OBIECTUL DE STUDIU : Obiectul de studiu al sociologiei il constituie studiul

colectivitatilor umane si al relatiilor interumane in cadrul acestora, precum si al

comportamentului uman in cadrul social propriu grupurilor si comunitatilor umane de
diferite tipuri.Obiectul de studiu al soc. poate fi impartit in 4 grupe mari:
-actiunile sociale (munca, educatia, propaganda politica, etc)
-institutiile sociale(familia, scoala biserica, partidele politice)
-grupurile sociale(micro-de indivizi, macro-clasele sociale) populatia unei tari)
-fenomene sociale diverse(delicventa, suicidul, mobilitatea sociala)

FUNCTIILE :
-de descriere se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi informaţii suficiente şi
relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această funcţie, sociologia
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare
pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate.
- evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate.
- maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei
preconcepute despre acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum
sem prezintă ele).

RAMURILE :

Sociologia comunitatilor. Sociologia urbana. Sociologia rurala. Sociologia industriala.

Sociologia muncii. Sociologia economica. Sociologia organizatiilor. Sociologia
politica.Sociologia juridica. Sociologia familiei. Sociologia populatiei. Sociologia
educatiei. Sociologia culturii. Sociologia moralei. Sociologia filmului. Sociologia artei.
Sociologia comunicatiilor de masa. Sociologia armatei. Sociologia pacii.Sociologia
conflictelor.Sociologia relatiilor interetnice. Sociologia schimbarii sociale. Sociologia
religiilor. Metodologia sociologica.

CONTROL SOCIAL - a fost desemnat ansamblul de forme, mijloace şi mecanisme de

constrângere şi presiune socială, dar şi de recunoaştere şi recompensare prin care
societatea evaluează diferenţiat comportamentele şi acţiunile indivizilor, respingând pe
unele şi primind pe altele.

DEVIANTA- Prin devianta se intelege (in sociologie) orice conduita, gest sau manifestare care incalca normele
scrise (sau nescrise) ale societatii sau ale grupului social particular din care face parte persoana care a avut o astfel
de conduita.

TIPURI :

1. Devianta culturala si psihologica

Devianta culturala face referire la persoanele care deviaza prin comportamentul

lor de la normele culturale.
 Deviantii psihologici sunt cei care deviaza de la norme in comportamentul
individual: psihoticul, nevroticul, paranoicul.

2. Devianta individuala si de grup

Deviantii individuali resping normele care-i inconjoara si deviaza de la subcultura

lor.

Devianta de grup se refera la grupuri deviante in care individul se conformeaza

intru totul grupului deviant.

3. Devianta primara si secundara

Devianta primara se refera la comportamentul deviant al unei persoane care este

conformista in restul vietii sale. Deviantele raman primare cat timp nu depasesc o
anumita limita sau sunt in corelatie cu cerintele unui rol social acceptat.

Este devianta secundara ceea ce face ca persoana sa fie identificata ca deviant.

4. Devianta culturala acceptata

Comportamentul deviant este evaluat din punct de vedere cultural, astfel o

anumita devianta e condamnata in timp ce alta e laudata. (ex. eroul, geniul,
celebritatile). Este vorba de acele persoane a caror comportament desi se abate de la
normele si regulile acceptate, produce totusi efecte pozitive in viata sociala.

5. Devianta culturala respinsa

Este vorba de acea devianta care se datoreaza incapacitatii psihice de a se

conforma (capacitate limitata de invatare datorata mostenirii genetice, unor leziuni ale
creierului, sau altor imperfectiuni organice).

DELICVENTA - este o componentă a criminalităţii. Ea este un fenomen de devianţă, manifestat prin

incapacitatea unor minori/adolescenți de a se adapta la normele de conduită din societate. Această
incapacitate este datorată unor cauze de ordin bio-psiho-social.

RESOCIALIZAREA

Resocializarea este un proces de reintegrare a invididului în sistemul social

pe care acesta l-a părăsit. Se vorbește de resocializare atunci când ne referim
la reeducarea sau îndreptarea unui comportament format în mod greșit, prin
metode ce au ca scop reintegrarea acestuia în sistemul social. Resocializarea
presupune reînvățarea normelor și valorilor sociale. De cele mai multe ori
individul reînvață aceste norme și valori de teama aplicării unor pedespe
asupra acestuia, venite ori din partea familiei sau grupului de apartenență, ori
din partea instituțiilor statului.
GRUP SOCIAL
Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate în
relatie de interactiune si dependenta reciproca, mijlocita de o activitate comuna
si care dezvolta norme si valori comune pentru componentii grupului.

STRUCTURI

Cercetarile psihologice, teoretice si experimentale evidentiaza existenta a patru categorii

principale de structuri (procese) psihosociale de grup:

- structura socioafectiva (procesele preferentiale);

- structura comunicatiei (procesele de comunicatie);

- structura puterii (procesele de influenta);

- structura activitatii (procesele de realizare a sarcinii).

La aceste structuri se mai adauga alte doua categorii care au o importanta majora asupra
formarii si evolutiei grupului ca sistem social:

- structura motivational-atitudinala

- structura participativ axiologica.

TIPURI DE GRUPURI

 In functie de caracteristicile relatiilor dintre membri:

 Grupuri primare (de contact „fata in fata”) – prototipul grupului primar este familia,
dar din aceasta categorie mai fac parte si grupurile de prieteni, de colegi de clasa,
precum si echipele formate la locul de munca;

 Grupuri secundare (predomina relatiile indirecte, prin „releu”) – este alcatuit dintr-un
numar mare de persoane, relatiile dintre membri sunt indirecte, iar sentimentul
apartenentei la grup este mai slab (lucratorii dintr-un atelier formeaza un grup primar,
in timp ce colectivul unei intregi sectii, care este alcatuita din mai multe ateliere,
formeaza un grup secundar).

 Dupa modul de formare a grupului:

 Grupuri naturale – se nasc spontan, datorita conditiilor ce determina dezvoltarea

unor relatii stabile intre viitorii membri. Cooley distinge patru categorii de grupuri
primare naturale: familia, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinatate si comunitatea
de batrani.
  Grupuri artificiale – se formeaza in urma unui proiect stiintific, organizatoric sau de
utilitate practica (grupurile de laborator, cele care formeaza o organizatie sau
institutie, grupurile de decizie, de dezbatere a unei probleme, de rezolvare a unei
sarcini, terapeutice etc.).

 In functie de natura activitatii (tipul sarcinii): grupuri scolare, de munca, de creatie, militare,
sportive, de petrecere a timpului liber, de discutie etc.
 In functie de existenta cadrului institutional-normativ care le reglementeaza existenta:

 Grupuri formale (institutionale) – cadrul institutional este cel care le fixeaza

principalele coordonate structurale si functionale;

 Grupuri informale (spontane) – dinamica proceselor interrelationale este determinata

de factori socioafectivi spontani.

 In functie de raporturile existente intre membri si grupuri:

 Grupuri de apartenenta – sunt grupurile carora membri le apartin la un moment dat,

in mod natural sau prin activitatea pe care o desfasoara in mod curent. Ele sunt
grupurile cu care ne identificam si care ne influenteaza modul de a gandi, simti si
actiona. Apartenenta la un grup poate fi, uneori, fictiva,cand cineva isi imagineaza ca
apartine unui grup, fara ca acest lucru sa fie real.

 Grupuri de referinta – sunt acele grupuri de la care se imprumuta valorile, normele

si atitudinile considerate de referinta prin prestigiul de care se bucura. Este grupul din
care aspiram sa facem parte. Merton face distinctie intre „grupurile de referinta
pozitive”, ale caror norme si valori sunt preluate de alte grupuri sau persoane, si
„grupurile de referinta negative”, ale caror norme si valori sunt respinse.

 Grupuri de presiune – sun acele grupuri care au capacitatea de a exercita o influenta

semnificativa asupra unor persoane, grupuri sau institutii, datorita pozitiei, prestigiului
sau puterii pe care o detin, in virtutea resurselor de care dispun (informationale,
economice, politice, profesionale, ideologice sau religioase etc.).

Mai exista si alte tipuri de grupuri umane, Anzieu si Martin diferentiind aceste grupuri dupa
numarul de membrii, tipul de relatii, stabilitatea relatiilor interpersonale, durata de existenta a
grupului, obiectivele explicite sau implicite:

 Multimea – este caracterizata prin numar mare de membri, relatii interindividuale foarte
slabe, instabila si predispusa la contagiune afectiva, cu o durata redusa de existenta,
dominata de pulsiuni latente, fara o constiinta clara a scopurilor.

 Banda – este caracterizata de un numar mic de membri, grad redus de structurare, durata
relativ scurta de existenta, sustinere reciproca a membrilor pentru atingerea unor scopuri
conjuncturale, cu mijloace para sau antisociale.

 Gruparea – este caracterizata de un numar mijlociu sau mare de membri, cu un grad mediu
de structurare, relatii umane superficiale. Este un suport pentru ideile, atitudinile sau
convingerile individuale, pe fondul unei rezistente pasive sau a unor actiuni limitate.

 Grupul primar – numar redus de membri, grad inalt de structurare, relatii interpersonale
intime si o consistenta clara a scopurilor, durata mare de existenta, influenta mare asupra
membrilor pe fondul actiunii comune sistematice.
  Grupul secundar – numar mijlociu sau mare de membri, cu un grad foarte inalt de
structurare, o durata medie sau mare de existenta, pe fondul unei activitati organizate,
relatiile dintre membri au caracter functional, constiinta relativ clara a scopurilor si mijloacelor
de realizare a acestora.

SOCIOMETRIA

Sociometria este o modalitate de măsurare a interrelaţiilor dintre oameni. Sociometria este bazată pe
faptul că oamenii aleg în permanenţă. Oamenii aleg locul în care doresc să stea, aleg persoane, aleg cine
este conducătorul, cine este izolat etc, aleg locuri, lucruri. În cadrul unui test sociometric, alegerile se fac
după criteriile care interesează într-un anumit domeniu, loc, timp şi conjunctură. Scopul sociometriei
include: facilitarea schimbărilor individuale sau de grup, sporirea reciprocităţii, a interacţiunii sociale şi a
empatiei, reducerea conflictelor, creşterea coeziunii şi productivităţii grupului. Explorările sociometrice
se aplică în interiorul unui grup dat: comunitate, familie, grup de lucru, dar există și explorări didactice.
Cunoașterea colectivului de elevi nu presupune doar cunoașterea personalităţii membrilor lui, ci mult
mai mult. Identificarea unor trăsături personale ne oferă posibilitatea să înțelegem mai bine
caracteristicile colectivului din care face parte ca un tot unitar. Cunoașterea poate parcurge și drumul
invers, de la trăsăturile definitorii colectivului, prin intermediul comportamentelor, la particularitățile
psihologice ale membrilor săi. Testul sociometric, menit să furnizeze informația primară, cere membrilor
unui grup având limite bine precizate (spre exemplu, o clasă de elevi, etc.) să indice colegii cu care ar
dori să se asocieze în vederea unei acțiuni concrete sau în cadrul unei situații viitoare. Este vorba deci de
a pune subiecții în condiții naturale de alegere. Studiul sociometric are o triplă importanță: în primul
rând cunoașterea de către cadru didactic / psiholog a afinităților exprimate de membrii grupului și
implicit a relațiilor din cadrul colectivului; în al doilea rând o cunoaștere mai bună de către elevi a
propriilor lor poziții în grup; și în al treilea rând, dar nu cel din urmă, îmbunătățirea relațiilor și a
climatului psihosocial a grupului școlar.

CONFLICTELE

În definiţia clasică, conflictul reprezintă o opoziţie deschisă, o luptăîntre indivizi, grupuri, clase
sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale etc.,
divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii sociale. În „Dicţionarul de
Psihologie” de N. Sillamy, conflictul este definit ca „luptă de tendinţe, de interese; situaţie în
care se găseşte un individ supus unor forţe vectorial opuse şi de puteri aproape egale”.

TIPURI CONFLICTE

Există numeroase clasificări ale conflictelor, în funcţie de diverse criterii, dintre care amintim
cele mai importante: localizarea (conflicte intrapersonale/intrapsihice şi
extrapersonale/sociale), vizibilitate(manifeste şi nemanifeste), natura (biologice, psihologice,
socioculturale), părţile implicate (endogene-exogene, simetrice-asimetrice), scopul (centrate pe
problemă sau pe structură), nivelul (disconfort, incident, neînţelegere, tensiune, criza) etc.

ETAPELE
 1. Debutul – faza în care un conflict iese din starea de latenţă şi devine manifest
prin simple neînţelegeri. Pot apărea divergenţe minore care necontrolate la timp
pot degenera în conflicte reale.
2. Confruntarea – faza în care tensiunea interacţiunii este crescută. Acest moment
este foarte important deoarece apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de
gestionare a acestei etape îşi va pune amprenta asupra evoluţiei conflictului.
Creşterea, escaladarea conflictului sau rezolvarea lui se hotărăşte în această
etapă.
3. Creşterea – are loc atunci când părţile îşi intensifică acţiunile de urmărire a
scopurilor lor. Creşterea poate fi văzută în forme diferite, însă de obicei implică
anumite acţiuni ostile îndreptate către o altă parte. În această etapă se ajunge la
escaladarea agresivităţii argumentelor, indivizii tind să înlocuiască acţiunile
raţionale cu acţiuni iraţionale, chair violente.
4. Polarizarea - are loc atunci când toate aspectele relaţiilor dintre părţi încep să
se destrame. Dacă se ajunge în această etapă înseamnă că acel conflict este
distructiv, contactul dintre părţi descreşte, iar comunicarea devine încordată. De
obicei această situaţie este însoţită şi de creşterea numărului de rezultate
problematice.
5. Lărgirea – este o fază în care părţile încep să-şi găsească suport în aliaţi şi
protectori, conducând la creşterea numărului de părţi implicate în rezultatele
conflictului.
6. Antrenarea - În ultimele stagii ale conflictelor, părţile sunt deseori prinse în
cursul acţiunii generând o continuare sau intensificare a conflictului, fără nici o
şansă de retragere onorabilă sau sigură. Frica de a pierde influenţa şi poziţia,
neacceptarea admiterii unei greşeli costisitoare, şi dorinţa de revanşă sau
recuperare a pierderilor, toate astea contribuie la continuarea implicării în conflict
în ciuda pierderilor uriaşe.
7. Descreşterea - Are loc atunci când părţile, uneori cu ajutorul unei terţe părţi
intermediare, acţionează într-un mod prin care indică că au de gând să înceteze
cu comportamentul advers, fie unilateral fie condiţionat.
8. Rezolvarea - este etapa în care părţile ajung să reducă, să rezolve sau să
termine conflictul. Se obţine o situaţie de calm şi cooperare. Rezolvarea prin
crearea unui echilibru instabil nu este o soluţie constructivă, acesta, la cel mai
mic semn de tensiune va reacţiona distructiv asupra părţilor, putând genera un
nou conflict.

CAUZELE

 Divergenţa de scopuri, interese, opinii, concepţii de viaţă, modalităţi de atingere a

scopurilor, particularităţi individuale ale oamenilor. De la bun început toţi suntem diferiţi.
Dar acesta nu este un motiv pentru conflict – de cele mai multe ori conflictul are loc din cauza
incapacităţii noastre de a ne înţelege cu ceilalţi, de a ajunge la un compromis.
 Conflictogenii - cuvinte sau acţiuni care pot duce la conflict, fără ca persoana să aibă o astfel
de intenţie. Nu vrei să jigneşti pe cineva, o spui fără să te gândeşti… iar el s-a simţit ofensat.
Întotdeauna trebuie luată în consideraţie reacţia pe care o pot provoca cuvintele tale, să te
gândeşti dacă merită să faci sau să spui ceva.

STRUCTURA CONFLICTELOR

Cel mai influent model al conflictului a fost propus de J. Galtung7 în 1969. El a vizualizat conflictul ca pe
un triunghi, cu contradicţia (C), atitudinea (A) şi comportamentul (B) în unghiuri. Galtung vede conflictul
ca pe un proces dinamic în care cele trei componente se modifică permanent şi se influenţează reciproc.
C. Contradicţia semnifică situaţia conflictuală, care include incompatibilitatea scopurilor, reală sau
percepută. A. Attitudinea cuprinde elemente afective (emoţiile), elemente cognitive (convingerile) şi
elemente conative (voinţa). Ea presupune percepţiile corecte şi percepţiile eronate despre celălalt şi
sine, atît pozitive, cît şi negative. Atitudinile sunt deseori influenţate de emoţii ca teama, furia,
amărăciunea şi ura. B. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coerciţia, concilierea
sau ostilitatea – ca extreme. Comportamentul violent în conflict este caracterizat de ameninţări,
coerciţie şi atacuri distructive.

STILURI DE REZOLVARE

1. Evitarea este, aşa cum am stabilit, un mod de a preveni sau a încheia conflictul
prin strategii care ocolesc problema, cum ar fi: retragerea, păstrarea tăcerii,
angajarea în alte comportamente, care sunt fie consumatoare de energie, fie au
rolul de a oferi sprijin din partea celorlalţi sau uitare temporară. Alţi autori au
identificat şi o altă formă a evitării care implică folosirea unor alternative, cum ar
fi orientarea spre un alt cumpărător.
2. Competiţia sau confruntarea sau lupta este modalitatea prin care vrem să ne
impunem în faţa celorlalţi şi prin care urmărim mai degrabă propriile interese şi
mai puţin pe cele ale partenerului. Poate fi vorba despre o competiţie indirectă, în
care fiecare manipulează regulile şi ascunde informaţii, o luptă directă,
caracterizată de folosirea agresivităţii verbale şi fizice, sau despre una fair-play,
bazată pe încredere, în care regulile sunt respectate, iar partenerii sunt
concentraţi pe îmbunătăţirea relaţiei şi găsirea unei soluţii care să ofere câştiguri
egale ambelor părţi.
3. Compromisul este demersul prin care ambele părţi acceptă anumite concesii şi
posibilitatea de a ceda ceva din ceea ce vor, de obicei ceva mai puţin important,
pentru a obţine, în schimb, altceva care contează mai mult. Acest mod
presupune o negociere între părţi pentru a realiza un schimb de beneficii.
4. Acomodarea sau abandonul reprezintă renunţarea unuia dintre participanţi în
favoarea celuilalt. Este un mod des folosit în situaţia în care este mai de preţ
relaţia decât obiectul conflictului şi vrem mai mult să păstrăm iluzia unei bune
legături sau armonii cu cealaltă persoană. De fapt, ea nu face altceva decât să
amâne conflictul sau să creeze premisele unui conflict nou şi să dezechilibreze
relaţia.
5. Colaborarea presupune un proces orientat spre rezolvarea problemei prin
negociere şi obţinerea unei înţelegeri mulţumitoare pentru ambele părţi. Autorii o
descriu ca pe o strategie de tipul victorie-victorie şi se diferenţiază de compromis
printr-o negociere creativă, orientată spre optimizarea situaţiei şi nu doar
satisfacerea părţilor. Mai întâi sunt identificate obiectivele comune şi cele
individuale, iar apoi sunt discutate deschis posibilităţile prin care ele pot fi atinse
fără ca celălalt să aibă de suferit.

FAMILIA

Familia este institutia fundamentala in toate societatile. Din perspectiva sociologica este “o forma de
comunitate umana alcatuita din doi sau mai multi indivizi, uniti prin legaturi de casatorie si/sau
paterne, realizand, mai mult sau mai putin, latura biologica si/sau latura psiho-sociala

FUNCTIILE

 functii biologice si igienico–sanitare - acestea se refera la satisfacerea necesitatilor

sexuale ale membrilor cuplului conjugal, la nasterea copiilor si la asigurarea conditiilor igienico
sanitare care sa asigure o dezvoltare biologica normala a tuturor membrilor familiei. Functia de
reproducere era esentiala unitatii familiale, fiind atribuita necesitatii primare de dezvoltare a societatii
globale, necesitatea de perpetuare fizica, biologica.

 functia economica – presupune acumularea veniturilor suficiente pentru intreg colectivul

familial si organizarea unei gospodarii comune proprii pe baza bugetului comun de venituri si cheltuieli
astfel incat sa se asigure locuinta, hrana, imbracamintea, obiectele de trai si sustinerea urmasilor
pentru realizarea lor. Familia asigurandu-si aceasta functie favorizeaza indeplinirea celorlalte functii.

 functia de solidaritate familiala – se bazeaza pe egalitate, pe stima, pe sustinere si pe

dragoste reciproca intre partenerii de cuplu, copii si parinti, frati si surori. Aceasta functie are menirea
de a oferi stabilitate si unitate familiei.

 functia de socializare – urmareste integrarea idividului in societate. Aceasta functie

vizeaza copilul, insa nu se refera doar la el. Familia are datoria de a transmite valorile, atitudinile,
caracteristicile, principiile comunitatii din care fac parte, pentru ca toti membri ei sa fie integrati in
societate.

 functia etico-juridica a familiei – aceasta functie este strans legata de latura juridica a
familiei. Membrii unei familii au drepturi si responsabilitati reglementate prin lege. Functia juridica si-a
pierdut din valoarea odata cu aparitia cuplurilor consensuale, iar “responsabilitatea familiala colectiva
a fost inlocuita cu responsabilitatea individuala”

TIPURI

1. Dupa numarul partenerilor ce o alcatuiesc:

- familii poligame: sunt familiile formate din mai multi membri de acelasi sex; de exemplu
barbatul are mai multe sotii (familii poliginice), sau femeia este sotia mai multor barbati (familii
poliandrice);

- familii monogame: se refera la familiile cu cate un singur partener de acelasi sex.

Familiile monogame se pot clasifica in:

- familii extinse: sunt familiile alcatuite dintr-un numar mare de membrii, pe langa parinti
si copii se mai intalneste si familia de origine a unuia sau altuia dintre parinti, reprezentand in fond un
conglomerat de nuclee conjugale, care se afla sub autoritatea celui mai in varsta membru al grupului
(sunt specifice indeosebi mediului rural traditional);

- familii restanse: alcatuite din sot, sotie si din copiii necasatoriti ai acestora (sunt
specifice mediului urban).

2. Dupa numarul parintilor existenti:

- familii biparentale: in care se regasesc ambii parinti;

- familii monoparentale: familiile in care exista doar unul dintre parinti, acest lucru
survine in urma decesului, divortului sau a liberei alegeri de a devenii parinte unic.

3. Dupa numarul de copii ce o formeaza:

- familii fara copii: fie cuplul nu poate avea copii, fie au decis sa nu aibe copii sau inca nu
s-a intamplat acest lucru;
 - familii cu un copil;

- familii cu doi copii;

- familii cu trei sau mai multi copii.

4. Dupa orientarea sexuala a partenerilor:

- familii heterosexuale: unde partenerii sunt de sex opus (este cea mai intalnita forma);

- familii homosexuale: in care cuplul e format din parteneri de acelasi sex.

5. Dupa apartenenta culturala a partenerilor:

- familii din aceiasi cultura;

- familii mixte: parteneri apartin unor culturi diferite.

6. Dupa criteriul locuintei:

- familia de rezidenta: care se identifica cu menajul si ea reprezinta acel grup de

persoane care alcatuiesc o gospodarie, au acelasi domiciliu si administreaza impreuna un buget
comun;

- familia de interactiune: care este formata din membrii aceleiasi familii care insa nu au
domiciliul comun si adesea nici aceeasi localitate de domiciliu, dar care pastreaza anumite legaturi
concretizate in: schimburi de vizite, ajutoare financiare etc. Acest tip de familie se intalneste ca
rezultat urmarii partenerului la domicilul acestuia sau a obtinerii unui loc de munca in alta localitate.

FORMELE ALTERNATIVE

CELIBATUL,CONCUBINAJUL,FAMILIA FARA COPII,FAMILIA MONOPARENTALA,HOMOSEXUALII ,FAMILIA

RECONSTITUITA

Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primara, socializarea secundara, socializarea
continua, socializarea anticipativa si resocializarea.

Socializarea primara:

- are loc in copilarie.

- este profund afectiva.

- reprezinta un proces de transformare a copiilor in adevarate fiinte umane, sociale prin

invatarea valorilor de baza, prin pregatire si limbaj.

- cunoaste o dezvoltare pozitiva din punct de vedere social si psihologic atunci cand copii
sunt crescuti in familii de catre ambii parinti.
 Socializarea secundara – se manifesta ca proces de invatare a normelor si valorilor altor
instante de socializare (scoala, grupul de prieteni, grupul de adulti etc.).

- este orientata catre neutralitate afectiva.

Socializarea continua – este procesul de transmitere si insusire a unor modele culturale si

normative de-a lungul intregii vieti a unui individ.

- acest tip de socializare reflecta necesitatea invatarii permanente de catre individ, inclusiv pe
perioada adulta, a noi norme si valori.

- educatia adultilor este, in esenta, un act de socializare a adultului.

. Ea se poate clasifica dupa mai multe criterii :

a. in functie de finalitatea urmarita, se distinge intre socializarea adaptativa (integrativa)

si anticipatoare.

Socializarea adaptativa – conduce la formarea acelor capacitati care faciliteaza integrarea,

participarea si realizarea sociala a unor activitati intr-un cadru institutional dat ;

Socializarea anticipativa – consta in asimilarea acelor norme, valori care faciliteaza integrarea
intr-un cadru organizational viitor. Ea poate conduce individul la situatii de conflict valoric sau
normativ

- acest tip de socializare permite oamenilor sa faca schimbari in atitudinile si actiunile lor,
schimbari ce le vor fi necesare de indata ce vor intra in noul grup; - exemplu:persoanele care se
pregatesc pentru o noua profesie

Resocializarea – se refera la invatarea unui nou set de valori, credinte si comportamente care
sunt diferite de cele anterioare.

Resocializarea presupune ca o persoana trebuie sa se dezvete de ce este vechi si sa invete

ceea ce este nou.

Resocializarea este concomitenta cu desocializarea si consta in orientarea invatarii sociale si

controlului social catre asimilare si manifestari de comportament compatibile cu tabla de valori si
atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea
individului, ci si de intensitatea controlului social exercitat de noua agentie de socializare si de gradul
de eliminare a factorilor gratificarii anteriori.

Resocializarea poate fi :

- voluntara (convertire religioasa, supunerea voluntara la psihoterapie), scopul ei fiind inlocuirea

identitatii, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului

- involuntara (“reeducare”, “spalarea creierului”, in inchisoare, spitale psihiatrice) si presupune

instituirea unui control total si permanent asupra persoanei (zilnic, in fiecare clipa).

chema unui plan de cercetare sociologica presupune urmatoarele etape obligatorii[1] :

1. Definirea si delimitarea problemei cercetate reprezinta prima faza a unei cercetari

sociologice. O cercetare nu poate aborda o tema in totalitatea. E.g., daca ne propunem sa cercetam
problema comportamentului politic in Romania este necesara o delimitare a temei derivate din aceasta
vasta problema. In aceasta faza cercetatorul operationalizeaza conceptele aferente temei si, pe
aceasta baza, selecteaza subiectele care merita sa fie studiate si care pot fi examinate prin metode
stiintifice. Odata definita problema de studiu se impune formularea obiectivelor si a scopurilor
cercetarii deoarece orice investigatie urmareste sa realizeze ceva cu aceasta cercetare si, totodata, isi
propune sa studieze pentru ceva anume, ea nu se desfasoara intamplator.

2. Documentarea in literatura de specialitate este urmatoarea faza din planul de

cercetare. Cunoasterea principalelor lucrari din domeniul temei, pentru evitarea unor greseli si a nu
repeta descoperirile deja facute. Despre comportamentul electoral s-au scris multe studii, iar
cunoasterea lor ne permite sa decelam acele subiecte tratate mai putin sau investigate insuficient

3. Formularea ipotezei este faza in care cercetatorul aseaza relatiile dintre variabile
intr-o forma care permite masurarea prin fapte semnificative observabile. O cercetare poate sa testeze
mai multe ipoteze, in functie de tema si obiectivele ei.

4. Stabilirea esantionului (lotului) de cercetat. O cercetare nu se poate realiza

asupra intregii colectivitati sau asupra unei intregi categorii (sociale, profesionale, religioase, politice,
etc.). Din populatia totala se selecteaza un esantion reprezentativ, pe baza unor metode statistico-
matematice, un numar de persoane considerate probabilistic reprezentative care urmeaza a fi subiectii
cercetarii.

5. Tehnicile si metodele de cercetare sunt stabilite in raport de tema, ipoteze si

esantion. Inainte de aplicarea tehnicilor de cercetare pe esantion este necesara pretestarea acestora,
pentru a cunoaste cu mai multa exactitate virtutile si limitele lor, pe care in perioada cercetarii
propriu-zisa sa le valorificam sau sa le inlaturam. Dupa pretestarea instrumentelor de cercetare,
acestea vor fi modificate pentru cresterea acuratetii informatiei.

6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare si pe baza tehnicilor de

cercetare stabilite. Important este ca instrumentele de cercetare sa se aplice pe esantioanele selectate
conform criteriilor enuntate de catre echipa de cercetare.

7. Prezentarea datelor si comentarea lor. Se impune inregistrarea in raportul

cercetarii a tuturor datelor relevante, chiar si a celor pe care cercetatorul le analizeaza mai putin,
pentru a lasa astfel posibilitatea altor specialisti sa le studieze. Este necesara o prezentare a datelor
din care apoi sa rezulte firesc concluziile cercetarii.

8. Interpretarea datelor cercetarii se realizeaza in scopul analizei informatiilor

empirice in raport cu cadrul teoretic, de problematica investigata si de ipoteze. Interpretarea
inseamna formularea de explicatii la situatiile desprinse din cercetarea empirica, care trebuie sa
demonstreze conditiile de manifestare a relatiilor de determinare intre procesele sau fenomenele care
au facut obiectul investigatiei.

9. Concluziile sintetizeaza principalele date si idei ce s-au conturat pe parcursul

cercetarii si interpretarii. Ele trebuie sa fie concise, clare si in concordanta cu tema si scopul cercetarii.
Una sau mai multe concluzii vizeaza ipotezele cercetarii si trebuie sa consemneze daca ele s-au
confirmat sau au fost infirmate de cercetare.

Evaluarea utilitatii investigatiei incheie raportul de cercetare. Este prezentata modalitatea de

valorificare a rezultatelor si concluziilor cercetarii prin publicarea in revistele de specialitate,
elaborarea de carti sau comunicari stiintifice, stimularea unor noi cercetari care sa adanceasca
problematica respectiva. Raportul de cercetare poate cuprinde sugestii concrete, cu trimitere directa
la procese si fapte sociale reale, si strategii privind optimizarea domeniului cercetat, adresate
institutiilor care gestioneaza problemele semnalate de o investigatie empirica.
Toate definitiile date comunicarii indiferent, de scolile de gandire carora le apartin
sau de orientarile in care se inscriu, au cel putin urmatoarele elemente comune:
comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri fie de la
un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un atribut al speciei
umane; nici un fel de activitate, de la banalele activitati ale rutinei cotidiene pe care
le traim fiecare dintre noi zilnic si pana la activitatile complexe desfasurate la
nivelul organizatiilor, nu pot fi concepute in afara procesului de comunicare.

Comunicarea, afirma Ioan Dragan, "a devenit un concept universal si

atotcuprinzator pentru ca << totul comunica>>"-1

Comunicarea a fost perceputa ca element fundamental al existentei umane inca din

antichitate. In fapt, insasi etimologia termenului sugereaza acest lucru; cuvantul
"comunicare" provine din limba latina "communis" care inseamna "a pune de
acord", "a fi in legatura cu" sau "a fi in relatie", desi termenul circula in vocabularul
anticilor cu sensul de "a trans 15215b11p mite si celorlalti", "a impartasi ceva
celorlati".

1.2. EVOLUTIA SI SEMNIFICATIA TERMENULUI COMUNICARE

Desi termenul este de origine latina, primele proecupari pentru comunicare

le-au avut grecii. Pentru acestia, arta cuvantului, maiestria de a-ti construi discursul
si de a-l expune in agora era o conditie indispensabila statutului de cetatean, daca
avem in vedere faptul ca accesul la functiile publice ale cetatii era accesibil oricarui
cetatean grec prin tragere la sorti. Mai mult, legile din Grecia Antica stipulau dreptul
cetatenilor de a se reprezenta pe ei insasi in fata instantelor de judecata, "Apararea
lui Socrate" fiind un exemplu in acest sens.

Elemente concrete de teorie a comunicarii apar insa prima data in lucrarea lui
Corax din Siracuza, "Arta retoricii", in secolul Vi.Hr. Platon si Aristotel vor continua
aceste preocupari, institutionalizand comunicarea ca disciplina de studiu, alaturi de
filosofie sau matematica, in Lyceeum si in Academia Greaca.

Romanii (ca de fapt in toate domeniile de activitate) vor prelua de la greci aceasta
preocupari, dezvoltandu-le si elaborand in jurul anului 100i.Hr primul model al
sistemului de comunicare.

Evul mediu, o data cu dezvoltarea bisericii si a cresterii rolului sau in viata

oamenilor, o data cu dezvoltarea drumurilor comerciale si cu cristalizarea primelor
formatiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicarii. Putem vorbi chiar de o
institutionalizare a acestei activitati, in sensul ca in toate statele existau pe langa
liderul autohton indivizi instruiti care aveau tocmai menirea de a se ocupa de
redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai
mult, putem chiar vorbi de existenta uniu sistem comun de semne si simboluri
pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu, pentru Europa, de folosirea
cu preponderenta a limbii slave in zona rasariteana, ca limba de circulatie, ca
sistem comun de semne si simboluri si a limbii latine pentru zona apuseana.

Un rol important, in dezvoltare comunicarii, l-a a avut si dezvoltarea drumurilor

comeciale ce a facilitat crearea postei ca principal sistem de comunicare, incepand
cu secolul XIV.

Epoca moderna a reprezentat boom-ul dezvoltarii comunicarii sub toate aspectele

ei. Progresul tehnico-stiintific a favorizat aparitia telefonului, a trenului, a
automobilului, intensificand comunicarea nu atat intre indivizi, cat mai cu seama
intre comunitati; a determinat crearea de noi sisteme si modalitati de comunicare.

1.3. PONDEREA ACTIVITATILOR DE COMUNICARE IN TOTALUL

ACTIVITATILOR DESFASURATE DE UN INDIVID INTR-O ZI - STUDIU DE
CAZ

In prezent comunicarea, informatiile reprezinta principala dimensiune a existentei

fiecaruia dintre noi, devenind atat de prezenta in viata fiecarui individ, incat nici
macar nu mai este perceputa ca activitate distincta.

Haideti sa ne imaginam urmatoarea situatie:

" Este dimineata. X se trezeste si serveste micul dejun. In acest timp radioul este
deschis si din difuzor se aude o emisiune de stiri. Terminand micul dejun, X se
indreapta spre serviciu. In drum se intalneste cu un vecin, pe care il saluta. In
autobuzul care-l duce la serviciu, X aude o nouaemisiune de radio care
comunica stirile zilei, ora exacta si informatii meteo. Ajuns la serviciu, intra
in comunicare cu colegii in lucrul la proiectul in care este implicata firma in care
lucreaza. Seful sau il cheama si ii comunica noile instructiuni pe care el, in
calitatea sa de sef de proiect, trebuie sa le discute cu echipa pe care o conduce.
Intreaga zi si-o desfasoara astfel, cu exceptia pauzei de pranz cand citeste ziarul
si schimba cateva cuvinte cu chelnerul care ii aduce mancarea. O data incheiat
progarmul de lucru, X se intoarce acasa si pe drum mediteaza asupra reusitei
proiectului la cre lucraza si a consecintelor acestuia asupra carierie sale. Ajuns
acasa,urmareste stirile si un film documentar despre clima tropicala,
incheindu-si astfel ziua."

Facand o analiza a cazului prezentat, observam ca personajul nostru, cu care

probabil multi dintre noi se identifica, desfasoara o multitudine de activitati cu
specific de comunicare, fara a-si fi propus in mod intentionat acest lucru.

Sesizam, in acelasi timp, ca exista o multitudine de situatii de comunicare, extrem

de diferite si de variate, precum si faptul ca activitatea de comunicare detine
ponderea cea mai ridicata in cadrul activitatilor pe care le desfasoara in mod curent
un individ.

Situatiile descrise mai sus pun in acelasi timp, in evidenta caracterul polisemantic
al cuvantului comunicare.
1.4. PARTICULARITATI ALE COMUNICARII

Mai mult, pe baza situatiei prezentate putem identifica cateva din particularitatile
comunicarii:

 comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni in legatura unii cu ceilalti, in

mediul din care fac parte;

 in procesul de comunicare, prin continutul mesajului se urmareste realizarea

anumitor scopuri si transmiterea anumitor semnificatii;

 orice proces de comunicare are o tripla dimensiune: comunicarea

exteriorizata (actiunile verbale si neverbale observabile de catre interlocutori),
metacomunicarea (ceea ce se intelege dincolo de cuvinte) si intracomunicarea
(comunicarea realizata de fiecare individ in forul sau interior, la nivelul sinelui);

 orice proces de comunicare se desfasoara intr-un context, adica are loc intr-
un anume spatiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se afla
intr-o relatie de strânsa interdependenta;

 procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorita faptului ca orice

comunicare o data initiata are o anumita evolutie, se schimba si schimba
persoanele implicate in proces;

 procesul de comunicare are un caracter ireversibil, in sensul ca, o data

transmis un mesaj, el nu mai poate fi "oprit" in "drumul" lui catre destinatar.

Precizam ca particularitatile enumerate mai sus deriva din strict cazul analizat si ca
procesul de comunicare, in general, se caracterizeza printr-o multitudine de
particularitati .

La cele enumerate mai putem adauga:

 in situatii de criza procesul de comunicare are un ritm mai rapid si o sfera

mai mare de cuprindere;

 semnificatia data unui mesaj poate fi diferita atat intre parteneri actului de
comunicare, cat si intre receptorii aceluiasi mesaj;

 orice mesaj are un continut latent si unul manifest, adeseori acesta din urma
fiind mai semnificativ

1.5. DEFINITII DATE COMUNICARII

Dictionarele franceze dau explicatii diferite termenului comunicare dar, desi
explicatiile nu sunt identice, sensul lor este convergent in a da termenului
semnificatia de " punere in comun"-2

Exista trei semnificatii, trei explicatii date de Dictionarul Explicativ al Limbii

Române pentru termenul comunicare:

1. instiintare, aducere la cunostiinta;

2. contacte verbale in interiorul unui grup sau colectivitati;

3. prezentare sau ocazie care favorizeaza schimbul de idei sau relatii spirituale.

"Dictionarul enciclopedic vol. I A-C" ofera termenului comunicare o definitie

deosebit de complexa, acoperind aproape toate domeniile in care acest termen este
folosit:

"Comunicare =1. Instiintare, stire, veste. (DR) aducere la cunostinta partilor dintr-
un proces a unor acte de procedura (actiune, intampinare, hotarare) in vederea
exercitarii drepturilor si executarii obligatiilor ce decurg pentru ele din aceste acte,
in limita unor termene care curg obisnuit de la data comunicarii. 2. Prezentare intr-
un cerc de specialisti, a unei lucrari stiintifice. 3-(SOCIOL) Mod fundamental de
interactiune psiho-sociala a persoanelor, realizata in limbaj articulat sau prin alte
coduri, in vederea transmiterii unei informatii, a obtinerii stabilitatii sau a unor
modificari de comportament individual sau de grup."

Ce este comunicarea? Este o intrebare la care au incercat sa ofere raspuns toti

autorii literaturii de specialitate. Definitiile sunt numeroase si diferite. In cele ce
urmeaza vom prezenta cateva dintre acestea.

" Exista comunicare cand un sistem, o sursa influenteaza starile sau actiunile altui
sistem, tinta si receptorul alegand dintre semnalele care se exclud pe acelea care,
transmise prin canal, leaga sursa cu receptorul."- 4

1.6. SCHEMA PROCESULUI DE COMUNICARE

J.S.Van Cuilenburg, O Scholter, G.W.Noomen definesc comunicarea "un proces prin

care un emitator transmite informatii receptorului prin intermediul unui canal, cu
scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte" 3.

Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structura specifica reprezentata de

un anume tip de relatie dezvoltata de trinomul emitator-mesaj-receptor.

Cea mai simpla schema a structurii procesului de comunicare a fost propusa inca
din anul 1934 de Karl Buhler, in lucrarea "Die Spachtheorie" (figura nr.1).
 Figura nr.1

Ulterior, Roman Jakobson, urmarind schema lui Karl Buhler, dezvolta structura
procesului de comunicare, adaugându-i inca trei componente: cod, canal, referent
(figura nr.2). Relatia de comunicare se realizeaza astfel: emitatorul transmite un
mesaj intr-un anumit cod (limbaj) catre receptor, care va initia o actiune de
decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Acest mesaj este constituit intr-un
anume cod care trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact. Intre
Emitator si Receptor are astfel loc un transfer care realizeaza elementul comun al
informatiei. Informatia pleaca de la Emitator si devine informatie pentru Receptor.
Atât Emitatorul, cât si Receptorul sunt entitati orientate catre un scop. Emitatorul
are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a recepta.

Cum am mai spus, transmiterea mesajului se realizeaza intr-un anume cod. Intre
mesaj si cod exista o anumita discrepanta. Astfel, in vreme ce mesajul se
caracterizeaza prin coerenta, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp,
de starea psihica a Emitatorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un numar
destul de mic de semne.

REFERENT

MESAJ

CANAL

COD
 Figura nr.2

La rândul lor J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten si G.W.Noomen realizeaza un "model

fundamental al procesului de comunicare" (figura nr.3)

x y x+z x'

emitator codare
canal decodare
receptor efect

zgomot de fond

Figura nr.3

Pentru "citirea" acestuia, autorii mentionati ofera urmatoarea explicatie: "daca un

emitator doreste si transmite informatia (x) unui receptor, informatia trebuie sa fie
inteligibila. Emitatorul trebuie sa-si gaseasca cuvintele, sa se exprime. Pentru a se
face inteles, oral sau in scris, el trebuie sa-si codeze mesajul, sa foloseasca coduri.
Odata codat, mesajul este transpus in semnale (y) care pot strabate canalul spre
receptor. Receptorul trebuie sa decodeze mesajul transpus in semnale si sa-l
interpreteze (x'). In fine, comunicarea poate fi ingreunata de un surplus nerelevant
de informatie (z) sau de zgomotul de fond (noise)(...). Reusita in comunicare
implica intr-o masura oarecare izomorfismul dintre (x) si (x'), receptorul acorda
mesajului o semnificatie (x') care e aceiasi ca si pentru emitator (x-x'). Acelasi
model indica insa si impedimentele, pentru ca izomorfismul sa se realizeze: pot
interveni erori de codare sau de decodare, precum si zgomotul de fond"4.

Un model mai elaborat de structura a procesului de comunicare, dar care urmareste

indeaproape modelul propus de Roman Jakobson, este cel realizat de Rodica si Dan
Cândea in lucrarea "Comunicarea manageriala" (figura nr.4).

In functie de criteriul luat in considerare distingem mai multe forme ale comunicarii.

Un prim criteriu luat in clasificarea formelor comunicarii il constituie modalitatea

sau tehnica de transmitere a mesajului, identificand, dupa Ioan Dragan,
comunicarea directa, in situatia in care mesajul este transmis uzitandu-se mijloace
primare- cuvant, gest, mimica; si comuincarea indirecta, in situatia in care se
folosesc tehnici secundare- scriere, tiparitura, semnale transmise prin unde
hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.

In cadrul comunicarii indirecte distingem intre:

 comunicare imprimata (presa, revista, carte, afis, etc.);

  comunicare inregistrata (film, disc, banda magnetica etc.);

 comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice
etc.);

 comunicare radiofonica (radio, TV, avand ca suport undele hertziene).4

In functie de modul in care individul, sau indivizii, participa la procesul de

comunicare identificam urmatoarele forme ale comunicarii:

 comunicare intrapersonala (sau comunicarea cu sinele; realizata de fiecare

individ in forul sau interior);

 comunicarea interpersonala (sau comunicare de grup; realizata intre indivizi

in cadrul grupului sau organizatiei din care fac parte; in aceasta categorie intra
si comunicare desfasurata in cadrul organizatiei);

 comunicarea de masa (este comunicarea realizata pentru publicul larg, de

catre institutii specializate si cu mijloace specifice);

Un alt criteriu il reprezinta modul de realizare a procesului de comunicare, in

functie de relatia existenta intre indivizii din cadrul unei organizatii, identificand
astfel:

 comunicare ascendenta (realizata de la nivelele inferioare ale unei organizatii

catre cele superioare);

 comunicare descendenta (atunci cand fluxurile informationale se realizeaza

de la nivelele superioare catre cele inferioare);

 comunicare orizontala (realizata intre indivizi aflati pe pozitii ierarhice

similare sau intre compartimentele unei organizatii in cadrul realtiilor de
colaborare ce se stabilesc intre acestea).

1.8. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

Indiferent de forma pe care o imbraca, orice proces de comunicare are cateva

elemente structurale caracteristice :

 existenta a cel putin doi parteneri intre care se stabileste o anumita relatie;

 capacitatea partenerilor de a emite si recepta semnale intr-un anumit cod,

cunoscut de ambii parteneri (de mentionat faptul ca, in general, in orice proces
de comunicare partenerii "joaca" pe rand rolul de emitator si receptor);

 existenta unui canal de transmitere a mesajului.

 Procesul de comunicare ia astfel nastere ca urmare a relatie de interdependenta ce
exista intre elementele structurale enumerate mai sus.

Altfel spus, aceasta relatie de interdependenta ce se stabileste intre elementele

structurale face ca orice proces de comunicare sa se desfasoare astfel: exista
cineva care initieaza comunicarea, Emitentul, si altcineva caruia ii este destinat
mesajul, Destinatarul. Acest mesaj este o componenta complexa a procesului de
comunicare, datorita faptului ca presupune etape precum codificarea si
decodificarea, presupune existenta unor canale de transmitere, este influentat de
dependenta modului de receptionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale
Emitentului si Destinatarului, de contextul fizic si psihosocial in care are loc
comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau

paraverbal. Se impune o prezentare succinta a fiecareia din aceste concepte.

Astfel, limbajul verbal reprezinta limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.

Limbajul neverbal este limbajul care foloseste alta modalitate de exprimare, decât
cuvântul (gesturi, mimica etc.).

Limbajul paraverbal este o forma a limbajului neverbal, o forma vocala

reprezentata de tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de
accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.

In cadrul procesului de comunicare realizat de fiecare individ, ponderea cea mai

importanta o detine, in mod surprinzator, limbajul neverbal, 55%, datorita faptului
ca acest tip de comunicare este deosebit de subtil si de complex, având un grad
redus de constientizare. Limbajul neverbal este urmat de cel paraverbal cu 38% si
de limbajul verbal cu numai 7%.

In cele ce urmeaza vom prezenta elementele componente ale procesului de

comunicare: feed-back-ul, canalele de comunicare, mediul comunicarii, barierele
comunicationale.

Feed-backul este un mesaj specific prin care Emitentul primeste de la Destinatar

un anumit raspuns cu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare reprezinta "drumurile", "caile" urmate de mesaje. Exista

doua tipuri de canale de comunicare:

1. canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor de raportare dintr-o

organizatie;
2. canale neformale stabilite pe relatii de prietenie, preferinte, interes personal.

Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice

care pot veni in sprijinul procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, telex,
mijloace audio-video.

Mediul comunicarii este influentat de modalitatile de comunicare; exista mediu

oral sau mediu scris.

Filtrele, zgomotele, barierele reprezinta perturbatiile ce pot interveni in procesul

de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate
incât intre acestea si mesajul primit sa existe diferente vizibile. Perturbatiile pot fi
de natura interna- factori fiziologici, perceptie, semantici, factori interpersonali sau
intrapersonali si de natura externa- care apar in mediul fizic in care are loc
comunicarea (poluare fonica puternica, intreruperi succesive ale procesului de
comunicare).

In procesul de comunicare, bariera reprezinta orice lucru care reduce fidelitatea sau
eficienta transferului de mesaj.

In functie de caracteristicile pe care le au, barierele por fi clasificate in bariere de

limbaj, bariere de mediu, bariere datorate pozitiei emitatorului si receptorului,
bariere de conceptie.

Doctor Leonard Saules, de la Grand School of Business, Universitatea Columbia,

considera ca in procesul de comunicare exista urmatoarele bariere de limbaj:

 aceleasi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

 cel ce vorbeste si cel ce asculta se pot deosebi ca pregatire si experienta;

 starea emotionala a receptorului poate deforma ceea ce aceasta aude;

 ideile preconcepute si rutina influenteaza receptivitatea;

 dificultati de exprimare;

 utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Barierele de mediu sunt reprezentate de:

 climat de munca necorespunzator (poluare fonica ridicata);

 folosirea de suporti informationali necorespunzatori;

 climatul locului de munca poate determina angajatii sa-si ascunda gândurile

adevarate pentru ca le este frica sa spuna ceea ce gândesc.
Pozitia emiatorului si receptorului in comunicare poate, de asemenea, constitui o
bariera datorita:

 imaginii pe care o are emitatorul sau receptorul despre sine si despre

interlocutor;

 caracterizarii diferite a situatiei in care are loc comunicarea de catre emitator

si receptor;

 sentimentelor si intentiilor cu care interlocutorii participa la comunicare.

O ultima categorie o constituie barierele de conceptie, acestea fiind reprezentate

de:

 existenta presupunerilor;

 experimarea cu stângacie a mesajului de catre emitator;

 lipsa de atentie in receptarea mesaj;

 concluzii grabite asupra mesajului;

 lipsa de interes a receptorului fata de mesaj;

 rutina in procesul de comunicare.

Desi imbraca forme diferite, constituind reale probleme in realizarea procesului de

comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate
in considerare pentru inlaturarea lor: - planificarea comunicarii;

- determinarea precisa a scopului fiecarei comunicari;

- alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicarii;

- clasificarea ideilor inaintea comunicarii;

- folosirea unui limbaj adecvat.

urkheim remarcă faptul că destui specialiști s-au pronunțat asupra sinuciderii, catalogând-o drept o manifestare

violentă a alinerii mintale. El invocă, mai întâi, cazul monomanilor, adică a celor care transformă o idee într-o

obsesie. Extrapolând, am putea susține că însuși filosofii (Cioran ar fi un exemplu) au dezvoltat o monomanie în

direcția sinuciderii, dar asta va fi discutat mai pe larg, în capitolul următor. În studiul lui Durkheim, întâlnim
exemplul fanaticilor religioși, care comit suicid în virtutea unei așa-zise revelații sau misiuni divine.

Există și o clasificare a sinuciderilor în funcție de simptomele psihice ale făptașilor, emise de Jousset și Moreau de
Tours, menționată de sociolog:
 1. Sinuciderea maniacală – individul comite actul din cauza delirurilor și a halucinațiilor pe care le
experimentează. Acestea nu sunt permanente, pot să fie confundate instinctelor, iar cei care ajung să se
sinucidă pot să nu fie conștienți de gravitatea faptului lor.
2. Sinuciderea melancolică – psihicul individului este dominat de depresie. Este specifică celui care nu mai
gasește nici o plăcere în viață, care resimte stări acute de plictiseală. Astfel, ideea sinuciderii li se pare,
în mod paradoxal, perfectă pentru a-și resuscita egoul. Trăiesc și ei stări de delir și halucinații, dar nu în
aceeași măsură ca maniacii, mai mult chiar, cei vizați nu sunt conduși de instinctul sinuciderii, ci
cugetează îndelung la acest gând.
3. Sinuciderea obsesivă – în acest caz, sinuciderea ocupă mintea individului, asemenea unei idei fixe, unei
obsesii, fără a se putea numi un motiv concret. Acesta este conștient de absurditatea ideii infiltrate și
încearcă să o combată, însă, în final îi cedează neputincios. Câtă vreme luptă împotriva dorinței
inconștiente de a se sinucide, omul este veșnic neliniștit, drept pentru care acest tip este cunoscut și ca
sinucidere anxioasă. Însă, din momentul în care se recunoaște învins, este încărcat de seninatate. În caz
de tentativă eșuată, ideea sinuciderii poate dispărea definitiv.
4. Sinuciderea impulsivă – nici această formă nu se bazează pe motiv, impulsul fiind cel care conduce voința
individului. Cei care au trecut prin asta, dar au supraviețuit, mărturisesc faptul că simpla trecere pe
lângă o prapastie sau întrezărirea unui cuțit au trezit în ei dorința de a se despărți de viață.

Acestea ar fi anomaliile mentale aduse în discuție de Durkheim, despre care spune că se pot constitui în cauze, dar

nu sunt definitorii pentru explicarea suicidului. Fiind vorba despre actorul social, sinuciderea nu se poate atribui

unor situații atât de evidente și de simple, ci complexul de motive este mult mai amplu și mai dificil de

identificat. Sunt cazuri care își au originea în astfel de dereglări ale psihicului, dar nu putem să le privim drept

condiții necesare și suficiente, lucru demonstrat de neconcordanța numerică dintre gradul de nebunie întâlnit în

anumite regiuni și numărul de sinucideri înregistrate. Considerată drept cauzatoare de nebunie, alcoolismul ar
duce astfel indirect la sinucidere, ceea ce este posibil, însă din nou, nu este obligatoriu.

Așadar, mai rămân generatori ai sinuciderii încă necercetați. De pildă, unii specialiști au invocat rasa, care este

înțeleasă ca „un conglomerat de indivizi care prezintă, fără îndoială, trăsături comune, dar care în plus, datorează

aceasta identitate unui stramoș comun”(Durkheim, 2005, 32). Astfel, un arsenal de caracteristici comune conferit

de o proveniență comună pot degenera într-o tendință comună spre suicid. Popoarele pot fi considerate rase și în

cazul lor, se observă statistic, o diferență a cazurilor de sinucidere. Durkheim numește popoarele germanice ca

fiind cele mai predispuse spre a-și curma viața, urmați de cele celto-romanice și de cele slave. Însă ca și

contraargument, sociologul invocă situația Elveției. Aici, 15 cantoane sunt locuite majoritar (sau nu) de germani,
iar 5 de latini. În primul caz, media sinuciderilor se situează la 186, iar în al doilea la 255. Mai mult decât atât,

cantonul în care se află cei mai mulți germani, numără și cele mai puține cazuri de sinucidere. Deci, nici rasa nu

este o variabilă suficient de puternică, încât să influențeze preferința vieții sau a morții, ci mai degrabă „dacă

germanii se sinucid mai mult decât alte popoare, cauza nu este sângele care le curge prin vine, ci ține de
civilizația în sânul căreia cresc”.(Durkheim, 2005, 36)

Un alt posibil factor al sinuciderii, dezbătut de Durkheim, derivă din rasă: ereditatea. Înclinarea spre suicid se

poate datora unor motive genetice. Dar nici acest lucru nu poate susținut cu tărie, întrucât, fenomenul nu este

întâlnit la copii, frecvența sinuciderii crescând odată cu înaintarea în vârstă. Mai degrabă, existența unor astfel de

cazuri într-o familie se poate pune pe seama teoriei imitației, care susține că oamenii tind să acționeze întocmai
ca cei din jur, fără o justificare bine determinată.

Starea în care se află un individ și care l-ar putea îndemna spre suicid, este influențată și de elemente fizico-
geografice, sau cum îi numește Durkheim, „factori cosmici”, cei mai grăitori fiind clima și temperatura anuală. În

extremitățile nordice și sudice ale Europei, rata sinuciderilor este mai mare decât în zona centrală, unde
predomină clima temperată. Totuși, în Italia, cele mai puține sinucideri se înregistrează în sud (care coincide și cu

sudul Europei). Chiar dacă cifrele stabilesc o oarecare constantă, acestea nu sunt suficiente pentru a emite legi.

Temperatura pare a conta mai mult dacă ne propunem să formulăm o regulă. Astfel, în ciuda presupunerilor

imediate, vara este anotimpul în care se produc cele mai multe sinucideri (din 1000 de sinucideri pe an, în jur de

600 se comit în anotimpuri călduroase, iar restul în cele reci). Ferri și Morselli, amintiți de Durkheim, au

certitudinea reieșită din cifre, că temperatura ridicată are un efect asupra sistemului nervos prin care este mărită

agitația individului: „vara apare un surplus de activitate, un preaplin de viață care se cere cheltuită și întotdeauna

nu poate să se manifeste altfel decât sub forma unor acte violente” (Durkheim, 2005, 50). Sinuciderii i se adaugă

omuciderea și dezvoltarea bolilor mintale ca preponderente în sezon. Cu toate acestea, apar diferite variații ale

ratei sinuciderii care diferă în funcție de luna și de sezon. Anotimpurile influențează direct nu pe sinucigași, ci
intensitatea vieții sociale. Pentru că, în final, „sinuciderea depinde de condițiile sociale”.(Durkheim, 2005, 60)

Ultima cauză extra-socială pe care o dezbate Durkheim este imitația. Mai pe larg, acțiunile imitative nu trebuie

confundate cu cele descinse din conformism, „a acționa din respect sau din teama față de opinia colectiva nu

înseamnă să acționezi prin imitație”.(Durkheim, 2005, 61) Termenul de imitație se poate traduce prin simplul „să

repeți în mod automat ceea ce au făcut alții”(Durkheim, 2005, 64) și constituie o determinantă a ratei sinuciderii

numai în măsura în care se leagă de ideea de contagiune. Exemplul dat și de sociologul francez este cel al lordului

Castelreagh, după al cărui suicid, a fost urmat și de către însoțitorii sai. De asemenea, deținutii tind să fie atinși

de aceeași contagiune. Din punct de vedere geografic, nu există o distribuție concisă a imitației, arătând că, o

astfel de idee cauzează câteva sinucideri, dar nu suficiente cât să formeze o constantă. Prin urmare, nu se poate

susține supremația imitației în topul indicatorilor sinucigașului deoarece „sinuciderea depinde fundamental de
anumite stări ale mediului social”.(Durkheim, 2005, 74)

2. Perspectiva socială

Durkheim continuă identificarea cauzelor suicidului, încercând să-i confere acestuia o dimensiune socială. Sunt

sinucigași care recurg la gestul final fără să sufere vreo problemă psihică sau de mediu, astfel că motivele pe care

le-au avut pentru a-și lua viața trebuie să facă parte dintr-un context mai larg. Sociologul francez a realizat o
clasificare a sinuciderilor pe care o voi dezvolta în cele ce urmează.

2.1 Sinuciderea egoistă

În primul rând, Durkheim arată ce rol are religia în stabilirea cauzalității sinuciderilor. S-a constatat că în țările

catolice, sinuciderile sunt mai puțin numeroase ca în cele dominate de religia protestantă. Sigur că o astfel de

concluzie poate fi influențată și de alți factori specifici societăților respective. De aceea, corectă este analiza unei

singure regiuni în care conlocuiesc oameni aparținând ambelor culte. Concluziile însă, sunt aceleași. În zona

Bavariei, majoritar catolică, sinuciderile sunt reduse. S-au înregistrat 49,1 sinucideri ale catolicilor raportate la un

milion de locuitori, spre deosebire de evrei – 105,9 și protestanți – 135,4. Durkheim a observat că în zonele în care

o anumită religie este minoritară, adepții acesteia tind să manifeste un sentiment de apartenență mai intens. Este
cazul evreilor, care deși sunt majoritar rezidenți în mediul urban și practică meserii intelectuale (deci sunt foarte

predispuși la sinucidere) își iau viața mai puțin decât alții. Astfel, religia iudaică și spiritul de comunitate pe care îl
inspiră, restricționează într-un fel tendința de a-și lua viața a evreilor. Revenind la protestanți, și atunci când

aceștia sunt minoritari, apetența lor pentru suicid nu scade. Deși, atât catolicismul, cât și protestantismul

condamnă suicidul, există o diferență la nivel de nuanță. Spre deosebire de catolici, protestanții au o cultură

religioasă a liberului arbitru mai pronunțată. Pastorii, deși foarte bine pregatiți, nu sunt ierarhizați, astfel că nu

pot exercita o autoritate frapantă asupra enoriașilor. De asemenea, aceștia nu impun o anumită interpretare a

Bibliei, ci permite fiecărui credincios să-și modeleze existența, ținând cont de tiparul protestant, dar în mare

parte, dupa bunul plac. Acest „individualism religios”, cum îl numește Durkheim, își are originile în însăși apariția

religiei protestante, care s-a fondat pe baza respingerii tradiției proliferate de exponenți ai catolicismului și a

introducerii unei perspective inovatoare, liberale asupra divinității. Acest fapt poate fi cauza particularizării

religiei de către fiecare protestant, ceea ce Durkheim consideră că este dăunător: „…cu cât un grup confesional se

abandonează judecății indivizilor, cu atât va fi mai absent din viața lor, va avea mai puțină coeziune și

vitalitate”(Durkheim, 2005, 88). Sociologul lansează o altă ipoteză și anume, în ce măsură pregatirea intelectuală

depinde de religie și deci, conduce la suicid. În Franța catolică, în departamentele care înregistrează cei mai mulți

analfabeți, sunt comise și cele mai puține sinucideri. În rândul protestanților din Prusia există mai puțini sinucigași

decât în rândul protestanților din Saxonia, rata de analfabetism fiind mai ridicată în prima zonă decât în a doua. O

altă constatare a lui Durkheim este că femeile se sinucid mai mult ca barbații, tocmai pentru că ele nu au un acces

atât de mare la educație. În Statele Unite, în cazul femeilor afro-americane care sunt cunoscute ca având un nivel

educațional mai ridicat decât al bărbaților de culoare, sinuciderile sunt și ele mai numeroase. Durkheim atrage

atenția însă că știința nu este răspunzătoare pentru decizia unora de a-și lua viața, deoarece odată cu noile

cunoștințe acumulate, omul ar trebui să învețe și că libertatea „trebuie folosită în justa ei măsură”(Durkheim,

2005, 94). Iar religiile deși interzic suicidul, nu au suficientă forța pentru a-l eradica. Curios este faptul că, cei

care se sinucid puțin sunt adepții unei religii care nu condamnă gestul cu vehemență (evreii). Așadar, ceea ce
contează nu sunt crezurile în sine, ci mai degrabă, modul în care acestea se reflectă în viața socială a individului.

În al doilea rând, celelalte două determinante ale sinuciderii egoiste analizate de Durkheim sunt familia și

societatea politică. În ciuda credinței populare că cei căsătoriți se sinucid în număr mai mare decât cei singuri, din

cauza grijilor și responsabilităților care se acumulează într-o familie, realitatea este alta. Ceea ce a alimentat

credința populara a fost etichetarea ca celibatari și a celor care abia își trăiesc copilăria. Corectând eroarea,

Durkheim enunța existența în Franța a 173 de suiciduri comise de celibatari (raportate la 1 milion de locuitori cu

vârsta peste 16 ani) față de 154,5 comise de căsătoriți (la fel, raportat la 1 milion de locuitori). Pe baza datelor
statistice, Durkheim a enunțat o serie de legi.

 Barbații care se căsătoresc de timpuriu vor manifesta o tendință mai accentuată spre sinucidereș
 De la 20 de ani, persoanele căsătorite se sinucid mai puțin decât celibatarii
 Gradul de sinucidere în rândul căsătoriților față de necăsătoriți variază în funcție de sex
 Persoanele văduve se sinucid într-o măsură mai mare decât persoanele singure (există și aici diferențieri
în funcție de sex)

Cei care se căsătoresc reușesc să-și cenzureze pornirea spre suicid datorită „influenței mediului casnic”(Durkheim,

2005, 103), familia reușind să înăbușe instinctele de thanatos individualiste. De asemenea, Durkheim spune că
putem presupune că indivizii care se căsătoresc posedă anumite calități, spre deosebire de celibatari, unde

autorul francez plasează și „infirmii, bolnavii incurabil, oamenii săraci ori tarații”(Durkheim, 2005, 104). Putem
admite că aceștia din urmă fac parte dintr-o categorie de oameni înclinați spre omucidere, dar și spre sinucidere.
De fapt, familia este componenta de baza a societății, iar a avea o familie înseamnă a fi integrat într-o societate.

Cât privește evoluția politică a unei societăți, aceasta nu influențează într-un mod negativ rata sinuciderii, ci din

contră. În timpul Revoluției Franceze s-a observat o scădere a numărului sinucigașilor. La fel se întâmplă și în caz

de război, asta pentru că un număr important din populație este mobilizat în acțiuni miltare. Durkheim explică

această situație prin resuscitarea care se produce la nivelul societății, la modul crescând în care oamenii

manifestă preocupare față de evenimentele ce se petrec: „…marile șocuri sociale, cum sunt marile înfruntări

populare, înviorează sentimentele colective, stimulează spiritul partizan și patriotismul, convingerile politice și

credința națională, și concentrează activitățile către același țel, determinând, cel puțin pentru o vreme, o
integrare mai puternică a societății”.(Durkheim, 2005, 122).

Concluzionând, în privința sinuciderii egoiste, Durkheim afirmă că egoismul este o „cauză generatoare”(Durkheim,

2005, 127). Dacă liantul dintre individ și societate se surpă, atunci același lucru se va întâmplă și cu liantul dintre

om și viață, iar incidentele care aparent, conduc la sinucidere nu sunt decât „cauze ocazionale”(Durkheim, 2005,
127).

2.2. Sinuciderea altruistă

Sinuciderea poate surveni nu numai din detașarea individului de societate, cât și dintr-o prea mare integrare a

acestuia. În diferite culturi ale lumii, există credința că o moarte a sinelui provocată e mai înălțătoare decât o

moarte naturală. Durkheim spune că există sinucigași aflați la bătrânețe sau care suferă de boală, femei care nu

pot suporta moartea soțului, supuși care nu pot depăși moartea stăpânului. Sinuciderea altruistă este opusul celei

egoiste și intervine atunci când individul nu este neapărat obligat să comită gestul final, ci mai degrabă „i se

recomandă clar să părăsească viața”(Durkheim, 2005, 129). Altrusimul este definit de Durkheim ca fiind situația în

care „eul nu-și mai aparține deloc, când el se confundă cu altceva decât el însuși, când polul conduitei sale se
situează în afara lui, adică în grupul din care face parte”(Durkheim, 2005, 130). Ceea ce primează pentru

sinucigașul altruist este sacrificiul pentru colectiv, el se subminează în virtutea a ceva mai important ca propria-i
ființă, și anume ființa grupului.

Durkheim aduce în discuție și sinuciderile din rândul militarilor care sunt destul de numeroase (în Austria, de

exemplu, s-au înregistrat 1253 de sinucideri ale militarilor față de 122 ale civilor, raportate la 1 milion de

locuitori). Dezgustul față de condițiile care însoțesc activitatea militară pot constitui o cauză, însă cei mai mulți

sinucigași sunt cei care „dovedesc vocație pentru cariera miltară”(Durkheim, 2005, 139). Asta deoarece ei ating un

grad înalt de impersonificare, își însușesc exigențele impuse în armată și astfel, reacționeaza la „cea mai mică

contrarietate”(Durkheim, 2005, 142), îndeosebi pentru că cele mai minore chestiuni se pot transforma, în cazul

lor, în adevărate probleme de onoare. Și din cauza puternicului sentiment de apartenență la grupul din care fac
parte, ideea sinuciderii poate deveni extrem de contagioasă printre cadrele militare.
Sinuciderile altruiste sunt privite drept virtuți în interiorul comunităților unde se practică, tocmai pentru că

presupun depășirea stadiului individual, egoist și propășirea într-un mod de viață care pune pe primul plan binele
suprem, iar nu existența egoistă.

2.3 Sinuciderea anomică

Durkheim consideră că societatea este puterea regulatoare a vieții individuale, iar când aceasta își pierde

echilibrul poate cauza efecte daunătoare în masă. Mai întâi, sociologul aduce în discuție problema crizelor

economice, care aduc cu sine un număr ridicat de sinucideri. Însă, aceasta nu se datorează, în mod necesar

sărăciei, deoarece și în perioadele de prosperitate, rata sinuciderilor crește. Exemplul dat de sociologul francez

este cel al Italiei lui Victor Emanuel, care, pe lângă o creștere economică semnificativă, a înregistrat și un număr

crescând de sinucideri. Așadar, agravarea sărăciei nu poate afecta neapărat predispoziția către suicid deoarece în
cazul Irlandei, unde țăranii suferă de neajunsuri, „oamenii se sinucid mai rar”(Durkheim, 2005, 147).

Omul tinde să-și fixeze anumite țeluri. În momentele de regresie economică, imposibilitatea de a le atinge pare

clară. Dorințele indivizilor se simplifică, satisfacerea simplelor nevoi necesită din ce în ce mai mult efort: „rezultă

de aici neadaptarea la condiția ce s-a creat pentru ei și o perspectivă de neacceptat”(Durkheim, 2005, 153). Dar în

momentele de „boom” economic, aceste standarde ajung să ocupe un loc foarte ridicat, și deci mai greu de atins.

Individul ajunge să transforme capriciile în nevoi, care se înmulțesc, se diversifică și devin astfel, greu de potolit.

În acest fel, echilibrul social și echilibrul individual (interior) sunt zdruncinate: „o sete nepotolită este un supliciu

mereu reînnoit”(Durkheim, 2005, 150). Intervine așadar, starea de anomie care apare atunci când „regulile

tradiționale și-au pierdut autoritatea”(Durkheim, 2005, 153), este o „stare de dereglare[…]întărită de faptul că

pasiunile sunt mai puțin disciplinate chiar atunci când ar avea nevoie de o disciplină mai puternică”(Durkheim,

2005, 153) . Anomia nu are doar un caracter temporar. Durkheim spune că aceasta este omniprezentă în zona

economică modernă și reprezintă chiar o stare „normală”(Durkheim, 2005, 155), deoarece piețele de desfacere s-

au extins de la o sfera proximă la una care cuprinde întreg mapamondul. Astfel, beneficiile comerțului s-au

diversificat, iar satisfacțiile au devenit din ce în ce mai exigente, iar și atunci când acestea sunt atinse,

mulțumirea nu se constituie decât într-un sentiment de moment, și nu poate forma o fericire durabilă. Haosul

organizat al lumii economice este încărcat de riscuri generatoare și de eșecuri dureroase, insuportabile pentru cei

care decid să-și ia viața. Această situație prin frecvența și persistența sa, nu mai este privită de mult ca fiind

anormală, „în societățile moderne, anomia este deci un factor regulat și specific fiind una din sursele la care se
alimentează contigentul anual de sinucigași”(Durkheim, 2005, 156).

Un alt tip de anomie, în afară de cea economică, este legată de căsătorii, mai precis, de divorțialitate. Durkheim

expune explicația lui Bertillon care spune că divorțul nu determină în mod direct sinuciderea, ci ambele fenomene

împărtășesc o cauză comună. Cei care divorțează sunt „indivizii cu caracter rău alcătuit sau

neponderați”(Durkheim, 2005, 159), care întrunesc trăsăturile profilului unui sinucigaș. Însă aceastei argumentări

îi lipsește un fundament viabil. Într-adevăr, divortații se sinucid mai mult decât cei căsătoriți și chiar mai mult

decât văduvii, iar asta se datorează, cel mai probabil, dezlănțuirii instinctului de sinucidere acumulat în timpul
mariajului, care s-a putut manifesta abia după desfacerea căsătoriei.
Acestea sunt două segmente anomice preponderente în societate, care afectează individul și cauzează sinucideri.

Sinuciderea anomică se aseamănă cu cea egoistă, însă prezintă, desigur unele diferențe. În primul caz, societatea

este incapabilă de a exercita un rol îndrumător, care să înfrâneze „pasiunile individuale”(Durkheim, 2005, 157),

iar în cel de-al doilea, ea „este deficitară în activitatea propriu-zis colectivă, lipsind-o astfel de obiect și de

semnificație”(Durkheim, 2005, 157). Individul poate fi integrat într-o societate care nu-l poate controla sau poate
viețui într-o societate regulatoare, dar la ai cărei stimuli este incapabil sa reacționeze.

Opinia finală a lui Emile Durkheim este că societatea a devenit indiferentă față de sinucigașii săi: „indulgența

actuală față de sinucidere este exagerată”(Durkheim, 2005, 254). Sociologul mai precizează că interzicerea ei prin

lege nu ar avea rezultat, ceea ce trebuie să se schimbe nu este legislația, ci conștiința publică trebuie impregnată

cu morală pentru a manifesta atitudinea adecvată față de morțile voluntare și poate chiar, pentru a le diminua
numărul.