DREPT BISERICESC

(CANONIC)
-notite curs-

AN III
SEM I
Curs 1-09.X.2013

In primele secole, in special pana la Edictul de la Mediolanum, Biserica nu a putut avea o

organizare administrativa coerenta deoarece s-a aflat intr-o perioada de persecutie insa au existat o serie
de scrieri care priveau savarsirea tainei euharistice, aspecte de ordin moral si administrativ. Abia dupa
ineputul sec. IV Biserica Crestina, avand libertate, se organizeaza. Fiind o societate divino-umana,
Biserica incearca sa isi creeze propriile reguli de organizare si functonare dar in acelasi timp intra intr-un
raport de interferenta cu organizatia statala in care functiona- imperiul. Astfel ca avem pe de-o parte
propriile necesitati ale Bisericii si pe de alta necesitatile in legatura cu societatea/autoritatea civila.
Trebuie insistat asupra unui aspect foarte important, anume a faptului ca Parintii, incepand cu sec IV
au ales un termen nou pentru a defini regulile care erau necesare propriei organizari. In aceasta perioada
Imperiul Roman cunoste inflorirea sistemului de organizare, in special a dreptului roman ceea ce va
culmina in sec VI cu Codexul lui Jusinian. Cu toate ca in Imperiul Roman exista un sistem de organizare
foarte bine pus la punct, vom vedea ca parintii nu au ales termenul de lex (νόμος, -οι)- lege nici jus
(δικαιον) - drept. Nici nu vor folosi notiuni proprii dreptului roman (norma) ci vor fi de acord sa
improprieze un nou termen de canon. Κανών,-ες are o origine semitica (‫הנק‬-kane) si inseamna ghid,
unitate de masura, regula.

Care este motivul alegerii unui termen nou, neconsacrat pentru a identifica regulile interne?

Raspunsul este complex si are in special un continut dogmatic. In primul rand, Biserica, nu poate
avea acelasi scop final ca si societatea organizata ca o comunitate politica caci Hristos spune: Imparatia
Mea nu este din lumea aceasta (In 18:36). Daca in societatea civila norma, legea si dreptul in general au
in vederea mentinerea oranduirii si pacii sociale, in cazul Bisericii este vorba de pace si comuniunea cu
Hristos. Chiar daca vedem Biserica drept o societate divino-umana, ea nu are acelasi scop cu cea in care
este organizata si functioneaza. Din acest motiv Parintii au ales sa nu imprumute termeni consacrati ci sa
aleaga acest nou temen de canon.

Ce se intelege prin acest termen de canon?

Prin acesta, parintii intelegeau acele reguli interne pe care autoritatea bisericeasca le emitea si care
pot avea un caracter disciplinar, moral, administrativ-organizational, dogmatic sau liturgic. Deci, Biserica
intelegea orige regula emisa de autoritatea bisericeasca care ulterior era receptata de comunitate. Aici
trebuie precizat ca in Biserica, autoritatea bisericeasca este episcopul si sinodul de episcopi dar vedem
ca intre oganismul de autoritate si comunitatea pastorita trebuie sa existe intotdeauna o simbioza
manifestata in special prin receptarea hotararilor autoritatii biseicesti. In acest sens s-au reunit sinoade
care au emis canoane nereceptate, nerecunoscute de comunitate astfel ca respectivele hotarari nu au
valoare, nu au eficacitate. Deci, primul aspect pe care trebuie sa il semnalam este distinctia pe care
parintii bisericii au dorit sa o faca inca din sec IV intre canoane si legi (νόμος, -οι;lex, legis). O distinctie
pentru a sublinia scopul Bisericii – mantuirea credinciosilor. Aceasta distinctie poate fi surprinsa si
evidentiata in novelele imparatului Justinian adica acele legi neare (noi) care au fost date dupa corpusul
de canoane.
Dupa cum am spus, in Biserica, canoanele sunt emise de organismele de autoritate (sinoadele de
episcopi) insa intre aceste acte emise, trebuie facuta o distinctie intre hotarari cu caracter pur doctrinar si
acele hotarari care prezinta reguli de organizare cu diferite aspecte ale Bisericii. Diferenta trebuie facuta
intre caonoane si dogme (τορός, -οι). Aceasta distinctie clara trebuie facuta pentru ca acele hotarari care
au un caracter doctrinar nu pot fi schimbate. Avem ca model Crezul alcatuit la primele doua Sinoade
Ecumenice al carui text nu poate fi modificat. Canoanele, ca si reguli de organizare ale Bisericii cu
caracter moral, disciplinar, administrativ-organiational sau liturgic pot fi modificate doar de catre
autortitatea suprema in Biserica adica de sinodul ortodox ecumenic.

2
 Care canoane sunt proprii bisericii si cum a luat nastere Corpus Canonum (Corpusul de
Canoane). Cum a luat nastere disciplina de drept bisericesc (canonic)?

Avand in vedere distinctiile clare pe care le-au dorit parintii, [cel mai] corect este sa discutam de o
teologie canonica care se naste din canoane si despre dreptul bisericesc ca acel sistem de reguli proprii
Bisericii pentru organizarea in cadrul societatii in care respectiva Biserica este organizata si
functioneaza. Deci, teologia canonica se ocupa cu studiul canoanelor asa cum sunt prevazute in colectia
de canoane a Bisericii Ortodoxe iar dreptul bisericesc se ocupa cu modul in care aceasta teologie canonica
este pusa in aplicare in fiecare Biserica autocefala. In Biserica Ortodoxa gasim 14 biserici autocefale iar
pentru fiecare putem discuta de un drept bisericesc propriu pentru ca fiecare Biserica autocefala este
organizata si functioneaza intr-un cadru politic, social, economic si legislativ diferit. O biserica autocefala
are posibilitatea sa faca adaptari proprii cadrului normativ in care functioneaza dar trebuie sa respecte
ceea ce este scris in corpusul de canoane adica teologia canonica asa cum a fost prevazuta de Parinti.
Chiar daca avem forme diferite de relatii cu statul dpv al organizarii interne, Bisericile ortodoxe
autocefale trebuie sa respecte principiile canonice fundamentale cuprinse in acest corpus.
Asadar, in primele trei secole nu putem discuta de un sistem propriu al Bisericii si nici de scrieri cu
caracter propriu canonic, ci de scrieri care reglementau aspecte morale si liturgice. Incepand cu sec IV,
Biserica are libertatea de a convoca sinoade de episcopi pentru a rezolva si identifica solutii pastorale atat
pentru problemele dogmatice cat si pentru probleme organizationale, morale, liturgice, etc. astfel ca in sec
IV avem mai multe sinoade in diferite regiuni in special din Imperiul Roman prin care parintii sinodali
incearca sa identifice sub inspiratia Sfantului Duh solutii pentru problemele pastorale care se iveau.
Niciodata in Biserica nu a exista ideea de creere a unui corp de caonoane ci ele au luat nastere in mod
firesc dezolvtandu-se pe parcursul istoriei bisericii. Mai exact, atunci cand apareau probleme, Parintii
incercau sa identifice solutii pastorale folosind atat scrierile biblice cat si marturiile proprii ale parintilor
si vom vedea ca in canoane vom gasi de multe ori citate din biblie. Aceste sinoade emit definitii de
credinta iar pe de alta parte formuleaza raspunsuri pastorale la problemele care erau in acea epoca.
Bineinteles ca nu toate sinoadele care au fost organizate si care au emis canoane au intrat in respectiva
colectie.

Cine a ales ca doar un numar de canoane sa fie cuprins in respectiva colectie?

La inceput, primele sinoade care au avut loc in sec IV (Gangra, Niceea, Antiohia) au emis canoane
care circulau intre Parinti fara ca acestea sa fie recunoscute de autoritatea bisericeasca, anume de sinodul
ecumenic. Incepand cu Niceea (325) si recunoasterea caracterului ecumenic a fost introdusa in colectia
primelor 3 sinaode si colectia de canoane emisa la acest sinod. In timp s-a recunoscut valoarea si
valabilitatea acestor canoane astfel incat la Sinodul IV Ecumenic, parintii au raspuns ca toate canoanele
parintilor de la sinoadele ecumenice au valoare si forta in biserica dar nu au enumerat care sunt acestea
din acest motiv, in sec V se observa o inflorire a unor texte canonice, unele autentice altele mai putin. Din
acest motiv la sinodul Trulan (Quinisext) prin canonul 21, s-a precizat expres care sunt aceste canoane
care au valoare universala in Biserica. Astfel, pentru prima oara au fost recunoscute ca avand valoare cele

1
Acestui sfânt sinod i s-a mai părut şi aceea că este un lucru foarte bun şi de mare însemnătate ca şi de acum înainte să rămână tari şi
statornice...cele optzeci şi cinci de canoane care au fost primite şi întărite de către sfinţii şi fericiţii părinţi cei mai înainte de noi, şi care au
fost încă şi predanisite nouă cu (sub) numele sfinţilor şi slăviţilor Apostoli... Pecetluim însă (întărim) şi pe toate celelalte canoane care au
fost aşezate de către sfinţii şi fericiţii noştri părinţi, şi adică ale celor trei sute optsprezece sfinţi părinţi care s-au întrunit la Niceea şi ale
celor de la Ancira, încă şi ale celor de la Neocezareea, precum şi a celor de la Gangra;...ale celor de la Antiohia Siriei, dar şi ale celor din
Laodiceea Frigiei, încă şi ale celor o sută cincizeci care s-au adunat în această...cetate şi ale celor două sute care s-au întrunit mai demult în
cetatea de căpetenie (metropolă) a Efesenilor, şi ale celor şase sute treizeci de sfinţi şi fericiţi părinţi din Calcedon, de asemenea şi ale celor
din Sardica şi încă şi ale celor din Cartagina, apoi încă şi a celor ce de curând s-au adunat în această...cetate în vremea lui Nectarie... şi ale
lui Teofil...arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Dionisie...arhiepiscop al marii cetăţi a Alexandriei, dar şi ale lui Petru, care a fost (arhiepiscop)
al Alexandriei şi martirul, şi ale lui Grigorie...episcop al Neocezareei şi de minuni făcătorul (Taumaturgul), ale lui Atanasie, arhiepiscopul
Alexandriei, ale lui Vasilie arhiepiscopul Cezareei Capadociei, ale lui Grigorie episcopul Nyssei, ale lui Grigorie Teologul, ale lui Amfilohie al
Iconiei şi ale lui Timotei, care a fost mai demult arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Teofil, arhiepiscopul aceleiaşi mari cetăţi a
Alexandrinilor, ale lui Chirii arhiepiscopul Alexandriei şi ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei de Dumnezeu păzite şi împărăteşti
cetăţi, dar încă şi canonul aşezat de către Ciprian, care a fost arhiepiscop al ţării Africanilor şi martir, şi de către sinodul ţinut sub el.
3
85 de Canoane Apostolice. Acestea cu siguranta nu au fost redactate de Apostoli si sunt cel mai probabil
redactate in Antiohia la debutul sec IV. Ele pot fi gasite si in Constitutiile Apostolice, in capitolul 8. Vom
vedea ca in Biserica Apuseana din aceste canoane au fost transmise doar primele 50.
O alta serie de canoane recunoscuta la Trulan a fost cea a Sinoadelor Ecumenice de pana atunci (1-4
ecumenic pentru 5-6 nu au emis canoane) apoi cele ale Sinoadelor locale: Cartagina (256), Ancira (314),
Neocezareea (314), Gangra, Antiohia, Sardica, Laodiceea, Constantinopol (394), si cele 133 canoane de
la Cartagina cunoscute in istorie cu numele de Codex Africae (419) care reunesc mai multe canoane a mai
multor sinoade care s-au reunit in acea provincie si au capatat un caracter uniform. A patra categorie care
a fost recunoscuta este cea a canoanelor Sfintilor Parinti.

In Biserica doar sinodul de episcopi (organismul de autoritate) poate emite decizii, insa cum
au reusit acesti Parinti sa faca canoane fara a fi organism de autoritate?

Raspunsul este foate simplu, in vremea respectiva Parintii raspundeau in scris unor intrebari care le
erau adresate de preoti, laici, episcopi, comunitati cu privire la anumite aspecte problematice ale vietii
Bisericii, scrisori identificate cu numele de epistole. Aceste canoane nu sunt altceva decat fragmente din
epistolele acestora prin care raspundeau solicitarilor referitoare la unele aspecte problematice care
apareau in viata unei biserici locale. Aceste canoane de multe ori au un caracter unic, adica, daca la
sinoadele ecumenice sau locale vom vedea un numar mai mare de coanoane, Sfintii Parinti au doar cate
un singur canon. Revenind la canonul 2 al Sinodului Trulan a aprobat canoanele: Sf. Dionisie al
Alexandriei, Sf. Grigorie Taumaturgul, Sf. Petru al Alexandriei, Sf. Athanasie cel Mare, Sf. Vasie cel
Mare (cel mai prolific parinte d.p.v al numarului de canoane-92), Timotei al Alexandriei, Grigorie de
Nazianz, Amfilohie de Iconiu (ultimii 2 cate un canon), Teofil al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Chiril al
Alexandriei.

In acest fel distingem patru categorii:

-85 apostolice
-Sinoadele Ecumenice (4+Trulan recunoscut ca si canonic)
-11 sinoade locale
-11 Sfinti Parinti.

La ultimul Sinod Ecumenic (787) prin canonul 12 s-a revenit asupra numarului de canoane pentru ca
in Biserica circulau si alte scrieri care se doreau a fi cu caracter canonic. In special in primele 4 secole au
existat foarte multe scrieri apocrife si pseudo-epigrafe care au fost legate de scrierile scripturistice insa si
canoanele bisericii au avut o astfel de problema si anume ca in acele secole circulau scrieri cu caracter
canonic care insa nu erau recunoscute de Biserica astfel incat si la Trulan si la Sinodul VII s-a precizat ca
respectivele nu au autoritate in Biserica ci doar cele enumerate. Ulterior, dupa acest Sinod VII a existat
tendinta ca in corpusul de canoane sa fie introduse si alte scrieri fie ale unor sinoade locale (mai ales cele
din Apus) fie ale unor parinti sau chiar unele scrieri cu caracter apocrif sau pseudo-epigraf. Din aceasta
cauza, in Imperiul Roman de Rasarit circulau diferite colectii canonice adica acele colectii care reuneau
textul acestor canoane recunoscute prin canonul 2 si 1. Astfel de colectii au fost cele ale Patriarhului Ioan
Scolasticul si colectii mixte (nomocanoane) ca cel al Patriarhului Fotie astfel incat la sfarsitul sec IX-
inceputul sec X exista aceasta problema a autenticitatii colectiilor canonice si a textului lor cat si al
numarului de canoane acceptate. Problema era si daca in respectiva colectie oficiala a bisericii pot fi
acceptate canoanele sinoadelor reunite la Constantinopol in 861 si apoi in 879-880 fiind vorba de doua
sinoade care au emis 17 respectiv 3 canoane. O alta problema era legata de acceptarea in corpusul de
canoane a unei enciclice a patriarhului Ghenadie al Copolului (sec V) si a unei scrisori a Patriarhului
Tarasie al Copolului (sec XIX). Asistam deci la aceasta problematica de a insera in corpusul de canoane
unele noi fie ale unor sinoade, fie ale unor patriarhi. Aceasta problema va fi rezolvata la un sinod reunit la

2
...cu bucurie (ne însuşim) primim în inimile noastre sfintele canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutată orânduire a lor, a celor ce sunt
aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecumenice, şi ale celor ce s-au
întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli, şi ale sfinţilor noştri părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de către unul şi acelaşi Duh, au
orânduit cele de folos. Şi pe acei pe care ei îi supun anatemei, şi noi îi dăm anatemei; şi pe cei care îi supun caterisirii, şi noi îi caterisim; şi
pe cei care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitimiei), şi noi aşijderea îi supunem.
4
Constantinopol in 920 convocat si prezidat de Fotie al Constantinopolului. Nu este vorba de un Sinod
Ecumenic ci de unul endemic (gr. Σύνοδος Ενδῆμοσζα) adica acea institutie proprie Imperiului Roman de
Rasarit, care reunea atat episcopii din Patriarhia Ecumenica, cat si pe acei episcopi prezenti/rezidenti in
Constantinopol. Dupa invaziile arabe din sec VI, cei din Alexandria si Antiohia erau mai mult prezenti la
Constantinopol si uneori permanenti pentru ca nu mai aveau posibilitatea de a-si ocupa scaunele aflate
sub ocupatie musulmana. Acest sinod endemic a creat ulterior in Bisericile Ortodoxe autocefale, institutia
sinodului permanent. Nomocanonul lui Fotie a fost acceptat ca avand autoritate in intreaga Biserica in
920 prin acest sinod endemic. In acest cele doua sinoade 861, 879-880 cat si cele doua epistole ale lui
Ghenadie si Tarasie au intrat in colectia oficiala a Bisericii Ortodoxe. La aceasta colectie au mai fost
adaugate alte canoane formulate de trei patriarhi ai Constantinopolului care insa nu au fost acceptate de
catre un organism de autoritate ca parte integranta a colectiei oficiale a Bisericii, ci au fost primite drept
„canoane intregitoare”. Ele au fost redactate de: Ioan Ajunatorul/Postitorul (sec V, primul patriarh
ecumenic), Nichifor Marturisitorul (sec IX), Nicolae al Constantinopolului (sfarsitul sec XI-inceputul sec
XII;1086-1111).

De ce este importanta cunoasterea si studierea lor? Mai au canoanele valoare astazi in biserica
sau reprezinta ele vestigii istorice din viata Bisericii?

Ca sa putem raspunde, trebuie sa spunem ca in Biserica au existat mai mute opinii care au oscilat de
la ideea ca sfintele canoane ca au cazut in desuetudine si deci nu au decat o valoare istorica pana la
cealalta extrema, ca sfintele canoane au un caracter sacru si nu pot fi modificate, schimbate ci trebuiesc
aplicate ad litteram. Alti cercetatori au spus ca ar trebui facuta o selectie intre canoanele care mai au
autoritate si cele care nu ne mai sunt de folos si trebuiesc privite ca vestigii istorice. Autori ca P.F.
Bartolomeu au opinat ca Biserica Ortodoxa ar trebui sa reviziuasca aceasta colectie si luand modelul
catolic ar trebui sa alcatuiasca un cod (specific dreptului civil-Corpus Juris Civilis al lui Justinian). Cei
mai multi autori, in special Pr. Prof. Liviu Stan, urmand linia teologiei canonice autentic ortodoxe a
prezentat un raspuns pentru toate aceste intrebari. Premisa de la care a plecat canonistul roman este aceea
a definitiei termenului de canon, anume de regula pastorala emisa de autoritatea bisericeasca pentru
reglementarea unor aspecte morale, disciplinare, administrativ-organizationale, liturgice, etc.
subliniind totodata si specificitatea canoanelor in raportul lor cu legile statului. Insa in canon nu exista un
caracter penal ci doar pastoral deoarece canonul prin insasi esenta sa fundamentala reprezinta o regula
care arata credinciosului sau comunitatii directia de urmat pentru a fi in comuniune cu Hristos dar
respecta libertatea personala a fiecaruia. Bineinteles, vorbim de o libertate responsabila sau in
responsabilitate caci Hristos spune fa aceasta si vei fi viu (Lc 10 :28). Prin aceste reguli pastorale,
Biserica arata directia, drumul, calea, cunoscuta si garantata pentru a intra si a ramane in comuniune cu
Hristos. Pr. Prof. Liviu Stan tocmai aceste aspecte le-a subliniat si a precizat ca in canoanele din colectia
oficiala a Bisericii Ortodoxe se regasesc toate principiile canonice fundamentale pentru organizarea si
functionearea bisericii.

Cum sunt cuprinse mai multe principii importante intr-un canon?

Canonul 34 Apostolic : Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi
să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea
acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stă-
pânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere
şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

Episcopii - principiul ierarhic ( ierarhie de instituire divina);

fiecarui neam- principiul etnic (nivelul de organizare concentrat la nivelul neamului, etniei);
trebuie sa il cunoasca pe ce dintai dintre ei- principiul ierarhiei administrative, bisericesti, de
instituire eccleziastaica (ierarhia bisericeascaprotos/primus);
episcopii si primul-principiul sinodalitatii

5
 sa nu faca nimic mai important fara acordul acestuia; si nici acesta [intaistatatorul] sa nu faca nimic
fara acordul acestora- modalitatea de functionare a sinodalitatii, principiul sinodalitatii, in acest canon
este prevazut modul practic de desfasurare;

Deci in acest singur canon sunt sintetizate principii esentiale. Nu ne putem inchipiu Biserica fara
episcopi, fara organizarea etnica, fara sinod. Mai mult, vedem ca in acest canon avem si modalitatea
practica de aplicare a principiului sinodalitatii. Nu este vorba de un raport de subordonare, pentru ca
primul are rol de coordonare, nu are drept de veto in sinod sau alte privilegii. Partea ultima are un
caracter profund dogmatic. Trebuie sa facem asa nu pentru ca este ceva aleatoriu, nu pentru ca asa au
hotarat sinodalii care au ales dintre mai multe posbilitati ci pentru ca modelul lor este comuniunea
Preasfintei Treimi, este modelul ecclesiologic crestin. Vedem enuntata aici o frumoasa doxologie; vedem
modelul eccleziologic de administrare al Bisericii care nu alege aleatoriu modele de organizare si
functionare, ci urmeaza modelului comuniunii Preasfintei Treimi. De aici trebuie sa intelegem ca in
Biserica, ecclesiologia este una trinitara, a comuniunii Persoanelor.

Recap.: Plecand de la etimoogia cuvantului, teologia canonica este definita prin regula pastorala
emisa de autoritatea bisericeasca pentru solutionarea problemelor cu caracter moral, administrativ,
organizational, disciplinar si liurgic. Plecand de la raportul bisericii cu societeatea, canon reprezinta
definitia invataturii de credinta. In colectia oficiala a Bisericii Ortodoxe sunt cinci categorii de canoane:
85 apostolice, canoanele a 6 sinaode ecumenice canoanele a 11 sinoade locale+2 de la Constantinopol,
canoanele unor Sfinti Parinti (11+ 2 epistole) si canoanele celor 3 patriarhi de la Constantinopol. Chiar
daca opiniile nu au cocordat, Biserica invata ca in aceste canoane sunt cuprinse toate acele principii
fundamentale pentru organizarea si viata bisericii.

6
Curs 2-16.X.2013

Colectiile Canonice
(Evolutia lor pe parcursul vieti Bisericii. Organizarea lor. Receptarea lor de catre biserica. Dreptul
Bisericii si Dreptul Bisericesc.)

Trebuie făcuta o distinctie clara între colecții de canoane alcatuite sub formă cronologică in
canoanele sunt inșiruite în ordinea dată și intre colecții sistematice în care canoanele sunt prezentate în
ordine sistematica, pe materii/teme.

Evolutia colectiilor de canoane.

In primele trei secole, pana in anul 313, nu se poate vorbi nici de canoane, nici de colectii canonice
caci Biserica fiind peersecutata in special de autoritatea imperiala, nu putea reuni sinoade mari de
episcopi (pe regiuni sau provincii) care sa emita decizii dogmatice sau canonice. Din aceasta perioada
avem insa multe scrieri pseudo-apostolice, adica acele scrieri cu continut liturgic, moral si disciplinar
care in mod eronat erau atribuite Sfintilor Apostoli. Aceste scrieri au mai fost identificate prin
termenul de pseudoepigrafe. Dintre acestea putem aminti: Didahia, Constitutiile Sfintilor Apostoli,
Traditia Apostolica, Randuiala lui Ipolit, Randuiala Bisericii Egiptene. Desi acestea au un caracter
eminamente liturgic, moral si doar tangential disciplinar, ele au cunoscut o foarte larga raspandire in
primele secole ale Bisericii la un moment dat considerandu-le ca fiind universal acceptate. In sec VII,
Biserica prin canonul 2 al sinodului Trulan (Quinisext) le-a respins in mod oficial ca nefiind acte
normative pentru Biserica.
Din sec IV, dupa capatarea libertatii religioase, Biserica Crestina se manifesta prin
organismele sale de autoritate (sinoade de episcopi) pentru a clarifica indreptarea sau solutiona aspecte
problematice din viata eccleziastica. Practic, au inceput sa se reuneasca sinoade care raspundeau unor
probleme care se iveau in sanul comunitatilor. Nu exista date foarte concise in legatua cu colectile de
canoane ci doar referinte sau mentiuni in unele documente ulterioare. Prima colectie de canoane despre
care avem informatii se pare ca a fost alcatuita in sec IV, cel mai probabil la mijlocul aceestui secol si
continea canoanele a doua sinoade locale, cel de la Ancira din 314 si cel de la Neocezareea din 315.
Aceasta colectie asa cum a fotst citata in documente ulterioare a fost numita enumerarea sau insiruirea
canoanelor (consequentia canonum). Aceasta colectie a fost completata ulterior in mod progresiv prin
inserarea canoanelor unor alte sinoade locale si anume: Nicea 325, Gangra 340/341. Din punct de vedere
al continutului, aceasta colectie reunea exclusiv textul canoanelor. Chiar daca ordinea este cronologica
pentru ca sinodului de la Niceea i s-a recunoscut caracterul ecumenic, pentru intreaga ecumene romana,
canoanele acestui sinod au fost puse pe primul loc. O problema referitoare la aceasta colectie este faptul
ca in textul ei nu au fost introduse canoanele sinodului de la Antiohia din 341 canoane despre care se stie
ca au circulat in biserica si erau acceptate. Aceasta constatare i-a condus pe istoricii izvoarelor de drept la
teoria conform careia autorul acestei prime colectii cunoscute ar fi fost din Asia Mica, Dioceza Pontului,
mai mult, profesorul roman Valeriu Sesan din Cernauti a afirmat ca aceasta colectie a fost, de fapt,
alcatuita de un autor antiohian. Logica parintelui este una simpla, daca autorul era antiohian, nu era
necesar sa introduca in colectie textele unor canoane cunoscute si acceptate. In sec V, aceast colectie a
cunoscut o dezvoltare ulterioara prin acelasi proces de inserare a canoanelor unor sinoade acceptate. In
primul rand au fost acceptate canoanele sinodului de la Antiohia din 341. Unii autori afirma ca ar fi fost
inserate si canoane ale sinodului de la Laodiceea din 343. Tot in sec V, in actele Sinodului 3 Ecumenic
avem mentiuni despre aceasta colectie in care ni se precizeaza ca erau cu siguranta incluse canoanele
Sinodului 2 Ecumenic. De asemenea, la Sinodul 4 Ecumenic, s-a citat chiar din textul acestei colectii.
Revenind la autorul acestei colectii, unii cercetatori au afirmat ca acesta ar fi episcopul Meletios din
Antiohia care ar fi intocmit-o intre 342-381, ulterior fiind preluata tot de un autor din Antiohia. Un studiu
mai nou afirma ca autorul acestei colectii ar fi episcopul Omian Euzôïos al Antiohiei (La collection
canonique d’Antioche). Aceasta teorie este putin probabil sa fie adevarata pentru ca acest Euzôïos a fost
principalul amic al lui Arie. O astfel de teorie conduce in derizoriu originea colectiilor canonice. Incepand
cu cea de-a doua jumatate a sec V, in colectie au fost introduse canoanele Sinodului 4 Ecumenic de la

7
Calcedon, cele ale Sinodului 3 Ecumenic de la Efes si cele ale sinodului de la Sardica (Sofia) din 343.
Parintii de la Sinodul 4 au citat din aceasta colectie fara a-i acorda o autoritate sau valoare oficiala
numind-o totusi, Codex Canonum (Codul de Canoane). Astfel in actele Sinodului 4 Ecumenic sunt citate
in mod expres textul canoanelor 4, 83, 84, 95, 96 din colectia Enumerarea Canoanelor. Din aceasta
colectie care cuprindea 165 de canoane, respectivele canoane erau numerotate continuu, adica nu se facea
distinctia intre sinoade, astfel canonul 4 era 4 al Sinodului de la Niceea, 83 era 4 de la Antiohia, 84 si 85
din Antohia erau 16 si 17 din Antiohia.

Cand au fost inserate in colectia de canoane, acele canoane apostolice sau cele ale sinoadelor
africane (in special Cartagina)?

Reunirea canoanelor din aceasta colectie cu altele, in special cu cele apostolice si afircane, s-a facut
exclusiv in cadrul traducerilor din limba greaca in limba latina mai ales in traducerile parintelui Dionisie
Exiguul, un calugar scit care dupa o formare indelungata a ajuns la Roma unde, din incredintarea
episcopului a alcatuit primele traduceri de canoane din limba greaca in limba latina. In trei editii
consecutive realizate in ultimii ani ai sec V si pana in anul 520. Totusi, Dionisie Exiguul nu a tradus toate
cele 85 de canoane apostolice, ci doar pe primele 50.
Aceasta este imaginea de ansamblu a primei colectii despre care avem informatii ca a existat, dar
care nu s-a pastrat. Cu toate acestea, in sec XVII, un canonist protestant, Cristopher Justel - secretar al
regelui Frantei - a incercat o reconstituire a acestei colectii urmand unele presupuneri personale in ceea ce
priveste manuscrisele grecesti. Astfel ca in 1610 Justel a publicat la Paris o colectie intitulata Codex
Canonum Ecclesiae Universae a Justinianum confirmatus si care continea 207 canoane. Aceasta colectie
este una stiintific argumentata din punct de vedere istoric ci personal intuita. Ulterior, aceasta colectie a
fost republicata de fiul sau, Henri Justel intr-o colecte intitulata Bibliotheca Juris Canonicii Veteris.
Prima colectie de canoane care s-a pastrat este Sinopsa atribuita lui Stefan Efeseanul. In
manuscrisele grecesti, intalnim aceasta colectie cu titlul de Stefanum Efesiu Kanoniki Sinopsis/Stephanu
Ephesinus Epitome Canonum. Potrivit istoricilor izvoarelor de drept, aceasta colectie era o culegere de
texte prescurtate ale canoanelor emise pana in sec VI. Ea cuprindea canoanele apostolice de la Niceea,
Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea si Constantinopol. Colectia este clar anterioara celei a lui Ioan
Scolasticul pentru ca in respectiva colectie avem incluse canoanele Sinodului 3 Ecumenic dar nu erau
acceptate cele ale Sinodului de la Sardica. Ordinea in aceasta colectie este, de asemenea, cronologica cu
aceleasi exceptii, faptul ca avem o prioritate a canoanelor Sinodului 1 Ecumenic fata de cele ale
Sinoadelor din sec IV. Ulterior, aceasta colectie s-a dezvoltat pe acelasi model ca si enumerarea
canoanelor adica prin inserarea canoanelor universal acceptate de Biserica, ajungand ca in finalul sec VII,
la siniodul Trulan, prin canonul 2 sa fie oficializata o noua colectie cronologica care cuprindea canoanele
apostolice, canoanele Sinoadelor Ecumenice de pana atunci precum si canoanele unor sinoade locale si
ale unor sfinti parinti. Aceasta colectie de canoane este cunoscuta sub numele de Colectio Trulana.

1.Enumerarea canoanelor.
2. Sinopsa lui Stefan din Efes.
3.Colectio Trulana.

Prima nu s-a pastrat si este aproape identica cu Sinopsa lui Stefan, diferenta este numarul de
canoane- la Trulan s-a luat decizia ca pe langa canoanele emise de sinoade sa fie acceptate si aceste
canoane apostolice care se regasesc in cadrul Constitutiilor Apostolice (capitolul 8) si canoane ale unor
Sfinti Parinti, deci date de instante personale acceptate ulterior ca universal valabile.

Colectii sistematice.

Incepand cu sec VI, s-a constatat o oarecare ineficienta a colectiilor cronologice si s-a procedat la
alcatuirea unor colecti sistematice in cadrul carora canoanele erau puse in ordine tematica. Prima colectie
de canoane sistematica a fost Colectia in 60 de titluri (capitole/teme) al carui continut redactat cel mai
probabil de un autor necunoscut in jurul anului 535 nu s-a pastrat. Aceasta colectie cuprindea toate
canoanele din colectia Enumerarea Canoanelor si cea a lui Stefan Efesanul impreuna cu cele 85 de

8
canoane apostolice si cu cele ale sinodului de la Sardica din 343 (acestea au fost tarziu inserate in
colectiile de canone deoarece se face referire la dreptul de apel pe care ar trebui sa il exercite in Biserica
primul dintre episcopi). Avem mentiuni despre aceasta colectie in cea urmatoare anume Colectia in 50 de
titluri, mai precis, in prologul acestei colectii se face referire la o colectie anterioara in 60 de titluri in care
canoanele erau enumerate fara nici o separatie. Istoricii izvoarelor de drept, pe baza analizei
manuscriselor medievale afirma ca este foarte probabil ca aceasta colecte in 60 de titluri sa fi fost
secondata de o anexa care continea intreaga legislatie imperiala in vigoare care facea referire la
problemele bisericesti. Aceasta ipoteza se bazeaza pe afirmatiile lui Ioan Scolasticul din prologul
Colectiei in 50 de titluri care face mentiune depre o colectie de 25 de legi imperiale care reglementau
probleme ecleziastice. Din acest motiv aceata colectie a fost intitulata Colectia in 25 de titluri. Niciuna,
nici cea in 60 nici in 25 nu s-au pastrat. Colectia in 25 de titluri, cu toate ca nu s-a pastrat, a fost publicata
prin reconstituire la Leipzig in 1838 de juristul german Gustav Ernst Heinbach (1819-1851). Fiind vorba
de o colectie de legi imperiale a putut sa le adune din alte colectii. Colectia in 50 de titluri s-a alcatuit in
Antiohia in jurul anului 550 de catre preotul Isoan Scolasticul numit astfel pentru ca era avocat
(scholasticus). Acesta s-a nascut intr-un sat de langa Antiohia numit Sereni intr-o familie de clerici. A fost
preot in Patriarhia Antiohiei si apoi a fost trimis ca apocrisiarh (sol bisericesc/ambasador) al Patriarhiei la
Constantinopol. Aici da dovada de multa abilitate si ajunge sa fie un preferat al imparatului Justinian
(aftarodochetism) care il prefera ca succesor al lui Eutihie la tronul de patriarh al Constantinopolului3.
Colectia a fost alcatuita dupa modelul Pandectelor (legi promulgate de Justinian in anul 533, colectia
cuprindea toate legile din imperiu, fiind un fel de Corpus Juris Civilis) si in ea erau incluse cele 55 de
canoane apostolice, 224 de canoane ale sinoadelor ecumenice si locale,precum si 68 de canoane ale
Sfantului Vasile cel Mare extrase din epistolele 2 si 3 ale ierarhului capadocian catre Amfilohie. Aceste
canoane erau organizate astfel: canoanele apostolice, cele ale sinoadelor urmate de cele ale Sf Vasile.
Ulterior la aceasta colectie, Sf. Ioan Scolasticul a adaugat si un apendice care cuprindea toate novelele
(legi noi, neare venite dupa corpusul Juris Civilis al lui Justinian). Pentru ca avea 87 de teme a luat
numele de colectia in 87 de titluri. In sec IX, colectia in 50 de titluri a fost tradusa in slavona de catre
Metodie si a devenit baza de invatatura canonica a acestuia. O editie critica a acestei colectii a fost
publicata de un mare bizantinist rus, Vladimir Beneșevici la Sankt Petersburg in1914, volum reeditat
aulterior in 1972 la München.
O a treia colectie sistematica este cea in 14 titluri alcatuita in ultimele decade ale sec. VI
(dupa 580) de catre patriarhii Eutihie si Ioan Postitorul ai Constantinopolului. Diferenta dintre colectia in
14 si cea in 50 de titluri consta in faptul ca sunt incluse traducerea in limba greaca a 137 de canoane ale
sinoadelor africane de pana atunci (Cartagina in special), a sinodului de la Constantinopol (394) precum
si a altor canoane ale unor Sfinti Parinti.

Aceste colectii sistematice aveau ca anexe si colectii de legi imperiale care faceau referinta srict la
viata bisericeasca, deci avem canoane alaturate unor legi. Din aceasta imbinare au luat nastere colectiile
mixte, nomocanoanele. In ele erau incluse atat canoanele acceptate in biserica cat si legile imperiale care
faceau referinta la viata bisericii. Intreaga colectie de 50+legi= nomocanoanele in 50 de titluri si apoi
nomocanoanele in 14 titluri. Cea mai importanta colectie de acest tip este nomocanonul in 14 titluri.
Acesta a luat nastere cel mai probabil in sec. VII in timpul imparatului Heracliu (610-640/1). Forma
initiala a acestuia nu s-a pastrat insa dezvoltarea sa ulterioara, anume nomocanonul lui Fotie s-a pastrat.
Despre acest nomocanon in 14 sau al lui Fotie alcatuit in anul 883 trebuiesc facute cateva precizari. El
este deosebit de important pentru noi deoarece cuprinde acea colectie de canoane acceptata ca universal
valabila in 920 la sinodul endemic de la Constantinopol. Aceasta colectie este atribuita lui Fotie insa
trebuie mentionat fapul ca in nici un manuscris nu este prezent numele lui Fotie, din acest motiv, mai
multi autori au afirmat ca nu el ar fi redactat acea colectie ci s-ar fi realizat din incredintarea sau la
indemnul acestuia. Istoricii izvoarelor de drept au precizat ca pentru prima oara, Fotie a fost mentionat ca
autor al acestu nomocanon de un canonst bizantin din sec XII, anume Teodor Balsamov. Referitor la
autorul acestui nomocanon, parerile sunt impartite. Cea mai recenta teorie este aceea prin care se afirma
ca autorul ar fi un anume Anonymus. Aceasta colectie cuprinde corpusul de canoane astazi universal
acceptat in Biserica Ortodoxa. Referitor la Teodor Balsamov, aceste canoane au fost de multe ori
comentate si s-au facut multe editii cu comentarii sau explicatii, cei mai cunoscuti comentatori sunt 3, toti
3
Vasile Florea „Opera canonica si nomocanonica a Sf. Ioan Scolasticul”, S.T. 1993.
9
din sec. XII: Alexie Aristen, Ioan Zonara si Teodor Balsamov. Toti acestia au avut functii administrative
inalte in Patriarhie si s-au ocupat cu explicarea sfintelor canoane. Comentariile lor au fost publicate intr-o
colectie in limba greaca la Atena intre 1852-1859- Sintagma ateniana coordonata de G.A. Rallis si M.
Potlis. Din anul 920 si pana in prezent, aceasta colectie oficiala de canoane a Bisericii a fost publicata,
reeditata fie doar continand textul fie cu note si comentarii si de multe ori, acestui text de canoane i s-au
adaugat si colectii de legi in vigoare in respectiva epoca. De obicei, aceste colectii sunt numite
nomocanoane astfel ca in Imperiul Bizantin avem nomocanonul lui Matei Vlastare publicat in 1335
cunoscut si cu titlul Sintagma Alfabetica pentru ca era impartit dupa cele 28 de litere ale alfabetului grec
acceptayt atunci. Un alt canon este cel al lui Manuel Malaxos din 1581. Acesta este important pentru
romani pentru ca a stat la baza redactarii Pravilei de la Targoviste sau Pravila cea Mare din 1652.

Colectii moderne de canoane ar fi:

a) Canoniconul publicat in Constantinopol (1798), este cea mai completa colectie de pana
atunci, cu toate ca din textul ei lipsesc unele canoane ale Sfintilor Parinti. A fost alcatuit sub indrumarea
si sponsorizareae lui Neofit VII al Constantinopolului si de catre monahul Hristofor de la Prodromu din
Athos. Pe langa textul canoanelor cuprinde si comentariile celor trei comentatori, in plus, la fiecare sinod
si sfant parinte exista un scurt istoic.
b) Pidalionul sau Cârma Bisericii publicat la Leipzig in 1800 de catre monahii Agapiu si
Nicodim (cel mai promitator canonist din acea epoca). A doua editie a Pidalionului a fost publicat la
Atena in 1841. In limba romana a fost tradus de Zosima Carala la Neamt. Comentariile sunt valoroase iar
la finele acestei colectii este un mic tratat despre gradele de rudenie.

In romana au exitat mai multe traduceri ale textului sfintelor canoane, unele facute la Bucuresti si
Sibiu: Dimitrie Boroian, Nicolae Floca. O alta edite este una critica a textului sfintelor canoane facut la
Roma, de Pericles Ioannou volumul: La discipline antique, publicand textul tuturor canoanelor in
varianta trilingva (greaca, latina si franceza).

10
 Curs 3-23.X.2013 (Razvan M.)

Evoluția de la canon la statut

In prezent Bisericile ortodoxe autocefale sunt organizate și funcționează în baza propriilor statute
aprobate de organismul lor suprem de autoritate, Sinodul lor de episcopi. La inceputul fiecărui statut este
precizat faptul respectivul text este alcătuit, relatat în conformitate cu învatatura de credință și cu sfintele
canoane. Legătura de conformitate a statutelor contemporane cu sfintele canoane (Corpus canonum) este
realizată prin intermediul principiilor canonice fundamentale pentru organizarea și funcționare Bisericii
ortodoxe. Principiile canonice izvorăsc din textul sfintelor canoane; se numesc fundamentale pentru că
fără aceste principii nu se poate vorbi de o Biserică. O comunitate organizata fără aceste principii nu este
considerată Biserica.

Principiile au fost impartite in mai multe categorii. Primul canonist care le-a catalogat a fost Pr. Prof.
Liviu Stan care în discursul inaigural de la Facultatea de Teologie din Salonic (1969) a ținut o prelegere
despre aceste principii împărțindu-le in:
1) principii cu fond dogmatic și juridic
2) principii cu fond juridic.

Alți autori au făcut diferite catalogări în funcție de aspectul la care făceau referire diferitele principii
(organizatorice, de viață morală). Impărțirea făcută de L. Stan a fost preluată și de manualul Pr. Floca.

Principiile cu fond dogmatic

Principiul eclesiologic instituțional prin care se precizează caracterul Bisericii de instituție sau de
organism văzut organizat atât după regulile pozitive omenești cât și după cele bisericești. In toate
canoanele soluțiile au atât caracter pastoral cât și social. Forma văzută a acestui principiu este cultul
Bisericii. Totodată acest principiu este principiul cel mai important fără de care nu se poate vb. Principiul
α al principiilor canonice

-principiul organic sau constituțional bisericesc prin care Biserica este definită ca un organism
viu în componența căruia avem atât clerici cât și mireni și monahi. El creează acea stare de echilibru în
interiorul Bisericii. Ea nu este excesiv monahală, sau laică. In Biserica de la începuturi, mirenii au o voce
activă în ceea ce privește deciziile. La organismele de conducere aplicarea acestui principiu se realizează
astfel: în parohii este conducătorul administrativ al Bisericii împreună cu consiliul parohial și adunarea
parohială. La mănăstire starețul conduce mănăstirea împreună cu consiliul. Episcopul conduce eparhia
împreună cu Adunarea eparhială, consiliul eparhial și cu permanența consiliului eparhial. La patriarhie
Adunarea anual bisericeasă laici 2/3, Permanența Sf Sinod.
-principiul ierarhic cu două aspecte: ierarhia de instituire divină (episcop, preot, diacon) și ierarhia
de instituire bisericească sau pozitivă pentru fiecare dintre slujirile ierarhiei de instituire divină.
Arhiepiscop, episcop, Patriarh, mitropolit. Canonul 11 S7Ec4 este prevăzut dreptul de devoluțiune al
Întâistătătorul al unei Bisericii autocefale. Atunci când într-o eparhie există probleme economice
Întâistătătorul poate interveni direct în respectiva eparhie numind un econom, administrator pentru
eparhie și solicitnd chiriarhului respectiv explicații în fața Sinodului. Ascultarea canonică așa cum este
prevăzută în textul sfintelor canoane. Un cleric nu poate să-și învinuiască direct chiriarhul la instanța
civilă, ci mai întâi la Judecata sinodului.
-principiul sinodal prin care Biserica își definește organismele sale de autoritate ca și comuniune a
celor care „merg împreună” (syn-odos) pe acceași cale. Avem atât organismele de autotitate reprezentate
de sinoadele de episcopi cât și formele de sinodalitate mixtă (clerici și laici) care sunt materializate în
special prin adunările bisericești

4
... Şi dacă fiecare mitropolit aşaza econom în biserica Iui, bine este. Iar de nu, episcopului (patriarhului) Constantinopolului îi este îngăduit
ca din propria sa putere să rânduiască (instituie) econom în biserica aceluia. Aşijderea şi mitropoliţilor, dacă episcopii supuşi lor nu voiesc
(nu se hotărăsc) să aşeze economi în bisericile lor, acelaşi lucru să se păzească şi în privinţa mănăstirilor.

11
 -principiul iconomiei sau al pogorământului prin care autoritatea bisericească poate folosi
puterea cu cere este încredințată pentru a diminua sau dispersa de la anumite prevederi canonico-
administrative. În practică Biserica este obligată să aplice prevederile canonice, în cazuri speciale în
scopuri exclusiv misionar-pastoral autoritatea bisericescă poate oferi o dispensă personală pentru anumite
prevederi canonico-administrative. Dispense pentru Cununie sau taina Botezului.Un preot a greșit,
primește o sancțiune, autoritatea poate reduce sancțiunea.
-principiul autonomiei externe. Etimologic afton nomos se traduce prin dreptul unei persoane de a
se organiza potrivit propriei legi. În Biserica creștină, urmându-se îndemnul Mânt „dați cezarulului și lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” a afirmat din totdeauna că între Biserică și stat trebuie să existe
o relație de cooperare distinctă în spirit de respect reciproc. În România autonomia cultelor, și a BOR este
prevăzută atât în constituție cât și în legea nr. 489/2006 cunoscută ca și Legea Cultelor5.
Nu putem gândi o Biserica creștină ort care să fie sub autorit statului și nici un stat care să fie sub
autorit Bisericeasca. Acest lucru se numește Cezaropapism. La polul opus este Teocrația. Există unele
cazuri în care aceste principii sunt aplicate parțial datorită vicisitudinilor timpului. (În Biserica Rusă nu a
existat patriarh de la 1700-1717. În patriarhia ecumenică nu se poate întruni un sinod general pentru că nu
este recunoscută de Republica turcă.)

Principiile juridice sau cu fond canonic

Principiul autocefaliei prin care Biserica definește forma de organizare a unei biserici locale, o
autonomie internă maximă și cu dreptul de a-și alege întâistăt fără nicio ingerință externă. Autonomia
internă maximă se manifestă prin dreptul unei biserici de a se organiza după propriile sale reguli, păstrând
totodată unitatea dogmatică, liturgică și canonică cu celelalte Biserici ortodoxe. Probleme legate de autoc.
Biserica ortodoxa se definește ca o comuniune de 14 Biserici autocefale.

Cine acordă autocefalia?

Potrivit doctrinei canonice autocefalia unei Biserici este acordată de Biserica sa mamă, urmând a fi
recunoscută de întreaga Biserică ortodoxă.
În istorie au existat cazuri când sinodul ecumenic a acordat el însuși autocefalie și anume Biserica
ortodoxa din Cipru căreia i s-a acordat autocefalia prin canonul 8 al Sinodului III Ecumenic.
În alte situații autocefalia a fost recunoscută printr-un consens unanim al Ortodoxiei, cazul Bis.
Romei, Alexandria. În alte situatii, Biserica mamă a acordat autocefalia unor Biserici fiice acestea fiin
dulterior recunoscute ca atare în Biserică (BO a Georgiei căreia i-a fost acordată în sec 5 de patr
ecumenică a Antiohiei, Rusia – Const. autocefalie, sec 14,

Drepturile unei Biserici Autocefale

- autonomie internă maximă
-de a alege propriul patriarh
- de a sfinți Marele Mir
- de a avea reprezentare externă proprie
- de a acorda autocefalie unei Biserici fiice

5
Art. 8 (2) Statul roman recunoaste rolul important al Bisericii Ortodoxe Romane si al celorlalte biserici si culte recunoscute in istoria
nationala a Romaniei si in viata societatii romanesti. Art. 15 Biserica ortodoxa romana este autocefala si unitara in organizarea sa. Art. 49
Cultul ortodox va putea avea, pentru pregatirea clerului doua institute teologice de grad universitar.

12
 Ce ii trebuie unei Biserici autonome pentru a deveni autocefală?

-principiul autonomiei interne.

-trebuie să dea dovadă de statornicie în ceea ce privește înv de credință și modul de organizare. În
Biserica nu s-a acordat autocefa, popoarelor migratoare, în care existau erezii
-să cuprindă în mare măsură populația unei neam
-să aibă cel puțin patru epicopi, pentru a putea aplica principiul sinodalității. În cond în care un ep
moare, cei 3 se întâlnesc. 2 nu pot face sinod
-maturitate în ceea ce privește viața bisericescă. Se transpune prin faptul că in istorie nu s-a acordat
autocefalie unei Biserici tinere (Rusia).
Autocefalia reprezentând de fapt gradul maxim de autonomie.

Cazuri problematice din istorie.

-Biserica ortodoxa Americane (Orthodox Church of America) a primit autocefalia de la Biserica sa
mamă (patriarhia Moscovei în anul 1970 nefiind însă recunoscută de întreaga Ortodoxie motiv pentru
care în prezent are un caracter incert, nenhumărându-se printre cele 14 Biserici autocefale). În prezent Patr
Ecumenică pretinde un drept exclusiv de acordare a autocefaliei chiar dacă acesta nu poate fi susținut din
pct de vedere canonic.
În cazul recunoașterii unei noi Biserici ortodoxe autocefale abținerea unei singure Biserici anulează
tot procesul de recunoaștere, este nevoie de unanimitate. Canonic trebuie să fie făcută la nivel panortodox
în cadrul unei sinod panortodox. În cazul în care nu se poate întruni recunoașterea noii Biserici autocefale
se face prin acel consensus ecclesiae dispersae=consesul bisericii răspândite. În practică acest consens se
manifestă prin scrisori de acceptare din partea fiecărei Biserici autocefale.
Actul de acordare se numește tomos ηομέω a tăia îndică o bucată de piele prin care se indică
drepturile Bisericii căreia i se acordă autocefalia

Autonomia internă. Aplicarea acesteia în prezent constituie un aspect problematic al Ortodoxiei, în

special datorită faptului că în Ortodoxie patr Ecum pretinde dreptul exclusiv de a acorda autonomie, din
acest motiv începând cu anul 2000, Patr Moscovei a modificat statutul său de organizare introducând o
nouă formă de organiazare autonomă identificată prin sintagma Biserică auto-administrată (cap. 8 din
Statut). În practică este vorba despre Biserica Ortodoxă din Bielorus, Ukraina, Lituania, Estonia,
Republica Moldova.
În Estonia, ca și în Moldova, din cauza autonomiilor incorect și necanonic accordate s-a creat o
situație total necanonică și anume coteritorialitatea mai precis în cele 2 republici ex-sovietice coexistă
pe același teritoriu două Biserici autonome aparținând unor Patriarhii diferite (Estonia auto-administrată
la patr Moscovei, și o Mitrop autonomă sub patr Ecum; Moldova avem mitrop Molddovei sub ascultarea
Moscovei și Mitrop Basarabiei sub autorit Patr Române. Cu toate că situația este necanonică ea persistă în
continuare.
Singurele Biserici autonome recunoscute în Biserica ortodoxa sunt: Biserica ortodoxa Japoneză sub
patr Moscovei, Chineză sub Moscova, Finlandeză sub Ecumenică.

Principiul nomocanonic sau pravilnic

-se identifică modalitatea practică de cooperare distinctă în spirit reciproc cu autorit statului
Principiul acomodarii organizatiilor ecclesiastice la organizarea de stat
-canonul 17 de la S4Ec și Can 38 Trulan6: se manifestă prin adaptarea formelor de organiazare
bisericească (unități administrative, parohie, eparhie, mitropolie, patr) la organiz administrativă a statului
în care respectiva biserică este organizată și funcționează. Biserica întot ține cont de realitățile socio-
economice și administrative ale societății.

6
... dacă vreo cetate s-ar fi innoit prin puterea impărătească, sau dacă s-ar innoi de acum inainte (in viitor), atunci alcătuirilor politice şi
obşteşti să urmeze şi oranduirea parohiilor bisericeşti. + Şi noi păzim canonul aşezat de părinţii noştri, cel care rânduieşte astfel: dacă vreo
cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau daca s-ar reînnoi de acum înainte (în viitor), (atunci) şi orânduirea lucrurilor bisericeşti să
urmeze alcătuirile politice (de stat) şi obşteşti.
13
 Curs 4-30.X.2013

Potestas si autoritas. Puterea Bisericeasca si Autoritatea Bisericeasca

Cei doi termeni sunt prezentati impreuna de multe ori ca si sinonime partiale sau totale. Intr-o prima
faza vom incerca sa vedem ce inseamna acesti termeni in drept stiut fiind faptul ca Biserica a imprumutat
din limbajul juridic termeni carora le-a dat un nou continut sau inteles.

In drept, termenul de putere (potestas,-atis) indica un mijloc in stare sa savarseasca o actiune, adica
un mijloc apt pentru o anumita lucrare; mijlocul prin care cineva poate face ceva. In comunitatea sociala
organizata ca stat, puterea, este indicata prin expresia putere de stat si indica toate mijloacele morale si
materiale necesare pentru obtinerea si pastrarea ordinii sociale. In teoria dreptului (dupa Montesquieu)
puterea aceasta de stat a fost impartita in trei categorii: legislativa -parlament cameral sau bicameral,
executiva-exprimata pin organismul care executa (guvernul) si judecatoreasca -exprimata printr-un
minister public care reuneste acei oameni care se ocupa cu aplicarea legii. Aceste puteri sunt
independente una de alta si nu se pot influenta una pe alta. Biserica nu are scopul de pastrare a ordinii
sociale ci de mantuire deci va trebui sa o vedem ca si o institutie divino-umana cu un scop diferit de
institutia statala. Atunci cand vorbim despre putere in Biserica trebuie sa avem prezent scopul ei si anume
acela de a conduce spre mantuire, spre comuniunea cu mantuitorul Iisus Hristos. In drept, tremenul de
putere este folosit pentru a exprima natura elementului sau a elementelor prin care se savarsesc actele de
organizare si de conducere a societatii. Modul in care orice forma prin care sociateatea este organizata si
condusa se constituie ca o expresie a puterii de stat. In teoria dreptului, puterea indica un mijloc sau o
suma de mijloace care au insusirea de a efectua o actiune, o lucrare, in vederea unui scop precis strans
legat de acela al societatii organizate ca stat. Orice actiune complementara scopului principal al statului e
vazuta ca o expresie a puterii de stat.
Un stat se poate oraniza si conduce singur atunci cand este suveran, atunci cand beneficiaza de
suvernaitate. Biserica se poate conduce singura cand este autocefala, deci echivalentul suveranitatii se
traduce prin autocefalie. In Biserica, notiunea de putere exprima existenta unui numar determinat de
mijloace care au insusirea de a putea efectua anumite acte in legatura cu organizarea si conducerea
Bisericii, acte subordonate scopului principal sau specific al Bisericii care este Mantuirea. Orice act de
organizare si functionare al Bisericii constituie o expresie a puterii bisericesti. S-a dat o alta valenta
petntru ca scopul Bisericii este diferit de cel al statului.

Raportul dintre putere si autoritate.

Deosebirea dintre putere si autoritate (auctoritas, -atis) se exprima prin faptul ca autoritatea indica
mai mult profilul moral al puterii. Cu alte cuvinte, autoritatea, poate fi definita ca tocmai expresia morala
a puterii. Prin urmare, cei doi termeni, pot avea urmatoarele definitii:

Puterea este suma mijloacelor (materiale si morale) care au insusirea ca prin ele sa se savarseasca o
lucrare in vederea realizarii scopului societatii pentru care sunt destinate. Puterea are nevoie de o societate
in cadrul careia sa se constituie ca o suma de mijloace pentru a infaptui un scop in timp ce autoritatea este
doar o expresie a acestei putueri.

Autoritatea este expresia morala cea mai inalta a puterii constituite intr-o anumita societate; ea
poate sa indice si simpla expresie a unor insusiri sau aptitudini personale ale unor oameni inzestrati in
mod deosebit sau mai precis, a activitatii pe care o presteaza acestia. In Biserica am putea vorbi de
autoritatea unor organisme dar si a unor persoane ca Sfintii Parinti. In general, autoritatea este expresia
puterii dar se intampla ca autoritatea sa fie si personala in cazuri extraordinare cand respectiva persoana
are anumite daruri sau insusiri.

Distinctia dintre autoritate si putere in Biserica

14
 Organismele de autoritate in Biserica sunt sinodul de episcopi (mitropolitan, patriarhal,
ecumenic sau panortodox) si chiriarhul (episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh sau catolicos). Puterea
bisericeasca este suma mijloacelor religioase, morale si materiale de care biserica se serveste pentru
infaptuirea lucrarii sale mantuitoare. Caracteristica puterii bisericesti consta in faptul ca principalele
mijloace de care aceasta se serveste sunt cele religioase, fiind doar dublate de cele morale si sprijinite de
cele materiale. Mijloacele sau elementele religioase ale puterii bisericesti provin din insasi lucrarea
Mantuitorului Iisus Hristos savarsita atunci cand a intemeiat Biserica. Mijloacele morale si materiale
constituie doar un suport sau un auxiliar pentru elementele religioase si provin din vointa si lucrarea
oamenilor/crediniciosilor. Mijloacele religioase sunt acelea care continua cele trei lucrari pe care le-a
savarsit Mantuitorul Iisus Hristos faptuind mantuirea obiectiva a intregului neam omenesc. Ne referim
aici la mijloacele folosite in lucrarea:
-invatatoareasca sau propovaduitoare;
-sfintitoare sau arhiereasca;
- pastorala sau carmuitoare.

Aceasta intreita lucrare nu a incetat si nu inceteaza nici o clipa pentru ca Mantuiorul Iisus Hristos
este propovaduitorul permanent al credinciosilor, este sfintitorul permanent al vietii crestinilor si
carmuitorul Bisericii cel mai inalt pana la sfarsitul veacului. Iisus este cel care propovaduieste, sfinteste si
pastoreste Biserica sa. Puterea bisericeasca constituie suma tuturor acestor mijloace (religioase, morale si
materiale) alcatuind insa, in fond, o singura putere nedespartita, dupa cum a fost si lucrarea Mantuitorului
si dupa cum este si Biserica insasi. Totusi, cu raportarea la trei categorii de lucrari strans legate de natura
umana si nu de cea divina, puterea bisericeasca se imparte in trei parti: puterea invatatoreasca sau
propovaduitoare, puterea sfintitoare sau sacramentala, puterea pastorala sau carmuitoare sau
conducatoare. Vedem ca puterea bisericeasca este una si nedespartita insa ea este impartita doar atunci
cand se raporteaza in raport cu unele lucrari care tin de natura umana. Puterea in sine, in fond, este una si
nedespartita dar din cauza unor lucrari care se raporteaza la persoana umana a fost impartita in trei.
Mijloacele morale care intra in alcatuirea puterii bisericesti constau in primul rand din actele de
vointa pe care le savarsesc in aplicarea mijloacelor religioase insasi persoanele sau institutiile care detin si
exerecita puterea bisericeasca (sindol de episcopi, chiriarhul). Instutituile sau persoanele sunt puse in
situatia de a decide norme cu caracter moral si/sau administrativ pentru organizarea, functionarea si
conducerea vietii bisericesti mai ales pentru ca in cadrul succesiunii apostolice nu exista norme cu
caracter administrativ, canonic, juridic, ci doar cu caracter religios si moral ca parte a traditiei apostolice.
Atunci cand organismele de autoritate care detin si exercita puterea sunt puse in situatia de a rezolva o
problema organizatorica de functionare sau conducere este un act de vointa pe care respectivele
organisme si le asuma in a aplica mijloacele relgioase si rezultatul acestor acte de vointa reprezinta aceste
mijloace morale. Insasi vointa constituie un mijloc moral. In cadrul puterii bisereicesti, avem astfel doua
mijloace noi care nu provin din vointa divina si care nu fac parte din succesiunea apostolica si anume:

1. Intregul efort de vointa pe care il savarseste autoritatea bisericeasca in savarsirea actelor de

organizare si de conducere a bisericii prin aplicarea mijloacelor religooase ale puterii bisericesti, si,
ulterior, prin aplicarea normelor morale.

2. Totalitatea normelor morale administrative, canonice si juridice elaborate de autoritatea

bisericeasca spre a servi ca mijloace adecvate si eficiente in exercitarea puterii bisericesti.

In aplicarea mijloacelor religoase exista si cazuri in care nu era nimic prevazut si atunci intregul
efort al autoritatii bisericesti se orienta in a identifica raspunsuri pentru aceste probleme si aplicarea
mijloacelor religioase. Rezultatul acestei actiuni anume normele emanate constutuie ele insele un mijloc
moral al puterii bisericesti.
Un alt element care intra activ in actiune si da un continut nou puterii bisericesti este factorul
reprezentat de vointa credinciosilor care este si trebuie sa fie in colaborare permanenta cu vointa
autoritatii bisericesti pentru ca celelalte mijloace pe care le creeaza in mod principal autoritatea
bisericeasca sa fie intotdeauna expresia vointei intregului trup al Bisericii. Nu putem separa organismul
de autoritate de corpul eclezial existand aceasta participare activa a vontei credinciosilor. Din punct de

15
veder practic aceasta vointa se manifesta la toate nivelurile organismelor de autoritate. In biserica
ortodoxa romana, vointa credinciosilor este exprimata in mod practic in toate organismele de conducere.
In exercitarea lucrarii autoritatii bisericesti se utilizeaza elemente materiale. Aici avem in minte cele
care permit pastrarea, multiplicarea textelor religioase; mijloace de pastrare si propovaduire ale
adevarului revelat si mijloacele de sustinere ale activitatilor misionar-pastorale. Trebuie insa scos in
evidenta faptul ca Biserica insa nu are mijloace materiale de constrangere.
Constituita din cele trei categorii de mijloace sau elemente care intra in alcatuirea ei, (religioase,
morale si materiale) puterea bisericeasca in toata alcatuirea ei este destinata sa fie folosita numai in cadrul
chipului vazut al Bisericii, nefiind destinata si pentru chipul ei nevazut. Orice lucrare facuta in Biserica
reprezinta un act al puterii bisericesti, o intrebuintare a mijloacelor din care este alcatuita, fapt pentru
care un astfel de act se numeste aplicarea puterii bisericesti sau exercitarea/exercitiul puterii bisericesti. In
Biserica, prin toate cele trei lucrari de invatare, sfintire, pastorire se continua de fapt lucrarea
Mantuitorului iisus Hristos.

Cele trei aspecte ale puterii bisericesti

Puterea invatatoreasca sau propovaduitoare rerezinta totalitatea mijloacelor de care dispune si pe

care le foloseste Biserica pentru a propovadui neintrerupt adevarul revelat. Aceasta putere a fost data
Sfintilor Apostoli si urmasilor acestora de catre Mantuitorul Iisus Hristos atunci cand a spus mergand,
invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh (Mt 28:19) si
mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura (Mc 16:15).

Putearea sfintitoare sau sacramentala reprezinta totalitatea mijloacelor prin care se poate sfinti
viata credinciosilor administrandu-li-se harul sfintitor.

Puterea pastorala sau de conducere reprezinta totalitatea mijloacelor folosite de Biserica pentru
ducerea sau conducerea catre mantuire a credinciosilor de catre autoritatea bisericeaca. In cadrul acestei
puteri pastorale sau de carmuire se pot distinge trei aspecte diferite: un aspect deliberativ, executiv si
judecatoresc.

Puterea intreita o au episcopii si sinodul de episcopi dar cea invatatoreasca o au laicii, daca ne
gandim la puterea sacramentala se refera doar la clerici, in special la episcopi, daca ne gandim la puterea
pastorala este acordata in exclusivitate episcopilor dar chiar daca este acordata lor include ca vointa sa
intre in armonie cu vointa poporului lui Dumnezeu.

Organismele cu caracter deliberativ:

-Sfantul Sinod;
-Adunarea Nationala Bisericeasca;
-Sinodul permanent.

Executarea a ceea ce se delibereaza o realizeaza:

-intaistatatorul;
-Consiliul National Bisericesc;
-Permanenta Consiliului National Bisericesc (se poate intalni chiar si saptamanal, este alcatuita din
consilierii intaistatatorului);
-Cancelaria Sfantului Sinod si administratia patriarhala.

Puterea judecatoreasca:

-organismul de autoritate (sindoul de episcopi sau chiriarhul);

-consistoriul (lat. consistere);
-sinodul mitropolitan, etc.

16
 Curs5-06.XI.2013

Puterea si autoritatea bisericeasca (2)

Atunci cand vorbim despre membrii bisericii, avem in minte o clasificare simpla anume o stare
clericala, mireneasca si monahala. In structura Bisericii se constata mai intai o comunitate de persoane
care sunt strans legate intre ele prin aceeasi credinta, prin aceeasi nadejde a mantuirii si prin aceeasi
legatura a desavarsirii care este dragostea crestina. Aceste persoane sunt membrii bisericii care se impart
in trei categorii sau trei stari bisericesti: starea clericala (clericii), starea laicala sau mireneasca (mirenii,
laicii) si starea monahala (monahii). Primele doua stari se deosebesc prin starea lor harica (unii fiind
hirotoniti iar altii nu) cea de-a treia stare nu se deosebeste de primele doua prin vre-o stare harica
deosebita, ci ea se deosebeste in mod esential printr-o stare morala aparte de a celorlaltor doua stari
caracterizata prin faptul ca isi impune sa vietiuiasca la un nivel spiritual mai inalt, prin observarea celor
trei sfaturi evanghelice: ale ascultarii, saracieii si castitatii (numite si voturi monahale). Din punct de
vedere haric/sub raport haric, membrii starii monahale pot face parte fie din starea laicala fie din starea
clericala. Dupa cum unii dintre monahi se gasesc in starea harica in care se gasesc laicii intrucat nu au
primit decat taina Botezului, a Mirungerii, ori alte taine care recreaza o anumita stare harica (Spovedania
si Euharistia), nu insa si pe cea a Cununiei si a Hirotoniei, sau dupa cum alti monahi au primit sfanta taina
a preotiei intr-una dintre cele trei slujiri ale sale (episcop, preot, diacon). Asadar, intre cele doua stari
(clericala si laicala) exista o diferenteiere harica, starea monahala nu se deosebeste de celelalte doua
printr-o caracteristica specifica fiind asimilati fie laicilor fie clericilor insa se diferentiaza printr-o stare
morala deosebita, prin faptul ca printr-o actiune libera aleg sa traiasca la un nivel spiritual mai inalt. Intre
cele doua categorii este o diferenta harica iar intre primele doua si a treia este o diferenta de stare morala.
Monahismul apare in secolul alIIIlea in Orient si in secolul alVlea in Apus (sub o forma organizata) de aceea
multi autori nu acorda importanta necesara acestei stari. Trebuie sa avem in vedere ca in cadrul starii
monahale, atunci cand un monah asimilat oarecum starii laicale nu este un laic efectiv ci este unul care se
distinge de ceilalti. In acelasi fel, monahii care au primit taina hirotoniei sunt in starea clericala
distingandu-se iarasi prin aceasta viata morala asumata in mod liber.
Starea monahala nu constituie un element esential al Bisericii cum sunt clericii sau laicii, ci
constituie un element auxiliar care a aparut prin diferentierea in timp a celor care doreau o viata spirituala
la un nivel cat mai inalt, si anume monahii. De aici rezulta si faptul ca monahii nu au in Biserica
caracterul si imporanta pe care o au clericii si laicii fara de care Biserica nu poate exista.

Starea clericala

Atunci cand vorbim despre starea clericala in special in limbajul teologic aceasta este identificata
prin trei termeni diferiti priviti ca sinonime si anume: cler, ierarhie si preotie. Din aceasta cauza, uneori,
starea clericala este indetificata cu cea ierarhica sau preoteasca. Starea clericala (clerul) este o expresie
prin care se identifica sau se intelege totalitatea slujitorilor bisericesti care sunt instituiti prin hirotonie
[uneori in decursul evolutiei istorice, in starea clericala au fost introdusi de catre unii autori teologi si cei
care faceau parte din asa-zisa ierarhie inferioara sau cler inferior adica cei care primeau o
responsabilitate in biserica prin hirotesie cum ar fi ipodiaconul, cantaretul, lectorul etc. dar doctrina
canonica afirma ca starea clericala este doar acelora care au primit harul sfintitor prin hirotonie].
Termenul de cler provine din grecescul κλῆρος care insemna cel ales si este derivat din verbul grecesc
κλερεω a alege, a chema. Astfel, in Biserica, prin termenul de cleric este identificat cel ales prin soarta
sau prin tragere la sorti cum este expresia biblica (alegerea lui Matia in locul de Apostol din care a
decazut Iuda). Astfel, clericii, sunt cei chemati la slujirea preoteasca sau, in alte cuvinte, la a fi slujitori ai
bisericii. Termenul de ierarhie este un cuvant compus din ιερος-sfant si ἀρχή-conducere, capetenie adica
s-ar traduce prin expresia conducere sfanta sau capetenie sfanta. Prin acest termen s-a identificat de
obicei, acea categorie de membri ai bisericii alesi pentru a pastori, pentru a conduce. Termenul de preotie
provine din termenul de πρεσβύτερος-batran, cel care conducea si prin care se identifica o stare harica
superioara starii comune a credinciosilor care se creeaza prin conferirea harului sfintitor la hirotonie.

17
 Din starea clericala, deci, fac parte doar cele trei slujiri ale preotiei de instituire divina si care se
creeaza prin hirotonie si anume: starea arhierasca sau episcopala, starea prezbiterala sau a preotiei si
starea diaconala. Intotdeauna cand se vorbeste despre preotia de instituire divina trebuie avuta in minte
aceasta ordine fixa. Toate celelalte stari sau slujiri care au la baza hirotonia, intr-una din cele trei slujiri,
sunt derivate din ele prin lucrarea omeneasca si prin urmare acestea se numesc de instituire bisericeasca
(arhidiacon, prtodiaocn, protoprezbiter, iconim stavrosfor, arhimandriti, protosingheli, arhiepiscopi,
mitropoliti, patriarhi, catolicosi).
Starea clericala reprezinta o categorie de membri ai Bisericii si anume aceea care este formata prin
conferirea harului sfintitor in una din cele trei slujiri ale preotiei de instituire divina. Totodata, trebuie
subliniat faptul ca preotia constituie in ea insasi (prin starea ei harica) unul dintre mijloacele cu care
Insusi Mantuitorul Iisus Hristis prin Sfintii Sai Apostoli a inzestrat Biserica, unul din acele mijloace fara
de care nu este cu putinta continuarea lucrarii mantuitoare in Biserica. Asadar, preotia exista doar in
Biserica, nu in afara ei si nici deasupra Bisericii ci in trupul ei ca o parte a acesteia. Astfel, preotia, ca
mijloc principal prin care se lucreaza mantuirea in Biserica, se situeaza prin aceasta actiune pe cel mai
avansat loc sau pozitie a vietii bisericesti si prin urmare, formeaza astfel elementul indrumator sau
conducator al Bisericii prin insasi starea lucrarea si rolul ei. Astfel, preotia este cea dintai chemata nu doar
sa lucreze mantuirea credinciosilor si a Bisericii in general, ci si sa pastreze (spre a le putea folosi in mod
eficient) toate mijloacele cu care, pe langa pretotie, Mantuitorul a inzestrat Biserica sa. Totalitatea acestor
mijloace au fost transmise Bisericii prin Sfintii Apostoli si din acest motiv, au fost considerate ca formand
impreuna mostenirea lasata de Sfintii Apostoli sau ceea ce se numeste succesiune apostolica. Rezulta
astfel ca preotia in totalitatea ei este purtatoarea succesiunii apostolice pe care trebuie sa o pastreze spre a
o folosi in lucrarea sa mantuitoare pentru că fara mijloacele care intra in alcatuirea acestei succesiuni
apostolice, lucrarea mantuitoare nu ar putea fi savarsita. Cu toate acestea, nu trebuie confundata starea
clericala cu succesiunea apostolica deoarece succesiunea apostolica a fost lasata Bisericii, careia i-a fost
lasata ca parte a acestei succesiuni si preotia, astfel, pastratoarea principala a succesiunii apostolice este
Biserica in totalitatea ei. Astfel nu avem in vedere numai clerul ci clerul impreuna cu toti ceilalti
credinciosi (laici si monahi) sub caluzirea Duhului Sfant si avand in fruntea lor pe Insusi Mantuitorul
Iisus Hristos care este capul Bisericii.
Starea clericala sau preotia, desi chemata la lucrarea de conducere a Bisericii, o poate exercita
numai in unire cu toti ceilalti membrii ai ei si numai incadrata in corpul Bisericii isi poate indeplini
lucrarea si misiunea sa. Din succesiunea apostolica, preotia detine in mod special cele trei ramuri ale
puterii bisericesti prin care se savarseste efectiv mantuirea: invatatoreasca, sfintitoare si pastorala. Aceste
trei puteri sunt primite la hritonie si se obtine dreptul de a le exercita prin insusi actul hiritoniei. Totodata
trebuie subliniat faptul ca preotii nu detin decat ca o indatorire acea parte a puterii bisericesti care nu
deriva din starea sa harica sau pe care nu o implica sau pe care nu o cuprind si anume puterea de a pastra
nealterat adevarul de credinta pentru ca aceasta putere a fost data Bisericii in totalitatea ei si numai
Biserica in aceasta totalitate o poate folosi si exercita. Aceasta putere invatatoreasca chiar daca este
specifica starii clericale nu este in totalitate a ei, ci este doar o indatorire pentu că puterea si dreptul de a
tine o intreaga invatatura apartine Bisericii intregi. Sub acest raport, preotia apare si mai clar ca un mijloc
al Bisericii si ca o parte a succesiunii apostolice care consta/consista din doua parti esentiale: din credinta
si din har. Credinta o pastreaza in mod nealterat doar Biserica in intregimea ei. Harul, il detine preotia in
totalitatea ei, adica toate cele trei slujiri ale preotiei de instituire divina. Astfel, preotia are ca prinipala
responsabilitate pastrarea adevarului de credinta si impartasirea harului sfintitor pentru ca prin ele sa
poata fi asigurata mantuirea credinciosilor. La aceasta lucrare participa intreaga preotie adica toti membrii
clerului de instituire divina, caci preotia, desi impartita in 3 slujiri este totusi una si nedespartita in dupa
cum si Biserica este una, dupa cum si harul este unul, dupa cum si credinta este una si dupa cum insasi
lucrarea mantuitoare este una. Astfel privita si inteleasa, preotia in toate cele trei slujiri ale sale este
purtatoare a succesiunii apostolice si continuatouare a lucrarii mantuitoare.

18
 Preotia de instituire sau drept divin.

Apostolii nu au chemat alti oameni sa chiverniseasca Biserica, nu au facut-o din ratiune proprie ci
prin mandat divin, din acest motiv preotii, episcopii si diaconii chemati de Apostoli sunt pusi sub numele
de preotie de instituire divna motivata de faptul ca Sfintii Apostoli au chemat pe slujitori ca sa vina din
mandat divin, adica, din indrumarea si porunca mantuitorului Iisus Hristos. Episcopii nu sunt singurii
urmasi ai Sfintilor Apostoli, dar poarta acest nume in special pentru ca detin plenitudinea preotiei sau
preotia in plenitudinea ei si ca exponenti ai acesteia sunt si pot fi numiti astfel. Aceasta numire nu este
data ca si cand celelalte doua slujiri ale preotiei neo-testamentare nu ar fi partase la succesiuea apostolica.
Sfantul Ciprian de Cartagina spunea clerul unus est, cuius asinguris in soldum pars tenetur (preotia este
una, dar din ea toti [membrii bisericii] detin impreuna cate o parte).

Starea laica sau mireneasca.

Termenul de laic provine din grecescul laicos care ar insemna cel care e profan, neinitiat, derivat
din termenul λαός care inseamna popor. In limba româna avem si termenul mirean care provine din mir
care in slavona inseamna lume, popor. Cu toate acestea nici unul dintre aceste cuvinte nu reuseste sa
surprinda cea de-a doua categorie a membrilor Bisericii pentru ca nu sunt oameni simpli sau neinitiati.
Din acest motiv, cel mai potrivit termen este cel de credincios pentru ca exprima cel mai bine starea
acestor persoane. In ziua de astazi cele trei reprezinta cam aceeasi realitate. Laicii sunt totalitatea
credinciosilor crestini, [membrii ai biserici] care nu au starea preoteasca in niciuna din cele trei
sliujiri. Credinciosii nehirotoniti au o stare harica destul de complexa care incepe cu starea creata prin
Botez si Mirungere si care se poate amplifica prin harul ce poate fi oferit prin celelalte Sfinte Taine
(Spovedanie, Euharistie, Cununie, Maslu). Un alt motiv este acela ca cei nehirotoniti pot savarsi taina
Sfantului Botez in caz de necesitate. Apoi prin Botez si Mirungere, credinciosiul devine colaborator al
starii clericale la savarsirea eficienta a sfintelor taine si ale actelor liturgice pentru ca este nevoie de
adeziunea sa interna. Tot prin Botez si Mirungere, crediciosul nehirotonit devine membru atat al trupului
tainic al domnului cat si subiect drepturilor si indatoririlor care ii revin, in aceasta dubla calitate,
credinciosul nehiritonit participa impreuna cu clerul la pastrarea nealterata a adevarului de credinta
precum si la toate celelalte lucrari pe care le savarseste clerul in exercitarea celor trei ramuri ale puterii
bisericesti.

Cum participa la aplicarea piuterii bisericesti in mod aplicat.

Inca de timpuriu laicii au fost implicati activ in exercitarea puterii bisericesti. Daca vorbim de
puterea invatatoreasca, indatoririle de constiinta il obliga pe credinciosul nehirotonit sa marturiseasca
adevarul de credinta deoarece origine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si eu
pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este inceruri (Mt 10:32). Aceasta constiinta il obliga pe orice
dreptcredicios sa martuiseacsa si sa propovaduiasca invatatura de credinta. In plus, credinciosii laici au
fost sau au prmit responsabilitati de propovaduire a adevarului de credinta si aici avem cazul unor
persoane laice care au primit dreptul e a predica in biserica, de a catehiza, a preda religie si teologie.
Astfel vedem ca puterea invatatoreasca o poate exercita.
Din punct de vedere al puterii sfintitoare credinciosul nehirotonit isi lucreaza propria mantuire
colaborand cu harul, primid cu vrednicie Sfintele Taine si in cooperare cu clerul. Deci orice credincios are
aceasta putere sfintitoare conlucrand cu clerul propria mantuire. In plus toate actele ale puterii sfintitoare
implica si prezenta elementului mirean. Puterea pastorala sau carmuitoare este de obicei impartita in ceea
ce inseamna cele trei ramuri legislativa executiva si judecatoreasca, dpv practic inca de la inceputul
Bisericii la puterea legislativa intotdeauna elementul mirean a participat prin acel consens al hotararilor
luate de organismene de autoritate pentru puterea executiva. In cadrul organismelor de autoritate
bisericeasca exista si mireni pe langa clerici la fiecare nivel. In ceea ce priveste puterea judecatoareasca
lucruile au alternat fluctuand in functie de relatiile cu statul astfel ca judecata in prezent se adereseaza
doar celor care sunt hirotoniti dar in trecut au existat si situatii in care episcopul avea dreptul de a judeca
mireni.

19
 In B.O.R, organismele centrale deliberative adica cele care au ptuerea legislativa sunt Sfantul
Sinod, Sinodul Permanent si Adunarea Nationala Bisericeasca. Primele doua sunt exclusiv clericale dar al
treilea cuprinde doua treimi laici si doar o treime clerici. La nivelul eparhiei avem Adunarea Eparhiala in
care avem doua treimi laici prezenti in exercitarea efectiva a puterii bisericesti. Daca ne uitamla puterea
executiva vom vedea ca organismele centrale executive sunt patriarhul, Consiliul National Bisericesc si
Permanenta Consiliului National Bisericesc in care se regasesc si membrii laici.

Asadar ca in Biserica Ortodoxa, cele doua stari fudamentale, clericii si mirenii sau laicii se afla intr-
un raport de comuniune harica si doar impreuna detin si exercita puterea bisericeasca.

20