte Heidegger,
ci că suntem copii iubiţi ai lui Dummezeu. După toate acestea concluzia nu poate fi
alta, că diferenţa între gândirea lui Cioran şi gândirea biblică este mare, prea mare
ca negativistul Cioran să se poată considera un mistic.
Gândirea filosofului iudaic-lituanian-francez Emmanuel Levinas (1906-1995)
are un conţinut profund biblic: filosofia lui e bazată pe Vechiul Testament, pe care
nu din întâmplare se numeşte Primul Testament, fiind pentru ortodoxul evreu
şi gânditorul iudaic baza gândirii şi acţiunilor sale. Levinas nu îşi poate închipui
o viaţă de calitate fără influenţa poruncilor Domnului, îndreptări pentru o viaţă
bună, cu totul altfel de îndreptări decât Îndreptar pătimaş.
La evrei arta vieţii pe baza poruncilor lui Dumnezeu este o punere în practică
a teoriei biblice. Cioran nici nu pomeneşte de poruncile biblice sau de etică, care
sunt atât de fundamentale pentru convieţuirea umană. După ideile absurde din
Schimbarea la faţă a României misantropul Cioran n-are niciun interes pentru
problemele societăţii sau pentru soarta altora în care Levinas este profund interesat.
După Levinas o bună interacţie este baza pentru rezolvarea problemelor politice şi
sociale.
După Cioran viaţa este doar o povară şi existenţa noastră o experienţă dură.
Pentru Levinas viaţa este exact contrariul, o bucurie şi o plăcere. 'Jouissance' ia
formă în casă, împreună cu soţia, la masă. Cunoscând doar spaimă, griji şi scârbă
Cioran (la fel precum Schopenhauer şi Nietzsche) nu este în stare să se bucure de
viaţă. Depresivul Cioran suferă doar de pe urma vieţii.
Singuraticul din Răşinari trăieşte autonom, închis în sine, nerecunoscându-l
nici măcar pe Dumnezeu ca autoritate. Sub îndrumarea poruncilor lui Dumnezeu
Levinas gândeşte şi trăieşte eteronom, cu o mare deschidere faţă de celălalt,
Dumnezeu şi lume, creaţia lui Dumnezeu. La Levinas celălalt, aproapele meu care
mă priveşte, are autoritate asupra mea. La Levinas toate pornesc de la celălalt,
nu de la eu-ul egocentric, precum la Cioran, Fichte, Schopenhauer, Nietzsche,
Heidegger şi Sartre. Prin celălalt Dumnezeu îmi spune ce am de făcut. De aceea
celălalt mi-e transcendent. Graţie celuilalt, graţie poruncilor Domnului port o
mare responsabilitate. Trăiesc spre binele altora, singurul răspuns potrivit la cele
spuse de Dumnezeu. Această filosofie profund biblică şi totodată profund umană
egocentricul Cioran nici nu o cunoaşte. Parcă sfinţii nu şi-au dedicat viaţa altora.
Parcă soarta dificilă a altora nu e pomenită în Psalmi şi în rugăciuni bisericeşti.
Cioran are numai psalmii lui care au un caracter propriu, cântece, rugăciuni
ciudate, pline de ură faţă de Dumnezeu în loc să aibă legătură cu Dumnezeu şi cu
alţii.
După Cioran, Dumnezeu nu este binefăcătorul, ci numai răufăcătorul, ratatul
care a mai şi creat lumea, culmea nefericirii. La pesimistul depresiv Cioran lipseşte
orice element pozitiv. Norma lui este insomnia sa, nu porunca cea mare să iţi iubeşti
aproapele, care este norma lui Levinas. 'Homo incurvatus in se' (Luther), Cioran
trăieşte numai întors, închis în sine, prea preocupat de problemele sale psihice,
ca să aibă atenţie pentru problemele altora. Precum mulţi români, Cioran este
xenofob. Parizianul inadaptat dispreţuieşte străini, mai ales pe cei de o altă culoare.
Levinas dimpotrivă este receptiv, empatic, deschis faţă de oameni şi problemele lor.
Primul Testament este cumpăna apelor între aceşti doi gânditori contemporani
şi parizieni. Şi la ei se vede clar, că tradiţia ortodoxă e diferită de cea iudaică din
cauza locului diferit pe care Primul Testament şi drept urmare etica ocupă în
cele două tradiţii. Etica vine din Iudaism, deci şi la gânditorul iudaic Levinas, pe
primul plan, iubirea de aproapele fiind porunca cea mai importantă.
Dacă în Ortodoxie Sfânta Scriptură ar fi venit pe primul plan, lucrurile ar fi fost în
altfel. Dar tradiţia joacă un rol preponderant sau mai bine zis ceea ce în decursul
SÆCULUM 303
timpurilor s-a făcut din tradiţia bisericească şi ceea ce s-a creat în jurul tradiţiei
respective. Drept urmare nu textul Biblei, ci tradiţia e hotărâtoare pentru inter-
pretarea Bibliei. Atunci Vechiul Testament nu este mai mult decât precursorul
Noului Testament, neavând valoare în sine. De aceea interpretarea Primului
Testament şi etica au primit în Ortodoxie mai puţină atenţie decât în Iudaism
şi în Calvinism. Drept urmare, ajutorarea nevoiaşilor se face în Ortodoxie pe
bază personală, iar în Iudaism şi în Calvinism spre avantajul nevoiaşilor pe bază
instituţională şi pe bază personală. De aceea, rezultatele sunt mai consistente.
Neavând ochi pentru bunătatea lui Dumnezeu şi pentru bunurile creaţiei,
Cioran este un misantrop, iar Levinas un filantrop. Cioran este străin de lume,
ba chiar doreşte distrugerea ei. Ce se întâmplă în jurul lui nu îi pasă, pentru că
fuge mereu de răspundere. El vrea să aibă parte numai de linişte, să nu fie deranjat.
Levinas nu cunoaşte atâta indiferenţă, căci se simte, ca bun evreu, responsabil
pentru soarta lumii întregi. Levinas doreşte numai binele lumii, precum Dumnezeu
cu creaţia Sa şi poruncile Sale. Iudaismul este un umanism profund. Umanismul
şi încrederea lui Levinas în Dumnezeu îi sunt lui Cioran cu totul străine, practica
rugăciunii fiind la Cioran doar o dorinţă. 'Ora et labora' îi este lui Cioran cu totul
străin, iar pentru Levinas ceva de la sine înţeles.
Datorită exodului din Egipt şi prorocilor, Iudaismul a avut întotdeauna aspecte
politice. Eliberarea din dictatura egipteană la care se referă prorocii mereu joacă un rol
central în Primul Testament. Cioran n-are nimic cu eliberarea. Se simte doar asuprit
de soartă şi pledează în cartea sa teribilă Schimbarea la faţă a României chiar pentru
dominarea altora în stil dictatorial. Levinas se simte eliberat de către Dumnezeu.
De aceea, el foloseşte libertatea primită ca să-i ajute pe alţii. Iubirea de aproapele
şi libertatea interioară sunt marile diferenţe între cei doi gânditori. Unde gândirea
biblică lipseşte, lipseşte omenia. Atunci libertatea adevărată şi o viaţă umană, o viaţă
de calitate sunt greu de accesat. Drept urmare viaţa e dură, precum la Cioran.
Naivul Cioran ridică dictatorul Hitler şi mişcarea totalitară a legionarismului
în slăvi. Fiindcă cunoaşte importanţa eliberării din casa sclavilor, deoarece
cunoaşte din propria lui experienţă influenţa nefastă a dictaturii şi fiindcă dispune
de o libertate interioară care lui Cioran îi este complet necunoscută, Levinas
se opune oricărei forme de totalitarism. Levinas respinge o politică fără etică
care violază libertatea omului, fiindcă o asemenea politică ia celui care gândeşte
în altfel decât agitpropul viaţa. Levinas se dezice de o politică nemiloasă
care vrea să stăpânească totul, deci şi omul şi gândirea omului. Evreul Levinas
ştie, că Infinitul, Dumnezeul Israelului, este oponentul principal al nedreptăţii,
sărăciei şi totalitarismului. Cioran nu cunoaşte aspectele acestea ale lui Dumnezeu,
fiindcă Cioran nu cunoaşte Dumnezeul Israelului, ci doar zeul absurd creat de el.
De aceea, Cioran nu are nicio idee de marea diferenţă între acest Dumnezeu
unic şi alţi zei şi alte puteri, care sunt doar puteri nefaste, puteri inumane, puteri
asupritoare în loc să fie eliberatoare, binefăcătoare. Studiind Tora şi mesajul
prorocilor, Levinas cunoaşte această diferenţă prea bine. Cioran suferă, Levinas nu,
nici după ce din cauza totalitarismului din Rusia şi Germania a trecut prin multe
greutăți.
Maniheistul Cioran vede lucrurile numai în alb-negru. Cioran vede peste

tot numai răul. De o gândire fină, nuanţată nici vorbă. Cioran care e inapt de
dialog produce doar monologuri, mai tot timpul cu aceleaşi teme. Levinas ştie
că cunoaşterea se lărgeşte şi se aprofundează numai datorită dialogului, graţie
celuilalt care răspunde, interacţionează. Cunoaşterea depinde de comunitate, nu
de singurătate, precum gândesc mulţi filosofi. Întâlnirea este secretul cunoaşterii şi
secretul autocunoaşterii. 'Gnootii seauton', autocunoaşterea, începe cu cunoaşterea
celuilalt şi cu cunoştinţele aduse de celălalt, nu cu introversia personală sau
adâncirea în sine. Celălalt ne deschide nu numai drumul ajutorării, dar şi drumul
cunoaşterii. Parcurgând numai drumurile acestea devii pe deplin om, altfel nu.
Aşadar celălalt ne dăruieşte foarte multe. La Cioran cunoaşterea este mai ales
autocunoaşterea. Dar a ajuns Cioran oare la cunoaşterea de sine? Atunci, de ce nu
s-a îndreptat, de ce nu s-a autocorectat? Nu cumva, fiindcă i-au lipsit poruncile lui
Dumnezeu, indicaţiile preţioase pentru o viaţă de calitate ale Marelui Celălalt?
Cioran citeşte enorm de mult, dar nu este un observator atent, căci atunci ar
fi văzut răul din Germania naţional-socialistă. Cioran pune accent pe luciditate,
dar nu este în stare să vadă lucrurile limpede, fiindcă nu este în stare să facă un
discernământ net între bine şi rău, discernământul la care eticul Levinas ţine atât
de mult. Levinas este antipodul acestui pesimist: are mai ales ochi pentru a face
bine şi analizează profund răul. De aceea combate răul şi formele lui totalitare,
inumane, pe când Cioran nu face nimic.
Maniheistul Cioran n-are niciun interes pentru soarta lumii. Dacă s-ar termina
existenţa ei, tot bine ar fi, după el, lumea fiind doar o creaţie nereuşită. Levinas e
convins că creaţia continuă a lui Dumnezeu, bunătatea şi mila lui Dumnezeu fac
marea diferenţă. De aceea, nu moartea are ultimul cuvânt, precum la depresivul
Cioran, care ridică sinuciderea în slăvi, ci viaţa şi viitorul. Cioran e doar în
gând ocupat cu moartea: moartea altora nu-i pasă deloc în Schimbarea la faţă
a României, pe când pentru Levinas 'să nu ucizi', deci nonviolenţa este porunca
supremă.
După Levinas Dumnezeu ne-a dat timpul, ca să facem binele. Pentru Cioran
timpul este cel mai mare vrăjmaş, pe care îl risipeşte stând pe bancă, ocupându-se
doar de problemele şi preferinţele sale personale. Astfel, lumea lui Cioran e mică.
Gnosticul Cioran cu ideile sale ciudate şi morbide umblă cu capul în nori.
Ce se întâmplă în jurul lui, ce se întâmplă cu alţii nu-l interesează. Misticul Cioran
vorbeşte mult despre extaz, dar prea puţin despre mântuire. Levinas n-are nimic cu
ceea ce ar fi extaz sau cu mântuirea personală, ci ţine ca orice evreu dreptcredincios
la mântuirea lumii, ca să se realizeze în sfârşit Împărăţia lui Dumnezeu, spre binele
tuturor. Cine cunoaşte împărăţia aceasta deosebită se poartă critic faţă de împăraţi
şi politicieni care nu au grijă de oameni. Cine cunoaşte Împărăţia lui Dumnezeu
are toată grija de oamenii săraci şi mai ales de orfani, văduve şi străini, categoriile
oamenilor vulnerabili cărora Primul Testament le dă atenţie specială, sub stăpânirea
profund umană a lui Iosif, imediat după eliberarea din Egipt şi în multe mesaje cu
mare şi multă milă ale prorociilor.
Levinas n-are nimic cu scepticismul, cinismul şi disperarea care sunt
caracteristice pentru Cioran, fiindcă aceste însuşiri negative distrug relaţia,
SÆCULUM 305
convorbirea, bunătatea şi comuniunea la care Levinas ţine atât de mult.

Scepticul ca şi disperatul devine marele singuratic, nu celălalt care mi-e aproape.
Scepticul şi disperatul creează distanţa şi se distanţează, pe când Levinas promovează
apropiere şi comuniune. Scepticul şi disperatul nu subscrie pluralismul pe care
Levinas îl stimează. Scepticul şi disperatul nu cunoaşte pacea sufletească la care
ajung Levinas şi omul care e ajutat.
La Levinas femeia este marele aproape care aduce bucuria vieţii în casă.
La Cioran femeia nu este mai mult decât obiectul apetitului sexual de care se
foloseşte ori de câte ori are chef. La Cioran femeia nu este o fiinţă care are ceva
important de spus, cealaltă care mă pune pe gânduri, care mă formează, care îmi
schimbă purtarea, viaţa, partenera de care am imanentă nevoie, ca să devin un om
mai bun.
Cioran are o cu totul altă imagine despre Dumnezeu, despre viaţă, despre
celălalt spre deosebire de Levinas. Cioran, care n-a reuşit să ne convingă că n-ar
mai fi antisemit, proslăveşte violenţa pe care omul păcii Levinas o detestă.
Cioran nu ştie ce este mila, precum marele lui exemplu, Nietzsche, de la care a preluat
foarte multe idei. Cioran nu ştie ce este ajutorarea pe care Levinas pune tot accentul.
Cioran este nemilos, un om egocentric, un om iresponsabil care fuge de orice
răspundere. De aceea, dă dovadă că n-a înţeles nimic de intenţiile profund umane
ale Bibliei. Poţi să citeşti mult, dar acest lucru nu vrea să spună că ai învăţat ceva
de pe urma lecturii, că ai fi devenit mai înţelept. Înţelepciunea vieţii se găseşte
la Levinas, care ţine la înţelepciunea poruncilor biblice, nu la Cioran. Levinas
este un filosof care ne dă mult de gândit: urmându-l pe Rosenzweig ne deschide
ochii pentru greşelile pe care filosofii le-au făcut 'din Ionia la Jena', dând prioritate
egologiei în locul eticii, dând mai multă importanță teoriei în loc să-i dea prioritate
practicii. La Levinas 'cogito ergo sum' devine 'respondeo ergo sum' (Heinemann),
celălalt luând locul eu-lui. Egotistul Cioran este doar un gânditor ratat care,
pe nedrept, a primit multă atenţie în ţara sa de baştină. Cioran nu este un gânditor
profund care deschide orizonturi, precum Levinas, fiindcă orizontul lui Cioran
nu este mai larg decât propria sa fiinţă vulnerabilă, orizontul omului din
provincie, orizontul unei culturi mici în care mediocritatea şi imitaţia predomină.
Bibliografie:
Patrice Bollon, Cioran l’hérétiqu*, Paris, 1997.
E.M. Cioran, Oeuvres, Paris, 1995.
Cioran, Cahiers 1957-1972, Paris, 1997.
Cioran, Entretiens, Paris, 2004.
Cioran, Entretiens avec sylvie jaudeau, Paris, 1990.
Cioran, Îndreptar pătimaş, Bucureşti, 2001.
Cioran, Îndreptar pătimaş II, Bucureşti, 2011.
Cioran, Razne, Bucureşti, 2012.
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1990.
Emil Cioran, Revelaţiile durerii, Cluj, 1990.
Emil Cioran, Singurătate şi destin Publicistică 1931-1944, Bucureşti,1991.
Emmanuel Levinas, Altérité et transcendence, Paris, 2010.
Emmanuel Levinas, Autrement qu'être ou au-delà de l'essence, Paris, 2011.

Emmanuel Levinas, Difficile liberté Essais sur le judaïsme, Paris, 2010.
Emmanuel Levinas, Entre nous Essais sur le penser-à-l'autre, Paris, 1991.
Emmanuel Lévinas, Totalité et infini, Paris, 2008.
Gabriel Liiceanu, Itinéraires d’une vie: E.M. Cioran suivi de "les continents de
l’insomnie" entretien avec E. M. Cioran, Paris, 1995.
Simona Modreanu, Cioran, Paris, 2003.
Marta Petreu, An Infamous Past E.M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania,
Chicago, 2005.
Franz Rosenzweig, Der Stern der Erlösung, Haag, 1976.
Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, Iaşi, 2011.
SÆCULUM 307
POLITICA ONE MAN SHOW: NOAM CHOMSKY1
Viorella MANOLACHE
Researcher,
Institute of Political Sciences and International Relations
“Ion I. C. Brătianu”, Romanian Academy, Bucharest*
Henrieta Anişoara ŞERBAN

Researcher,
Institute of Political Sciences and International Relations
“Ion I. C. Brătianu”, Romanian Academy, Bucharest;
Correspondent Member, Academy of Romanian Scientists, Bucharest**
Title: “One man show politics: Noam Chomsky”

Abstract: The article describes the status of one man show for Noam Chomsky, while
maintaining some of the mainstream landmarks related to his academic stature, which
becomes public value. Promoter of a particular rhetoric as a reply to the official rhetoric,
often reduced to superficial interpretation, as an adept and supporter of the conspiracy
theories, especially in what it concerns the topics of propaganda, American democracy
and American international relations, Chomsky´s „show” is something far too substantial
to be disconsidered. The prophecies and requiems transposed in documentaries and the
critical aspects documented on film, or the considerations of the particular situation of
the failed state, as well as the assumption of the role of Professor-model, all these are
rendering Noam Chomsky´s one man show a unique and exemplary experience.
Keywords: Noam Chomsky, Requiem for the American Dream, Failed States, the
Future of Democracy, One Man`s Show.
Noam Chomsky: Nim Chimpsky şi Megachile chomskyi

Lingvist reputat, filosof cognitivist-analitic, publicist, jurnalist şi activist,
Noam Chomsky este considerat intelectual public cu trăsături multiple: adept al
stângii, anarho-sindicalist, socialist-libertarian etc. – toate acestea fiind receptări
1
Prezentul studiu abordează una din temele de cercetare prevăzute în cadrul proiectului
nr. 12 (Filosofia științei, a mentalului și a comunicării: cunoaștere, cunoștință, conștiență,
mental, ființă dialogică, polifonie, libertate de expresie, semnificație, interpretare) al Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞR, Bucureşti).
* Cercetător ştiinţific III, dr., Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C.
Brătianu”, Academia Română, Bucureşti.
** Cercetător ştiinţific II, dr., Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C.
Brătianu”, Academia Română, Bucureşti – Membru Corespondent al Academiei Oamenilor de
Știință din România, Splaiul Independenței nr. 54, București, România, cod poștal 050085.
alimentate prin/de editorialul acestuia semnat în New York Times, având ca moment
de start anul 2003. De asemenea, este declarat reputat critic al imperialismului
american (prin amendarea implicării Statelor Unite în Războiul din Vietnam,
prin critica la adresa Războiului împotriva terorii, prin susţinerea mișcării pentru
justiție globală, de la Occupy Wall Street la Occupy Movement şi a reflexelor
acesteia din peste 30 de țări din întreaga lume – putând integra aici şi „revoluția
luminițelor” din România anului 2017). De fapt, Chomsky insistă asupra erodării
democrației americane (considerată cu atât mai alarmantă cu cât se recomandă
democrația model a lumii) și asupra specializării SUA în eludarea și specularea
dreptului internațional.
Institute Professor Emerit la Massachusets Institute of Technology (MIT), din
1955 - până în prezent deține o poziţie de prim rang, certificată de/prin numeroasele
premii și distincții obţinute: Guggenheim Fellowship (1971); Premiul APA pentru
contribuții științifice deosebite în psihologie (1984), Premiul Orwell (1987, 1989),
Kyoto Prize in Basic Sciences (1988), Medalia Helmholtz (1996), Medalia Benjamin
Franklin în domeniul Computerelor și al Științelor Cognitive (1999), Sydney Peace
Prize (2011) etc. (premii care se adaugă titlurilor onorifice decernate de zeci de
universități de prestigiu din întreaga lume).
Chomsky este autorul a peste 100 de cărți în domeniul lingvisticii, științelor
cognitive, psihologiei, filosofiei politice sau relațiilor internaționale, aprofundând o
tematică complexă şi propunând teme de interes multi- și interdisciplinar: (selectiv)
auto-cenzura, comunitatea de limbă și de vorbire, responsabilitatea intelectualilor,
puterea, ideologia și propaganda, modelul propagandistic, dar și terorismul și
cultura terorismului ca retorică propagandistică. Toate aceste preocupări sunt
angrenate unui stil retoric, adesea numit drept jurnalistic, în care retorica devine
metoda de evidențiere a problemelor expuse, dar și răspunsul-soluţie oferit
propagandei oficiale tocmai printr-o altă retorică, similară celei de campanie, a
dezvăluirilor bine documentate, justificate și corecte, îndeplinind rolul pe care ar fi
trebuit să îl exercite mass media oficială.
Larga adresabilitate a tipului de retorică menţionat este pe deplin justificată,
în contextul în care temele abordate de Noam Chomsky insistă asupra importanței
democrației și a conexiunii acesteia cu drepturile omului. În acest sens, rolul
intelectualilor este acela de a crea şi de a educa o masă critică, făcând astfel imposibilă
transformarea democrației într-o simplă spoială despovărată de orice semnificație.
În egală măsură, este amendat patosul lipsit de substanță al propagandei oficiale prin
raportarea la Jáccuse, drept parametru firesc al atitudinii și al retoricii cetățeanului
angajat. Germinată în labortorul de lucru al unui teoretician al cunoașterii,
obținută prin conexiunea specifică dintre modul de concepere al unei probleme și
determinarea genului de comentariu la care se ajunge, „metoda retorică” a acestuia
se cere revăzută dintr-o perspectivă fundamentată pe gramatică şi limbaj.
Pentru Chomsky, gramaticile sunt definite drept instrumente de cunoaștere
specifică a limbilor particulare, obținute prin setarea unor valori pentru parametri
în acord cu principii decretate imuabile. Teoriile limbajului sunt astfel adecvate
descriptiv, pentru a reda starea mentală care este adaptată explicativ înțelegerii
SÆCULUM 309
„datelor lingvistice primare”. În ceea ce priveşte limbajul, Chomsky distinge între

I-limbaj (limbaj intern) și E-limbaj (limbaj extern). Obiectul de studiu al teoriei
numite insistă asupra limbajului internalizat de vorbitorul nativ al unei limbi,
I-limbajul solicitându-se a fi detaşat de sensul platonic sau de acceptarea sa drept
construct social. „I” reprezintă abrevierea pentru intensional, intern și individual:
comunicarea este posibilă doar la întâlnirea și la suprapunerea dintre limbajele
individuale, interne și intensionale, limbile fiind idealizări și pseudo-obiecte de
studiu. Pentru Chomsky, doi oameni vorbesc aproape aceeași limbă, asemănarea
fiind cu atât mai mare, cu cât structurile mental-genetice dispun de șansele
cele mai mari de a avea un fond comun, în eventualitatea în care este vorba de
aceeași comunitate (vecinătate, familie, trib, sat etc.). Societatea nu este formată
din comunități perfect omogene lingvistic: comunitățile sunt sub-diviziuni ale
unei perspective lingvistice riguroase. Astfel, E-limbajele reprezintă obiecte epi-
fenomenale, specificate numai de I-limbaje.
Dificultatea de însușire (din punct de vedere ontologic și epistemologic)
a lui I-language a fost verificată, apelându-se la subiectul Nim Chimpsky (19
noiembrie 1973 –10 martie 2000). Nim Chimpsky este numele prescurtat al lui
Neam Chimpsky, care printr-un joc de limbaj cu inflexiuni ludice face trimitere
la însuşi Noam Chomsky; un cimpanzeu protagonist al aventurii limbajului în
lumea maimuțelor superioare, la Universitatea din Columbia, sub conducerea
profesorilor Herbert S. Terrace (psiholog cognitivist) și a lui Thomas Bever
(psiholingvist), într-un experiment menit a contrazice teza lui Chomsky potrivit
căreia numai oamenii sunt posesori ai limbajului. Un proiect anterior, Washoe,
dovedise că cimpanzeii crescuți într-un mediu care îl imită pe cel familial şi care
împrumută afecțiunea tipică și activitățile sociale zilnice de familie, dezvoltă
abilitatea de a comunica prin semne. De o aceeași abilitate (cantitativ mai scăzută
decât în cazul Washoe) dispune și Nim. Utilizarea comunicării prin semne nu
poate fi echivalată manifestării/exprimării propriei ființe şi nu reprezintă o formă
de I-limbaj, ci, mai degrabă, o dispoziţie strict pragmatică, corelată instinctelor de
supraviețuire. Accesul la E-limbaj nu suplinește lipsa structurilor mental-necesare
dezvoltării unei gramatici particulare, nu generează I-limbajul şi nici nu potenţează
inexistența unor propensiuni. Nu putem nega însă faptul că maimuțele posesoare
de fragmente de limbaje utilizate pentru comunicarea prin semne reprezintă însăşi
confirmarea corelației dintre E-limbaj - comunitate lingvistică - utilizare pragmatică
a limbajului, şi astfel validează teza chomskiană.
Mai mult decât sursă a experimentului, Noam Chomsky devine ilustrarea
predilecţiei zoomorfice, care depășește atribuirea de caracteristici zeificante,
și se identifică cu însăşi recunoașterea elogioasă a angajamentului său ferm și a
excelenței în critica focalizată cu consecvență la adresa „performanțelor regimului
democratic american”: începând cu anul 2013, o specie nouă de albină, Megachile
chomskyi 2, îi poartă numele.
2
A se vedea, în acest sens, James A. Foley, „New Species Of Bee Named After Noam Chomsky”,
in Nature World News, 4 Aprilie 2013, dar şi studiul amplu dedicat de Dr. Cory Sheffield speciei
Megachile chomskyi în publicaţia online ZooKeys.
Profeţii, recvieme...
Requiem for the American Dream3 (2015) prezintă o variantă recentă4
a documentarelor focalizate pe destinul/viitorul democraţiei, reutilizând
formula „one man show”-ului Noam Chomsky. Selectarea mai mult decât
justificată a unui travaliu serios (documentarul fiind filmat în decursul a patru
ani) care să fie ghidat de o voce de autoritate, este enunțată de trei ori: precizările
din preludiu reconfirmă statutul lui Chomsky de intelectual influent;
inserate în economia imaginii, referinţele televizate despre autor punctează
reputaţia internaţională a acestuia, cu dublă valență – „ceea ce se vede” (lider
naţional împotriva războiului din Vietnam) şi „structura profundă” (profesor
de lingvistică, „care, înaintea vârstei de 40 de ani, şi-a schimbat natura
studiului”). Secvenţele sunt subsumate reacţiei orientate împotriva dosarului
de defăimări/abuzuri/etichetări – de la unul dintre „primii şase eroi ai noii
stângi”, la marxist, de la critic activ/dur, la atitudine antiamericană: „şi dacă
eşti defăimat de un oarecare comisar, de ce ţi-ar păsa? Mergi înainte şi oricum
îţi faci treaba”. O a treia referire explicită la Chomsky este făcută de el însuşi,
într-un scurt insert caracterizant, de final: activist cu fond netrivial, fără pretenţii
de recunoaștere publică, în acest sens, mărturisind că „de fapt, nu sunt foarte bun
la asta”.
Mai mult decât o critică, considerat un produs cinematografic de preferinţă
şi de gust (hamlet-ian, a-ţi plăcea sau a nu-ţi plăcea democraţia), sau de optică
(văzută din chiar miezul democraţiei – America – sau privită de pe Marte),
Requiem for the American Dream dispune de metodă şi îşi etalează confortant
structura: capitolele detaliază decalogul de principii ale concentrării bogăţiei şi
puterii, răspunzând, în fapt, la trei nelinişti filosofico-politice (pentru că nimic
nu mai are legătură cu politica şi ştiinţa ei): dacă visul american şi-a erodat
atât partea simbolică, cât şi structura reală, speranţa în mai bine şi-a epuizat, la
rându-i, resorturile, decretând deschis intervalul unei perioade extreme, de atac la
„rămăşitele democraţiei”.
Tonalitatea replicilor, mecanismele filmării, politica imaginii şi a mesajului
producției cinematografice permit utilizarea tehnicii asociative, de alăturare
Chomsky – Rancière5, o intersectare inedită înlăuntrul unei pledoarii care vizează
atât recviemul democraţiei, cât şi coeficientul de ură față de aceasta. Dar ambele
perspective se contopesc într-o declaraţie de dragoste – For Love of Democracy!
Grav-până-la-capăt, pe un fundal muzical funest, dominând cadrele
printr-un profil impresionant, realizat în prim-planul apropiat de cameră,
Chomsky acceptă prin democraţie, forma constituțională prin care opinia publică
exercită o anume influenţă asupra politicului, iar guvernul este determinat, chiar
constrâns să acționeze în conformitate cu dezideratele populaţiei.
3
Requiem for the American Dream, regizor Peter D. Hutchison, Kelly Nyks, produs de Naked
City Films, PF Pictures, 2015.
4
A se vedea, în acest sens, selectiv, Manufacturing Consent: Noam Chomsky and the Media (1992);
Noam Chomsky: Rebel Without a Pause (2003) sau Noam Chomsky: Distorted Morality (2003).
5
Referitor la Rancière, vezi Viorella Manolache, Jacques Rancière – For Love of Democracy,
in „Cogito, Multidisciplinary Research Journal”, Vol. VIII, no. 2/June, 2016, pp. 84-91.
SÆCULUM 311
Marea temă a lui Chomsky din Requiem for the American Dream este
inegalitatea, concept şi realitate injustă în sine, cu consecinţe negativ-distructive
pentru societate, dar mai mult decât atât, o substanţă dispunând de efecte tari,
coroziv-nocive la adresa democraţiei.
Decalogul chomsky-ian insistă asupra punctelor nodal-disturbatoare –
reducerea democraţiei, modelarea ideologiei, reproiectarea economiei, schimbarea
repartizării puterii, atacarea solidarităţii, conducerea celor care reglementează,
manipularea alegerilor, ţinerea sub control a maselor, fabricarea consensului şi
marginalizarea populaţiei – cele care certifică faptul că, în ecuaţia rezultatelor,
concentrarea de bogăţie produce, adamsmith-ean, concentrarea de putere, pe
fundalul contrareacţiilor la efectele civilizante ale anilor `60. Criza-în-criză este
subsumată sloganului de mobilizare a contribuabililor la salvarea acelora care au
creat-o, dereglare exacerbată de buisnessul focalizat asupra reversibilităţii valului
de democratizare, de întrerupere a „excesului de democraţie”. Din perspectivă
lingvistică, Chomsky reaminteşte intervalul anilor `70, drept perioadă în care s-a
decis, în instanţă, că banii reprezintă o formă legală de exprimare şi că dreptul la
liberă exprimare al corporaţiilor nu poate fi îngrădit.
Referirea lui Chomsky la Aristotel şi Madison – „cei bogaţi sunt grupul cel mai
responsabil” – îi atribuie lui Aristotel statutul atât de propunător a ceea ce astăzi
se acceptă prin stat social, cât şi de artizan al încercării de reducere a inegalităţii.
În contextul actual, se reafirmă „aceeaşi problemă, dar cu soluţii opuse: reducerea
inegalităţii sau reducerea democraţiei”.
În cheie profetică, convingerea lui Chomsky constă în identificarea de noi
modalităţi pentru acţiunea politică, capabilă să îmbine – în spiritul activismului
– politici bazate pe informaţia primită şi pe înţelegerea situaţiei, prin învăţare,
îmbunătăţire şi soluţionare. Cu atât mai mult, Requiem for the American Dream se
recomandă a fi un mediu activ (ideologic) de manifestare a grijii pentru democraţie,
cu posibilitatea resuscitării acesteia.
...şi state eşuate

Grija pentru democrație face obiectul op-ului State eșuate. Volumul etalează,
în plină efervescenţă, atuurile teoreticianului politic și ale activistului (radical)
pentru drepturile omului. Niciun fel de menajamente (la adresa politicii externe
hegemonice americane, la adresa capitalismului global, la adresa derapajelor
democrației americane și a eșecului acesteia de a răspunde intereselor marii
majorități a cetățenilor american), ci o angajare deplină şi critică, prin care
Chomsky lasă se se întrevadă rolul one man show-ului, deopotrivă gânditor care
suplineşte rolul de paznic al democrației și de monitorizant atent al abaterilor
politicii externe SUA, de deconspirator al „fabricării consensului” şi al cărui poziţie
critică este autorezumată în afirmaţia: „în calitatea sa de cel mai puternic stat, SUA
își creează propriile legi, folosind forța după bunul plac și conducând războiul
economic tot astfel”6.
6
Christian Garland, „Noam Chomsky”, International Encyclopedia of Revolution and Protest,
Immanuel Ness, ed., Blackwell Publishing, 2009.
Gramatica chomskyană repune în circuit sintagma „state eșuate”, apelează la

concepte-asociate – „rogues states” – „outlaw states” (expresie tradusă ca „statele
fărădelegii”) și „state fragile” – sintagme care deşi existau în teoria relațiilor
internaționale sunt învestite cu sens particular. Astfel, statele eșuate reprezintă
unul dintre cele patru tipuri de state: puternice, slabe, în curs de eșuare (failing)
sau fragile și eșuate. Statul eșuat este condus de un guvern care nu mai poate livra
cetățenilor săi, bunurile politice esențiale, serviciile publice, care nu mai deține
monopolul violenței în propriile teritorii, iar în relațiile internaționale funcționează
deficitar. Statele eşuate sunt incapabile sau lipsite de voinţa de a-şi „proteja cetăţenii
de violenţă şi poate chiar de distrugere” şi din această perspectivă „se consideră
dincolo de jurisdicţia legilor naţionale sau internaţionale”. Statele fragile sunt
acelea care nu reușesc să gestioneze realitățile interne și interesul național, unele
fiind aflate sub influențe externe nefaste7. Statele fărădelegii – outlaw states sau
rogue states reprezintă categorii de state care se abat de la prevederile internaționale.
Îndepărtându-se de teoria acceptată, Chomsky consideră că statele eşuate pot avea
forme democratice, iar „deficitul democratic” real de care suferă privează instituţiile
democratice de eficiență8.
Astfel, autorul interpretează concepte deja puse în circulaţie, dar pe care le
folosește drept „oglindă a prinților” pentru democrația exemplară și pentru statutul
de supraputere al Statelor Unite pe plan mondial, de mai mult de o jumătate de
veac; o oglindă umanistă, stângistă și morală.
Statele eșuate oferă ocazia de a discuta falia dintre retorica celui mai puternic
stat al lumii, și care îşi arogă rolul de securitate pe care nu îl îndeplinește și
căruia îi este imposibil să prevadă şi să gestioneze pericolele reale la adresa lumii
întregi.
Investigația dedicată statelor fărădelegii pornește de la „legea poparelor”,
un model de abordare etică în relațiile internaționale, via John Rawls, dealtfel
inclus în filosofia egalității statelor în tratatele internaționale. Chomsky arată că:
„Într-una dintre ultimele sale cărţi, John Rawls, cel mai mare filosof din domeniul
moral şi politic al Americii, îşi prezenta ideile despre o societate internaţională
acceptabilă din punct de vedere moral. El a propus «Dreptul popoarelor», care
argumenta că aceasta ar fi potrivită pentru o «societate a popoarelor democratice
şi liberale» şi pentru «societatea popoarelor decente», ultima nefiind formată din
democraţii liberale, ci din societăţi cu anumite caracteristici care le fac demne de
admis într-o comunitate internaţională a dreptăţii. În afara domeniului acestor
«popoare ale ordinii», afirmă Rawls, s-ar afla «statele fărădelegii» care refuză să
asculte de Dreptul popoarelor. Dreptul popoarelor include angajamentele de a
«respecta tratatele şi prevederile lor», recunoscându-le pe toate statele ca fiind
«egale şi părţi ale înţelegerilor cărora li se supun», pentru a respinge folosirea forţei
«pentru alte motive decât autoapărarea» şi pentru a «onora drepturile omului» şi
7
Noam Chomsky, State eșuate. Un abuz al puterii și un atac asupra democrației, trad. de Henrieta
Anișoara Șerban, Bucureşti, Ed. Antet XX Press, 2007.
8
Ibidem, pp. 39-79.
SÆCULUM 313
alte principii care ar trebui acceptate cu promtitudine – chiar dacă nu le acceptă şi

statele fărădelegii sau acoliţii lor”9. În raport cu această grilă, consideră Chomsky,
evenimentele ultimelor decenii din relațiile internaționale (a se vedea intervenția
în Irak) ar recomanda însăşi înscrierea Statelor Unite (și a partenerilor occidentali)
în această categorie. Washingtonul se exclude cu succes de sub incidența tratatelor
internaționale și astfel, SUA este singurul rogue state (Chomsky folosește mai ales
sintagma outlaw state, stat al fărădelegii) de succes.
Așadar, teoria războiului just nu se poate debarasa de acelaşi exercițiu
retoric, iar localizarea occidentală a teoriei îi determină și orientarea sau
părtinirea. În acest context și din perspectiva războiului just, odată acceptat de
o majoritate decizională și intelectuală ca atare, pacifiștii sunt, în mod logic,
culpabili. Cităm pe larg pentru a cuprinde jocul retoric al unor cuvinte cheie:
„Oponenţii a ceea ce desemnează Walzer drept războaie juste duse de SUA, sunt
«pacifiştii», ne informează el, dar «pacifismul» reprezintă un «argument greşit»,
deoarece el crede că violenţa este uneori legitimă. Am putea foarte bine să fim de
acord (eu sunt), dar «consider» este cu greu un argument hotărâtor în cazurile reale
pe care le ia el în discuţie. Adversarii săi «de stânga» sunt neidentificaţi, cu excepţia
lui Edward Said şi «a (mai inteligentului şi circumspectului) Richard Falk», care
găseşte «scuze» pentru terorism, dar scuzele nu sunt exprimate. Argumentele lui
Walzer despre război sunt îndreptate împotriva «multor personalităţi de stânga»,
«unor critici ai războiului», «vorbăriei», «a stângiştilor», «a celor care simplifică
lucrurile» şi aşa mai departe, toţi de neidentificat şi, în mod obişnuit, arabi. Acesta
este un comentariu interesant asupra culturii moral-intelectuale prevalente,
conform căruia calomnia împotriva oponenţilor neidentificaţi este considerată
practică legitimă, mai ales printre cei care se descriu drept «oameni de stânga
decenţi» – într-adevăr foarte meritorii, atâta timp cât ajung la concluziile care
trebuie”10.
Chomsky invită şi la o meditaţie serioasă cu privire la (presupusa) hotărâre
a majorității privind drepturile omului ca „treabă a comunității internaționale”,
fiindcă, deși ar putea fi o idee înțeleasă ca responsabilizare a unei comunități critice
mondiale, devine în plan pragmatic o consfințire a acceptării hotărârilor luate de
factorii de decizie ai marilor (marii) puteri.
Adesea redus la interpretări superficiale, considerat un adept şi promotor
al teoriilor conspiraţiei, mai ales în comentariile sale cu privire la propagandă,
democrație americană și la relații internaționale americane, show-ul lui Chomsky
nu poate fi, însă, trecut cu vederea. Nu putem să nu remarcăm în acest sens,
faptul că (mai ales în ceea ce priveşte volumul State eşuate) argumentele pe care
le utilizează nu sunt doar verificabile, ci și emise/susţinute de instituții americane
oficiale (sau de surse transparente și publice, întotdeauna, verificabile la rândul
lor) şi amplasate/poziţionate, tocmai ca alternativă, de mijloc de contracarare al
demersului proagandistic oficial.
9
Ibidem, p. 39.
10
Ibidem, p. 55.
Two men show: Russell Brand şi Noam Chomsky

Construit ca imagine la limita profetului şi a revoluţionarului, a celui care
utilizează propria biografie dificilă ca modalitate de ajungere dintr-un punct
blocant într-unul revelator, Russell Brand poate fi acceptat, mai degrabă, drept un
complex decât simplă prezenţă complexă sau scandalizantă11.
Angrenat seriei profeţilor cu aparente soluţii/alternative, prescripţii
şi prescrieri de ieşire din criză, Brand este un „brand al hiperactivităţii
activismului”, purificat de o serie de complexe, obsesii şi dependenţe pentru
a se putea dedica în totalitate uneia singură: revoluţia. Dacă misiunea unei
„prime veniri” a fost îndeplinită (etapă etalată, îndosariată grupajului nostalgiilor –
stand up, filme, documentare, emisiuni, old TV etc.), cea de-a doua este declanşată
de „experienţa pustiului” (aici implicarea activă în campaniile de ajutorare a
copiilor din Africa), care mai mult decât o etapă pregătitoare a misiunii-care-
va-să-vină, reprezintă în cazul Brand, o stare continuă şi continuată [The Emperor's
New Clothes (2015) insistă, în acest sens, cu privire la disparităţile adâncite de
clasele economice, confuzia şi inaplicabilitatea conceptului de justiţie socială;
comentariile dedicate documentarului insistă, în cheie retorică, pe chestionarea
formelor resimţite dinspre o ultimă variantă a postmodernului de a se vedea
implicat într-o realitate neaşteptată şi neplăcută, ca rezultat direct al propriilor
acţiuni).
Russell Brand12 reorientează sensul raportului coordonator – şi – înspre un
anume dozaj extras din ideile şi modul filosofic de a fi al lui Noam Chomsky, cel
din urmă considerat ghid teoretic şi declanşator ideatic al eliberării de/din limitele/
limitările preimpuse de sistem („suntem creaţii cu o nevoie intuitivă pentru
dreptate”, apţi a privi şi a înţelege ceea ce se întrevede printre zăbrelele spaţiului
care ne ţine captivi şi, văzând injustiţia, suntem datori a deschide lacătul cuştii13).
Dar, stabileşte Brand, „eu nu sunt Noam Chomsky” – „lingvistul, teoreticianul
politic al cărui nume este bine să îl aminteşti la orice întrunire dacă vrei să fii luat
în serios” / filosoful cu cel mai răsunător nume din lume, sau „dacă faci parte
din categoria celor inteligenţi şi educaţi, vei apela la Chomsky ca la un „disident
proeminent” care vorbeşte împotriva intervenţionismului american şi deconspiră
rolul propagandei, acela de a seda populaţia”.
Brand intră în relaţie cu Chomsky prin politica alternativelor deferite
sistemului (şi de ce nu, se alătură seriei revoluţionarilor, deschisă de Orwell şi de
acelaşi Chomsky), prin propunerea de variante/posibilităţi vitale de regândire
ale întregului eşafodaj al construcţiilor actuale14. Marile revelaţii pot fi arondate
modului subtil sau, din contră, la vedere, utilizat de Noam Chomsky, de Adam
Curtis sau de seria The Godfather, certificând chomsky-ian că America este mai
puţin un spaţiu generos, o colecţie de star-uri/starlete, un refren şi un model şi mai
mult o „bandă care urmăreşte interesele clienţilor corporatişti”, deferind din seria
11
A se vedea, în acest sens, Russell Brand: Scandalous (2009).
12
Russell Brand, Revolution, New York, Ballantine Books, 2014.
13
Ibidem, p. 17.
14
Ibidem, p. 18.
SÆCULUM 315
modelelor-personaje variate – cowboy, justiţiar singuratic, gangster, valoarea de

exemplu negativ al ultimului15.
Păstrând o anume proporţie a apropierii (Brand mărturiseşte că nu afirmă
că este la fel de deştept precum Chomsky, dar că, în ciuda tinereţii sale, gândeşte
utilizând aceleaşi formule şi ajunge la aceleaşi concluzii – intenţia structurilor
de putere nu constă în protejarea cetăţenilor de efectul puterii, ci, din contră, în
prezervarea unei relaţii de forţă), și convenind asupra suprapunerilor de registru
(şi Chomsky afirmă/menţionează acelaşi lucru!; „Chomsky aşchiază ideile mele”),
Brand insistă asupra explicaţiilor chomsky-iene cu privire la propagandă, la relaţia
şi motivaţiile ascunse care au stat la baza unei politici de anihilare a pericolului
URSS-ului, la apetenţa pentru numirea şi neutralizarea elementelor ostile, arondate
Doctrinei Monroe/„Manifest Destiny”(premisa ghidant-chomsky-ian validează
tocmai rolul redus al „securităţii în sens convenţional”).
Numit adesea, de Brand, „Profesorul Chomsky” (contribuţiile lui Chomsky,
Graeber, Norberg-Hodge şi Goldsmith se cer dublate de o înţelegere intuitivă
proprie) şi considerat pretenţios, diligent şi briliant, cu o capacitate inegalabilă de
a spune adevărul, indicând un curs de acţiune viabilă (accea de a înfrunta decizii
impuse, de a rezolva probleme copleşitoare în semnificaţia lor, de a modifica
sensul şi direcţia traiectelor dictate de politic), acesta se opreşte, însă, în/la „pragul
revoluţiei”. Doar Brand se aşază „faţă-n faţă cu revoluţia” (revoluţia presupune
modificare, schimbare a structurilor şi recâştigare a puterii; în sens chomsky-
ian, revoluţia care concentrează puterea în mâinile unei noi elite este fără sens;
revoluţia care răspândeşte puterea în interiorul societăţii îşi îndeplineşte menirea),
depăşindu-şi modelul şi afirmând după formula transmisiunilor sportive live:
„Mulţumesc, Noam, preiau eu de aici!”
Bibliografie:
Brand, Russell, Revolution, Ballantine Books, New York, 2014;
Chomsky, Noam, State eșuate. Un abuz al puterii și un atac asupra democrației, trad. de
Henrieta Anișoara Șerban, Ed. Antet XX Press, Bucureşti, 2007;
Garland, Christian, „Noam Chomsky”, International Encyclopedia of Revolution and Protest,
Immanuel Ness, ed., Blackwell Publishing, 2009;
Hamilton, Hamish, Noam Chomsky, Failed States: An Abuse of Power and and Assault
on Democracy, https://www.theguardian.com/theobserver/2006/ jun/18/politics, accesat la 21
februarie 2017;
Hornstein, Norbert, „Noam Chomsky”, in Edward Craig (ed.), Routledge Encyclopedia of
Philosophy, Routledge, London, 1998;
https://chomsky.info/;
Lendman, Stephen, „Comments on Noam Chomsky's New Book - Failed States, by Stephen
Lendman”, text disponibil la http://sjlendman.blogspot.ro/2006/ 04/comments-on-noam-
chomskys-new-book.html, postat la 30 aprilie 2006, accesat la 11 februarie 2017;
Rancière, Jacques, La haine de la démocratie, La Fabrique Éditions, Paris, 2005;
Requiem for the American Dream, regizor Peter D. Hutchison, Kelly Nyks, produs de Naked
City Films, PF Pictures, 2015;
Rotberg, Robert, „Failed States Defined”, disponibil la https://robertrotberg. wordpress.com/2013/
02/11/failed-and-weak-states-defined/, postat la 11 februarie 2013 , accesat la 15 martie 2017.
15
Ibidem, p. 27.
View publication stats

Război În Tranșee Și Război Publicistic - Rom War in The Trenches and Publicist Media

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Război În Tranșee Și Război Publicistic - Rom War in The Trenches and Publicist Media

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

See discussions, stats, and author proﬁles for this publication at: https://www.researchgate.

Război în tranșee și război publicistic / War in the Trenches and Publicist

Article in Saeculum · June 2017

E. A. Poe View project

Media communication: present and future View project

The user has requested enhancement of the downloaded ﬁle.

anul XVI (XVIII) l nr. 1 (43) / 2017

DESPRE PUTEREA ADEVĂRULUI1

Parcă despre ultimul om vorbea Aleksandr Dughin, duhovnicul lui Vladimir

pentru suflet, fraternitate pentru trupuri – lucrare a îngerilor în corpul nostru

Între genunchi şi turul pantalonilor

Title: “Dimitrie Cantemir. On time, duration and eternity”.

1. E greu de crezut că unele întrebări mai speculative, cu privire bunăoară

Va răspunde tezelor aristotelice punct cu punct (184-187), căutând să vadă mai

2. Să vedem însă în ce fel asumă Cantemir în aceste pagini problematica

transcende. E suficient să ne gândim, bunăoară, la timpul vieţii şi cel al morţii, la

3. Cu aceasta, Cantemir respinge maniera aristotelică şi scolastică – atee, cum

CONCEPTUL DE SFERĂ INTELIGIBILĂ

Title: “The intellegible spheres for Marius Victorinus”

Legătura istorică între Marius Victorinus1 și tradiția clasică filozofică a

„Chiar prin intermediul acestei conversiuni, Victorinus, paradoxal pentru

din operele teologice despre Trinitate în redactarea tratatelor sale antiariene.5

De asemenea, cum remarcă G. Reale, 9 în timp pentru Plotin Inteligența

pe care Porfir a folosit-o: Tatăl – Puterea (dunamis) – Intelectul Tatălui (nous

Tatăl = ființă - viață - gândire

„Nous-ul cel mai înalt și perfecta Ințelepciune, adică Logos-ul universal –

intellegere, et si vita ipsum esse est et intellegentia, et summitates et medium est in

Monada = Tatăl = esse – vivere – intellegere

Mai mult, Victorinus a fost constant interesat să stabilească în mod rațional

SOCIAL MEDIA CA SPAȚIU PUBLIC.

incriminat, ar fi spațiu privat”, însă contestația i-a fost respinsă. De la următoarea

De ce, în cazul unor mesaje controversate de pe rețelele sociale, calitatea de

acea Declaraţie de drepturi şi responsabilităţi11 revizuită în 2015. Cu toate că regulile

De la acelaşi post de televiziune a mai fost concediată şi jurnalista Ana

** Din motivarea Deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție

„Prin urmare, nu se poate reţine că reţeaua de socializare B. ar fi un spaţiu

parvenirii la cunoştinţa utilizatorilor publici ai paginii (în mod direct a „prietenilor”

Title: “Symbol and Allegory in William Golding’s Fiction”

Numai că această formă de organizare va fi rapid pusă sub semnul întrebării

extraordinară aflată în spatele măştii simplităţii pe care scriitorul britanic a

mult prea adesea, ameninţă să se prăbuşească în nebunie. Cei trei acţionează

DESPRE HERMENEUTICA SIMBOLURILOR

Title: “Interpreting simbols in naive art”

şi susţinea deschis că „artiştii care ne onorează în această expoziţie niciodată

artist prolific, un artist eclectic pentru care „cercul hermeneutic”44 al experienţei

Title: “Petre Stoica and the poetic transitivity of language”

Neomodernismul anilor `60-70 aduce în poezia românească, după stingerea

compus din materiale umile pe care le desenează asemeni Vameșului Rousseau

„Lirism pentru cine? Pentru borfașul/ transformat în filozof? Pentru șeful

CULTURA ROMÂNĂ ÎNTRE LIBERALIZARE ŞI EXIL.

Title: “Exile and Liberalization in Romanian Culture. Monica Lovinescu's East-

Condiţia intelectualului în statul totalitar, mai cu seamă, a scriitorului,

dând naştere unei literaturi de mărturii, de o valoare universală, prin condeiul

1. Liberalizare – evazionism în şi prin literatură

deformare, trunchiere şi filtrare precaută.12 În condițiile în care literatura română

câteva rânduri, circumstanţele o vor obliga să intervină. În condiţiile din ţară,

2. Chipuri şi măşti ale liberalizării

Contextul privilegiat al unei oarecare destinderi politice, cu consecinţe şi

4. Eticul, esteticul şi estul în critica Monicăi Lovinescu

THE PLAY OF SIGNIFYING

1. The (Adornian) “shivers of significant experience” as possible mirror

as an example of slackness/weakness nor commodity, nor as the ideal of creativity,

of the mentioned spirit, as well The Clouds/Norii8 and “always