Ludwig Wittgenstein s-a născut în 1889 la Viena şi a încetat din

viaţă în anul 1951 la Cambridge. Viaţa şi activitatea lui s-au desfă-

şurat alternativ în spaţiul cultural şi intelectual central-european şi
în cel anglo-saxon. Astăzi, Wittgenstein este socotit, alături de Mar-
tin Heidegger, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori ai seco-
lului XX. Lucrarea sa de tinereţe, Tractatus Logico-Philosophicus,
foloseşte instrumentele logicii moderne într-o încercare originală de
analiză a limbajului, a gândirii şi a raporturilor lor cu realitatea. Dis-
tincţia celebră pe care o face între a spune şi a arăta exclude orice
vorbire cu sens despre frumos, bine sau Dumnezeu. În scrierile mai
târzii, dar mai ales în Cercetări filozofice (apărută postum), Wittgen-
stein reuşeşte ceea ce nici un alt filozof nu pare să fi realizat: o ruptură
radicală cu vechiul său mod de a vedea lucrurile, simultan cu inaugu-
rarea unui mod cu totul nou de a practica filozofia. Pe lângă Tractatus,
singura carte de filozofie publicată în timpul vieţii, Wittgenstein a
lăsat o cantitate enormă de postume, din care face parte şi corespon-
denţa sa filozofică.
Dintre scrierile lui Wittgenstein au apărut, în traducere, la Huma-
nitas (în afara Cercetărilor filozofice): Caietul albastru (1993, reedi-
tări 2005, 2013), Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihanaliză şi
credinţă religioasă (1993, reeditare 2005), Însemnări postume,
1914–1951 (1995, reeditări 2005, 2013), Tractatus Logico-Phi-
losophicus (2001, reeditare 2012), Despre certitudine (2005, reeditare
2013), Jurnale: 1914–1916 şi Câteva remarci asupra formei logice
(2010).
 traducere din germană de
MIRCEA DUMITRU şi MIRCEA FLONTA,
în colaborare cu ADRIAN-PAUL ILIESCU

notă istorică de
MIRCEA FLONTA

studiu introductiv de
ADRIAN-PAUL ILIESCU
Redactor: Sorin Lavric
Coperta: Ioana Nedelcu
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Elena Dornescu
DTP: Radu Dobreci, Dan Dulgheru

Tipărit la Tipo Lidana – Suceava

Ludwig Wittgenstein
Philosophische Untersuchungen (Philosophical Investigations)
© Blackwell Publishers Ltd, 1953, 1958, 1997
All rights reserved.
Authorised translation by S.C. Humanitas S.A. from the original German language
version. Responsibility for the accuracy of the translation rests solely with
S.C. Humanitas S.A. and is not the responsibility of Blackwell Publishing Limited.
No parts of this book may be reproduced in any form without the written
permission of the original copyright holder, Blackwell Publishing Limited.

© HUMANITAS, 2004, 2013, pentru prezenta versiune românească

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

WITTGENSTEIN, LUDWIG
Cercetări filozofice / Ludwig Wittgenstein; trad. din germană
de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-Paul Iliescu;
notă istorică de Mircea Flonta; studiu introd. de Adrian-Paul Iliescu. –
Ed. a 2-a. – Bucureşti: Humanitas, 2013
Index
ISBN 978-973-50-3940-0
I. Dumitru, Mircea (trad.)
II. Flonta, Mircea (trad.; pref.)
III. Iliescu, Adrian-Paul (trad.; pref.)
1

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
 Cuprins

Nota editorilor la traducerea engleză . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

Nota traducătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Notă istorică
de Mircea Flonta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Studiu introductiv
de Adrian-Paul Iliescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

CERCETĂRI FILOZOFICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
Partea I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
Partea a II-a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343

Indice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 423
 Nota editorilor la traducerea engleză

Ceea ce apare drept „Partea I“ a acestui volum fusese

încheiat până în 1945. „Partea a II-a“ a fost scrisă între 1947
şi 1949. Dacă Wittgenstein însuşi ar fi publicat lucrarea, el
ar fi eliminat o mare parte din ceea ce se găseşte în aproxi-
mativ ultimele treizeci de pagini ale „Părţii I“ şi ar fi elaborat,
în schimb, ceea ce este în „Partea a II-a“, adăugând material.
Pe parcursul întregului manuscris, a trebuit să alegem
între variante de citire a cuvintelor şi expresiilor. Niciodată
alegerea nu a afectat sensul.
Pasajele tipărite sub linie în josul unor pagini sunt scrise
pe bucăţi de hârtie, pe care Wittgenstein le tăiase din alte
scrieri şi le inserase în aceste pagini, fără nici o altă indicaţie
în privinţa locului în care urmau să fie introduse.
Cuvintele care se află între paranteze duble sunt referin-
ţele lui Wittgenstein la remarce fie din această lucrare, fie
din alte lucrări ale sale, care sperăm că vor apărea mai târziu.
Ne asumăm răspunderea pentru plasarea fragmentului
final al „Părţii a II-a“ în poziţia lui prezentă.
G. E. M. Anscombe
R. Rhees
 Nota traducătorilor români

Ceea ce moştenitorii testamentari ai lui Ludwig Wittgen-

stein au publicat în 1953, la doi ani după moartea autorului,
sunt însemnări puse pe hârtie şi revizuite într-o lungă pe-
rioadă de timp. Ele constituie munca la o carte despre care
Wittgenstein le-a vorbit adesea celor apropiaţi. Pare sigur
că dacă el s-ar fi hotărât, în cele din urmă, să publice ma-
nuscrisul, atunci textele nu ar fi rămas în forma în care le-a
lăsat. Şi este de presupus că prin modificările pe care le-ar
fi suferit, cel puţin unele pasaje ar fi devenit mai clare, mai
accesibile. Aceste circumstanţe agravează dilema obişnuită
a traducătorului unei opere filozofice: să se menţină în mod
consecvent cât mai aproape de original, uneori în detrimen-
tul clarităţii şi naturaleţei expresiei, sau să-şi îngăduie o trans-
punere mai liberă, care redă modul cum înţelege el pasaje
mai puţin transparente. Noi am acordat prioritate celei dintâi
cerinţe, cea a redării cât mai fidele a formulărilor autorului.
Suntem conştienţi că ne expunem astfel riscului ca cititorul
să ne atribuie doar nouă vina pentru multe din greutăţile
pe care le va avea de întâmpinat.
Am socotit, totuşi, că nu avem dreptul să facem textul
traducerii noastre mai clar decât cel al originalului, condu-
cându-ne după indicaţii pe care le oferă contextul sau ur-
mând sugestii din cuprinzătoarea literatură de exegeză şi
10 NOTA TRADUCĂTORILOR ROMÂNI

comentariu a filozofiei târzii a lui Wittgenstein. Este ceea ce

şi-a putut îngădui, în multe cazuri, Elizabeth Anscombe –
elevă apropiată a lui Wittgenstein –, autoarea singurei tradu-
ceri engleze. Am utilizat, desigur, această traducere pentru
a obţine clarificări asupra sensului unor pasaje. Am tradus
însă ceea ce a lăsat Wittgenstein, adică texte scrise în limba
germană. Este un fapt care merită să fie subliniat. Căci mulţi
cititori ai literaturii filozofice de limbă engleză, de la noi sau
din alte părţi, se referă la titlul englez al celei mai importante
lucrări postume a lui Wittgenstein şi par înclinaţi să identifice
ceea ce a scris Wittgenstein cu traducerea lui Anscombe.
Nu avem nici o îndoială în ceea ce priveşte caracterul cu
totul perfectibil al rezultatelor muncii noastre. Sarcina pe
care şi-o asumă traducătorul unei lucrări cum este cea de
faţă e ingrată. Uneori el nu are efectiv la îndemână soluţii
cu adevărat bune. Îmbunătăţirile rămân, ce-i drept, tot tim-
pul posibile. Dar timpul şi răbdarea traducătorilor sunt, to-
tuşi, limitate.
Mulţumim şi pe această cale colegului Alexandru Baum-
garten pentru traducerea fragmentelor din Augustin. Ră-
mânem cu deosebire îndatoraţi colegului şi prietenului nostru
Adrian-Paul Iliescu, care a citit textul traducerii semnalân-
du-ne greşeli şi formulând numeroase sugestii folositoare.
Am beneficiat, de asemenea, de sugestii bine-venite de îm-
bunătăţire stilistică din partea redactorului cărţii, domnul
Sorin Lavric, pentru care îi suntem recunoscători.
Nu putem încheia această notă fără a sublinia meritul
editurii în facilitarea accesului cititorului român interesat de
filozofie la opera unuia dintre cei mai originali, profunzi şi
provocatori gânditori ai secolului XX.
Traducătorii
Bucureşti, iulie 2003
CERCETĂRI FILOZOFICE

Ceea ce este propriu progresului este că,în genere,

el pare mult mai mare decât este în realitate.
Nestroy
 Cuvânt înainte

În cele ce urmează, public gânduri, sedimentarea unor

cercetări filozofice cu care m-am ocupat în ultimii cincispre-
zece ani. Ele privesc multe subiecte: conceptele de semni-
ficaţie, de înţelegere, de judecată, de logică, fundamentele
matematicii, stările de conştiinţă şi alte lucruri. Am pus pe
hârtie toate aceste gânduri ca remarce, drept scurte paragrafe.
Uneori în şiruri mai lungi despre acelaşi subiect, alteori în
schimbare bruscă, sărind de la un domeniu la altul. – La
început, intenţia mea a fost să le strâng pe toate acestea într-o
carte, despre a cărei formă am avut, în diferite momente ale
timpului, reprezentări diferite. Esenţial mi s-a părut însă ca
gândurile să treacă într-o ordine firească şi fără poticneli de
la un subiect la altul.
După mai multe încercări nereuşite de a suda rezultatele
mele într-un astfel de întreg, mi-am dat seama că asta nu-mi
va reuşi niciodată. Că tot ceea ce aş putea scrie mai bun nu
ar fi niciodată mai mult decât remarce filozofice; că gândurile
mele paralizau de îndată ce încercam să le împing într-o di-
recţie, împotriva înclinaţiei lor naturale. – Iar acest lucru
era legat, desigur, de însăşi natura cercetării. Căci ea ne obligă
să cutreierăm, de-a lungul şi de-a latul, în toate direcţiile, un
teritoriu întins al gândirii. – Remarcele filozofice din această
carte sunt, ca să spunem aşa, o mulţime de schiţe ale unor
94 LUDWIG WITTGENSTEIN

peisaje, care au luat naştere în cursul acestor lungi şi întorto-

cheate peregrinări.
Aceleaşi puncte, sau aproape aceleaşi puncte, au fost tot
timpul atinse din nou din direcţii diferite şi au fost schiţate
mereu noi imagini. Foarte multe dintre acestea erau prost
desenate sau necaracteristice, împovărate de toate defectele
unui desenator slab. Şi după ce acestea au fost îndepărtate,
au rămas câteva oarecum acceptabile, care acum au trebuit
să fie aranjate şi adesea ajustate, în aşa fel încât să poată oferi
privitorului o imagine a peisajului. Astfel, această carte este
de fapt doar un album.
Până cu puţin timp în urmă, renunţasem de fapt la gân-
dul de a publica lucrarea mea în timpul vieţii. El a fost, ce-i
drept, deşteptat din când în când, şi anume în primul rând
datorită faptului că a trebuit să aflu că rezultatele mele, pe
care le comunicasem în prelegeri, pagini dactilografiate şi
discuţii, erau în circulaţie greşit înţelese, mai mult sau mai
puţin diluate sau deformate în diferite feluri. Prin asta vani-
tatea mi-a fost zgândărită şi am avut greutăţi să o liniştesc.
Acum patru ani, am avut prilejul să citesc din nou prima
mea carte (Logisch-Philosophische Abhandlung)* şi să explic
gândurile cuprinse în ea. Şi atunci mi s-a părut dintr-odată
că trebuie să public acele gânduri vechi şi pe cele noi laolaltă:
că cele din urmă ar putea fi văzute în lumină potrivită numai
prin opoziţie şi pe fundalul vechiului meu mod de gândire.
De când am început să mă ocup din nou cu filozofia, şi
anume de acum şaisprezece ani, a trebuit să recunosc greşeli
grave în ceea ce am scris în acea primă carte. M-a ajutat să-mi
dau seama de aceste greşeli – într-o măsură pe care eu însumi
sunt în stare cu greu să o apreciez – critica de care au avut

* Titlul sub care a apărut iniţial în limba germană Tractatus Lo-

gico-Philosophicus (n. tr.).
CERCETĂRI FILOZOFICE. CUVÂNT ÎNAINTE 95

parte ideile mele din partea lui Frank Ramsey – cu care le-am
discutat în nenumărate convorbiri în timpul ultimilor doi
ani ai vieţii sale. – Chiar mai mult decât acestei critici – în-
totdeauna precisă şi puternică – sunt îndatorat aceleia pe care
un profesor al acestei universităţi, dl P. Sraffa, a exercitat-o
neîncetat, timp de mulţi ani, asupra gândurilor mele. Acestui
imbold îi datorez ideile cele mai pline de consecinţe ale
acestei scrieri.
Pentru mai mult decât un singur motiv, ceea ce public
aici va avea puncte de legătură cu ceea ce scriu alţii astăzi. –
Dacă remarcele mele nu poartă o ştampilă care să le marche-
ze ca fiind ale mele – nu vreau să le revendic pe mai departe
drept proprietatea mea.
Le fac publice cu sentimente de îndoială. Nu este imposi-
bil ca să-i fie dat acestei cărţi, în precaritatea ei şi în întuneci-
mea acestor vremuri, să arunce lumină într-o minte sau alta;
dar, fireşte, nu este probabil.
Nu mi-ar plăcea ca prin scrierea mea să-i scutesc pe alţii
de osteneala de a gândi. Ci, dacă ar fi posibil, să stimulez pe
cineva spre gânduri proprii.
Mi-ar fi plăcut să produc o carte bună. Nu a fost să fie
aşa; dar a trecut timpul în care ea ar fi putut fi îmbunătăţită
de mine.
Cambridge,
Ianuarie 1945
PARTEA I
 1. „Cum ipsi (majores homines) appellabant rem aliquam,
et cum secundum eam vocem corpus ad aliquid movebant,
videbam, et tenebam hoc ab eis vocari rem illam, quod sona-
babant, cum eam vellent ostendere. Hoc autem eos velle ex motu
corporis aperiebatur: tamquam verbis naturalibus omnium gen-
tium, quae fiunt vultu et nutu oculorum, ceterorumque membro-
rum actu, et sonitu vocis indicante affectionem animi in petendis,
habendis, rejiciendis, fugiendisve rebus. Ita verba in variis sen-
tentiis locis suis posita, et crebro audita, quarum rerum signa
essent, paulatim colligebam, measque jam voluntates, edomito
in eis signis ore, per haec enuntiabam“ (Augustin, Confesiuni,
I, 8).1
1
„Când ei (oamenii mai în vârstă) denumeau un anumit obiect
şi îşi mişcau corpul spre ceva potrivit acelui cuvânt, vedeam şi reţi-
neam că prin sunetul emis de ei acel obiect era denumit, când doreau
să îl arate. Din mişcarea corpului era evident că ei vizau acel obiect:
asemenea cuvintelor naturale ale tuturor neamurilor, născute din
mimică, din privire, din anumite gesticulaţii şi din sunetul vocii care
indică afectarea sufletului pentru a cere, a avea, a respinge sau a fugi
de anumite obiecte. După ce asemenea cuvinte au fost puse la locurile
lor în diferite enunţuri şi au fost auzite frecvent, am înţeles încetul
cu încetul semnele căror obiecte erau şi mi-am enunţat prin ele do-
rinţele, când gura mea s-a obişnuit cu ele.“
100 LUDWIG WITTGENSTEIN

În aceste cuvinte noi primim, aşa mi se pare mie, o anu-

mită imagine despre esenţa limbajului omenesc. Şi anume
aceasta: Cuvintele limbajului numesc obiecte – propoziţiile
sunt legături între asemenea nume. – În această imagine a
limbajului, noi găsim rădăcinile ideii: Fiecare cuvânt are o
semnificaţie. Această semnificaţie este corelată cu cuvântul.
Ea este obiectul pentru care stă cuvântul.
Augustin nu vorbeşte despre o deosebire între genuri de
cuvinte. Cel care descrie învăţarea limbajului în acest fel se
gândeşte, aşa cred eu, mai întâi la substantive precum „masă“,
„scaun“, „pâine“ şi la numele de persoane, şi, abia în al doilea
rând, la numele anumitor activităţi şi proprietăţi şi la celelalte
genuri de cuvinte.
Gândeşte-te acum la această utilizare a limbajului: Trimit
pe cineva la cumpărături. Îi dau un bilet, pe el stau semnele:
„cinci mere roşii“. El duce biletul vânzătorului; acesta deschide
sertarul pe care stă semnul „mere“; apoi caută într-un tabel
cuvântul „roşu“ şi îl găseşte în dreptul unei mostre de culoare;
apoi el spune şirul numerelor cardinale – presupun că le ştie
pe de rost – până la cuvântul „cinci“ şi la fiecare număr el
ia un măr din sertarul care are culoarea mostrei. – Aşa şi în
moduri asemănătoare se operează cu cuvintele. – „Cum ştie
el însă unde şi cum trebuie să caute cuvântul «roşu» şi ce
are de făcut cu cuvântul «cinci»?“ – Ei bine, eu presupun
că el acţionează aşa cum am descris. Explicaţiile au undeva
un sfârşit. – Care este însă semnificaţia cuvântului „cinci“?
Despre aşa ceva nu a fost vorba câtuşi de puţin aici; doar
despre felul în care este folosit cuvântul „cinci“.

2. Acest concept filozofic al semnificaţiei îşi are locul po-

trivit într-o reprezentare primitivă despre felul în care func-
ţionează limbajul. Se poate însă, de asemenea, spune că este
reprezentarea unui limbaj mai primitiv decât al nostru.
CERCETĂRI FILOZOFICE. PARTEA I 101

Să ne imaginăm un limbaj pentru care descrierea dată de

Augustin este corectă. Limbajul trebuie să servească comu-
nicării dintre un zidar A şi ajutorul său B. A zideşte cu
materiale de construcţie: există cărămizi, stâlpi, lespezi şi
bârne. B trebuie să dea materialele de construcţie, şi asta în
ordinea în care A are nevoie de ele. Pentru scopul acesta, ei
se folosesc de un limbaj care constă din cuvintele „cărămi-
dă“, „stâlp“, „lespede“, „bârnă“. A le strigă; – B aduce mate-
rialele pe care a fost învăţat să le aducă la acest strigăt. –
Concepe asta ca pe un limbaj primitiv complet.

3. Augustin descrie, am putea spune, un sistem de comu-

nicare; doar că acest sistem nu este tot ceea ce numim noi
limbaj. Şi trebuie să spunem asta în multe cazuri în care se
pune întrebarea „Este aceasta o descriere potrivită sau nu?“.
Răspunsul este, atunci: „Da, este potrivită, dar numai pen-
tru acest domeniu strict delimitat şi nu pentru tot ceea ce
pretindeai să descrii.“
Este ca şi cum cineva ar explica: „A juca constă în a muta
lucruri pe o tablă potrivit anumitor reguli …“ – iar noi i-am
răspunde: Se pare că te gândeşti la jocuri care se joacă pe o
tablă; dar acestea nu sunt toate jocurile. Poţi face explicaţia
ta corectă limitând-o în mod explicit la aceste jocuri.

4. Închipuieşte-ţi o scriere în care literele ar fi folosite

pentru desemnarea sunetelor, dar şi pentru desemnarea ac-
centuării şi ca semne de punctuaţie. (O scriere poate fi conce-
pută drept un limbaj pentru descrierea unor configuraţii de
sunete.) Închipuieşte-ţi acum că cineva ar înţelege acea scriere
ca şi cum fiecărei litere i-ar corespunde, pur şi simplu, un
sunet, iar literele nu ar avea şi cu totul alte funcţii. O aseme-
nea concepţie prea simplă despre scriere este asemănătoare
concepţiei lui Augustin asupra limbajului.
102 LUDWIG WITTGENSTEIN

5. Dacă ne uităm la exemplul din § 1, bănuim, poate,

în ce măsură conceptul general al semnificaţiei cuvintelor
învăluie funcţionarea limbajului cu o ceaţă care face imposi-
bilă vederea clară. Ceaţa se împrăştie, dacă studiem feno-
menele limbajului cu referire la moduri primitive ale folosirii
lor, în care scopul şi funcţionarea cuvintelor pot fi cuprinse
clar cu privirea.
Asemenea forme primitive ale limbajului foloseşte copi-
lul atunci când învaţă să vorbească. Învăţarea limbajului nu
este aici explicaţie, ci instrucţie.

6. Ne-am putea închipui că limbajul din § 2 este întregul

limbaj al lui A şi B; ba chiar întregul limbaj al unui trib.
Copiii sunt educaţi să îndeplinească aceste activităţi, să folo-
sească atunci aceste cuvinte şi să reacţioneze în acest fel la
cuvintele altuia.
O parte importantă a instrucţiei va consta în aceea că cel
care-l învaţă pe copil arată către obiecte, îndreaptă atenţia
copilului către ele şi rosteşte în acelaşi timp un cuvânt; de
pildă, cuvântul „lespede“ indicând această formă. (Nu doresc
să numesc aceasta „explicaţie ostensivă“ sau „definiţie“, deoa-
rece copilul nu poate încă să întrebe cu privire la numire.
O voi numi „învăţare ostensivă a cuvintelor“. – Spun că ea
va fi o parte importantă a instrucţiei, deoarece aşa se petrec
lucrurile cu oamenii; nu pentru că nu ne-am putea închipui
că lucrurile se petrec altfel.) Se poate spune că această învăţa-
re ostensivă a cuvintelor stabileşte o relaţie de asociere între
cuvânt şi lucru. Dar ce înseamnă asta? Ei bine, poate să în-
semne lucruri diferite; dar ne gândim, desigur, mai întâi la
faptul că imaginea lucrului apare în mintea copilului atunci
când aude cuvântul. Dar dacă acum se întâmplă asta, este,
oare, acesta scopul cuvântului? – Da, poate să fie scopul. –
Îmi pot închipui o astfel de folosire a cuvintelor (a şirurilor
CERCETĂRI FILOZOFICE. PARTEA I 103

de sunete). (Rostirea unui cuvânt este, oarecum, ca şi apăsarea

clapei pe pianul imaginaţiei.) Dar în limbajul din § 2 scopul
cuvintelor nu este acela de a evoca imagini. (Se poate, fireşte,
afla că acest lucru poate contribui la atingerea scopului pro-
priu-zis.)
Dar dacă învăţarea ostensivă are acest efect – trebuie eu,
oare, să spun că ea produce înţelegerea cuvântului? Nu în-
ţelege, oare, strigătul „Lespede!“ cel care acţionează într-un
anumit fel când îl aude? – Dar învăţarea ostensivă contribuie,
fără îndoială, la realizarea acestui lucru; numai împreună cu
o anumită instrucţie, însă. Cu o altă instrucţie, aceeaşi în-
văţare ostensivă a acestor cuvinte ar fi produs o înţelegere
cu totul diferită.
„Am pus frâna conectând maneta cu pârghia.“ – Da, cu
condiţia să fie dat tot restul mecanismului. Numai împreună
cu acesta este ea manetă de frână; iar separată de suportul
ei, nu este nici măcar o pârghie, ci poate fi orice altceva sau
nimic.

7. În practica folosirii limbajului (2)* una din părţi strigă

cuvintele, iar cealaltă acţionează potrivit lor. În învăţarea
limbajului se va găsi însă acest proces: cel care învaţă numeşte
obiectele. Adică el rosteşte cuvântul când cel care îl învaţă
arată spre materiale. – Se va găsi aici exerciţiul şi mai simplu:
cel care învaţă repetă cuvintele pe care le spune cel care-l
instruieşte – amândouă fiind procese care se aseamănă cu
limbajul.
Ne putem închipui, de asemenea, că întregul proces de
folosire a cuvintelor în (2) este unul din acele jocuri cu aju-
torul cărora copiii învaţă limba lor maternă. Vreau să numesc

* Cifrele plasate între paranteze rotunde indică paragrafele la care

se referă autorul (n. tr.).
104 LUDWIG WITTGENSTEIN

aceste jocuri „jocuri de limbaj“ [„Sprachspiele“] şi să vorbesc

uneori despre un limbaj primitiv ca despre un joc de limbaj.
Şi procesele de numire a materialelor de construcţie şi
de repetare a cuvântului spus le-am putea numi, de aseme-
nea, jocuri de limbaj. Gândeşte-te la multe folosiri, cele ale
cuvintelor în jocuri precum „ora unu a venit, omu’ negru
n-a sosit“.
Eu voi numi şi întregul: limbajul şi activităţile cu care
se împleteşte el, „joc de limbaj“.

8. Să examinăm acum o extindere a limbajului (2). În

afara celor patru cuvinte „cărămidă“, „bârnă“ etc., el conţine
o serie de cuvinte care sunt folosite aşa cum foloseşte vânzăto-
rul numeralele în (1) (ele pot fi şirul literelor alfabetului);
mai departe, să luăm două cuvinte, ele pot să fie „acolo“ şi
„acesta“ (pentru că asta indică deja în linii generale scopul
lor), care sunt folosite în relaţie cu o mişcare a mâinii care
indică; şi, în sfârşit, un număr de eşantioane de culoare.
A dă un ordin precum: „d – lespede – acolo“. În acelaşi timp,
el îi arată ucenicului un eşantion de culoare şi când rosteşte
cuvântul „acolo“ el arată către un loc pe şantier. B ia din
grămada de lespezi una de aceeaşi culoare ca şi eşantionul,
pentru fiecare literă a alfabetului până la „d“, şi le aduce la
locul indicat de către A. – În alte împrejurări, A dă ordinul
„asta – acolo“. Când spune „asta“, el arată către un material
de construcţie. Şi aşa mai departe.

9. Când copilul învaţă acest limbaj, el trebuie să înveţe

pe dinafară şirul „numeralelor“ a, b, c, … . Şi trebuie să înveţe
folosirea lor. – Intervine în această instruire şi o predare
ostensivă a cuvintelor? – Ei bine, se va arăta, de pildă, spre
lespezi şi se va număra: „a, b, c lespezi“. – Mai multă asemă-
nare cu predarea ostensivă a cuvintelor „cărămidă“, „bârnă“